Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 23

Editor's pick

Ultimele

Under the Silver Lake – Un rasfat straniu

Adriana Gionea
-
0
Under the Silver Lake – Un rasfat straniu

Încărcat de scene ce plutesc în răsfăţul oferit de culorile nocturne ale verii din Los Angeles, Under the Silver Lake (Cannes 2018) este un film gratificant pentru cei ce preferă stranietatea obţinută prin amestecul de genuri şi de trimiteri subtile spre filmele-cult, prin sabotarea bine calculată şi asumată a coerenţei narative şi prin inducerea unui stări de nedumerire generoase cu bizarul. Totuşi, este vorba despre acel tip de bizar ce poate fi o reală voluptate pentru spectatorii dornici de a fi stmulaţi de lipsa de sens vecină cu delirul, dar care face sens prin mesajele subtile ascunse în trimiterile spre diferitele perioade sau filme de referinţă pentru cinefili.

Filmul începe cu scene ispititoare precum o hoinăreală printr-un cartier hip-boem din L.A, continuă înşelător cu promisiunea unei intrigi detectiviste cu accente erotice şi parfum de neo-noir în stilul celor din anii ’70, apoi te obligă să iei parte la un periplu nocturn deopotrivă oniric-hipnotic, absurd, ameţitor şi nostalgic, în care vei întâlni personaje ciudate, unele seducătoare precum cele din revistele cu starlete, altele de-a dreptul groteşti. De fapt, filmul lui David Robert Mitchell seamănă cu genul acela de romane postmoderne cu multe planuri, în care personajele devin simboluri, intriga este o alegorie iconoclastă cu turnură aberantă, influenţele culturale sunt angrenate într-un amalgam (aparent) anarhic, iar desfăşurarea evenimentelor seamănă cu frânturile decuplate de la sens ale unui vis febril.

În centrul desfăşurării insolite a evenimentelor din film este Sam (Andrew Garfield). Personajul lui Sam se mulează pe tipologia bărbatului hipster careia nu îi poţi ghici vârsta, tipologie considerată relevantă pentru generaţia Y, ce preferă stilul retro, călătoria imaginară în alte decenii, reciclarea stilurilor din trecut, viaţa hedonistă, simularea imaturităţii ca formă de protest împotriva conformismului şi ignorarea stabilităţii. Sam locuieşte într-un imobil rezervat parcă tuturor americanilor ce ignoră clasica reţetă de succes ce include meseria serioasă, planul de viitor bine calculat şi costumul business. Sam îşi petrece timpul uitându-se la filmele vechi, hoinărind, citind poveştile suprarealiste din benzile desenate care amintesc obsesiv de misterele faimosului Silver Lake sau trândăvind în după-amiezile acompaniate de zgomotul papagalului deţinut de vecina hippioată cam trecută de prima tinereţe, dar care nu se sfieşte să iesă pe balcon semi-nudă precum o adolescentă obranzică. Viaţa lui Sam este dată peste cap de apariţia lui Sarah (Riley Keogh), noua vecină desprinsă parcă din filmele cu aspirante sexy în stilul pop al anilor ’70, care stau languros pe marginea piscinei cât e ziua de lungă.

foto: Independenta Film

Sam încearcă să se apropie de Sarah, vecina ademenitoare, însă ea dispare exact când flirtul promitea să ducă la rezultatele scontate. Dispariţia lui Sarah va coincide cu moartea unui mogul celebru în lumea vedetelor, a cărui fiică va deveni importantă în investigaţia lui Sam. Aşadar, până aici filmul pare unul perfect pentru vânătorii de intrigi poliţiste cu iz de conspiraţie la nivel înalt, care dezvăluie mai degrabă culisele întunecate ale strălucitoarei lumi hollywoodiene. Totuşi, dezvăluirile ce întreţin interesul amatorilor de thrillere picante sunt amânate în favoarea perseverentei intervenţii a lipsei de sens care până la urmă capătă sens dacă lipeşti fragmentele fără logică într-un puzzle care să îţi solicite abilitatea de a detecta referinţele cinefile.

Ritmul antrenant al anchetei de tip detectivist în tradiţia neo-noir este domolit de secvenţele în care indiciile nu vor să te ţină cu sufletul la gură ci doar să te arunce într-un labirint al confuziei demne de un vis suprarealist în care se transformă noaptea în metropola californiană a vânătorilor de faimă. Indiciile îţi vor deschide uşa câtre o galerie de personaje secundare bizare, seducător-extravagante sau excentric-sinistre.

Investigaţia pe care o începe Sam îl va face să o ia pe urmele unor tinere escorte din anturajul vecinei dispărute. Urmărindu-le precum un detectiv obsedat de victimă, Sam va descoperi un L.A al petrecerilor exclusiviste şi al artiştilor ce oferă un performance halucinant. În acest L.A. monden al vieţii de noapte, persoanele capabile să îi ofere lui Sam informaţiile utile seamănă mai degrabă cu participanţii la un carnaval fără sfârşit sau cu prezenţele unui vis în care familiarul este distorsionat printr-o decuplare de la continuitatea asociată firescului.

Nu îţi va lua mult până să îţi dai seama că adevărata miză nu mai este construirea unui scenariu de film noir, ci o satiră ce frizează cât se poate de calculat aberantul pentru a oglindi tentaţia superficialităţii în care se tot scaldă languros cultura pop americană, exportată în toată lumea. Regizorul nu face nici un efort în a-ţi ascunde faptul că a folosit povestea dispariţiei doar pentru a putea insera după bunul plac referinţele culturale, printre care distingi un omagiu adus lui Hitchcock, David Lynch, benzilor desenate, neo-noir-urilor din anii ’70 şi romanelor postmoderne ce disimulează alunecarea în nihilismul cu decoruri glam.

Referinţele trezesc nostalgie. Regizorul nu se rezumă la cele din lumea cinefililor, ajungând până la cele muzicale. Le alege pe acelea recognoscibile, ce au modelat idealurile unei generaţii. Aceste referinţe muzicale sunt capabile să antreneze cele mai fertile amintiri pentru implicarea emoţională a spectatorului care îşi simte gâdilat orgoliul de adolescent care a trăit vremuri mai bune, când erau la modă R.E.M sau Nirvana. De trimiterile spre hiturile generaţiei din anii ’90 se leagă una dintre scenele coşmăreşti ale filmului, o scenă ce devine o metaforă pentru obsesia faţă de teoria conspiraţiei.

De la referinţele cu aer cult ajungi la cele din cultura de masă care fetişizează starurile din revistele pentru adulţi, stilul ce propune estetica morbidului ca formă de protest împotriva superficialităţii în culori pop şi prezenţa toxică a unor guru. Totuşi, detectarea mai mult sau mai puţin precisă a referinţelor nu clarifică mesajul filmului. Referinţele împing şi mai mult ambiguitatea într-o zonă suprarealist-delirantă, ce degajă angoasa unei alienări în mijlocul hedonismului strălucitor şi epuizarea vindecată prin iluziile oferite de societatea spectacolului dirijată de păpuşarii abili ce îşi închid victimele într-o bulă a plăcerii continue.

Varietatea caleidoscopic-ameţitoare a referinţelor estetice va polariza spectatorii. Unii vor considera filmul dezlânat, cu scenariu scăpat de sub control. Alţii, dimpotrivă, se vor declara vrăjiţi de acest film, datorită exuberanţei prin care David Robert Mitchell contopeşte influenţele din stiluri şi decenii diferite. Ei vor constata entuziasmaţi alăturarea derutantă a elementelor estetice asociate unor decenii iconice pentru expansiunea culturii pop la Hollywood şi propagarea ei globală.

Under the Silver Lake poate fi interpretat şi în cheia unei retrospective bizare a culturii americane din ultimele cinci-şase decenii. Trecutul revine la nivel stilistic-vestimentar în prezent, iar prezentul este revigorat printr-o eleganţă retro plină de magnetism hipnotic, mai ales la nivel cromatic. Eleganţa vintage a imaginilor îţi va da nişte stări aparte prin apăsarea pedalei declanşatoare de nostalgii, care te va împiedica să ieşi din sala de cinema dacă te afli în tabăra celor ce vor considera filmul plictisitor şi lipsit de coerenţă. De fapt, întregul film degajă vraja nopţii într-o metropolă ce promite o petrecere continuă şi o perindare seducătoare pe bulevardele unde se întâlnesc fascinant decenii diferite, uneori având stiluri ce nasc nişte contradicţii taman bune de explorat (şi exploatat) în filmele hibrid ce jonglează insolit cu graniţele dintre stiluri şi epoci.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

5 filme de la Cannes 2019 in cinematografele din Romania

Adriana Gionea
-
0
5 filme de la Cannes 2019 in cinematografele din Romania

Ediţia din 2019 a Festivalului de Film de la Cannes (14-25 mai) readuce în prim-plan regizori consacraţi precum Almodovar, Ken Loach, fraţii Dardenne şi Elia Suleiman, dar şi regizori mai tineri, ce au debutat în forţă la ediţiile recente, cum este şi Kantemir Balagov. Filmele acestora au fost selectate în competiţia festivalului şi vor intra şi în cinematografele din România.

Admiratorii lui Pedro Almodovar aşteaptă nerăbdători unul dintre cele mai intime filme ale regizorului – Dolor y gloria (Pain and Glory) – în care detaliile autobiografice sunt reinterpretate printr-un omagiu adus cinematografiei. Filmul în care îi vei revedea pe actorii Penelope Cruz şi Antonio Banderas vorbeşte despre condiţia artistului nonconformist ce îşi rememorează viaţa pentru a se înţelege mai bine.


LYTE video

Ken Loach, un regizor cu simpatii socialiste asumate, revine cu altă dramă inspirată din problemele occidentalilor vulnerabili. Noul său film Sorry We Missed You prezintă încercările unei tinere familii de a supravieţui în timpul crizei economice din 2008. Problemele sunt alimentate mai ales de criza locurilor de muncă, într-o perioadă în care ofertele de joburi pe termen lung scad considerabil.

Fraţii Dardenne abordează la rândul lor o dramă socială, de data aceasta din perspectiva unui preadolescent de 13 ani, care pendulează între tentaţiile vârstei şi valorile religioase în care se infiltrează extremismul. Young Ahmed (Le jeune Ahmed) promite să fie un film controversat, despre care se va tot vorbi după ieşirea din sala de cinema.

Elia Suleiman continuă să invite publicul la explorarea temelor ce reflectă dramele Orientului Mijlociu. Noul său film – It Must Be Heaven – propune o călătorie în afara Palestinei. Călătoria prin care se încearcă evadarea din Palestina devine pretextul folosit pentru abordarea într-un registru demn de un comic profund a unor teme precum identitatea, naţionalitatea şi nevoia de (re)găsire a unui spaţiu numit acasă. Personajul-narator descoperă că de fapt Palestina îl urmăreşte peste tot în lume, din Paris până-n New York.

Debutul în forţă cu filmul Closeness l-a transformat pe Kantemir Balagov într-un favorit al celor dornici de a căuta voci proaspete în cinematografia mondială. Noul său film – The Beanpole – prezintă încercările unor femei de a-şi reface viaţă după Al Doilea Război Mondial.

Citeşte şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Sonata Gustav – Iubire si prietenie in ingrata tara idilica

Adriana Gionea
-
0
Sonata Gustav – Iubire si prietenie in ingrata tara idilica

Sonata Gustav face parte din categoria romanelor pe care le recomanzi celor dornici de a citi poveşti cu personaje de care să se ataşeze, pe care să le însoţească prin empatie pe toată durata lecturii. Pe fundalul unui orăşel pitoresc din Elveţia, subiecte precum relaţiile dintre părinţi şi copii, iubirile pierdute şi regăsite, pasiunea pentru muzică, prietenia care durează o viaţă si nevoia de a păstra secretele pentru a nu-i pierde pe cei dragi se intersectează precum notele unei compoziţii pline de sunete când limpezi, când năucitor de apăsătoare.

Una dintre cele mai apreciate autoare în spaţiul occidental, Rose Tremain scrie tandru (dar pătrunzător) despre vremurile răscolitoare. Personajul ei, Gustav, reuşeşte să îşi păstreze viu licărul de bunătate în ciuda pierderilor şi nedreptăţilor ce se abat asupra familiei sale după ce tatăl lui, un poliţist din orăşelul elveţian Matzlingen, îi ajută pe refugiaţii evrei din anii ’40. De ce pierde tatăl lui Gustav totul, în loc să fie decorat pentru curaj? Deoarece Elveţia se temea de o invazie a trupelor hitleriste, de aceea interzisese aşadar intrarea pe teritoriul său a evreilor care fugeau din calea morţii cumplite. În loc să asculte ordinele, tatăl lui Gustav falsificase acte pentru a permite supravieţuirea semenilor ameninţaţi. Compasiunea faţă de semeni i-a fost răsplătită prin ostracizare, concediere şi afundare în sărăcie.

La finalul războiului va fi rândul lui Gustav să fie salvat de o familie de evrei, mai ales de fiul acestora, Anton. Prezenţa lui Anton devine singura alinare în anii copilăriei triste, marcate de lipsuri şi de amărăciunea mamei lui Gustav, care devenise incapabilă să îşi manifeste afecţiunea în relaţia cu fiul ei.

Deşi, spre deosebire de Gustav, provenea dintr-o familie înstărită, ce îi oferea totul copilului ei, Anton era la rândul său nefericit. Dorinţa părinţilor de a face din el un mare pianist devenise o povară pentru acesta. Lui Anton îi plăcea să cânte la pian, însă concursurile şi prezenţa unui public venit în sala de concert îi provocau reacţii tipice anxietăţii. Pe cât de bine se simţea cântând în faţa cunoscuţilor, pe atât de stângaci şi neputincios era în faţa publicului în timpul competiţiilor.

Anton va fi singurul prieten al lui Gustav, spre nemulţumirea mamei lui, care, atunci când află că familia lui Anton are origini evreieşti, îşi aminteşte de confortul din cochetul apartament pe care îl pierduse după ce soţul ei încălcase ordinul de a le oferi sprijin evreilor ce fugeau în Elveţia pentru a scăpa de Hitler. La rândul său, Gustav devine sprijinul de care avea nevoie Anton pentru a face faţă schimbărilor din viaţa lui. Tratat cu duioşie de Adriana, mama lui Anton, Gustav îi dezvăluie acesteia temerile fiului ei ori de câte ori era invitat să cânte într-o sală de concert.

În paralel cu legătura de prietenie dintre Gustav şi Anton se desfăşoară povestea de viaţă a părinţilor lui Gustav. Emilie şi Erich (părinţii lui Gustav) s-au cunoscut înainte de începerea calvarului nazist. Descrierea momentului în care Emilie se îndrăgosteşte la prima vedere de Erich, un devotat poliţist din micul oraş Matzlingen, seamănă cu scena unui film romantic. Va rămâne de fapt singura scenă din roman în care atmosfera idilică asociată unei Elveţii neutre, stabile, prospere şi confortabile pentru toţi locuitorii săi rămâne intactă. Expansiunea hitleristă în ţările vecine ameninţă bunăstarea pacifistă şi îl face pe cinstitul poliţist Erich să vadă altfel relaţia cu soţia lui, apoi să îşi pună întrebări despre moralitatea ţării sale, pe care o considerase până atunci deasupra celorlalte, datorită spriritului echilibrat şi reuşitei de a sta departe de marile războaie care au nimicit ţări întregi ţi au destrămat naţiuni.

Să-i ajute, sau nu pe refugiaţii evrei ce băteau la uşa liniştitei Elveţii neatinse de război şi de intoleranţă? O întrebare care pare simplă pentru cititorul din zilele noastre. Însă pentru un poliţist devotat, patriot şi mereu în acord cu legile, despre care i se tot spusese că de-a lungul secolelor făcuseră din Elveţia un rai pe pământ, această întrebare schimbă totul, mai ales la nivelul conştiinţei de sine. Ce-i drept, Erich nu ezitase nici o clipă să îi ajute pe evreii refugiaţi. Considera acest ajutor o firească dovadă a umanităţii, o parte a menirii sale de cetaţean aflat în slujba semenilor vulnerabili. Nu faţă de acţiunile sale începuse tatăl lui Gustav să manifeste sentimente contradictorii, ci faţă de ţara pe care o iubea atât de mult– Elveţia – ale cărei valori şi reguli de păstrare a neutralităţii cu orice preţ deveniseră peste noapte absurde, nedrepte, monstruoase chiar. În pacifista Elveţie, un om care punea umărul la toleranţa faţă de cei prigoniţi era condamnat precum un paria.

Nu doar viaţa lui Erich este zguduită. Soţia lui, Emilie, îşi vede toate visurile deşirate şi începe să se îndepărteze de el. Între cei doi îşi face loc rapid o a treia persoană, care îi aduce voluptate unuia dintre ei, rămânănd un secret pentru celălalt. Trădarea nu se manifestă doar faţă de regulile din relaţia cu patria, ci apare şi în legăturile interumane. Războiul nu pătrunde în Elveţia, dar ecourile lui ajung să declanşeze conflictele dintre personaje şi propria lor conştiinţă, propriile alegeri şi propriul trecut. În timp ce tatăl lui Gustav încearcă să se adapteze la noua viaţă de cetăţean elveţian considerat un trădător, mama lui Gustav începe să compare viaţa pe care o are cu viaţa la care visase, una spectaculoasă precum cea din revistele cu staruri hollywoodiene.

Pasajele despre anii în care părinţii lui Gustav au trecut printr-o criză de cuplu devin un pretext pentru introducerea elementelor ce alimentează interesul cititorului, resuscitând atât ritmul narativ, cât şi intensitatea relaţiilor dintre personaje. În loc să permită ca povestea să fie dominată de toate acele detalii cenuşii ale unei vieţi pline de lipsuri după ce tatăl lui Gustav cunoaşte decăderea socială, Rose Tremain descrie nişte scene vii precum nişte vâlvătăi provocate de apariţia unei noi legături pasionale, conferind totodată o mai mare consistenţă psihologică tuturor personajelor-cheie.

Din perioada în care tatăl său îşi pierde locul de muncă, faţă de care manifesta un ataşament de om al legii plin de compasiune pentru semeni, vor veni toate secretele şi detaliile ce te vor face să afirmi că de fapt citeşti un roman înşelător, plin de perspective schimbătoare de la o pagină la alta. Exact când viaţa lui Gustav pare să devină mai degrabă una monotonă, demnă de omul cuminte şi răbdător, care atinge în sfârşit o mică bunăstare în calitate de adult ce a învăţat lecţiile oferite de o familie ce a trecut prin lipsuri, încep să apară elementele-surpriză din trecutul părinţilor lui, elemente ce devin efectele crizei de cuplu prin care au trecut aceştia.

Sonata Gustav seamănă cu genul acele de compoziţie muzicală plină de sunete catifelate şi fluide, care te ia prin surprindere când ritmul se schimbă impetuos, prin alăturarea unor instrumente capabile de a scoate sunete incisive, zguduitoare, fără a brusca însă armonia lucrării. Te vei bucura de un roman având o scriitură cursivă, simplă şi accesibilă, dar care se dezvoltă pe mai multe planuri, invitându-te la dezbateri. Fara ostentaţie militantistă, Rose Tremain deschide şi porţi spre dezbateri cu tentă politică, despre limita dintre interesul naţional, patriotism, egoism şi ticăloşie în aşa-zisul compromis despre care ţi se spune adesea c-ar fi salvator pentru o ţară.

Mulţi cititori îşi vor imagina deja o ecranizare despre care se va tot vorbi datorită unui regizor capabil de a sincroniza evenimentele colective şi pe cele intime, într-o poveste care sparge iluzii şi demitizează o ţară idilică. De fapt, romanul naşte o întrebare angoasantă pentru fiinţa umană care preferă să creadă în existenţa unui tărâm securizant, al păcii, al abundenţei şi al ordinii: Există cu adevărat ţara civilizată, ce îşi apără idealurile umaniste până la capăt?

Citeşte şi O viaţă de om – Scrisă pentru cititorii empatici

O viata de om – Scrisa pentru cititorii empatici

McQueen – Arta si-a cerut drepturile in industria modei

Adriana Gionea
-
0
McQueen – Arta si-a cerut drepturile in industria modei

Apropiat mai degrabă de artiştii plastici şi de vizionarismul (uneori) stupefiant al regizorilor sau al performerilor avangardişti, designerul Alexander McQueen le-a reamintit tuturor menirea modei: accea de a înlocui întrebarea “Ce se poartă sezonul acesta?” cu întrebările: “Ce visează fiinţa umană? De ce anume se teme? Ce simte? Ce o mai provoacă după ce  ajunge să creadă că le-a văzut pe toate? Ce adoră în secret, indiferent de sezon?”. Hainele nu sunt făcute pentru a epata, pentru a etala, pentru a domina prin puterea financiară, ci pentru a reflecta emoţii, fantezii, fantasmagorii şi acel infinit apetit pentru poveştile din lumi stranii, unde lumina şi întunericul inventează un dans tensionat şi deopotrivă irezistibil, care naşte un extaz vizual.

Prezentat în premieră (în România) la Bucharest Fashion Film Festival 2019, McQueen nu este doar unul dintre cele mai bune documentare ce i-au fost dedicate unui designer iconic pentru istoria modei, ci unul dintre cele mai bune filme despre moda ca formă de artă încă neapreciată la adevărata ei valoare. Spectacolul vizual oferit prin alegerea celor mai bune imagini din prezentările suprarealiste gândite de Alexander McQueen şi imaginile selectate din filmuleţele personale ce descriu scene din viaţa designerului ce ne-a părăsit în 2010 transformă acest documentar într-o alegorie despre geniul aflat între salvarea prin artă şi faima copleşitoare, între înălţarea deasupra mizeriei şi decăderea în abisul propriei lumi interioare, din care nu lipsesc traumele şi morbidul cauzat de apariţia depresiei.

Arta şi-a găsit o voce prin care şi-a putut susţine mesajul într-o industrie confundată adesea cu snobismul, luxul aberant şi ostentaţia prin care unii compensează goluri emoţionale. Iar vocea artei în industria modei a fost Alexander McQueen. Afişând o modestie ieşită din comun pentru un star internaţional şi un curaj nebunesc pentru cel venit de nicăieri pentru a zgudui prin creativitatea lui cu nuanţe intunecat-suprarealiste conformismul poleit cu strălucire şi lux al marilor case de modă, McQueen a reuşit să atragă spre lumea modei şi oameni ce s-ar fi ţinut departe de ea, preferând mai degrabă un vernisaj într-un loc neconvenţional, un performance avangardist sau o retrospectivă dedicată pictorilor moderni din secolul XX decât un fashion show.

McQueen a reinstaurat puterea artei în modă, spre încântarea celor fascinaţi de personalităţile avangardiste ce nu au ţinut cont de reguli în exprimarea creativităţii. Ideile sale nu au fost simple tentative ale unui puşti obsedat de afirmare, care foloseşte într-un mod teribilist nonconformismul pentru a putea atrage atenţia. Pentru McQueen a fost arta înainte de toate, iar creaţiile sale aveau în spate o poveste plină de susbstanţă, inspirată din istoria civilizaţiilor, literaturii, cinematografiei sau a picturii. Adevărata obsesie nu a fost faima, ci transformarea fiecărui obiect vestimentar într-o capodoperă, pusă în valoarea într-o prezentare de modă ce se transformă într-o veritabilă punere în scenă cu mesaje pline de metafore despre fiinţa umană şi despre vanitatea lumii noastre.

Dacă eşti pasionat de istoria artei, de avangardă şi de poveştile în care sublimul oniric şi întunericul se întâlnesc seducător şi angoasant, documentarul realizat de Ian Bohonte şi Peter Ettedgui te va face să-l adori pe McQueen, să tresari entuziasmat datorită mesajului încurajator pentru cei dependenţi de spectacolul estetic, să rămâi exaltat în faţa defilărilor unor siluete ce devin picturi sau sculpturi pe podiumul de prezentare. Te întrebi dacă nu cumva McQueen s-a născut prea târziu. Dali şi tot cercul avangardiştilor conduşi de Andre Breton s-ar fi prosternat în faţa lui. Klimt şi Egon Schiele ar fi văzut în el un frate în Viena unde erotismul şi adâncurile inconştientului invitau la scufundarea frumuseţii în fertilul mâl al instinctelor ascunse, descoperite de psihanaliză. Tzara şi tovarăşii lui de la Cabaret Voltaire l-ar fi vrut pentru nişte puneri în scenă care să provoace. Peggy Guggenheim l-ar fi luat sub aripa ei protectoare. Jodorowsky l-ar fi rugat să îl ajute la regizarea capodoperei psihedelic-metaforice The Holy Mountain. Coregrafii ruşi fugiţi în Parisul interbelic şi-ar fi vândut şi sufletul pentru a-l convinge să creeze costume nemaivăzute. Oscar Wilde i-ar fi devenit fan. Poe ar fi fost intrigat. Baudelaire sau Rimbaud l-ar fi rugat să lase ceţoasa Londră a creatorilor de poveşti gotice pentru a veni în Parisul lor decadent, unde ar fi transformat poeziile damnaţilor opiomani în veritabile spectacole unde strălucirea făcea amor dezlănţuit cu tentativele autodistructive mascate de invitaţia la voluptate.

Creaţia lui McQueen a fost de fapt un caleidoscop de influenţe artistice inovatoare, ingenios reinterpretate şi camuflate în haine. Vei descoperi fascinat cât de echilibrat şi misterios încep să se amestece în rochiile şi accesoriile cu tentă fanatasmagorică nişte elemente ce amintesc de pictura suprarealistă, în special de compoziţiile onirice ale pictoriţelor Leonora Carrington şi Remedios Varo cu accente întunecate din Poe sau din proza romanticilor ce i se închinau obscurului care înfiora şi care invita la explorarea propriilor fantasme întunecate.

McQueen a deviat obsesia pentru unicitate şi ostentaţie a celor din înalta societate într-o zonă accesibilă minţilor deschise de boemi care frecventează mai degrabă spaţiile culturale alternative şi neconvenţionale, adoră arta vizionară şi devoreaza compulsiv marea literatură. Designerul a scufundat luxul în bizar, ostentaţia în suprarealism şi într-o fantezie fără limite, spre consternarea snobilor ce nu îşi doreau decât o defilare de modă în palate luxoase, care să le gâdile orgoliul după confirmarea statutului social.

McQueen a reamintit de acea frumuseţe incomodă întâlnită la graniţa dintre strălucire şi tenebros, căreia uneori nu i te poţi opune deşi anticipezi infiltrarea angoasei. Imaginaţia lui Mcqueen este perfect sintetizată în secvenţa cu tentă alegorică de la începutul documentarului, în care nişte fluturi în nuanţe mirifice ies dintr-un craniu poleit cu aur, pe care fanii literaturii cu personaje excentrice l-ar vedea în cabinetul de curiozităţi a personajului creat de Huysmans în romanul Au rebours. Modul în care, în anumite colecţii, le dădea ţinutelor somptuoase cu aspect princiar un aer suprarealist îi va face pe mulţi cinefili să îşi imagineze cum ar fi arătat de exemplu un film alegoric semnat de Yorgos Lanthimos despre Rusia Ecaterinei cea Mare în ipostaza erotic-terifiantă, având nişte costume şi decoruri imaginate de McQueen.

Imaginile cuceritoare din timpul prezentărilor de modă alternează echilibrat şi edificator cu mărturiile şi fragmentele din filmele personale. Fără a face o apologie superficială şi exagerată dedicată geniului strivit de propriile gânduri întunecate, fără afectare ori sentimentalisme şi declaraţii ce transformă elogiul în grandomanie monumentalistă, regizorii te invită la genul de călătorie între strălucirea caselor de modă şi universul intim al lui McQueen. Iar această trecere este atât de bine marcată stilistic, încât ai impresia că vezi un film suprarealist îmbinat cu documentarul minimalist, demitizant.

Pe cât de ieşite din comun erau creaţiile sale, pe atât de comun părea McQueen în anii în care făcea sârguincios ucenicie în atelierele croitorilor de modă veche din Londra. McQueen era dovada vie a unui mare adevăr care spune că tocmai croitorului îi lipsesc hainele bune. Provenit dintr-o familie modestă, designerul şi-a finanţat prima colecţie din banii primiţi în urma ajutorului de şomaj. Citea enorm, fiind încurajat de mătuşa pasionată de poveştile gotice din perioada victoriană şi de istoria clanurilor scoţiene.

Regizorii Ian Bohonte şi Peter Ettedgui au potrivit atât de bine acest puzzle de contradicţii, de mărturii, de fragilităţi asumate şi de idei creative din care a fost alcătuită personalitatea lui McQueen, încât îi mulţumesc şi pe cei avizaţi, la curent cu tot ce înseamnă evoluţia şi istoria recentă a modei, dar şi pe cei ce abia acum descoperă moda ca formă de artă, aşa cum şi-o dorea McQueen. Cei ce aspira la faimă în industria modei vor aprecia dorinţa regizorilor de a pune accent şi pe amintirile despre anii în care McQueen îşi facea intrarea în mainstreamul parizian odată cu acceptarea ofertei venite din partea faimoasei case de modă Givenchy. A folosit banii de la Givenchy pentru a-i investi în propriul brand, pentru a putea susţine financiar creativitatea ce făcea prozeliţi în rândul iubitorilor de artă, dar greu de digerat de cei care devin clienţii ce susţin designerii.

Având răbdarea unui artizan, priceperea migăloasă a unui croitor şi excentricitatea creativă a unui geniu, Alexander McQueen prezentat în acest documentar aminteşte de un discurs al lui Yves Saint Laurent aflat la finalul vieţii, în care amintea despre cât de important este ca designerul să fie precum un arist, să fie pregătit de aceleaşi sacrificii, chiar dacă moda nu este considerată de toţi o artă. Asemenea unui mare artist, McQueen şi-a creat un stil încă de la început, pe care l-a susţinut în toată cariera lui unică. Designerul a fost devotat propriei creativităţi, a mers împotriva curentului, a urmat căi mai puţin familiare, a invitat la ieşirea din conformism, şi-a revoltat apoi şi-a cucerit definitiv contemporanii, s-a aventurat din zonele abisale ale psihicului, şi-a hrănit propriul demon ce aducea depresia, a reinventat şi s-a reiventat, apoi a devenit conştient de preţul imens plătit.


LYTE video

 

Vis febril – Un roman straniu, din care intelegi ceea ce vrei

Adriana Gionea
-
0
Vis febril – Un roman straniu, din care intelegi ceea ce vrei

Autoarea argentiniană Samanta Schweblin a scris un roman aşa cum le place devoratorilor de filme experimentale sau de thrillere suprarealiste cu accente de horror alegoric stilizat. A creat o lume de o stranietate greu de pătruns, însă localizată într-un spaţiu cât se poate de familiar. Din acest spaţiu banal se ivesc elementele sinistre, înspăimântătoare, care însă nu deformează vizual realitatea, ci o împing discret spre o zonă a lipsei de sens, unde pândeşte un pericol de neînţeles, la fel de anarhic.

În romanul  scurt, dar dens, intitulat Vis febril (finalist al Man Booker International Prize), autoarea se foloseşte abil de misterul nelumesc, de ambiguitatea dusă la extrem şi de realitatea unui spaţiu banal care alunecă brusc într-o irealitate pe care eşti nevoit să o iei ca atare, fără a o înţelege. Tocmai din această realitate a unui loc plasat într-o geografie cunoscută, unde se ascunde însă elementul bizar, ameninţător – o apă contaminată – provine şi genul de suspans care alimentează curiozitatea unui cititor dornic de a experimenta stiluri noi.

De obicei, în filmele horror cu tentă alegoric-suprarealistă, elementul malefic poate fi localizat, chiar dacă îţi este prezentat distorsionat. În romanul Samantei Schweblin, răul se acunde într-un pârâiaş ce a dus la moartea unui cal preţios, ameninţând întregul sat, precum un bluestem. Calul a băut apa otrăvită. Nu se ştie cauza toxicităţii, şi nici despre leacul împotriva ei nu se prea vorbeşte. După ce îţi indică sursa pericolului, autoarea îţi închide orice drum de acces către înţeles, lăsându-te să oferi propriul sens.

Partea dinamică a romanului începe abrupt, în timpul dialogului dintre cele două personaje feminine – Carla şi Amanda. Ele se află într-un sat ales de oamenii din capitală pentru a-şi petrece vacanţele. În timp ce fata Amandei se joacă liniştită, Carla îi destăinuie Amandei un secret morbid şi absurd. Fiul ei, David, suferă de o boală grea şi necunoscută, aparută după ce a venit în contact cu apa din zonă, în clipa în care a fost lăsat nesupravegheat. Singura care mai credea în vindecarea lui era tămăduitoarea dintr-o casă plină de enigme. Această vindecătoare a promis însănătoşirea lui David, dar cu un preţ: acesta va intra în pielea altei persoane pentru a reduce forţa bolii.

Deşi povestea despre vindecarea lui David (spusă de Carla) este neverosimilă pentru orice om ancorat în realitatea ce respinge superstiţiile şi magia, Amanda începe să se simtă ameninţată, de parcă băiatul îmbolnăvit ar deveni un pericol la adresa fiicei sale, Nina. De fapt, multe dintre gândurile şi discuţiile purtate de Amanda fac trimitere la oscilaţia unei mame între dorinţa de încuraja autonomia copilului ei şi teama de a fi prea departe pentru a-i veni în ajutor.

Pentru cei dornici de a citi o poveste închegată, ce respectă vechea structura narativă, Vis febril poate fi un roman frustrant, deoarece atât personajele, cât şi acţiunile acestora se sustrag definitiv oricărei explicaţii logice. Romanul ar putea fi la fel de bine transformat într-o piesă de teatru absurd. De altfel, spaţiul minimalist în care se petrec majoritatea scenelor – o cameră de spital unde se întâlnesc Amanda şi David, băiatul amicei sale – aminteşte de un decor auster, dar ales tocmai pentru a permite infiltrarea aberantului cu miez alegoric inaccesibil.

Aberantul este dublat de o ambiguitate opacă, prin care eşti introdus în atmosfera locului. Această ambiguitate bine dozată planează mai ales asupra dialogului dintre David, băiatul contaminat, şi Amanda, prietena mamei lui. Cei doi vorbesc pentru a derula în faţa ta o succesiune de flashbackuri care să îţi ofere nişte minime repere prin hăţisul absurdului, dar suficiente pentru a-ţi stârni curiozitatea.

David încearcă să o ajute pe Amanda să îşi amintească toate evenimentele ce au adus-o într-o salonul de spital. Amintirile nu sunt lămuritoare, ci au rolul de a întreţine suspansul prin aluzii şi repere dezvăluite doar pe jumătate. Vei afla totuşi despre cum s-a descoperit existenţa unei ape contaminate, despre toate reacţiile Amandei care se temea pentru siguranţa fiicei sale, despre cum a fost moartea ţinută la distanţă pentru a fi salvat David şi despre secretele Carlei – mama lui David.

În lipsa unei naraţiuni care să se ramifice pentru a te ţine atent, scriitoarea Samanta Schweblin se foloseşte abil de personajul aflat la vârsta copilăriei – David. El va insista să aducă la suprafaţă amintirile Amandei, reuşind minima ordonare a evenimentelor, astfel încât cititorul să nu abandoneze lectura odată intrat în această lume de indicii voalate, o lume ce aminteşte mai degrabă de un coşmar incoerent. Vocea lui insinuantă şi perseverentă va exprima şi promisiunea unei dezvăluiri sumbre care să răstoarne aşteptările cititorului şi care să-l determine să îşi schimbe părerile despre semnificaţiile elementelor bizare din acest roman. Poţi comanda acest roman de pe Libris, LibHumanitas, Cărtureşti, Elefant.ro

Citeşte şi Corpul ei şi alte desfătări – Erotism şi înfricoşare

Zece Decembrie – Un autor care merită să fie descoperit şi în România

Corpul ei si alte desfatari – Erotism si infricosare

Zece Decembrie – Un autor care merita descoperit si in Romania

Istoria lui Mayta – O calatorie intr-un Peru multistratificat

Adriana Gionea
-
0
Istoria lui Mayta – O calatorie intr-un Peru multistratificat

Peru este destinaţia recomandată celor dornici de a străbate o ţară unde se face brusc trecerea de la cultură la alta, dar mai ales de la o formă de relief accesibilă, plată, la una ce îţi va cere efort şi curaj pentru a o străbate. La fel sunt şi trecerile de la o perioadă la alta din istoria acestei ţări ce a devenit simbolul civilizaţiei incaşe, dar, la un moment dat, şi al războaielor de gherilă înfricoşătoare.

Asemenea unei călătorii de neuitat printr-un Peru mozaicat, Istoria lui Mayta are mai multe niveluri şi tot atâtea straturi cultural-ideologice. Începe aventuros, în zona de coastă, mai bine zis în cartierele mărginaşe din Lima, şi continuă trepidant spre înălţimile tainice ale Anzilor, în legendara Jauja. În Jauja şi în aşezările din împrejurimi se spune că se află de fapt acel Peru autentic (şi dureros), al populaţiilor asuprite de conchistadori, din rândul cărora au provenit cei ce şi-au dorit recuperarea pământurilor furate acum sute de ani de la incaşi.

Tot în legendara Jauja din Anzi va ajunge şi Mayta. În anul 1958, Mayta era hotărât să declanşeze o revoluţie comunistă menită să pună capăt inegalităţilor dintre adevaraţii moştenitori ai ţării natale şi urmaşii celor ce au profitat din plin de pe urma colonialismului sprijinit de teroarea instaurată de Inchiziţia ajunsă până în America de Sud.

Cine era acest Mayta? Părerile sunt împărţite. Comunist violent ajuns un terorist, prieten devotat, nepot idealist ce a devenit victima propriei dorinţe naive de a schimba lumea sau un adolescent cu porniri de sfânt gata să împartă suferinţa cu mărginaşii Limei sau cu acei locuitori din Anzi eşuaţi în mahalalele sordide ale capitalei. Aşa este descris Mayta de către apropiaţi, complici, foşti camarazi de luptă, rude, colegi subversivi sau adversari din cercurile stângii clandestine.

Mario Vargas Llosa tranformă imaginea controversată şi plină de contradicţii a lui Mayta într-un pretext folosit inteligent pentru a vorbi fascinant şi dureros despre Peru. Istoria lui Mayta ar mai putea fi şi un roman scris pentru a exorciza traumele, dezamăgirile şi apăsarea celui ce îşi vede ţara cuprinsă de nesiguranţă şi apoi paralizată de ameninţarea terorii. Asemenea multor ţări din America Latină, Peru lui Mario Vargas Llosa a cunoscut acea teroare ce a fost răspândită atât de extremiştii de stânga, cât şi de adepţii dreptei care sprijineau intervenţia armatei ce putea duce la dictatura militară legitimată de lupta împotriva gherilelor marxiste din Anzi.

Prin talentul de povestitor abil şi de cunoscător al Americii de Sud, Mario Vargas Llosa deschide incomod, însă responsabil şi echilibrat, nişte discuţii fertile despre istoria continentului său. Personajele din roman vorbesc despre comunism şi capcanele idealimsului, despre colonialism, despre segregarea între urmaşii pre-columbienilor şi cei ai conchistadorilor europeni, despre autonomie şi dependenţa de influenţa străină în politica unei ţări cutremurate de lovituri de stat şi de ameninţarea constantă a unei dictaturi feroce.

Datorită viziunii multistratificate asupra unei tentative de a declaşa o revoluţie, Mario Vargas Llosa reuşeşte să se facă auzit de mai multe categorii de cititori. Istoria lui Mayta este un roman pătrunzător precum un eseu, seducător precum un mozaic de legende şi mistere şi dens precum o analiză social-politică necesară. În primele pagini, romanul se devorează alert datorită stilului de a povesti a lui Llosa, apoi solicită parcurgerea lui în paralel cu explorarea unei hărţi a statului Peru şi căutarea unor informaţii despre istoria recentă a ţării.

Povestea lui Mayta capătă ramificaţii ce duc spre istoria statului Peru, dar şi a ţărilor ce au trecut de la pericolul fascist la drogul stalinist. Citind acest roman vei înţelege nu doar societăţile sud-americane, ci întreaga luptă pentru putere dintre taberele celor seduşi de idealurile comuniste, indiferent de ţară. La rândul său, Mayta s-a trezit prins între adepţii staliniştilor şi cei ai lui Troţki, visând însă la o nouă unificare a stângii pentru a duce la capăt revoluţia comunistă începută în Anzi. Mayta visa la o revoluţie extinsă în toată ţara, inclusiv în cosmopolita şi neînduplecata Limă, despre care se tot spunea că de-a lungul secolelor înghiţise resursele incaşilor dezmoşteniţi.

Apelând eficient la darul unui autor sud-american de a spune poveşti reale cu miez atemporal ce amintesc de civilizaţiile străvechi, Mario Vargas Llosa furnizează una dintre cele mai bune lecţii de istorie şi de trezire din idealismul ajuns la graniţa utopiei cu terorismul. În paralel cu datele istorice îţi furnizează şi o analiză a metamorfozelor ce fac trecerea de la puritatea idealistului ce visează la salvarea celor săraci, asemenea unui sfânt, la contaminarea cu germenii extremismului ce adânceşte şi mai mult lipsurile unei societăţi măcinate de colonialism.

Istoria lui Mayta depăşeşte contextul societăţii sud-americane zguduite de marile dictaturi ale secolului XX. Ce s-a întâmplat cu Mayta şi cu tinerii seduşi de comunismul iluzoriu din epoca lui este reprezentativ pentru orice ţară unde revin în actualitate partidele ce propun soluţii radicale (şi de radicalizare) pentru a pune capăt sărăciei şi inegalităţii.

Universalitatea romanului înlocuieşte întrebarea A fost Mayta rău, sau doar un alt idealist neînţeles? cu altă întrebare, valabilă mai ales pentru noi, cei de azi, indiferent de ţara în care ne-am născut: Mai este de actualitate pericolul ascuns în mesajele  partidelor noi, ce se declară a fi împotriva sistemului, promiţând o nouă viziune, mai ancorată în preocupările şi idealurile celor dezamăgiţi de vechile reguli? Cum poate fi depistat extremismul camuflat în promisiunea luminoasă de a schimba lumea, de a corecta nedreptăţile? Investigaţia lui Mario Vargas Llosa despre Mayta nu propune răspunsuri, deoarece adevărul este la fel de volatil precum certitudinile despre adevăratele intenţii ale lui Mayta. Propune în schimb o permanentă vigilenţă care să înlăture instalarea iluziei alimentate de frenezia bunelor intenţii ce nasc fanatismul.

Citeşte şi Climas – Trei femei din Peru

Bunicul (El abuelo) – Vei dori să îţi petreci următoarea vacanţă în Peru

Climas – Trei femei din Peru

Bunicul (El Abuelo) – Vei dori sa petreci urmatoarea vacanta in Peru

32 de carti noi te asteapta in librarie, in aprilie 2019

Adriana Gionea
-
0
32 de carti noi te asteapta in librarie, in aprilie 2019

Jurnalul lui Salvador Dali, destăinuirile Marinei Abramovic, Peru lui Mario Vargas Llosa, New Yorkul noilor boemi din lumea literară, o nouă apariţie din seria dedicată lui Milan Kundera, poveşti de la graniţa Rusiei cu Asia, eseurile lui Jonathan Frazen, surprizele pentru fanii literaturii sud-americane şi africane, un roman inspirat de personalitatea lui Shakespeare, personajele misterioase din lumea bibliotecilor, noi thrillere psihologice şi romane cu tentă suprarealistă au ajuns în librării pentru a face luna aprilie una de neuitat.

Jurnalul unui geniu

 

Salvador Dali continuă să fascineze generaţie după generaţie, la fel şi jurnalul său. Excentric, încrezător în propria genialitate până la graniţa cu narcisismul şi fără teama de a-şi exhiba impresiile şi gândurile incomode referitoare la arta secolului XX, Salvador Dali face un adevărat spectacol din Jurnalul unui geniu.

 

Încălcând toate graniţele. Memoir

Cei interesaţi de arta contemporană sau pur şi simplu intrigaţi de imaginea Marinei Abramovic pot alege memoriile ei, traduse în română sub titlul Încălcând toate graniţele. Amintirile ei despre legatura cu mama obsedată de control, primele încercări artistice prin care a devenit o prezenţă controversată şi marea iubire ce i-a influenţat evoluţia creativă sunt incluse în acest volum inedit.

 

Statut şi anxietate

 

Cei seduşi de stilul lui Alain de Botton vor descoperi o altă selecţie de eseuri cuceritoare, de data aceasta vizând tema anxietăţii ce are la bază fuga de eşec. Explorând personalităţile faimoase care au învăţat să găsească soluţii pentru a diminua teama de a nu atinge statutul dorit în societate, Alain de Botton îmbină informaţii din mai multe domenii precum: arta, psihologia, economia, filozofia şi politica.

 

Olga 

 

Bernhard Schlink are un nou roman! Se numeste Olga şi îţi oferă povestea unei femei ce dovedeşte un mare talent de a supravieţui evenimentelor istorice apăsătoare. Olga are parte şi de o iubire copleşitoare, o iubire care va dura între finalul secolului al XIX-lea şi anii ’70.

 

Viaţa secretă a lui William Shakespeare

 

Biografia lui William Shakespeare şi Londra care l-a inspirat sunt ofertante pentru genul de romane consistente. Un astfel de roman promite să fie şi Viaţa secretă a lui William Shakespeare. Ce este real şi ce este fals în mitologia dezvoltată în jurul vieţii sale misterioase? Cum era el cu adevărat? Sunt câteva dintre întrebările pe care se bazează romanul scris de Jude Morgan.

 

Istoria lui Mayta

 

Mario Vargas Llosa readuce în prezent imaginea lui Mayta, un personaj deopotrivă admirat şi detestat în Peru. Opiniile despre Mayta sunt contradictorii, reflectând o societate polarizată. Pentru simpatizanţii comuniştilor din Peru, Mayta a fost un erou, pentru ceilalţi, un terorist. De fapt, însuşi Mayta a trecut prin multe schimbări, fiind la început un catolic declarat, apoi un tânăr ce a contestat vechile reguli sociale. În calitate de subversiv, şi-a negat valorile inoculate în copilărie, ajungând să-l admire pe Troţki şi încercând să organizeze o revoluţie în Anzi. Istoria lui Mayta este o reanalizare a idealurilor de stânga din Peru anilor ’50, cu mari urmări în anii ’70 şi ‘80.

 

Dacă Strada Beale ar putea vorbi

Unul dintre cele mai bune romane scrise de James Baldwin, Dacă Strada Beale ar putea vorbi a revenit în actualitate datorită filmului cu acelaşi nume intrat pe lista nominalizărilor la Oscar. Singurul roman al lui Baldwin în care evenimentele sunt prezentate prin vocea unui femei, Dacă Strada Beale ar putea vorbi surprinde atmosfera din America segregată, unde un cuplu afro-american este zguduit de o falsă acuzaţie de viol. Personajul feminin central va încerca să dovedească nevinovăţia iubitului ei, pe care speră să îl scoată din închisoare înainte ca fiul lor să se nască.

Sistemul periodic

 

Primo Levi foloseste creativ şi metaforic tabelul lui Mendeleev pentru a îmbina propria istorie de viaţă cu marea istorie a secolului XX, zguduit de fascism. Cele 21 de proze scurte devin o meditaţie asupra umanităţii şi a încercării de a găsi resurse interioare în vremuri ameninţătoare.

 

Vis febril

 

Nominalizat la Man Booker International Prize, Vis febril este un roman care seamănă cu un horror stilizat, având accente suprarealist-alegorice. Surprinzând într-un mod bizar încercarea unor personaje de a scăpa de influenţa un loc unde apa este contaminată, scriitoarea argentiniană Samantha Schweblin te invită într-un univers plin de enigme.

 

Căderea unui sombrero

 

Căderea unui sombrero este un roman absurd cu accente psihedelice. Acţiunea se petrece într-un orăşel din sud-vestul Statelor Unite, unde nu se prea întâmplă evenimente interesante, cu excepţia căderii din cer a unui sombrero. Această cădere va duce la instalarea unei isterii colective printre localnici.

 

Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie

 

Fanii lui Jonathan Coe vor avea parte de un roman dens, plin de personaje excentrice şi de mesaje satirice despre societatea contemporană. În centrul romanului Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie se află două prietene – Alison şi Rachel – a căror maturizare implică nişte întâlniri cu persoane bizare. Printre acestea se numără o profesoară de la Oxford, al cărei soţ a dezvoltat o morbidă obsesie pentru un film văzut în copilărie, şi un poliţist care investighează asasinarea unor actori de stand-up comedy.

 

Omuleţul din perete

 

Pentru cei ce prefară evadarea în lumea fantasticului, Marian Coman (devenit cunoscut prin romanul Testamentul de ciocolată) a scris povestirile incluse în volumul Omuleţul din perete. Ei vor citi despre nişte personaje năstruşnice nimerite într-un univers ce uneşte lumea aşezărilor de pe ţărmul marii negre de cea din locuri îndepărtate. Sevan, un bătăuş dintr-un sat uitat de lume, Fifi, o bibliotecară ce descoperă mistere, Tanti Teofana, o ghicitoare ce ştie unde se ascund comorile şi Mile, un băiat dintr-un internat, care va afla un secret ciudat, populează lumea prozelor scrise de Marian Coman.

 

Pelerinul vrăjit

 

Literarura rusă are multe bijuterii care nu au fost expuse aşa cum ar fi meritat. Una dintre ele este şi Pelerinul vrăjit, un roman iconic pentru Nikolai Leskov. Scris în secolul al XIX-lea, romanul a fost admirat şi de bookaholicul Alberto Manguel, care a declarat: „Fără Leskov nu ar exista nici Cehov, nici Bulgakov, nici García Marques ori Julio Cortázar. […] Leskov este povestitorul esenţial: el nu înfăţişează viaţa, o creează în întreg miracolul, teroarea şi magia ei.“

 

Sfârşitul bibliotecii mele

Alberto Manguel scrie pe placul dependenţilor de lectură, al celor ce pornesc în căutarea unor comori ascunse prin anticariate. Sfârşitul bibliotecii mele este o declaraţie de iubire pentru cărţi şi o laudă adusă obiceiului de a căuta febril noi titluri interesante. Sfârşitul bibliotecii mele va deveni o călătorie irezistibilă prin bilobliteci personale şi prin cele grandioase, celebre în toată lumea.

 

Misterul Henri Pick

Tot de la o bibliotecă porneşte şi ancheta ce stă la baza poveştii din romanul Misterul Henri Pick. Unul dintre cei mai apreciaţi scriitori din spaţiul francofon, David Foenkinos îşi invită cititorul să urmărească tentativa unui bibliotecar de a recupera manuscrisele nepublicate încă. Printre acest manuscrise este descoperită o viitoare capodoperă, scrisă de un anume Henri Pick, a cărui existenţă ascunde câteva enigme.

 

Asimetric

 

Considerat o revelaţie şi un bestseller în Statele Unite, romanul Asimetric este o călătorie prin lumea bună din New Yorkul anilor 2000. Aici se întâlnesc Alice, o scriitoare aflată la începutul carierei, şi Ezra, un autor cu multe premii literare la activ. În paralel cu povestea lor se desfăşoară cea a lui Amar, un economist ce este supus unui interogatoriu absurd chiar înainte de a zbura spre Irak pentru a-şi întâlni fratele.

 

Taipei

 

Taipei este povestea unui scriitor american de origine taiwaneză a cărui viaţă include un şir nesfârşit de petreceri şi o varietate de droguri la modă printre boemi. Autorul romanului American Psycho îl consideră pe Tao Lin un autor emblematic al generaţiei sale.

 

Sfârşitul sfârşitului lumii

 

Admiratorii lui Jonathan Frazen vor avea de data aceasta ocazia de a-l cunoaşte în ipostaza de eseist. Realităţile actuale şi opiniile sale tăioase despre societatea în care trăim îţi dau ocazia de a călători din Antarctica până în Ghana şi Albania citind Sfârşitul sfârşitului lumii.

 

Istoria albinelor

 

De supravieţuirea albinelor este legată însăşi continuitatea speciei umane. Romanul multipremiat scris de Maja Lunde transformă albinele într-o metaforă care descrie relaţiile interumane. Istoria albinelor vorbeşte de fapt despre legăturile dintre părinţi şi copii, îmbinând literatura alegorică din zona distopiei cu viziunea filosofică.

 

Biblioteca invizibilă

 

Biblioteca invizibilă este genul de roman dedicat celor ce preferă un fantasy distractiv care face referire la basmele Fraţilor Grimm. Personajele centrale – Irene şi Kai, misteriosul ei ucenic – vor pleca în Londra pentru a recupera un exemplar unic scris de Fraţii Grimm. Însă Londra unde ajung ei nu este cea despre care am auzit până acum, ci una cotropită de fiinţe ireale.

 

 

Absalom, Absalom!

 

Considerat unul dintre cele mai bune romane americane, Absalom, Absalom! prezintă ascensiunea socială şi decăderea unui tânăr sărac din Sud, care ajunge să facă parte dintr-o familie influentă în urma unei căsătorii. Acţiunea romanului scris de William Faulkner se petrece înaintea Războiului Civil şi dezvăluie o lume patriarhală, în care un singur om putea stăpâni vieţile celor din familia sa, dar şi o comunitate.

 

Zahhak

Romanul istoric şi thrillerul antrenant cu personaje întunecate se îmbină în Zahhak. Inspirat din istoria recentă a Tadjikistanului abia eliberat de sub dominaţia Uniunii Sovietice, Vladimir Medvedev îşi plasează eroii într-un sat retras, de la graniţa cu Afganistanul. În acest sat, o profesoară din Rusia se refugiază împreună cu doi copii ajunşi la vârsta adolescenţei, după ce soţul ei este ucis în timpul războiului civil din Tadjikistanul anilor ’90. Însă nici aici nu se află în siguranţă, deoarece satul ajunge să fie terorizat de un activist comunist grotesc, ajuns în fruntea unei cete de bandiţi susţinuţi de noua putere.

 

Cântecul stepei, cântecul munţilor

Devenit cunoscut mai ales datorită romanului Djamilia, în care a descris pictural stepa de la graniţa Rusiei cu Asia, Cinghiz Aitmatov te îmbie cu pasaje pline de acel realism magic prin care personajele din Cântecul stepei, cântecul munţilor evadează din istoria unui prezent care le ameninţă. Cartea le va plăcea mai ales celor dornici de a descoperi poveşti, mituri şi basme din alte culturi.

 

Ţinuturi în crepuscul

 

Cei dornici de a înţelege mai bine istoria secolului XX pot alege romanul prin care a debutat J.M.Coetzee, intitulat Ţinuturi în crepuscul. Romanul abordează teme precum rasismul, nedreptatea colectivă şi războiul, unind personaje ce au legătură cu segregarea din Africa de Sud, războiul din Vietnam şi marile crize din Orientul Mijlociu.

 

Cine se teme de moarte

 

Tehnologia şi miturile despre vrăjitorie se împletesc în acest roman ameţitor despre Sudan. Vei descoperi istoria unei ţări şi a unui continent prin aventurile unei adolescente cu pielea de culoarea nisipului. Pe adolescentă o cheamă Onyesonwu (Cine-se-teme-de-moarte). Ea te va purta într-o lume stranie şi fascinantă, unde prezentul, superstiţiile din trecut şi încercările de a scăpa de violenţă alcătuiesc un roman abundent.

 

Spuneţi-mi Zebra

Zebra este numele ultimei descendente a unei familii de iranieni progresişti, care a fugit în America. Ea respectă sfatul de a se refugia în lumea cărţilor pentru a scăpa de fanatismul religios. La un moment dat, Zebra va pleca pe urmele tatătui ei, trecând prin Barcelona în drum spre Iran. Spuneţi-mi Zebra aminteşte de stilul lui Roberto Bolano şi al lui Borges.

 

Emigranţii

 

Cititorii dornici de a descoperi poveştile unor personalităţi care să îi inspire vor fi interesaţi şi de cartea Emigranţii. Folosind un stil captivant, W.G. Sebald prezintă vieţile a patru evrei din secolul XX, care au încercat să reziste în faţa dezrădăcinării venite odată cu ameninţarea nazismului. Emigranţii este considerată una dintre capodoperele autorului inovator devenit cunoscut datorită romanelor Austerlitz şi Inelele lui Saturn.

 

Restul e tăcere

 

Dacă te numeri printre cei îndrăgostiţi de literatura sud-americană, vei fi interesat de romanul Restul e tăcere, semnat de Augusto Monterroso – un autor din Honduras, dar care a preferat să fie considerat un scriitor din Guatemala. Romanul jonglează cu frontierele dintre ficţiune şi realitate datorită modului în care este redată viaţa personajului central – Eduardo Torres. În prima parte a romanului este prezentată biografia lui din perspective multiple, oferite de rude şi prieteni, în a doua parte a romanului apar scrierile acestui personaj, inclusiv eseurile despre capodopera Don Quijote,  iar în cea de-a treia parte sunt amintite zicători şi maxime publicate în suplimentul de duminică al ziarului din orasul unde trăieşte personajul. Istoria de viaţă a lui Eduardo Torres reflectă de fapt istoria unui continent.

 

Îţi vând un câine

 

Plasat în Mexic, romanul Îţi vând un câine este o satiră intelectuală despre un pictor nerealizat, ajuns vânzător de tacos. Acesta este pasionat de Theodor Adorno şi a lui Teorie estetică. Citindu-l pe Adorno, personajul central va încerca să găsească soluţii la toate problemele din existenţa lui şi a vecinilor dintr-o clădire dărăpănată.

 

Gluma

 

Milan Kundera face parte din categoria scriitorilor despre care orice dependent de literatură îţi spune că nu ar trebui ignorat. Scris la începutul carierei sale, romanul Gluma a influenţat atât literatura Estului, cât şi noul val al cinematografiei îndrăzneţe din anii ’60. Romanul îmbină umorul satiric, erotismul şi observaţia amară asupra absurdului din perioada comunistă, într-o poveste despre trădare, deziluzie, seducţie, răzbunare şi marile farse pregătite de ideologiile care au dus la eşecul colectiv.

 

Ceva în apă

 

Catherine Steadman, actriţa londoneză cunoscută datorită rolurilor principale din Downton Abbey şi Tutankhamun şi-a făcut debutul literar printr-un thriller psihologic intitulat Ceva în apă. Având o acţiune plasată în Bora-Bora, cartea reia tema pericolului ce pândeşte în mijlocul paradisului însorit. Pericolul este descoperit de cele două personaje centrale venite aici pentru a petrece o lună de miere perfectă, dar ale căror planuri sunt date peste cap de secretul aflat în timp ce fac scuba diving.

 

Prin ochii ei

 

Un alt roman pe placul celor ce preferă thrillerele psihologice este şi Prin ochii ei. Romanul apreciat de Stephen King prezintă relaţia plină de mister dintre protagonistă şi un bărbat şarmant pe care îl întâlneşte într-un bar şi despre care află apoi că este însurat. Povestea se complică din momentul în care soţia acestuia vrea să devină prietena ei. Thrillerul promite o reinterpretare imprevizibilă a clasicului triunghi amoros în care totul scapă de sub control.

 

 

Daisies – Un film care nu se demodeaza

Adriana Gionea
-
0
Daisies – Un film care nu se demodeaza

Mulţi regizori preferă să tranforme dezamăgirile unei generaţii de tineri în filme cu scene dezolante, cutremurătoare, pline de excese şi de acte (auto)distructive, prin care se reflectă lupta cu sistemul, cu societatea obtuză, cu normele retrograde. Nu şi Vera Chytilova.

Una dintre cele mai apreciate regizoare din spaţiul estic nu furnizează mesajele profunde şi gesturile rebele apelând la realismul dur, moralizator, ci la o succesiune de imagini irezistibile, pline de senzualitate. În spiritul Noului Val din anii ‘60, regizoarea abordează temele serioase prin scene seducătoare, în care personajele ar face orice pentru a nu fi obligate să ia viaţa în serios. Imaginile irezistibile din filmului ei cult – Daisies – invită mai degrabă la nonşalanţa dublată de frivolitate, la fuga din realitate, la desconsiderarea repercusiunilor şi a comportamentului cu sens.

foto: http://www.anothermag.com/fashion-beauty/7525/lessons-to-learn-from-daisies

Folosind culori îmbietoare, cadre provocatoare şi experimente vizuale suprarealist-languroase, Vera Chytilova face apel la simţul lucidităţii într-un mod paradoxal: prin adâncirea într-un univers anarhic, hedonist şi absurd. Este universul dezirabil pentru fiecare generaţie de tineri ce se declară împotriva normelor stricte, pentru care nu există decât răsfăţ, libertate, culori vii şi petreceri. Toate aceste sunt expuse din perspectiva universală a unei prietenii feminine infuzate de acel entuziasm nonconformist al complicităţii de la 20 de ani. Nu este de mirare că Daisies este apreciat şi de millennials, la fel de mult cum a fost lăudat de părinţii sau de buncii lor din anii ’60, când a fost lansat.

Daisies este un must-see pentru cei care vor un film ce trece testul timpului. Filmul a reuşit să-şi păstreze prospeţimea datorită mesajelor universale privind nesupunrea tinerilor, feminitatea eliberată de constrângerile patriarhale şi conflictul dintre generaţii. Succesul filmului se datorează mai ales modului ingenios în care Vera Chytilova transformă ecranul cinematografului într-un spectacol de culori şi decoruri alegorice. Vei descoperi multe sensuri profunde în spatele unui comportament absurd, nebunesc, al unor de tinere nesăbuite, abia ieşite din adolescenţă şi care par să trăiască o vacanţă continuă, fără constrângeri, prejudecăţi şi reguli.

Filmul este plin de simboluri îmbrăcate într-un răsfăţ vizual datorită imaginilor impecabile, colajelor în care nuanţele sunt asociate euforiei şi efervescenţei ce aminteşte de un pictorial fashion aşa cum le place avangardiştilor cu nostalgii vintage. Nu întâmplător a fost ales pentru a fi readus în atenţia publicului la Bucharest Fashion Film Festival 2019.

foto: http://www.anothermag.com/fashion-beauty/7525/lessons-to-learn-from-daisies

Filmul regizoarei Vera Chytilova prezintă aventurile, jocurile şi farsele puse la cale de cele două personaje feminine, care au aceleaşi nume: Marie. Marie 1 şi Marie 2 sunt nişte tinere nonconformiste tipice anilor ’60, care îţi dau impresia că zăpăcitele adorabile fără griji din perioada interbelică – numite flapper girls –sunt urcate într-o maşină a timpului şi aruncate în perioada hippie şi a dezinhibării. Filmul promite aşadar o succesiune de momente amuzante ce alternează cu scene în care se flirtează senzual cu nihilismul tipic unor tineri debusolaţi şi dezamăgiţi de epoca lor, un nihilism camuflat în superficialitate şi nonşalanţă, în acţiuni infantile şi prezentat în compoziţii generoase la nivel cromatic.

În Cehoslovacia anilor comunişti, Marie I şi Marie II se hotărăsc să nu mai fie nişte fete cuminţi, deoarece lumea în care trăiesc este lipsită de sens. Aşadar se comportă precum nişte fete iresponsabile abia ieşite din adolescenţă, în al căror farmec se îmbină îndrăzneala unei libertine, irezistibilele mimici obraznice adresate bărbaţilor care le cad victime şi jovialitatea amuzant-aţâţătoare a unor teribiliste la începutul unei vacanţe de vară. Sunt mereu puse pe şotii şi hotărâte să distrugă orice seară simandicoasă din localurile cu ştaif unde sunt invitate de către bărbaţii vrăjiţi de atitudinea lor îndrăzneaţă.

Filmul Daisies demonstrează încă o dată că noul val cinematografic din anii ’60 are multe bijuterii ce merită redescoperite şi care nu se vot demoda niciodată. Aceste filme continuă să ne incite curiozitatea datorită calităţilor vizuale şi modului radical prin care au provocat vechea oridine, stârnind nişte controverse cât se poate de ispititoare.

Cel puţin la fel de seducător la nivel vizual, stilistic-progresist şi radical în raport cu vechile canoane ale cinematografiei narative precum vărul său francez ce a schimbat total viziunea asupra filmului, Noul Val Cehoslovac este ofertant şi gratificant pentru cinefili. Iar sincronizarea nu s-a produs doar la nivel stilistic. La fel ca-n ţările occidentale, Noul Val Cehoslovac a forţat acceptarea vocilor feminine inovatoare şi acide la adresa cutumelor din trecut şi a rolului destul de rigid pregătit femeii. Astfel, prin revoluţia stârnită cu Daisies în ţara natală, Vera Chytilova poate fi considerată la fel de importantă precum Agnes Varda pentru cinematografia occidentală.

Profitând de o mică breşă din cenzură, menită să le dea cehoslovacilor iluzia că poate exista un comunism cu faţă umană, regizoarea a forţat convenţiile într-un mod pe cât de voluptuos pentru ochii spectatorilor, pe atât de contondent pentru autorităţile vremii. Poate în zilele noastre acest film este o revizitare nostalgic-inofensivă a unei epoci apreciate datorită revoluţiei estetice în lumea filmului, dar pentru anii ’60 a însemnat o declaraţie vehementă de protest împotriva regulilor.

Protestul este simbolizat de cele două personaje principale ale filmului. Vei descoperi nişte personaje din galeria seducătoarelor femei-copile, emanând o prospeţime candid-obraznică şi o relaxare vecină cu a protagonistelor ce trăiesc într-un prezent continuu, mimând superficialitatea, din Noul Val Francez impus de Godard. Cele două personaje cu acelaşi nume – Marie – nu fac nimic şocant, însă filmul a scandalizat.

Ce făceau ele atât de scandalos, încât să irite autorităţile? Aparent nimic grav. Erau două teribiliste adorabile din epoca libertăţii sexuale, amuzante şi extrem de expresive când mimau prostia care să aţâţe şi mai mult personajele masculine. Dar, atunci când aşezi filmul în contextul moral şi politic din anii ’60, îi vei putea descoperi mai bine rolul incitator pentru tineretul cehoslovac.

Regizoarea a încălcat mai toate regulile, de la cele privind reprezentarea socială a femeii la cele privind stilul non-narativ, apropiat de filmele prezente la un festival de film experimental. Pentru Estul anilor ’60, erau de neacceptat viaţa acestor personaje boeme, devierea de la structura narativă ce trebuia să conducă spre un sens propagandistic, reprezentarea femeii prin tipologia tinerelor obraznice, gata de sfidarea oricărei reguli sub farsele şi gesturile provocatoare. Cele doua Marii erau nişte exemple negative pentru tineretul comunist, dar cât se poate de reprezentative pentru spiritul anilor ’60.

Spectatorul din zilele noastre va fi mai degrabă impresionat de reacţiile bizare ale personajelor şi de abundenţa cromatică, precum şi intrigat de aparenta lipsă de sens ce începe să fie înţeleasă odată cu analiza mai atenta a scenelor. Protagonistele filmului amintesc de nişte adolescente puse pe glume. Iar majoritatea glumelor sunt îndreptate spre bărbaţii pe care îi amăgesc şi pe care îi părăsesc, nişte bărbaţi mult mai în etate decât ele.

Actul de seducţie a spectatorului nu se rezumă la nişte personaje feminine sexy, ci se bazează foarte mult pe experimentele vizuale sofisticate, incluzând colajele suprarealiste şi alternanţa imaginilor alb-negru cu nuanţele psihedelice. Sunt foarte bine alese obiectele în culori primare şi complementare. Obiectele fac din cadrele filmului un spectacol estetic pur şi îmbietor, cum rar ai mai văzut. Personajele mânuiesc aceste obiecte conferindu-le întrebuinţări ciudate, în gesturi fără sens ce amintesc de filmele experimentale în care elementele vieţii cotidiene sunt puse într-o lumină suprarealistă, halucinantă. Un regizor de fashion films originale s-ar putea inspira din pelicula Daisies. Totuşi, obiectele simple puse în alăturări ciudate şi irezistibile nu oferă doar un spectacol vizual irezistibil, ci pot naşte multe interpretări.

foto: https://eefb.org/retrospectives/vera-chytilovas-daisies-sedmikrasky-1966/

Aparent un film dezlânat, fără sens, Daisies este mult mai dens, datorită multiplelor direcţii pe care le iau interpretările. Un manifest feminist? Un protest parodic la adresa filmelor grave de propagandă sau a privirii masculine (male gaze) în artele vizuale? O critică a societăţii ostile faţă de tinerii nonconformişti? Un portret al tinerilor din anii ’60, care trăiau prinşi între presiunea unei lucidităţi copleşitoare şi abandonul fără precedent în hedonism? Toate aceste interpretări ar putea fi valabile pentru un film care reflectă sincronizarea cinematografica a Estului cu Vestul. De fapt, Daisies a impresionat prin sensurile multifatetate ce se ascund în spectacolul feminin care mimează superficialitatea.

Citeşte şi The Neon Demon

Westwood: Punk, Icon, Activist

The Neon Demon – Un must-see pentru cei fascinati de arta fotografica, de thrillerul avangardist si de jocurile vizuale cu tenta experimentala

Westwood: Punk, Icon, Activist – Cum pastrezi un brand

Homme invisible a la fenetre – Pictura, amintirile si fuga de sine

Adriana Gionea
-
0
Homme invisible a la fenetre – Pictura, amintirile si fuga de sine

Romanul Homme invisible a la fenetre – care a stat la baza filmului Souvenirs intimes (Jean Beaudin) – a fost scris mai ales pentru cei pasionaţi de pictură. Ei vor fi capabili de a vedea culoarea şi voluptatea clipei invadate de flashbackuri anarhice tocmai acolo unde alţii nu ar găsi decât monotonia dezolantă a unui pictor paralizat, ce se înfruptă din gloria amintirilor în timp ce îşi caută inspiraţia.

Vei descoperi o nouă autoare preferată – Monique Proulx – cu a ei scriitură intimă, fluidă şi expresivă, ce îi poate atrage până şi pe aceia care au tot evitat romanul introspectiv. Monique Proulx a creat, într-un mod cât se poate de credibil, un personaj care, în loc să se lase doborât de tristeţea cu nuanţe de cinism, îşi rezervă momente care să îl resusciteze, mai ales atunci când viaţa îi readuce aproape nişte femei care l-au dorit în trecut. Ele par atrase de acesta chiar şi în prezentul aflat sub semnul bolii ce îl face pe artistul cândva adulat să se considere indezirabil. Faţă de aceste personaje artistul Max va oscila între fugă şi reapropiere, într-un mod care face scriitura densă, plină de miez şi de idei pe gustul celor ce adoră discuţiile despre pictură şi relaţii.

Viaţa lui Max se derulează între imaginile străzii pe care o priveşte de la fereastra apartamentului, imaginea femeii de care fuge, dar pe care o redescoperă în clădirea de vizazi, şi dialogurile cu fostele iubite sau cu femeile care se refugiază în apartamentul său pentru a-şi linge rănile cotidiene. Modul în care sunt prezentate dialogurile şi existenţa pictorului aminteşte de scenele unui film francez sofisticat, atractiv datorită reflecţiilor când senzual-intelectuale, când sarcastic-amare despre istoria artei ori despre societate.

Deşi starea de sănătate îi limitează posibilităţile de a se bucura de viaţă, personajul central – pictorul Max – nu transformă romanul într-o lectură împotmolită. Scriiroarea canadiană Monique Proulx ştie cum să introducă în scena reprezentată de apartamentul pictorului nişte personaje imprevizibile prin stările şi amintirile pe care le (re)activează. Datorită acestor personaje şi emoţiilor pe care le stârnesc, romanul va fi greu de lăsat din mână.

Personajele (mai ale cele feminine) şi gândurile profunde îşi fac de fiecare dată o apariţie tulburătoare, stârnind furtuni în conştiinţa protagonistului. Fie că este vorba despre acei prieteni boemi, de muzele rătăcite ce îi tranzitează prezentul sau despre acea femeie specială care îl urmăreşte din clădirea de vizavi, de parcă ar fi o amantă pasională şi obsedată, ce se simte abandonată, prezenţele din viaţa pictorului Max încurajează o trecere abruptă de la un ritm la altul. Anumite scene au intensitatea asociată de obicei unui thriller psihologic elegant, în care un personaj fuge de trecut, dar este urmărit tocmai de o persoană ce vrea să facă din acest trecut un prezent chinuitor. Alte scene amintesc în schimb de lentoarea irezistibilă a unui roman scris la persoana I, în care mărturisirile au farmecul unor clipe savurate pe îndelete într-o cafenea din care priveşti detaşat ritmul oraşului.

Prin romanul Homme invisible a la fenetre, Monique Proulx dovedeşte că are un talent rar: acela de a te seduce printr-o poveste care de obicei inhibă entuziasmul cititorului. Cum reuşeşte să transforme într-o lectură irezistibilă ritmul cotidian al unui artist al cărui trup a fost deformat de boală? Introducând la timpul potrivit personajele secundare şi gândurile incisive despre societate, marginali, artă, corpul reflectat în pictură şi fuga de propriul trecut. Precum o pensulă care lasă în urmă nişte nuanţe puternice, menite să spulbere echilibrul cromatic al unei picturi, propunând nişte contraste neaşteptate şi atipice, fiecare personaj dezvăluie trăsături ale pictorului la care nu te-ai fi aşteptat, promiţându-ţi astfel noi şi noi revelaţii cu privire trecutul acestuia, care la început pare mai degrabă unui voalat, inaccesibil, enigmatic.

Poţi citi şi 10 cărţi interesante găsite în librăria franceză Kyralina

Nimicul – Provocator şi palpitant

10 carti interesante gasite in libraria franceza Kyralina

Nimicul – Provocator si palpitant

Razbunarea iertarii – Tandra si rascolitoare

Adriana Gionea
-
0
Razbunarea iertarii – Tandra si rascolitoare

Compusă din patru nuvele publicate în 2017, cartea Răzbunarea iertării va fi pe gustul celor ce aşteaptă nerăbdători o nouă apariţie din seria dedicată lui Eric-Emmanuel Schmitt. Ei regăsesc acelaşi amestec deopotrivă răscolitor şi reconfortant între acţiuni ce stârnesc reacţii contradictorii, personaje cu secrete ce dau sarea şi piperul unei răsturnări de situaţie şi mesaje ce îndeamnă la compasiune şi la toleranţă, chiar şi în raport cu tipologii umane greu de acceptat şi de îndrăgit.

Cele patru nuvele centrate pe tema iertării – de sine sau a celorlalţi – au consistenţa unor microromane care se citesc pe nerăsuflate datorită stilului cursiv şi amănuntelor neaşteptate ce te fac să-ţi revizuieşti opiniile despre personaje de la o pagină la alta. Două gemene a căror legătură este prinsă între o rivalitate şi o fuziune vecină cu dependenţa emoţională ce-i poate distruge viaţa uneia dintre ele (Surorile Barbarin), un om de afaceri calculat şi dur, care într-un moment de criză îşi aduce aminte de singura femeie care i-a demonstrat că poate avea sentimente (Domnişoara Butterfly), un fost pilot german care descoperă frumuseţea prieteniei şi bucuria lecturii (Desenează-mi un avion) şi o mamă care vrea să descopere partea inocentă a celui ce i-a ucis fiica (Răzbunarea iertării) li se alătură personajelor ce alcătuiesc tipologiile pe care Schmitt le foloseşte adesea în prozele scurte pe care le scrie – personaje ce au suferit pierderi, care manipulează pentru a fugi de propriul gol interior, care au simţit la un moment dat că sunt abandonate, trădate, neiubite sau incapabile de a oferi afecţiune.

Personajele nuvelelor sunt calme la suprafaţă, dar năucite de un zbucium interior gata să explodeze. Au răni ce nu se pot vindeca decât după mulţi de ani, când li se dă şansa de a întâlni o persoană care să le scoată la lumină trauma, dându-i un alt sens. Unele acceptă această şansă, altele se simt asaltate în faţa binelui reprezentat de celălalt.

Succesul de care se bucură nuvelele scrise de Schmitt este legat de modul tandru şi plin de trimiteri psihologice, prin care explorează acţiunile absurde şi condamnabile ale personajelor sale. Îţi vei da repede seama că fiecare pagină aduce un nou amănunt imprevizibil privind cauzele din spatele acţiunilor, prevestind schimbarea bruscă a perspectivei legate de sensul comportamentului, al greşelilor şi al iertării.

Prin aceste patru nuvele pe care fanii săi le vor devora, Eric-Emmanuel Schmitt demonstrează încă o dată abilitatea de a transforma explorarea şi observaţia psihologică deloc pretenţioasă (dar eficientă) într-o puzzle ce aminteşte de enigmele din jurul unei anchete. Asemenea unui suspect încolţit de investigatori, aproape toate personajele derulează un trecut de care nu sunt mândre. Evocarea trecutului poate declanşa nişte emoţii puternice, de care personajele nu se simţeau capabile înainte, cum se întâmplă în nuvela despre afaceristul care descoperă o paralelă între povestea de iubire din Madama Butterfly şi propria poveste de viaţă sau în nuvela despre femeia care vine să-l viziteze pe călăul fiicei sale.

Deşi au fost scrise într-un stil simplu, care îi face adesea pe elitişti să critice succesul autorului, nuvelele ajung într-un punct în care lumea personajelor se ramifică profund chiar şi pentru cei ce-i reproşează lui Schmitt dorinţa de a-i insufla cititorului stări pozitive, o dorinţă asociată de cele mai multe ori cu proza comercială. Această profunzime este legată de răsturnările de situaţie, care sunt eficient plasate astfel încât să revigoreze dinamismul prozei.

Detaliile imprevizibile ajung să zgândărească nişte răni ale cititorului ori să-i amintească de tipologiile umane pe care le detestă, care îi stârnesc revolta. De fapt, nuvelele sunt alcătuite din personaje opuse: unul reprezintă puritatea inalterabilă, celălalt dezumanizarea totală, dispreţul faţă de fiinţa umană. O antiteză veche de când lumea, dar căruia Schmitt a ştiut cum să-i dea o notă imprevizibilă, care să provoace stupefacţie, dar să favorizeze apoi şi o detensionare, prin revelaţia de pe urmă, la care va ajunge fiecare personaj în parte.

Răzbunarea iertării va fi considerată genul de lectură care abordează teme grele într-un stil agreabil, fără a părea însă artificial, deoarece Schmitt nu recurge la o pledoarie tâmpă, nerealistă, pentru de iubirea de aproape, ci la fina ironie legată de contradicţiile uluitoare ce se pot aglomera confuz în psihicul aceleiaşi persoane. Autorul dovedeşte din nou că stie pe ce pedale să apese pentru a stârni reacţiile emoţionale ce întreţin interesul cititorului până la capăt şi cum să ofere un sens care să-l despovăreze pe acesta după ce i-a dat impresia că a trăit alături de personaje nişte drame sufocante, ce pot întrerupe firescul unei existenţe.

Citeşte şi Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată – Înţelepciunea mincinoşilor

Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodata – Intelepciunea mincinosilor

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026