Vei iubi şi mai mult Delta Dunării după ce vei citi Mila 23. Nu datorită imaginilor ce o transformă într-un paradis la care visează cei prinşi între betoanele marilor oraşe (deşi nu lipsesc mirificele imagini poetice amintind de cadrele unui film de artă), ci mai mult datorită oamenilor, care nu sunt perfecţi, însă dau dovadă, ori de câte ori pot, de umor, de anduranţa nemaîntâlnită şi de acea ospitalitate dumnezeiască a fiinţei copleşite de viaţă, care nu are aproape nimic, dar care îţi oferă necondiţionat ajutorul salvator la capătul unei lungi călătorii epuizante.
De călătorii epuizante avusese parte şi naratorul din cartea lui Dan Ivan în perioada în care a fost medic în legendarul sat Mila 23. El străbătea Dunărea îngheţată pentru alinarea sufletelor din satele izolate sau când trebuia să ducă o luptă supraomenească nedreaptă cu lipsurile din perioada comunistă, făcându-şi meseria izbăvitoare pentru oamenii abandonaţi de autorităţi. Cartea nu emană însă apatia şi tristeţea de un cenuşiu angoasant, ci o poftă exuberantă de a spune poveşti pline de culoare, de a schiţa portrete expresive şi de a rememora episoade savuroase, în care umorul şi drama sunt amestecate precum în filosofia de viaţă a lipoveanului de lângă apă. Tocmai datorită acestor poveşti inspirate de umanitatea dintre ape te vei înfrupta din paginile acestei cărţi de parcă ai fi un gurmand experimentat ce anticipează ospăţul oferit de o captură pescarească de proporţii suprarealiste.
Vei fi atras de această carte mai ales datorită abilităţii autorului de a stăpâni un ritm vital pentru o povestire, necesar prinderii cititorului în plasa lui, şi de a crea scene fremătătoare. Adesea, ai impresia că vezi scenele unui film în care mişcările eficiente ale camerei şi intenţiile regizorului pendulează între candoare şi duritatea realismului necruţător, între speranţa reprezentată de existenţa celuilalt şi disperarea neputinţei de a-l ajuta, între compasiune şi concluzia muşcătoare.
Multe dintre scene au calităţile unor cadre fotografice a căror frumuseţe se bazează pe contrastul dintre perfecţiunea ireală a peisajelor sălbatice şi chipul brăzdat de urmele vieţii grele duse de oamenii care se luptă aprig tocmai cu această natură devenită un paradis, unul întrerupt pentru cei ce se încumetă să trăiască o viaţă înconjuraţi de ea. La fel de mult vei aprecia şi modul în care Dan Ivan îmbină reuşit dinamismul unor povestiri peste care pluteşte şi un aer mitic asemenea pâclei din zorii unei zile de sfârşit de toamnă în Delta, realismul unui documentar ce leagă dramele unei comunităţi de contextul social-politic, denunţul precum un semnal de alarmă în care se transformă diagnosticul unui medic, împins de vocaţie să lupte alături de oamenii locului, şi picturalitatea obtinuţă fără ispita calofiliei şi a pitorescului de tip butaforie.
Demitizarea vieţii idilice din Deltă nu este urmată de revărsarea sufocantă a unor imagini apăsătoare despre agonia oamenilor învinşi de viaţă. Stilul autorului împrumută ceva din spiritul unui lipovean ce nu capitulează în faţa izolării şi a naturii ostile din timpul iernii vitrege. Este un stil ce reflectă vigilenţa aceluia ce nu se mulţumeşte cu hrănirea unor iluzii despre un paradis în care doar vieţuitoarele se mai simt împăcate cu propria existenţă, dar care nu ezită să cheme în paginile sale frumuseţea capricioasă a Deltei. Respiră în paginile acestui roman acel tip de frumuseţe care se tot strecoară încăpăţânată printre lipsuri precum o ambarcaţiune care îşi face loc spărgând bucăţile de gheaţă ce transformau canalele Dunării în peisaje nelumeşti.
Mila 23 le va plăcea mai ales celor dornici de a citi un roman cu scene vii, în care alternează ritmul alert cu descrieri trândave ce invită la mirarea în faţa diversităţii umane şi a pasajelor. Dan Ivan revarsă abundent acele detalii pline de revelaţii despre un loc asociat paradisului populat de oameni din alte culturi, adesea înconjuraţi de un nimb cvasi-mitic, aşa cum sunt lipovenii. Nu vor fi dezamăgiţi nici amatorii de proză scurtă, deoarece romanul ar putea fi considerat un mozaic de povestiri acaparante. Dan Ivan deţine toate ingredientele pe care le cunoaşte orice autor de miniaturi priceput: portrete pline de contradicţii, poveşti de viaţă memorabile şi tipologii consistente, reprezentative pentru întreaga umanitate a unui loc, atent drămuite în câteva rânduri, şi acea răsturnare finală din fraza care schimbă aşteptările de la începutul povestirii. De fapt, citind această carte vei ajunge să te întrebi dacă nu cumva următoarea carte a lui Dan Ivan va fi o colecţie de proze scurte.
Notti Magiche, noua producţie a lui Paolo Virzi, face parte din irezistibila categorie a filmelor de care te îndrăgosteşti imediat, deoarece absorb toată magia, euforia, ritmul ameţitor, dragostea de viaţă, nostalgia şi entuziasmul tinereţii dintr-un oraş de legendă. Iar dacă acest oraş este Roma unor tineri cinefili nostalgici, anchetati pentru moartea unui influent producător din cetatea filmului, găsit în Tibru chiar în timpul campionatului mondial de fotbal din 1990, aşteaptă-te la o atmosferă de sărbătoare interminabilă în care s-au contopit irezistibil de năucitor abandonul în plăcerea clipei, dezinhibarea, pierderea de sine, deziluzia, spiritul prieteniei şi promisiunea unui nou început, dar şi calităţile vizuale ce amintesc de Fellini şi de acea decadenţă tandră-strălucitoare din filmele lui Sorrentino, la care se adaugă umorul în stilul lui Woody Allen şi referinţe simpatice la filmele iconice din deceniile trecute.
În timp ce Roma este cuprinsă de febra campionatului mondial de fotbal, peste care pluteşte entuziasmul răspândit de versurile imnului Notti Magiche, fredonate de Gianna Nannini şi Edoardo Bennato, şi trepidează de la agonie la extaz în ritmul gesturilor şi reacţiilor stârnite de fiecare gol dat de adversarii echipei naţionale, trei tineri ajung în faţa unor anchetatori. Din acest moment începe să se deruleze povestea despre legătura lor cu lumea filmului şi a producătorului abia scos din legendarele ape ale Tribului. Cine sunt aceştia şi ce i-a adus împreună, deşi fac parte din medii şi zone diferite ale Italiei? Ei bine, toţi trei sunt pasionaţi de film şi vor să-şi triăscă faima greu de păstrat în oraşul lui Fellini.
Te vei îndrăgosti de cele trei personaje ale filmului la fel de mult ca de Roma eternă, datorită actorilor. De fapt, îţi vei da rapid seama că fiecare personaj reprezintă o tipologie care îi permite lui Paolo Virzi o explorare complexă şi năucitoare – culturală, socială şi politică – a Italiei din anii ’90, fără a risipi vraja estivală a Romei prin referiri la contexte şi evenimente apăsătoare.
Luciano (Giovanni Toscano) dă sarea şi piperul filmului datorită obsesiei sale pentru femeile Romei şi gesturilor comice prin care vrea să le atragă atenţia (una dintre scenele memorabile ale filmului îl surprinde la o petrecere mondenă, convingând o mare actriţă ce i-a înfierbântat imaginaţia să îi arate, la propriu, dedesubturile). Expansivul personaj Luciano vine dintr-o familie de muncitori din Toscana. Profunzimea îi este bine mascată de comportamentul teribilist adolescentin dublat de euforia provincialului nimerit în raiul citadin visat. Pentru el, Roma este în primul rând un paradis al plăcerilor atinse odată cu gloria. Este senin şi dezinhibat, însă emană o duioşie pe care o vezi doar la copiii mari, nepervertiţi încă de marele oraş care te poate ridica peste noapte, dar şi coborâ, la fel de rapid, în infernul dezamăgirilor şi al ratării.
foto: Independenta Film
Odată ajuns la Roma, Luciano va fi găzduit într-un apartament boem ce are mai degrabă un aer din filmele cu tineri parizieni. Apartamentul îi aparţine sensibilei Eugenia (Irene Vetere), tipica fata neînţeleasă din familia bogată. În ciuda palatului deţinut de tatăl ei, timida şi ezitanta Eugenia pare mai degrabă tânăra modestă şi talentată ce îşi tine ideile pentru ea, alegând o discreţia pe care nu o asociezi de obicei cu tinerii din înalta societate.
foto: Independenta Film
Euforicului şi timidei li se alătură un al treilea aspirant la gloria din lumea filmului – Antonio (Mauro Lamantia). Cu aer de scriitor din alte vremuri şi un doctorat la activ, el va fi tipologia intelectualului din Sicilia care vrea să dea originile meridionale umile pe renaşterea în sofisticata Roma.
foto: Independenta Film
Luciano are o poftă nebună de a scrie poveşti şi o datorie faţă de lumea clasei muncitoare, din care provine. Eugenia are tot atâtea fobii câte idei de scenarii. Ea va pluti între prezenţa securizantă a noilor ei prieteni (Luciano şi Antonio) şi marasmul din culisele filmului, unde are o scurtă aventură cu actorul preferat, căruia vrea să îi propună un rol în primul film creat de ea, dar actorul se dovedeşte a fi un grobian ce o transformă într-o jucărie sexuală. Toate slăbiciunile, visurile şi temerilor personajelor ajung în malaxorul unui producator de film care le promite naivilor marea cu sarea odată cu tentaţia compromisului şi de a cărui asasinare ei ajung să fie anchetaţi.
Personajele au fost alese pentru a purta niste simboluri graitoare in descoperirea metamorfozelor sociale si politice ale Italiei. Eugenia simbolizează dezvrăjirea brutală prin descoperirea unui deruntant contrast între personajul creat şi adevărata faţă a celui devenit actorul ei preferat, amintindu-ţi de forţa cinematigrafiei de a crea mituri. Luciano este amintirea tradiţiei neorealiste a regizorilor de stânga, evocând scindarea politică a Italiei postbelice – între neo-fascişti şi neo-comunişti. Sicilianul Antonio simbolizează deja clasica discrepanţă dintre nord şi sud, acel complex de inferioritate al meridionalului, extrem de ofertant pentru cinematografie.
Paolo Virzi ştie cum să ofere un seducător film de vară, care să îmbrace subiectele profunde (unele incomode) în vraja unor scene lejere, astfel încât să îi dea spectatorului impresia că nu se mai află în sala de cinema a oraşului său, ci în inima Romei mustind de frenezie prin apartamente boeme, prin cafenelele unde freamătă discuţii aprinse odată cu pofta de viaţă, pe străduţele ispitelor, în care umbrele sunt despărţite de o stranie şi promiţătoare lumina aurie răspândită de felinare, sau în somptuoasele încăperi ale palatelor baroce. Moartea producătorului de film şi aducerea tinerilor în faţa unui comisar pişicher nu este decât un pretext pentru a te plimba printr-o Romă hranită din abundenţă de gloria trecutului şi totodată veşnic tânără, care să te facă să o doreşti, să tânjeşti după ea ca după singurul loc de pe Pământ unde merită să trăieşti.
Filmul este mai puţin despre anchetarea crimei, deşi promite să devină un thriller detectivist alambicat şi îmbibat de langoarea păcătoasă a Romei, şi mai mult despre nostalgie, acea nostalgie molipsitoare şi acaparantă dătătoare de voluptăţi infinite în prezentul alăptat la sânul ei, când îţi intră pe sub piele într-un asemenea oraş fremătător. În timp ce se vor derula evenimentele ce i-au adus pe cei trei tineri deveniţi personajele principale în Roma unei veri care i-a făcut să-şi trăiască visurile şi să-şi vadă limitele, spectatorul va descoperi că adevăratul scop al filmului a fost trezirea acestei nostalgii care să emane starea de bine precum un drog ce te face să vezi lumea mult mai frumoasă decât e, dar fără a-ţi anula definitiv luciditatea, aşa cum te invită multe filme italiene actuale, printre care şi cele regizate de Sorrentino.
Paolo Virzi apasă cu pricepere şi asumare pe o pedală care activează exuberant nostalgii pentru toate categoriile de public, aşa cum Roma are câte un trecut pentru fiecare locuitor sau vizitator. Este nostalgia după vremuri ce hrăneau binevoitoare o bucurie trăită la nivel colectiv, odată cu marele campionat de fotbal (hitul Notte Magiche va fi precum madlena lui Proust pentru microbiştii români care îşi amintesc de vârsta de aur a naţionalei noastre din anii ’90, când se încumeta să se bată cu Argentina lui Maradona, în timp ce străzile şi balcoanele cartierelor muncitoreşti erau scenele unei sărbători în ritm săltăreţ la fiecare gol). Mai este nostalgia celor ce şi-au petrecut cei mai frumoşi ani la Roma sau au vizitat-o, dar nu s-au săturat încă de ea. Însă, mai presus de toate acestea, este Marea Nostalgie: aceea simţită precum o magie de cinefilii dornici de a opri timpul în semi-întunericul unei săli unde rulează capodoperele din perioada de aur a filmului italian. De fapt, multe scene converg într-o meditaţie cu aer satiric asupra decăderii filmului de artă şi asupra viitorului nesigur al cinematografiei italiene aşa cum era cândva. Vei asista la multe dialoguri comice dar şi amare între dorinţa producătorilor de a lansa un film comercial efemer şi gloria eternă asigurată de marile premii culese de filmele de artă. De altfel, simţi mesajul acestor dialoguri prin echilibristica lui Paolo Virzi, în tentativa de a picura idei profunde care sa nu tulbure seninătatea unui film care să bucure spectatorul precum o hoinăreală estivală în Roma nocturnă.
Acest film leagă inteligent şi firesc două branduri de ţară ale Italiei postbelice: fotbalul şi cinematografia, ambele simbolizând inepuizabila frenezie şi acel spectacol uman expresiv, plin de contraste, forfotitor şi pătimaş desfăşurat pe fiecare petic de pământ italian. Oricât de clişeistic ar fi să aminteşti de Fellini şi de neorealişti, pentru cele trei personaje ale filmului ajunse în finala unui concurs de scenarii – un muncitor din Toscana, fiica unui politician influent şi un doctorand din Sicilia – epoca de aur a cinematografiei italiene este o adevărată religie. Nimeni nu are voie să spună ceva rău despre Fellini sau despre filmele ce au făcut din Italia un simbol al vizionarismului şi al inovaţiei în cinematografie. De fapt, Paolo Virzi omagiază senin, mai degrabă satiric decât în spirit monumentalist, nu doar gloria Romei, ci a Italiei din artele vizuale, prin dorinţa unuia dintre personaje de a face un film despre un pictor ce a revoluţionat arta (Antonello da Messina) în stilul oniric-fantezist consacrat de Fellini (un alt inovator).
În ciuda omagiului adus regizorilor şi cinematigrafiei italiene, Paolo Virzi nu este deloc tezist şi nici nu emană un snobism al eruditului ce îşi transformă filmul într-o prelegere patetic-demodată pentru tineretul din ziua de azi care a uitat valorile. El adoptă mai degrabă reţeta apropiată de stilul consacrat de Woody Allen când face un film despre străinul nimerit în oraşe ce se hrănesc hulpav din gloria trecutului, aşa cum sunt Roma sau Paris. Această reţetă aduce laolaltă nişte personaje din medii sociale diferite. Se foloseşte apoi de naivitatea lor pentru a surprinde ilarul spectacol al mirării în faţa unui mare oraş, le aruncă în situaţii încâlcit-amuzante cu tentă uşor absurdă, cât să fie digerată rapid, le permite să cutreiere prin cele mai frumoase locuri ale Romei pentru a răsfăţa astfel retina spectatorului şi le pune apoi faţă-n faţă cu propriile slăbiciuni compleşitoare în situaţii menite să elibereze mesajul profund referitor la umanitate. Mesajul profund oscilează între copleşitor şi reconfortant, prezentat în decoruri estivale senine, ce anunţă mai degrabă o petrecere frivolă, unde nimeni nu se ia în serios tocmai când se vorbeşte de fapt despre cele mai consistente subiecte.
Aşa cum a demonstrat în ultimele filme ale sale, regizorul este un maestru al transpunerii unor situaţii cu potenţial tragic în scene asociate mai degrabă comediilor prin care se celebrează inepuizabila frumuseţe a vieţii adesea devenite încercarea de a recupera un paradis din trecut sau de a crea un prezent securizant prin apropierea umană, prin forţa salvatoare a prieteniei. Apropiind trecutul de prezent şi captând graniţa subţire dintre entuziasmul întâmpinării unei noi epoci şi dezamăgirea provocată de apusul unei vârste de aur într-un oraş istoric, filmul aminteşte cumva de profunzimea bine mascată de strălucirea superficial-efemeră a Romei din filme precum La Dolce Vita sau La Grande Bellezza, în care marile concluzii amare erau stropite din abundenţă cu hedonism sclipitor şi amânate pentru finalul petrecerii, când stările difuze în care au dospit dramele şi starea de graţie ce flirtează cu decandenţa creează o frumuseţe stranie, sustrasă cuvintelor, şi o tânjire după acel ceva nedefinit.
Când vezi un asemenea titlu pe afişul care invită în sala de cinema, te şi gândeşti la o baie de culoare şi lumină în paradisul încărcat de nuferii lui Monet, acel paradis al nuanţelor care transmit stări clare sau difuze, de la o linişte senină la misterul care tulbură, de le frenezie la reverie. Actriţa Elsa Lasowski din Game of Thrones, fotograful Sanne De Wilde şi grădinarul Fundaţiei Monet de la Giverny – Claire Helene Marron îţi vor fi ghizi în raiul acvatic-vegetal creat de Monet şi explorat în documentarul Water Lilies by Monet – The Magic of Water and Light.
Promisiunea regizorului Giovanni Troilo a fost respectată. Vei avea parte de 90 de minute de răsfăţ cromatic desfăşurat sub forma unei călătorii nostalgice, din copilăria până la testamentul artistic al lui Monet – faimoasa compoziţie circulară cu nuferi. Însă nu este o călătorie ce ia forma unei biografii, ci una capabilă de a reda poate cea mai importantă relaţie a lui Monet – cu apa şi lumina, pe care le-a contopit în nunaţe şi compoziţii menite să revoluţioneze pictura, inspirându-i chiar şi pe avangardiştii iconoclaşti din New Yorkul postbelic.
Te vei îmbarca pe o bărcuţă desprinsă parcă dintr-un tablou expresionist şi vei pleca de pe ţărmul unde şi-a descoperit Monet pasiunea pentru peisaje, vei călători de-a lungul Senei, prin sătucurile pitoreşti unde a locuit pictorul, apoi vei ajunge la iconicul Giverny, acolo unde se află poate cea mai frumoasă moştenire din perioada impresionistă – grădina cu nuferi. Grădinarii care păzesc Edenul lui Monet îţi vor deveni ghizi.
Vei descoperi un Monet care s-a încumetat să creeze o grădină aşa cum ar fi creat un scenograf experimente cromatice şi decoruri spectaculoase prin folosirea luminii cu efecte onirice. A plantat fiecare floare şi a deviat cursul apei astfel încât să creeze un joc de lumini în fuctie de momentele zilei. Florile au fost fost plantate în funcţie de efectele pe care le poate avea lumina asupra culorilor. Anumite flori sunt puse în valoare mai bine de lumina dinaintea apusului, altele de cea din zori. Fiecare oră trebuie să aducă schimbări la nivelul percepţiei şi emoţiilor datorită luminii.
Mişcările delicate ale camerei, lumina care îmbăiază cadrele, unghiurile filmării şi coloana sonoră s-au sincronizat pentru a transmite stările ambigue şi volatile, intraductibile, transmise de Monet când a încercat să imortalizeze efemerul, ceea ce i se refuză palpabilului, concretului. Acest documentar a redat exact ceea ce au reuşit să facă impresioniştii: să creeze măreţie renunţând tocmai la grandoare, la arta care mai degrabă copleseşte atunci când îţi smulge admiraţia şi uimirea. Monet nu a îmblânzit marmura şi nici nu a creat scene alegorice pline de tensiuni şi de miscari ale corpului menite să demonstreze ce tur de forţă poate face un pictor. În schimb, a îmblânzit natura pregătită mai întâi să-i saboteze planul de amenajare a unui colţ de apă cu nuferi la Giverny. Planul său a fost de fapt atingerea măreţiei care degajă mai degrabă fragilitate, efemer, surprinzând ceea ce nu se lasă de obicei captat – aerul încărcat de lumină, care topeşte graniţele dintre forme, volume, obiecte, dintre pictură şi ramă, dintre pictura şi privitor.
Ecranul sălii de cinema este acaparat de grădina lui Monet şi de compoziţiile sale în care vegetalul curge în acvatic şi apa capătă nuanţele nuferilor şi al apusurilor sau al amiezilor trândave. Se spune că Monet a fost capabil de a face din pânzele sale o bulă care te izolează, măcar pentru câteva momente, de urâţenie, de agitaţia de zi cu zi. Pe această distanţă dintre universul creat de Monet şi lumea dezlănţuită se bazează şi regizorul. De fapt, prin alegerea legăturii dintre Monet şi natură, documentarul a reluat clasica temă a pictorului capabil de a crea un refugiu de frumuseţe, în contrast cu tot ceea ce ameninţă bucuria vieţii şi pacea, iar Monet i-a dat omenirii grădina din Giverny când Franţa şi Europa erau prinse în vârtejul evenimentelor ce anunţau un prim război mondial.
Atunci când începi să înveţi o limbă străină ajungi să o locuieşti. Totuşi, o cunoşti abia când te trezeşti în faţa unor cuvinte intraductibile, dar care încep să capete sens la nivel intuitiv, de parcă le-ai cunoaşte de-o viaţă. Unii îşi aleg o altă limbă pentru a se refugia, pentru a fi adoptaţi de o altă cultură şi pentru a-şi crea un nou început sau o carapace după o traumă. Este şi cazul unui fost soldat israelian pe nume Yoav, personajul central din Synonyms – filmul câştigător al Ursului de Aur la Berlin în 2019 şi prezentat la Bucharest International Film Festival.
Nimerit în Parisul filmat pentru a-i încânta pe visători, fostul soldat Yoav îşi doreşte să devină francez, renegându-şi limba maternă şi originile. Adaptarea lui la traiul parizian va fi o succesiune de scene bizare, unele ilare până la parodie, altele apăsător-perturbatoare, într-un tur de forţă actoricesc solicitant şi expresiv oferit de un debutan promiţător– actorul Tom Mercier.
Synonyms face parte din categoria filmelor care te seduc, deşi abordează un subiect neprietenos, incompatibil cu Parisul idealizat. Farmecul anumitor scene se bazează pe stranietatea dublată de inventivitate, pe folosirea luminii şi pe unghiurile ce surprind ca printr-o lupă chipul şi gesturile unui personaj deopotrivă expresiv şi enigmatic, şi pe acea primă scenă care se dovedeşte a fi deruntantă precum intrarea într-o lume ciudată. Începutul este o plonjare bruscă într-un spaţiu interior în care gesturile şi acţiunile personajului central (Yoav) anunţă o desfăşurare a filmului comparabilă cu spectacolul bazat pe o coregrafie enigmatic-bizară, dar care îţi captează atenţia tocmai deoarece face apel la nevoia ta de a o elucida şi de a cădea puţin din realul previzibil. De altfel, mişcările corporale aparent haotice ale personajului dezorientat din prima scenă amintesc de spectacolele coregrafilor israelieni avangardişti (Israelul este un Eden al dansului contemporan folosit pentru exprimarea stărilor abisale) care transformă corpul într-o metaforă tulburătoare, fragmentată în tot atâtea sensuri şi interpretări câţi spectatori sunt.
Există un ritm languros şi nişte scene cu aer visător-nostalgice menite să permită şi o infiltrare a frumuseţii pariziene în viaţa dezolantă a israelianului Yoav, chiar dacă este mai mult o frumuseţe pândită la orice pas de un revers caricatural-absurd, iconoclast. Decorul rafinat al unui apartament chic îi devine primul refugiu. Nu ştim cum ajunge un străin naufragiat, fără prea mulţi bani, să îşi petreacă o primă noapte pariziană în acest apartament de lux dintr-o clădire precum un palat baroc, nici de ce ajunge să facă gesturi iraţionale. Până să ne dumirim, în scenă intră salvatorii săi – Emile (Quentin Dolmaire), un tânăr fiu de industriaş, dar care vrea să devină mai degrabă un scriitor decât un moştenitor capitalist, şi iubita acestuia, Caroline (Louise Chevillotte). Cei doi salvatori trăiesc în imobilul în care se află şi apartamentul unde îl vei găsi pe Yoav aproape delirând în prima scenă.
Yoav se împrieteneşte cu Emile, scriitorul aspirant venit din burghezia franceză, şi cu iubita acestuia, Caroline. Atât Emile, cât şi Caroline sunt atraşi de străinul având un trup ce pare a fi sculptat de Michelangelo (de altfel, Yoav ajunge să filmeze scene pentru un amator de filme pentru adulţi, una chiar în uniforma de soldat israelian).
Întâlnirea cu Emile şi Carole salvează filmul de la previzibilul unuia ce analizează urmările sindromului post-traumatic în viaţa cotidiană a foştilor soldaţi. De fapt, cei doi prieteni noi ai lui Yoav simbolizează partea luminos-boemă a Parisului idealizat, dându-i filmului un parfum senzual ce aminteşte de poveştile tinerilor din anii ’60, expuse în filmele Nouvelle Vague revizitate de un cineast precum Bertolucci.
Exilul lui Yoav devine o rătăcire pe străzi, dar mai ales prin interioare scăldate într-o lumină melancolică, de toamnă pariziană, în care se prelinge senzualitatea dezinhibată a lui Carole şi acel tip de senzualitate insinuantă şi totodata evaziv-suavă a lui Emile, care pare atras de Yoav. Asta nu înseamnă că fantomele traumelor nu mai ajung la Yoav, doar că sunt evocate voalat, ca-ntr-o proză experimentală plină de metafore (Yoav îi spune scriitorului în devenire Emile că îi dăruieşte experienţele sale). Totuşi, atunci când trecutul în haine militare îl prinde pe Yoav din urmă, filmul revine la claritatea realismului, dar o face în scene pline de originalitate şi imprevizibil, încât ai impresia că realitatea devine un spectacol absurd la graniţa cu halucinantul, fiind înlocuită de fapt cu percepţiile subiective ale personajului.
Filmul nu are un scenariu bazat pe o poveste coerentă. Regizorul a lăsat insolitul şi manifestarile psihologice indescifrabile să se manifeste nestingherite (unele în scene antologice, la care se va face referire în anii următori), filmul său făcând parte mai degrabă din categoria celor greu de caracterizat, dar acest aspect nu îi sabotează calităţile.
Asemenea oricărui film de artă ce nu vrea să ofere un răspuns clar şi tezist când abordează teme ce leagă traiectoria individuală de contextul social-poltic, invitând spectatorul la reflecţie nu la dat sentinţe, Synonyms are un strat vizibil, de suprafaţă, şi unul subtil, opac. La suprafaţă vei descoperi o alegorie satirică sub forma rătăcirii urbane a exilatului aflat între dorinţa de a se integra într-o cultură nouă (Yoav este obsedat de găsirea unor sinonime adecvate folosind dicţionarul citit adesea compulsiv) şi ataşamentul faţă de ţara natală. De altfel, periplul său prin Paris în căutarea unui job sau a unui sens nu este lipsit de întâlniri cu personaje secundare bizare, fiecare simbolizând o problemă arzătoare a lumii contemporane şi a societăţii franceze ce îşi vede aspectul cosmopolit ameninţat de fanatici şi de teamă. Anumite personaje activează flashbackuri legate de existenţa israeliana lui Yoav, însă aceste amintiri traumatizante iau forma unei relatări suprarealist-poetice şi rămân mai degrabă la statutul de puzzle incomplet, dar nu mai puţin consitent la nivelul mesajului transmis.
Sub acest strat alegoric vizibil, cinefilii şi cei îndrăgostiţi de cultura franceză vor descoperi un dialog cu simbolurile Franţei intrate şi consolidate în memoria colectivă. Modul în care sunt filmate anumite scene în care descoperi Parisul frumos, demn de fotografiile iconice din anii ’60, personajele boeme şi obsesia acestora pentru limba, semnificaţiile cuvintelor şi forţa sau limitele unui limbaj amintesc de revizitarea cu dublu sens a cinematografiei din trecut, în special al filmelor din era lui Godard şi a lui Truffaut, precum şi de poezia avangardistă (ritmul obsesiv în care sunt pronunţate anumite cuvinte de către Yoav are ceva din poeziile experimentale ale lui Gherasim Luca, un alt exilat devenit un simbol al marii avangarde ce a dus la glorificarea Parisului ca tărâm al făgăduinţei). De ce este o revizitare cu dublu sens? Deoarece în anumite scene ai impresia că descoperi un tribut adus Parisului ce şi-a conservat frumuseţea şi trecutul ce i-a construit reputaţia de paradis urban cu mii de feţe, iar în altele intuieşti mai degrabă o satiră necruţătoare cu potenţial de controversă la adresa modul în care sunt reciclate în prezent imaginile şi miturile unui Paris idealizat, cu boemii săi cuprinşi de acel intraductibil spleen – cum pare şi Emile, salvatorul lui Yoav -, cu imaginile fotografice ale bulevardelor şi ale cafenelelor devenite momeala perfectă pentru cel ce se simte neînţeles în patria lui. Nu este iertat nici imnul Franţei, ale cărui versuri ce îndeamnă la luptă şi la nimicirea duşmanului în scopuri patriotice sunt legate de trecutul în haine militare al lui Yoav ajuns la cursurile necesare obţinerii cetăţeniei franceze.
Synonyms este un film pe care nu-l uiţi uşor mai ales datorită misterului ce învăluie personajul central. Este totodată un film cu multe sensuri, unele descifrabile, altele captive până la final în coconul de ambiguitate opacă strâns în jurul sentimentelor care schimbă de obicei traiectoria unei existenţe. Aşadar, ar fi simplist şi incomplet să consideri filmul Synonyms drept o dramă tipică despre dezrădăcinare sau un film ce ia forma unui manifest împotriva politicii de militarizare dintr-o ţară acuzată de sacrificarea tinerilor pentru a-şi menţine siguranţa şi independenţa teritorială într-un Orient Mijlociu instabil, care mereu se cutremură din cauza fanaticilor.
Cu filme precum memorabilul Foxtrot sau Beyond the Mountains and Hills cineaştii israelieni au impus un stil mult mai sofisticat şi creativ de a prezenta dramele cu substrat politic referitoare la obligaţia tinerilor de a merge pe front. Nadav Lapid face parte din noua generaţie de regizori israelieni care surprind şi câştigă aprecieri când îmbină originalitatea, insolitul, alegoria cu tentă satiric-onirică, stranietatea cu note absurde şi experimentul curajos devenit un hibrid complicat de stiluri şi genuri. Însă un alt mare talent al acestor cineaşti este construirea unor personaje greu de explorat prin căutarea unor explicatii clare, personaje interpretate adesea de actori pe care ai dori să îi vezi mai des pe marele ecran, cum este şi Tom Mercier din rolul lui Yoav.
Veneţia sentimentelor tulburătoare, poveştile din Balcani sau din Bucureştiul actriţelor de altădată, primele scrieri ale lui Mario Vargas Llosa, un Napoli al amintirilor şi un periplu straniu în Nepal te aşteaptă să le descoperi în cărţile pe care ţi le recomandăm.
Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea
În romanul Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea, Veneţia devine locul unde marile pasiuni, visul şi teama de a pierde totul se întâlnesc năucitor. Vei descoperi povestea unui bărbat care avea ce mulţi îşi puteau dori, inclusiv o iubită cu farmec exotic şi afaceri de succes. Totuşi, el nu se poate bucura de ce are, deoarece teama de alungare din paradisul huzurului îl va obliga să se confrunte cu partea întunecată a propriei lumi afective.
Dimineaţa actriţelor
Dimineata actriţelor promite o lectură precum un film de epocă devenit un omagiu adus feminităţii. Vei cunoaşte poveştile de viaţă ale primelor actriţe din lumea teatrului românesc. Sunt vieţi intense, în care splendoarea şi veneraţia publicului se învecinează cu mizeria şi uitarea.
Păcăleală
Dacă îţi plac romanele italiene care îmbină drama şi umorul tandru poţi alege o călătorie în Napoli alături de personajele din Păcăleală. Aceste personaje fac parte din generaţii diferite. Unul este un Daniele, un celebru ilustrator izolat de cei din jur, celălalt este Mario, nepotul acestuia. Daniele are grijă de Mario timp de câteva zile. În aceste zile petrecute împreună cu Mario, Daniele îşi derulează amintirile pentru a da sens relaţiilor din familia sa.
O căsnicie americană
O căsnicie americană explorează dinamica unui cuplu ameninţat de nedreptate. Nedreptatea apare când unul dintre parteneri este condamnat la închisoare. Celălalt va crede puternic în nevinovăţia soţului încarcerat, însă îşi va găsi un alt partener. Tayari Jones a scris nu doar o poveste despre înstrăinare şi regăsire în cuplu, ci şi o poveste a Sudului american.
Camera minunilor
Camera minunilor este un debut care a impresionat datorită modului în care personajul feminin încearcă să se reapropie de copilul său după ce îi găseşte jurnalul. Băiatul protagonistei va ajunge în comă, iar mama, după ce îi va citi jurnalul, va încerca să facă tot ce şi-a propus acesta. Cum a ajuns copilul în comă? După ce a traversat neatent în ziua în care mama era prea ocupată pentru a fi receptivă la nevoia lui de a-i povesti despre fata de care s-a îndrăgostit pentru prima oară.
Băiatul-peşte
Băiatul-peşte este despre un copil dornic de a descoperi lumea oceanelor. El se va împrieteni cu un macrou vorbitor, care îi va fi ghid. Când nu se aventurează în lumea adâncurilor, personajul romanului descoperă frumuseţea prieteniei din lumea de la suprafaţă.
Băieţii şi alte povestiri
Băieţii şi alte povestiri te invită să îl (re)descoperi pe Mario Vargas Llosa de la începuturi. Prozele din acest volum dezvăluie o tentativă memorabilă de a înţelege universul masculin şi miturile despre putere, onoare şi violenţă.
Leopardul de zăpadă
Fascinaţia pentru ţinuturile îndepărtate şi călătoria spirituală în Nepal se îmbină în romanul intitulat Leopardul de zăpadă. Romanul relatează peripeţiile din timpul căutării unei feline rare din Himalaya. În căutarea ei au plecat Peter Matthiessen şi naturalistul George Schaller. Nu doar felina devine motivul continuării unui periplu solicitant, ci şi marea curiozitate stârnită de învăţăturile budiste.
Balcanii
Balcanii va fi cartea aleasă de cei dornici de înţelege mai bine o regiune cu multe culturi, aflată între conflict şi nevoia de convieţuire. Vei descoperi 500 de ani de istorie interpretaţi din perspectiva elementelor ce au schimbat mentalităţi, granite şi relaţiile dintre comunităţi.
Cronică din Travnik
Rămânem în Balcani, mai bine zis în Bosnia secolului XIX, unde nişte consuli străini – un francez şi un austriac – petrec şapte ani alături de vizirii turci. Oamenii locului se tem de ei şi îşi exprimă ostilitatea faţă de orice străin venit din Occident. Povestea celor doi consuli şi a unui imperiu aflat în pragul destrămării sângeroase transformă romanul Cronică din Travnik într-o lectură esenţială pentru cei atraşi de o parte a lumii ce inspiră mister, fascinaţie, dar şi teama de cădere în haosul tenebros.
Un faimos umorist american îşi aminteşte de marea lui iubire (pierdută): o japoneză cu părul lung şi întunecat, discretă şi enigmatică în public, dezlănţuită în intimitate. În paralel cu amintirile şi agonia emoţională a umoristului se derulează evenimentele halucinante declanşate imediat după ce un sombrero a căzut de nicăieri tocmai în mijlocul unui orăşel american unde nu se prea întâmpla mare lucru.
Între cele două planuri şi realităţi (a umoristului şi a locuitorilor din orasul unde aterizează un sombrero) încep să se aglomereze reacţii umane în care bizarul devine cât se poate de plauzibil datorită unor trimiteri social-politice rămase actuale şi după zeci de ani de la scrierea acestei cărţi. Datorită stilului şi mai ales interpretărilor multiple oferite de stranietatea ce învăluie anumite pagini, vei spune despre cartea lui Richard Brautigan că poate fi considerată o revelaţie de către fiecare generaţie aflată în căutarea unor poveşti cu substraturi simbolic-suprarealiste.
Aşa cum se întâmplă în cazul romanelor-cult având o structură narativă neconvenţională, Căderea unui sombrero îşi păstrează prospeţimea şi forţa de a uimi orice generaţie viitoare. Brautigan a fost unul dintre autorii inovatori şi reprezentativi pentru generaţia Woodstock, aflată între pofta de libertate prin abandonul în plăceri halucinogene şi luciditatea protestului faţă de război, propaganda naţionalistă şi conformism. La fel ca marii scriitori inovatori, Richard Brautigan a descoperit cele două elemente care pot face dintr-o carte o lectură mereu valabilă: reinterpretarea unor subiecte universale – precum iubirea, obsesia pentru putere, ura scelerată sau întâlnirea nefastă dintre oportunismul politic şi furia maselor înfierbântate – şi devirea acestor subiecte spre o metaforă cu tentă satirică, îmbrăcată în hainele originalităţii, astfel încât povestea să fie ancorată în realitatea fiecărei generaţii în parte.
La început s-ar putea să ţi se pară absurdă ideea de a scrie despre un sombrero capabil să dea naştere unor evenimente neaşteptate într-un orăşel ce băltea în previzibil. Însă pe măsură ce dai paginile, vei realiza că absurdul este noul firesc. În lumea personajelor, aburdul întăreşte de fapt certitudinea legată de eterna reîntoarcere la căderea în iraţional reflectată de urmările incontrolabile şi inflamabile ale unui simplu conflict interpersonal devenit subiect cu miză politică.
Un sombrero căzut din cer provoacă, aprinde vanităţile şi împarte populaţia unui orăşel în două tabere înfuriate până la paroxism. Îl zăreşte primarul, iar doi locuitori – unul homeless, celălalt privilegiat – râvnesc la statutul de fiinţă umană ce a ridicat de jos acest sombrero picat din cer pentru a i-l oferi primarului. Din această competiţie (mută la început) va rezulta un conflict dublat de isteria colectivă. Este genul de conflict stupid, fără miză, însă având reverberaţii naţionale, ce atrag discursuri nerealiste ce imită patriotismul cu iz de grandomanie, încât ai impresia că acţiunea se petrece într-un ţinut locuit de simpatizanţii lui Trump.
Departe de agitaţia provocată de un sombrero un alt personaj trăieşte în discreţia aterizată direct din Japonia. Vei descoperi astfel o alăturare a ritmurilor şi a unor moduri diferite de a exista. Umoristul îndrăgostit de o japoneză înfruntă dramele într-un ritm care exprimă o lentoare plină de senzualitate, pe care nu o găseşti decât la un personaj feminin japonez. I se opune un alt ritm, al emoţiilor care au nevoie să fie strigate, într-un model cultural ostil cu discreţia. Aceste ritmuri puternic reprezentate la nivelul naraţiunii simbolizează două lumi, două realităţi opuse, care odată alăturate provoacă o sabotare a logicii adesea confundate cu nevoia cititorului de a găsi un sens precis, o minimă legătură între evenimente. De fapt, romanul aminteşte de acele filme americane independente, care îmbină genuri şi influenţe într-un mix experimental greu de încadrat, dar care stârneşte voluptatea celui dependent de insolit. Vei regăsi elemente dintr-un thriller cu turnură suprarealistă şi acea stranietate dintr-un roman contemporan japonez.
Asemenea unui regizor neconvenţional din zilele noastre, Brautigan uneşte elemente ce aparţin unor culturi diferite. Nu vrea neapărat să le înşire în legături cu sens, deşi în cartea lui până şi aberantul capătă sens odată analizate simbolurile camuflate în proza experimentală. În schimb, reuşeşte să ofere acea lectură care să incite la discuţii abundente referitoare la descifrarea alegoriei cu substranţă de satiră politică, dezvăluind flerul unui autor înzestrat cu genul acela de imaginaţie profetică, mai ales atunci când pare să nu se ia şi să nu ia nimic în serios. Criza din orăşelul populat de personajele din Căderea unui sombrero şi reacţiile autorităţilor dominate de oportunişti pot fi considerate oglinda venită din trecut pentru a prevesti evenimente istorice din prezentului nostru.
Poţi considera L’homme fidele, regizat de actorul Louis Garrel, un film despre un triunghi amoros a lafrançaise, unul old school, adică plin de acea eleganţă desăvârşită în gestionarea situaţiilor tensionate, încât pare fie nefirească, neverosimilă, fie o dovadă precum o demascare intenţionată a superficialităţii libertine. Totodată, este o eleganţă reconfortantă şi lejeră precum o plimbare prin Paris (de altfel, filmul începe cu aceeaşi imagine-clişeu, dar adorabilă, a Parisului filmat deasupra acoperişurilor, de care visătorii nu s-au săturat încă, de la pictura lui Caillebotte încoace).
Aşa cum ne anunţă titlul, filmul prezentat şi la Bucharest International Film Festival 2019 este despre un bărbat cât se poate de fidel marii sale iubiri. Abel, personajul interpretat de Louis Garrel nu renunţă să spere că mai poate repara legătura cu Marianne (Laetitia Casta), femeia adorată, deşi aceasta l-a anunţat senină că a rămas însărcinată cu un anume Paul, bărbatul considerat prietenul lui Abel. După ce trec zece ani, Abel găseşte un culoar prin care să se strecoare iar în viaţa lui Marianne, deoarece amantul Paul, devenit între timp soţul acesteia, a murit.
Triunghiul amoros nu se termină odată cu dispariţia lui Paul, un personaj despre care doar auzim, nu îl şi vedem în film. Tentaţia apare odată cu Eve – sora lui Paul – o tânără abia ieşită din adolescenţă, interpretată de nimeni alta decât Lily-Rose Depp, ce a moştenit privirea ghiduşă a tatălui ei, Johhny Depp, şi acea senzualitate cu aer suav al Vanessei Paradis.
Eve a dezvoltat o adevărată obsesie pentru Abel, urmărindu-l încă din copilărie, de parcă ar fi fost acea fană psihopată ce nu poate renunţa la scenariul imaginar şi nerealist în care se visează trăind marea dragoste alături de starul preferat. Intuind gândurile perseverentei Eve, Marianne vine cu ideea irezistibilă şi năstruşnică menită să alunge rivala. Ea îi cere lui Abel să înceapă o aventură pur sexuală cu Eve, pentru a risipi obsesia tinerei.
Marianne este de părere că tânăra necoaptă se va plictisi de Abel după ce va ajunge până la urmă să îşi îndeplinească fanteziile. Se minte pe sine când se gândeşte la posibilitatea distrugerii atracţiei obsesive odată luat în stăpânire obiectul dorinţei. Abel acceptă propunerea femeii iubite, dovedindu-se cât se poate de obedient.
Nu doar personajul interpretat de Lily-Rose Depp ar fi trebuit să amplifice dinamismul poveştii aducând elementele care să tulbure apele în relaţia dintre sufletele-pereche, stimulând astfel curiozitatea spectatorului. Un alt personaj important în sabotarea cuplului este chiar fiul lui Marianne, care susţine că tatăl său ar fi fost omorât de aceasta în complicitate cu medicul ce-i devenise amant. Aşadar, vei fi momit la începutul filmului cu promisiunea unui thriller alimentat de încrengătura de minciuni care să-i confere atracţiei magnetismul excitant al unor secrete întunecate. Se va dovedi o promisiune abandonată, deoarece nu va duce la apariţia incitantă a elementului tenebros care să poată sparge ritmul calm-sentimental dat filmului.
L’homme fidele nu este un film despre cuplul dependent de un ritm antrenant al consumării unei relaţii. Este mai degrabă un exerciţiu regizoral situat undeva între clişeele unei comedii romantice simpatice, de duminică, o referire având uşoare accente parodice la aceste clişee mai degrabă asumate decât accidentale, şi o revizitare a filmelor Nouvelle Vague ce abordau teme legate de cuplu, deziluzie, infidelitate, conformism burghez şi mituri despre căsnicia perfectă.
Modul aparent detaşat în care personajele se raportează la dramele lor şi la infidelitate, fără izbucniri şi fără nişte reacţii explozive, amintesc de personajele şi de estetica unor filme despre cuplu şi infidelitate regizate de Agnes Varda şi de François Truffaut, dar fără substraturile satiric-provocatoare la adresa moralei colective având rădăcini burgheze. Spre deosebire de filmele-cult despre cuplu şi infidelitate din anii ’60 (la care pare să se raporteze) – precum Le Bonheur (Agnes Varda) sau Domicile conjugale (François Truffaut), L’homme fidele nu accentuează latura bizară a reacţiilor tipice unor personaje dezorientate, ce vor să menţină cuplul unit recurgând la mecanisme psihologice absurde folosite pentru negarea problemelor, şi nici nu aprofundează conflictul dintre dorinţele personale şi regulile societăţii.
L’homme fidele merită văzut dacă preferi filmele relaxant-simpatice şi dacă eşti fanul actorului Louis Garrel. Deşi nu îi este fidel promisiunii făcute la început, aceea de a-ţi oferi un film intens despre cuplu, infidelitate şi relaţii toxice perfecte pentru stârnirea unei dezbateri aprinse, Louis Garrel nu înşeală aşteptările celor dornici de a pluti lin în acel farmec parizian, netulburat şi uşor sentimental, expus adesea în comediile franţuzeşti răcoritoare, care tratează într-un mod mai mult decât digerabil clasicele teme grele ale umanităţii, ce ar fi dus la un film tulburător şi la nişte melodrame cu scene tragice dacă personajele ar fi provenit dintr-un alt spaţiu cultural.
Impresiile despre filmul Parking vor fi influenţate de lectura cărţii de la care a pornit scenariul – Apropierea. O parte dintre spectatorii care au citit mai întâi romanul s-ar putea să considere filmul o rătăcire tandră-sentimentală, ce ia forma unei iubiri ce străbate graniţele culturale pentru a salva un suflet damnat, părăsit în afara lumii civilizate, într-o rulotă dintr-un parc auto de la marginea oraşului. Alţi cititori vor considera filmul o simplificare a romanului scris de Marin Mălaicu-Hondrari, redus la un love story pătimaş (dar previzibil) între un poet român ajuns paznic în Spania şi o artistă spaniolă.
Dacă nu ai citit încă romanul, vei descoperi varianta mai îndulcită a filmului românesc încadrat de obicei în estetica Noului Val, în sensul în care anumite scene ce se vor poetic-nostalgice domolesc realitatea dezolantă. De fapt, regizorul Tudor Giurgiu încearcă să te cucerească de la primele cadre. Aceste cadre formează mai degrabă un colaj de fotografii ale realităţii marginalilor, genul de colaj ales pentru a te convinge până la urmă de exisenţa unei salvări din realitatea autohtonă ce emană o lipsă de speranţă actută şi molipsitoare.
Filmul poate fi interpretat în cheia unei poveşti de iubire începute printr-o întâlnire aflată sub semnul hazardului, pe ţărmul spaniol, unde Adrian, interptretat expresiv de MihaiSmarandache o seduce pe Maria (Belen Cuesta) povestindu-i în spaniolă despre simbolurile nopţii de Sânziene, în timp ce urmăresc entuziasmul unor tineri care sărbătoresc o tradiţie locală. Relaţia dintre Adrian şi Maria apropie Parking de cei dornici de a vedea o alternativă autohtonă a filmelor cu iubiri de vară, degajând astfel o prospeţime acroşantă pentru spectator, chiar şi în acele cadre apăsătoare ce amintesc de marea dramă a imigrantului roman (dar fără a merge în direcţia dramei sociale).
Din fericire pentru spectatorul sătul de partea cenuşie a României (de aici şi de peste hotare), Tudor Giurgiu s-a distanţat confortabil şi revigorant de realismul social brutal, preferând să arate şi partea umană a celor care angajează imigranţi români. Adrian are parte de un angajator prietenos, a cărui iubită cu aer matern este receptivă la drama românului ajuns un rătăcitor prin Occident, ascultându-i amarul picurat în versurile postmoderne (Adrian scrie poezii în timpul nopţilor petrecute în parcul auto al şefului său).
Deşi a renunţat la majoritatea personajelor din roman, inclusiv la misterioasa argentiniană pe nume Vanessa, ce i-ar fi putut imprima filmului mai multă adranalină demnă de un thriller, Tudor Giurgiu păstrează nostalgia poetică din Apropierea. A fost respectată pasiunea personajului masculin pentru poezie şi pentru artiştii avangardişti, însă regizorul preferă să înlocuiască numele lui Cortazar cu al lui Bolano şi îi ataşează personajului Adrian fascinaţia pentru pictura suprarealistă a Leonorei Carrington. Poctoriţa este amintită în cadre onirice inspirate din tablourile acesteia, dar transpuse în decorurile unei staţiuni balneare cu aer decrepit din România.
Cu Parking s-a încercat ieşirea dintr-un realism cenuşiu prin infiltrarea poeziei în cotidian. Evadarea lui Adrian în literatură îi duce pe mulţi cu gândul la stranietatea captată de artiştii modernişti ce se lăsau inspiraţi mai mult de spaţiile urbane abrutizant-alienante, unde ceilalţi nu vedeau decât aplatizare şi acea părăsire vecină cu paragina. Nopţile din parcul auto andaluz păzit de Adrian sunt filmate într-o lumină care să le transforme în oaza de linişte necesară unui artist pentru a se lăsa inspirat. De asemenea, Tudor Giurgiu foloseşte imagini filmate în 8 mm, amintind de intimitatea stranie a filmelor de amator devenite primele încercări ale unui aspirant la statul de artist de a-şi imortaliza anarhic impresiile şi amintirile. Anumite scene sunt filmate pe fundalul unui apus ori al unei nopţi de vară astfel încât să exprime apropierea dintre exuberanţa senzuală şi tristeţea însingurării infipte adânc în personajul dezrădăcinat.
Parking îşi atinge eficient scopul – acela de actingere a corzii sensibile fără a se emite pretenţiile unui film de artă complicat. Este un film lejer, tocmai pentru că nu aprofundează temele dezolante. Nici imigrantul nu se îneacă definitiv în mocirla umilinţei, nici poetul neînţeles nu îşi trăieşte ratarea până la capăt, găsind până la urma un public al lui, nici îndrăgostitul nu şi pierde marea iubire. Poate fi considerat aşadar o variantă suportabilă a realismului autohton, ce poate avea priză la public datorită modului în care Tudor Giurgiu a ştiut să aleaga actorii astfel încât să trezească simpatia spectatorului. De fapt, se mizează foarte mult pe abilitatea actorilor Mihai Smarandache şi Belen Cuesta de a seduce spectatorii şi de a transmite acea foame de apropiere a personajelor şi de intensitate a emoţiilor traducând senzualitatea incandescentă într-un ritm candid-nostalgic.
Nu vei găsi mult imprevizibil în relaţia dintre personaje, deşi intensitatea atracţiei ar fi fost un combustil util pentru câteva răsturnări de situaţie trepidante, care să ofere totodată mai multă profunzime psihologică. Vei realiza încă de la început că Tudor Giurgiu şi-a dorit mai degrabă să le dea dreptate visătorilor fără aspiraţii elitiste, ce îşi doresc un film care să le permită unor personaje candide să scape din capcana unei vieţi abrutizante ce apropie periferia occidentală de realitatea din Est într-un no man’s land globalizat, dar expus astfel încât să degaje atât angoasă, cât şi acel gen de intimitate afectiv-corporală despre care pot vorbi doar nişte rătăcitori ajunşi într-un punct suspendat, la graniţa dintre prăpastia ratării şi un nou început prin Celălalt.
Elizatbeth Gilbert are talentul unui regizor de filme inspirate din strălucirea cabaretelor şi a teatrelor de varieté din New Yorkul anilor ’40. Ştie cum să-şi seducă publicul prin readucerea în prezent a unei epoci efervescente, în scene vii şi cuceritoare. Oraşul fetelor este precum un spectacol irezistibil cu dansatoare în costume sclipitoare, umor obraznic-spumos, replici isteţe, personaje expresive şi acea lejeritate libertină ce transformă o metropolă într-o petrecere continuă.
Oraşul fetelor are mai multe subiecte, unul dintre ele – cel legat de lumea teatrelor de entertainment – stârnind interesul şi unui public mai pretenţios, care se teme să ia de pe raft un bestseller. Cititorul rafinat va fi atras datorită unei documentări minuţioase, care deschide o breşă în timp, către o altă cultură.
Unul dintre subiecte este legat de maturizarea unei tinere în culisele unui teatru pentru mase, de unde nu lipsesc plăcerile interzise, întâlnirea cu prima iubire şi cu zorii emancipării feminine. Totuşi, cele mai frumoase pagini sunt legate de pregătirea unui spectacol inspirat de atmosfera ispititoare a locurilor de pierzanie clandestine din timpul Prohibiţiei. Vei descoperi scene care, dacă ar fi transformate într-un scenariu de film, ar putea aduna tot atâtea nominalizări la Oscar precum Chicago şi tot atâţia spectatori dornici de a evada puţin din cotidian printr-o poveste în care se îmbină bucuria de a trăi, petrecerile nebune, costumele pline de paiete care împrăştie scântei cu fiecare mişcare îndrăzneaţă a unei dansatoare, burlescul unui cabaret, melodiile pline de umor şi decorurile din alte epoci.
Până să ajungi la spectacolul care te farmecă precum o petrecere interbelică, vei fi gusta din momeala apărută în prima pagină, care promite dezvăluirea unui secret picant. În această primă pagină, personajul feminin central – Vivian – îşi începe remomorarea celor mai frumoşi ani ai existenţei răspuzând la întrebarea unei tinere: Ce ai fost tu pentru tata?. Răspunsul va fi amânat abil, astfel încât să treci mai întâi prin tot ce avea New Yorkul distracţiei mai incitant de oferit.
Odată ce treci de prima pagină a romanului ai impresia că plonjezi brusc într-o lume irezistibilă, de parcă ai urmări un film cu buget impresionant, ale cărui prime scene îţi creează iluzia că te trezeşti direct în mijlocul unei petreceri din prima jumătate a secolului trecut. Vei intra în lumea tinerei Vivian, care provine din înalta societate americană. Ea va fi exmatriculată dintr-o şcoală de prestigiu ce pregătea viitoare femei independente sau consoartele unor moştenitori cu pedigree, care ar fi trebuit să îşi reprezinte soţii precum o carte de vizită la dineuri simandicoase. Tânăra Vivian îşi dorea să fie designer vestimentar, să ducă o viaţă spectaculoasă. Visul i se va împlini când familia ruşinată o trimite la mătuşa ei stabilită în New York. Această mătuşă era visul oricărei tinere nonconformiste din anii ’40. Era independentă, deschisă la minte, se afla înaintea epocii ei şi era proprietara unui teatru de varieté, numit Lily Playhouse, devenit de fapt o şcoală indispensabilă pentru cele dornice de a fi iniţiate în plăcerile scandaloase ale New Yorkului.
Sosirea lui Vivian în culisele teatrului Lily Playhouse transformă romanul într-unul ce abordează teme precum începuturile eliberării sexuale din secolul XX, maturizarea emoţională sau descoperirea propriei identităţi. În paralel cu naraţiunea ce urmăreşte parcursul lui Vivian în inima entertainmentului din New York vei descoperi o incursiune estetică prin lumea teatrelor de varieté.
Descrierea teatrelor, a atmosferei şi a tipologiilor umane pare atât de verosimilă, încât anumite pagini au calităţile unui documentar şi ale unui album de fotografii rare ce amintesc de o anumită perioadă. Exact ca într-un documentar, teatrul Lily Playhouse devine o lume în sine, ce poartă amprenta unei epoci şi a unui oraş. Vei descoperi splendoarea, dar şi partea ei nevăzută, copleşitoare, arătată doar imigranţilor care veneau în valuri şi care găseau alinare în spectacolele ce transmiteau voie bună şi descreţeau frunţi prin poveşti simple, însă adorabile, cu efect rapid. Totodată, asemenea multor teatre pentru mase, care îşi recrutau actorii, majoritatea amatori, chiar din cartierele damnaţilor şi ale amărâţilor consideraţi publicul-ţintă, Lily Playhouse devenise o barcă de salvare, un spaţiu al solidarităţii feminine într-o lume unde cei ce nu se năşteau bogaţi riscau să eşueze înecaţi în abrutizare.
Prin plasarea unei poveşti despre maturizarea feminină în decorurile irezistibile ale unui teatru ce pune divertismentul mai presus de orice, Elizabeth Gilbert reuşeşte ceea ce a reuşit până la urmă şi mătuşa lui Vivian: să ofere un spectacol strălucitor şi îndrăzneţ, care să atragă masele dornice de a savura o poveste de iubire amuzantă şi uşor de digerat, cu pene, paiete şi versuri obraznice, dar care să nu fie suficient de jos încât să convingă până la urmă şi un spectator cu gusturi bune să îşi ofere o seară lejeră în sala unui teatru unde nu se urmăreşte decât voia bună printr-un spectacol reconfortant şi comic-sentimental, ce îmbină cabaretul picant, comedia, dansul seducător, musicalul şi dinamismul hollywoodian.
Majoritatea paginilor din roman prezintă dramele, peripeţiile şi iubirile personajelor în timp ce pregătesc un spectacol prin care Lily Playhouse să îşi crească prestigiul chiar şi în ochii criticilor şi ai spectatorilor ce strâmbă din nas când trec pe lângă un astfel teatru cu spectacole accesibile, adresate mai mult oamenilor având un nivel al educaţiei redus. Mătuşa lui Vivian îşi dorea să vândă spectacole destinate imigranţilor săraci, dornici de a-şi îneca amarul în scene cu decoruri exotice apropiate de kitsch-ul cu farmec desuet, în care dansatoare sexy iubeau cu patimă, umor şi mult sentimentalism, în timp ce animatoarele alungau greutăţile vieţii prin costume stridente. Însă revenirea în peisaj a soţului ei, un playboy ajuns un mare scenarist la Hollywood, şi debarcarea în America a unui star feminin britanic va duce la ideea spectacolului Oraşul fetelor, în care o aristocrată falită este salvată de un tânăr cu şcoala vieţii, care îi dă acesteia ideea de a-şi transforma conacul într-un bar ilegal, care să funcţioneze şi ca bordel în perioada Prohibiţiei.
Castingul pentru spectacolul Oraşul fetelor îl aduce în viaţa lui Vivian pe tânărul Anthony, fiul unor imigranţi italieni. El va deveni cel care o va iniţia în plăcerile sexuale, învăţând-o cât de puternică poate fi acea primă dragoste într-un mediu libertin.
Oraşul fetelor mai poate fi citit şi în cheia unei revizitări nostalgice a unei epoci şi a unei lumi apuse, unde spectacolele considerate uşurele deveau o alternativă inofensivă de petrecere a timpului în lumea celor din cartierele imigranţilor exploataţi, pe care adesea îi chema prăpastia alcoolismului, abrutizării şi a disperării. Asemenea spectacolului de varieté cu acelaşi nume, regizat de personaje, acest roman le va intra pe sub piele şi celor cu pretenţii de elitişti, fiind precum o escapadă care să le permită savurarea unei plăceri lejere, dar cu farmec vintage.
Fantasma unui bărbat îndrăgostit bântuie Europa pe urmele unei femei căsătorite. Este fraza care deschide romanul Apropierea, roman ce a stat la baza scenariului pentru filmul Parking, regizat de Tudor Giurgiu. După cum anticipează şi această primă frază, romanul scris de Marin Mălaicu-Hondrari urmăreşte periplul rătăcitorului îndrăgostit, însă este vorba despre un rătăcitor în care se regăsesc ultimii dependenţi de poezie şi cei pentru care avangardiştii precum Julio Cortazar (tradus în română şi de Marin Mălaicu-Hondrari) şi Gellu Naum sunt zei.
În rolul îndrăgostitului rătăcitor este Adrian, un poet român care părăseşte ţara natală pentru a găsi acel ceva indefinibil în Spania, mai aprecis în oraşul Cordoba din Andaluzia. Începe să înveţe spaniola în timp ce lucrează ca paznic de nădejde al unui dealer de maşini. Descoperirea unui colet furat şi a unei cărţi scrise de Julio Cortazar (autorul de care Adrian este obsedat) îl va aduce aproape de irezistibila Vanessa, o femeie din ţara lui Cortazar (Argentina). Vanessa îi este confidentă, înger păzitor şi ghid prin lumea câştigurilor facile după ce Adrian devine şoferul ei. Însă nu Vanessa va fi marea dragoste a lui Adrian, ci Maria, o sculptoriţă din Spania, care activează şi într-o formaţie de jazz.
Apropierea este un roman pe mai multe voci, fiecare capitol prezentând amintirile, impresiile şi poveştile spuse de fiecare personaj în parte. Ţi se vor destăinui, rând pe rând, Adrian, iubita lui, Maria, Vanessa, dar şi prietenii acestuia, tot poeţi: Dan Parfenie şi Lidia (poreclita la madre de la poesia). Datorită acestor destăinuiri, vei descoperi mai multe perspective asupra genului abordat în roman. Unii îl vor citi ca pe un love story actual şi mai puţin siropos, îmbibat de trimiteri la mari poeţi inovatori (hispanici şi români). Alţii vor găsi o tentativă a visătorilor de a scrie poezie şi de a fugi de ratarea venită odată cu îngroparea idealurilor în rutina unei vieţi care s-a predat în faţa responsabilităţilor şi a pragmatismului care înhaţă feroce. Nu lipseşte nici tema emigrării spre Vest prin acceptarea unor condiţii meschine. Totuşi, pasiunea lui Adrian pentru poezie şi apariţia misterioasei Vanessa a salvat romanul de la realismul apăsător ce deplânge condiţia românului înjosit odată ajuns în Vest. Evocarea unor versuri şi declaraţia de iubire pentru autorii preferaţi ai personajelor îi oferă textului voluptatea nostalgică dublată de langoarea unui ritm interior ce aminteşte de o piesă de jazz ascultată pe ţărmuri calde.
Ritmul poate fi considerat personajul nevăzut din acest roman, dar care deţine un rol vital. Mai bine zis, există două ritmuri – unul alert, resuscitat mereu de (re)apariţia Vanessei şi ale ei legături cu lumea interlopă, şi un ritm al poeţilor din cafenele sau al întâlnirilor senzuale dintre Adrian şi Maria. Alternanţa dintre cele două ritmuri complementare deţine un rol vital, ce îi va convinge inteligent să continue lectura şi pe cei mai puţin împrieteniţi cu proza introspectivă sau cu poezia şi care îl pot considera pe Adrian un visător patetic şi un condamnat la inadaptare şi la însingurarea vecină cu nebunia odată cu trecerea anilor peste idealurile artistice greu de împlinit.
Personajele lui Marin Mălaicu-Hondrari unesc două lumi, două feluri de a exista, două dimensiuni, aparent incompatibile, dar care se armonizează precum nişte cuvinte din epoci sau realităţi diferite alăturate în versurile unui poet inspirat. Există lumea ce transcede realitatea banală, o lume a poeţilor sau a femeilor îndrăgostite de ei, şi o lume simplificată, ce ameninţă să se năpustească asupra visătorilor precum un animal de pradă versat, promiţând să transforme cartea în scenariul unui film neo-noir stratificat precum un roman postmodern demn de literatura avangardiştilor sud-americani, dar plasat în decoruri mediteraneene. Pur şi simplu ai impresia că-n unele scene te scalzi într-un timp decupat, peticit şi trândav precum amiaza caniculară andaluză, apoi percepţia ţi se schimbă prin intrarea în scenă a unui personaj feminin cu trecut dubios, care te face să te întrebi când va năvăli pericolul care să tulbure lumea lui Adrian.
Deşi pare minimalist la nivel narativ, Apropierea are multe faţete, care se dezvăluie în funcţie de aşteptările cititorului şi de experienţele sale de viaţă. Cei dependenţi de literatură vor găsi în spatele evenimentelor o pledoarie actuală pentru căutarea unei breşe în realitatea dezolantă, o breşă care să permită evadarea în artă şi în clipa dilatată de simţurile amplificate prin rândurile scriitorilor şi ale poeţilor iubiţi. Ei se vor întreba dacă nu cumva Adrian şi prietenii săi poeţi sunt de fapt reincarnările lui Jack Kerouac şi ai beatnicilor, nimeriţi în România zilelor noastre şi hotărâţi să pornească pe urmele lui Cortazar, apoi obligaţi să găsească soluţii pentru a supravieţui într-o lume reală de care nu pot scăpa doar printr-o simplă călătorie iniţiatică de regăsire şi maturizare, de-a lungul unui continent.
To provide the best experiences, we and our partners use technologies like cookies to store and/or access device information. Consenting to these technologies will allow us and our partners to process personal data such as browsing behavior or unique IDs on this site and show (non-) personalized ads. Not consenting or withdrawing consent, may adversely affect certain features and functions.
Click below to consent to the above or make granular choices. Your choices will be applied to this site only. You can change your settings at any time, including withdrawing your consent, by using the toggles on the Cookie Policy, or by clicking on the manage consent button at the bottom of the screen.
Necesare
Always active
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
