Gli anni piu belli (Anii noștri de glorie) este o binemeritată infuzie de optimism și poftă de viaţă care trece dincolo de ecran. După un an în care sălile de cinema au fost mai mult închise, poate fi considerat un cadou așteptat de iubitorii filmelor italiene regizate pentru a te face să te simţi bine.
Bunadispoziţie italiană contagioasă
Filmul îţi reamintește că-n viaţă nu-ţi trebuie uneori decât doi-trei prieteni apropiaţi (la bine și la greu). Niște prieteni care își exprimă sentimentele exuberant precum aromele meridionale și alături de care să împarţi o măsuţă de cafenea de unde poţi admira priveliști splendide oferite de un oraș istoric sau de un cartier pitoresc. Este genul de film de vară în care bucuria de a trăi plutește în aer, fără a fi unul superficial.
Vei regăsi toate acele elemente care te fac să visezi la Italia. Unii le consideră niște clișee atunci când este prezentată La bella Italia. Dar sunt niște clișee de care nu te mai saturi. Le cauţi însetat, mai ales după un an încrâncenat și auster, plin de angoase, izolare și disperare. Poţi spune că este un film în care singurul element contagios este pofta de a trăi intens.
Un film italian frumos
Gabriele Muccino a sincronizat cuceritor toate elementele pe care le asociezi unui film italian care te face să crezi ca viaţa e frumoasă. Cadrele sunt o desfătare, surprizând orașele vechi sau caritierele Romei la care suspinăm când numărăm zilele până la vacanţă. Scenele sunt inundate generos de acea lumină magică, de culoarea mierii. Genul de lumină care îţi dă impresia că te-ai întors în verile adolescenţei. Verile primelor iubiri și ale primelor declaraţii de libertate personală (că doar un veritabil film italian îţi dă iluzia că-n ţara lui Dante este o vară eternă).
Personajele ţi se lipesc de suflet. Sunt asemenea unor prieteni pe care oricine și i-ar dori. Expresivitatea actorilor este dublată de naturaleţe. Prin ea exprimă ideea conform căreia merită să trăiești fiecare moment de parcă ar fi ultimul, cu bune și rele, dar mereu în prezenţa unor prieteni guralivi, devotaţi și care se reunesc oricât de îndepărtaţi ar fi la un moment dat din cauza deciziilor mai mult sau mai puţin inspirate.
Derularea unei intense povești de viaţă
Anii noștri de glorie este retrospectiva celor mai importante momente din viaţa unor prieteni. Dar și din istoria personală a femeii care a marcat existenţa a doi dintre ei. Începe cu o scenă ce amintește de un film regizat de Paolo Sorrentino. Pe fundalul unei vile italiene elegante, un bărbat îmbrăcat impecabil așteaptă primele clipe din noul an. Apoi, de la petrecerea de Revelion se derulează evenimentele în sens invers. Curg dinamic, pentru a-ţi spune povestea acestui bărbat pe nume Giulio. El este un avocat de succes interpretat impecabil de Pierfrancesco Favino. Îl vei recunoaște pe același actor ce a oferit o interpretare memorabiliă în rolul personajului central din Tradittore, al lui Mario Bellocchio, prezentat la Cannes în 2019. Povestea acestui personaj șarmant, care pare să ducă viaţa perfectă, este legată de a celor mai buni prieteni ai săi: Riccardo (Claudio Santamaria) și Paolo (Kim Rossi Stuart).
Muzica, un alt personaj cuceritor
Plonjarea în trecutul celor mai frumoase (dar și tumultuoase amintiri) este bruscă, seducătoare. Ai impresia că ţi s-a deschis din senin o ușă către lumea unor adolescenţi pe care ţi i-ai fi dorit în gașca de prieteni. Apoi ești împins în mijlocul unui ring de dans. Peste ring se revarsă nuanţe tari, electrice. Te pierzi în acea euforie de ritmuri din coloraţii ani ’80 (acţiunea se petrece în 1982). Scena în care dansează doi dintre prietenii pare filmată astfel încât să invite la descătușare. Mulţimea de corpuri ignoră distanţele, ca-n vremurile bune. Corpurile se mișcă-vrăjite, abandonându-se în vibrantele ritmuri disco din anii ’80. Energia personajelor alternează cu invitaţia la unduiri calculate, languroase, pe hitul Illusion.
De altfel, coloana sonoră ce îmbină hiturile internaţionale cu melodiile italiene iconice pentru nostalgici este un personaj în sine. Un personaj a cărui putere de seducţie rivalizează cu al personajului feminin Gemma.
Apariţia femeii care schimbă vieţi
Gemma este interpretată de Micaela Ramazzotti, apreciată și rolul tinerei vulnerabile din adorabilul film La pazza gioia). În rolul Gemmei, Micaela Ramazzotti dă sarea și piperul filmului. Întruchipează acel amestec irezistibil de fragilitate, putere de seducţie și feminitate precoce.
Gemma va stabili ritmul dinamic al filmului. Îi mai oferă poveștii acea doză necesară de imprevizibil cât să-ţi amâne concluziiile pripite referitoare la viitorul personajelor. Ea va deveni liantul dar și mărul discoridiei în prietenia masculină.
Al treilea prieten
În atmosfera flirtului adolescentin de pe ringul de dans, cei doi prieteni Giulio și Paolo au impresia că lumea le aparţine. Apoi dă buzna realitatea italiană din anii ’80. O realitate cu tulburări sociale ce răbufneau în proteste violente, inflamabile (chiar și la propriu). Vestea că mașinile din faţa discotecii au fost incendiate îi scoate pe cei doi prieteni afară. Ajung în mijlocul infernului de pe strada asaltată de mulţimea furioasă. Aici, extremiștii de stânga se luptau cu simpatizanţii fasciștilor ce-i duceau dorul lui Mussolini.
În mijlocul acestei mulţimi agitate apare al treilea personaj principal: Riccardo. Un eveniment dramatic și un act de solidaritate ce duce la un devotament pe viaţă întregește cercul prieteniei. Fiii unei Italii care nu-și mai găsea liniștea în primele patru decenii de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, cei trei puști plini de vise își găsesc refugiul în ceea ce pare a fi relaţia perfectă de prietenie.
Această relaţie de prietenie apasă puternic pedala nostalgiei. Regizorul Gabriele Muccino are talentul regizorilor capabili să creeze vizual o breșă în timp. Aici pune la adăpost acea capsulă de paradis estival confundat cu vârsta de aur. Este capsula unde se adună toate proviziile de amintiri senine pentru zilele adultului deziluzinat.
Timpul magic al verii nesfârșite
Timpul adolescenţei este redat prin scene ce amintesc de micile bucurii ale personajelor din mediile modeste. Aici sunt reprezentate printr-un amestec de film clasic italian cu filmul despre primele generaţii de adolescenţi mult mai rebeli și precoce decât au fost părinţii lor la aceeași vârstă. Cei trei prieteni adolescenţi din film degajă energia primei generaţii care a rupt brutal vechile norme și constrângeri. Vor să schimbe lumea, să plece departe. Dar până atunci se bucură de vara nesfârșită. Se simt gata să își strige pofta de viaţă de la volanul primei mașini conduse, impulsionaţi de chicotelile pline de entuziasm ale unei pasagere sexy, devenite iubita celui mai norocos dintre ei. Acesta, pentru a fenta clișeele, nu este nici masculul alfa, nici rebelul și descurcăreţul grupului, dotat cu isteţimea și tenacitatea de lider, ci personajul intrat în rolul timidului sensibil.
O perspectivă senină
Imaginea prieteniei adolescentine și a primei iubiri cu năbădăi pare idealizată în film. Este de o luminozitate aproape ireală. Mai ales când ajungi să o compari cu alte filme ce descriu adolescenţa și maturizarea pe fundalul unor cutremure sociale ce lasă în urmă lipsuri, austeritate, instabilitate și lipsa de speranţă ce anunţă marile ratări colective. Nimic din teribilismul agresiv hrănit cu frustrările unui mediu sărac, din alunecarea în situaţii riscante sau din jocurile cu pericolul.
Adolescenţii din film degajă o bunătate și un farmec senin precum zilele unei veri italiene. Totuși, această imagine idealizată, despovărată de partea întunecată asociată adolescenţei, când excesele stau la pândă, pare veridică. I se datorează mai ales modului în care expresivitatea actorilor susţine credibil acele scene ce îţi arată detalii din viaţa lor familială. O viaţă deloc senină, dar care, în loc să le transforme revolta în autodistrugere, le-a amplificat și mai mult dorinţa de a mușca hulpav din euforia confundată cu libertatea învelită în siguranţa prieteniei.
Propria bulă de fericire
Cei trei prieteni, cărora li se alătură și Gemma, iubita de o senzualitate precoce a unui dintre ei, par să aibă parte de adolescenţa gratifiantă. Şi-au creat propria bulă de timp. În ea se poate rămâne în vara după-amiezilor ce semănă cu plutirea în apele răcoroase ale unui lac sau cu adrenalina primelor secunde la volanul unei mașini conduse pe drumul pustiu ce le dă impresia că doar ei sunt pe lume și că au toată viaţa plină de aventuri și visuri înainte.
Bineînţeles că la un moment dat bula se va sparge și viaţa de adult va da buzna (prea) nemilos. Încep rivalităţile, minciunile dureroase, autoiluzionarea, deciziile neinspirate, iar drumurile se despart…pentru un timp. Şi astfel vieţile ajung să se desfășoare, o vreme, în paralel, nu împreună. Unul dintre prieteni devine influent. Altul își găsește vocaţia în meseria de profesor. Deschide minţi și le insuflă elevilor încrederea în dorinţa de a fi ei înșiși. Cel de-al treilea nu își găsește locul prea ușor, îndurând și dezamăgirile partenerei de viaţă.
Nu te vei plictisi
Gli anni piu belli (Anii noștri de glorie) te ţine atent de la prima până la ultima scenă. Datorită modului dinamic și ancorat în realităţile vârstelor și ale contextului social în schimbare, dintre 1982 și mijlocul anilor 2000. Legăturile dintre personaje devin imprevizibile, la fel și reacţiile (unele comice) și regăsirile.
Lecţia învăţată de la marii cineaști
Prin ritmul filmului, prin farmecul scenelor filmate pe străzile Romei, imaginea trecerii de la adolescenţă la viaţa de adult, cu iluzii și idealuri abandonate, dar mai ales prin alternanţa dintre evenimentele sfâșietoare și cele degajând o inepuizabilă bucurie a vieţii, regizorul Gabriele Muccino amintește de marea moștenire lăsată de cineaștii italieni emblematici, deveniti clasici. Este vorba despre talentul de a face posibilă (și mai ales credibilă) învecinarea și apoi convieţuirea dramelor, a neajunsurilor cu bucuria. De asemenea, această moștenire lăsată de neorealiști i-a învăţat pe regizorii italieni (ca pe nimeni alţii) cum să abordeze teme profunde, incomode, de o tristeţe sfâșietoare în filme ce par mai degarabă o celebrare a vieţii prin comedia molipsitoare.
Deși, dacă ar face bilanţul, și-ar da seama că după ieșirea din adolescenţă numărul visurilor îndeplinite comparat cu al celor sacrificate înclină balanţa spre nefericire și regretele irosirii, personajele nu renunţă la a râde cu poftă. Maturitatea le-a obligat la compromisurile unei societăţi marcate de schimbări majore și de crize sociale, iar ei le-au înfruntat pe toate salvându-se emoţional și făcându-te și pe tine să afirmi că-n viaţă supravieţuiesc doar cei dornici de a păstra esenţialul: prietenia.
Spriritul cinematografiei italiene
Gli anni piu belli (Anii noștri de glorie) duce mai departe spiritul filmelor italiene. A celor ce te fac să zâmbești chiar și atunci când atacă teme dureroase, dar și a filmelor ce prezintă retrospectivă afectiva a unor personaje prin derularea amintirilor dintr-o perspectivă care vindecă. Această vindecare apare mai ales după ce personajele conștientizează cu adevărat ce au pierdut. La ce au renunţat odată cu anumite decizii pripite, sub impulsul clipei trăite (prea) intens.
Cinefilii vor găsi anumite similitudini, reinterpretate, cu filmul iconic al lui Ettore Scola – C’ eravamo tanto amati, datorită personajului ajuns puternic, bogat și pustiit afectiv. El ar vrea să se reîntâlnească, măcar o dată, cu vechii prieteni ce au rămas la viaţa simplă, mult mai afectată de problemele sociale decât a lui. Vei regăsi triunghiul amoros ce se va suprapune peste devotamentul specific prieteniei, precum și personajul care vrea să devină un jurnalist, scriind și despre viitorul cinematografiei. Asemenea lui Ettore Scola, regizorul a reusit să reflecte în devenirea personajelor acea efervecenţă specifică unor decade palpitante, asociate cu schimbările fără precedent.
O celebrare molipsitoare a unui fel de a exista
Regizorul se încăpăţânează să ne facă să credem în puterea personajelor de a-și regenera perpetuu bucuria de a trăi. Ele rămân fidele prospeţimii adolescentine în ciuda momentelor dramatice prin care trec. Astfel, regizorul Gabriele Muccino face o reverenţă. Nu doar în faţa cinematografiei italiene capabile de a obţine un triumf al poftei de viaţă. Acesta celebrează modul de viaţă italian, sau mai bine zis asociat cu Italia. Ai impresia că vrea să te convingă să crezi în autenticitatea acestui inepuizabil mod de a trăi. Că vrea să îţi demonstreze că italianul vesel, ce își păstrează pofta de viaţă până și atunci când se îneacă în propria dramă, nu este un clișeu sau o construcţie a imaginarului perpetuat în reclama la bere sau la festinuri cu paste, ci rezultatul unei rezilienţe exersate de-a lungul multor generaţii.
Umorul salvator
Exact ca-n filmele clasice italiene, drama virează brusc spre comic, iar lejeritatea comediei ascunde gravitatea concluziilor dureroase. Regăsești aceeași celebrare a rezilienţei ieșite din comun. La fel de credibil exprimată prin acea sinceritate expresivă și dezarmantă ce i-a făcut pe marii cineaști neorealiști să își caute actorii printre oamenii simpli, mulţi fără scoală, dar capabili să intre în rolul complicat al celui incapabil să despartă tristeţea de hohotele de râs. Şi tot precum regizorii vârstei de aur a cinemaului italian, Gabriele Muccino știe să dozeze sentimentalismul din scenele în care nostalgia poate smulge o lacrimă, fără a se împotmoli în melodramă și în lacrimogen.
Poate filmul nu are încărcătura unei capodopere. Însă timpurile în care a fost realizat pot face din Gli anni piu belli (Anii noștri de glorie) un film reprezentativ pentru o anumită epoca din istoria recentă a umanităţii. Este un medicament emoţional în plină pandemie. Are efect straniu. Alungă incertitudini, frici și însingurare. Totodată, îţi lasă impresia că firescul apropierii umane de altadătă devine o relicvă.
Nevoia de timp regăsit
În acest film, impresia redării vizuale a ideii de timp regăsit nu se referă la nostalgia după epoci în care totul părea mai frumos, nealterat de pervertire. Este mai degrabă nostalgia după un timp ce a făcut parte la un moment dat din propria ta biografie, fragmentată de un eveniment traumatic la nivel colectiv, marcat de frica de moarte și de sacrificarea apropierii umane. Tocmai acest context actual îi va face pe mulţi să privească acest film prin lentile mult mai profunde în raport cu alte filme de vară, care vor să te facă să te simţi bine, în stil italian. Trailer aici.
Te invităm să citești și recenzia unui alt film italian bun, Nopţi magice.
