Unii scriitori nu au nevoie decât de un posibil cuplu unit de contraste, aflat încă în etapa tatonărilor, al curtării. Le este suficient schimbul de replici al partenerilor pentru a-ţi oferi un roman palpitant precum un thriller psihologic multifaţetat, pe care să-l recomanzi insistent şi altora. Amelie Nothomb face parte din categoria acestor scriitori inventivi, capabili de a transpune original extravaganţa fanteziilor umane prin concizie.
Scriind Barbă Albastră, Amelie Nothomb a demonstrat că îşi merită statutul înalt de care se bucură în lumea autoarelor contemporane de succes. Noul ei roman tradus în limba română este cu atât mai atractiv cu cât ascuţimea replicilor inteligente schimbate între personaje le oferă dezvăluirilor frapante o intensitate care va creşte treptat. Intensitatea este dusă inspirat în punctul din care trebuie să elibereze dozele de sinceritate ce sparg bula de mister exact în momentul oportun pentru a obţine efectul maxim dat de amestecul dintre stupefacţie şi fascinaţie.
Barbă Albastră este un roman a cărui subţirime este înşelătoare, deoarece varietatea planurilor şi a semnificaţiilor îi dau consistenţa unuia voluminos. Vei descoperi şi multe scene ce trimit la profunzimea unei piese de teatru care îţi stimulează mintea şi te surprinde prin replici menite să-ţi modifice aşteptările. Amelie Nothomb se dovedeşte a fi precum un regizor de piese de teatru. Îţi dă impresia că ai trăit o întreagă existenţă în sala de spectacol, încât vei ieşi deopotrivă năucit şi entuziasmat după ce ţi-au fost antrenate intuiţia şi abilitatea de a face nişte călătorii în propriile abisuri, datorită unei contopiri inspirate a umorului cu suspansul dat de aluziile terifiante legate de biografia unuia dintre personaje.
Terifiantul îi aparţine personajului masculin, un aristocrat spaniol stabilit la Paris. I se spune don Elemirio Nibal y Milcar şi are faima celebrului protagonist Barbă Albastră, care seducea tinere, le permitea să cutreiere nestingherite prin palatul său, însă le spunea să nu intre într-o anumită încăpere. Femeia care îndrăznea să încalce această regulă era omorâtă. Nobilul spaniol din zilele noastre închiria una dintre încăperile palatului său din Paris în schimbul unei sume suspect de mici pentru luxul oferit. Îşi seducea chiriaşele, apoi ele dispăreau fără urmă. Şi don Elemirio avea o încăpere secretă, despre care spunea că este de fapt o cameră unde îşi developa fotografiile pe care nimeni nu trebuia să le vadă.
Dintr-un stăpân calculat şi rafinat, aristocratul cu faimă sumbră devine la rândul său ţinta unei femei cu minte sclipitoare şi cu talentul de a-i devoala secretul întunecat. Intrarea în scenă a personajului feminin declanşează o avalanşă de replici memorabile, pe care îţi vine să le sorbi precum o şampanie scumpă oferită la o cină extravagantă în sensul bizar (vei descoperi de altfel că personajele dezvoltă o adevărată obsesie pentru şampanie, căreia îi atribuie tot felul de înţelesuri, care mai de care mai stranii). Numele femeii ce intră în viaţa aristocratului misterios este Saturnine. Ea este noua chiriaşă….a noua (de fapt, numărul 9 va căpăta o conotaţie fascinantă în tentativa dezlegării enigmei legate de camera interzisă din palat).
Saturnine se consideră singura capabilă de a opri şirul dispariţiilor fără urmă a chiriaşelor, de a-l dezmarma pe aristocrat şi mai ales de a-l transforma într-un îndrăgostit vulnerabil. Armele ei sunt mintea ageră şi talentul de a face nişte conexiuni pline de trimiteri la istorie şi artă, aşa cum adoră personajul masculin. De fapt, Saturnine devine un investigator cu fler ce pătrunde spontan (dar şi tacticos) în mintea acestui nobil cu faimă sinistră. Iar mintea acestui personaj masculin seamănă cu genul acela de hartă complicată a locurilor pline de legende referitoare la comori secrete înconjurate de blesteme, o hartă plină de indicii ascunse în spatele unor simboluri şi metafore. Asemenea unui detectiv cu minte sofisticată, Saturnine va pune cap la cap indiciile şi legăturile alegorice dintre acestea printr-o irezistibilă acrobaţie a erudiţiei şi a intuiţiei.
În Saturnine, bărbatul tenebros, însă discret şi curtenitor, vede o egală, o minte la fel de înzestrată şi de stimulată de asocieri bizare între idei precum a lui. Iar asocierile dintre elementele ce ţin de istoria şi cultura Spaniei, de artele vizuale, de psihologie şi de alchimie transformă dialogurile şi cinele personajelor într-un veritabil spectacol al tachinării devenite un joc imprevizibil.
Este suficientă o simplă replică legată de originile spaniole ale personajului masculin pentru a declanşa un dialog precum o spirală în care aluneci şi din care nu mai poţi ieşi, acaparat fiind mai ales de legăturile întortocheate pe care le stabilesc personajele între detaliile din locuinţa aristocratului şi fanteziile sau ideile din mintea lor. Dialogurile dintre o tânără inteligentă şi un aristocrat excentric au nevoie şi de nişte decoruri şi ritaluri pe măsură, din care nu lipsesc şampania, cinele extravagante sau regulile nescrise ale stabilirii puterii prin comunicare. Originalitatea şi turnura alegoric-bizară pe care o pot lua scenele banale te fac să îţi aminteşti de filmele lui Bunuel sau de imaginarul lui Dali.
Personajul masculin sumbru are toate calităţile unui bărbat ce poate atrage o femeie inteligentă, care preferă să-i fie stimulate mai întâi mintea şi curiozitatea. Nobilul Elemirio este rasat, enigmatic, răbdător şi îşi extinde vasta erudiţie în arta culinară şi în cea vestimentară. Insistă să pregătească el însuşi cinele impresionante şi este capabil de a realiza haine de o extravaganţă suprarealistă pentru amantele sale, încât ai impresia că a fost ucenicul lui Alexander McQueen. Acesta încearcă să o impresioneze şi pe Satunine, iar jocul seducţiei transformat într-unul al rezistenţei feminine în faţa vrăjii este unul bulversant. Saturnine devine ea însăşi imprevizibilă, încât nu vei şti dacă acţiunile sale sunt rezultatul disimulării sau a devenit la rândul ei o prizonieră sedusă de nobilul excentric, riscându-şi astfel viaţa.
Uneori ai impresia că vezi o piesă de teatru precum un joc al atracţiei în care tentaţia şi diabolicul au propriile replici. În alte pasaje, Nothomb te convinge subtil că poţi deveni martorul din umbră al unei coregrafii suprarealiste, ce imită jocul dominaţiei din relaţia celor două personaje.
Interesul faţă de evoluţia poveştii contemporane va fi mare în rândul cititorilor speriaţi şi captivaţi în acelaşi timp de psihopatul erudit, cu purtări înşelătoare. Aceştia se vor întreba, pe bună dreptate, unde va duce schimbul de replici legat de interdicţia de a păşi în camera secretă.
Discuţiile despre camera secretă, devenită simbolul dispariţiilor fără urmă, vor avea ramificaţii nebănuite, ce tratează teme precum căderea din paradis, atingerea perfecţiunii prin căutarea sufletului-pereche, încrederea în celălalt, relaţia toxică, morală, remuşcare şi compromisul acceptat odată cu atracţia exercitată de o viaţă fără griji materiale. Jocul personajelor devine din ce în ce mai derutant către final, încât ajungi să te întrebi cine este manipulatorul şi cine este victima. Jocul ajunge să fie cu atât mai tentant pentru cititorul acaparat, cu cât ancheta lui Saturnine rămâne în zona asocierilor culturale, iar semnificaţiile simbolurilor convertite în dovezi ale vinovăţiei sau, dimpotrivă, ale nevinovăţiei personajului masculin, se transformă într-un festin al răsfăţului intelectual care mai poate oferi şi fiori de groază.
Misterul capătă o notă ireal-suprarealistă prin sincronizarea a două timpuri. Unul este un timp al tuturor, al prezentului, celălalt este un timp încremenit în trecutul grandios al aristocraţiei. Timpul aristocraţiei oferă voluptatea ambiguităţii, al unor aluzii ce măresc suspansul. Personajele pendulează aşadar între un timp al aristocratului enigmatic, un timp ce presupune o distanţare faţă de valorile morale asociate majorităţii. Această distanţare va permite infiltrarea indiciilor bizare legate de sfârşitul fostelor iubite ale nobilului. Timpul prezentului, din care vine Saturnine, este unul al clarificărilor. Saturnine vrea să limpezească tenebrele prin explicaţii plauzibile, dar personajul masculin preferă o logică distorsionată, a unei lumi având alte reguli şi în care tot ce ni s-ar părea nouă suprarealist este considerat firesc şi legitim.
Datorită acestui roman, Amelie Nothomb şi-a câştigat reputaţia unei scriitoare care ştie cum să aducă la acelaşi nivel nu doar două minţi sclipitoare, aflate între sublim şi diabolic, între prezent şi trecut, ci şi două planuri – unul real, uşor de localizat în Parisul celor pasionaţi de arhitectură, altul într-un spaţiu al aristocraţiei atemporale, ce se hrăneşte prin mituri. Indiciile realităţii plauzibile sunt înghiţite treptate de ireal, însă fără a se brusca superficial verosimilul. Personajele trăiesc în prezentul tău, dar şi în al lor, iar prezentul lor devine un incitant amestec între un thriller psihologic demn de un mare festival de film, alegoria suprarealistă expusă în teatrul cu decoruri minimaliste dar cu semnificaţii abundente şi basmul reinterpretat în cheie actuală.
Loveste-ti inima! – O carte inselatoare
