Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 24

Editor's pick

Ultimele

Birds of Passage (Pajaros de verano) – Magicul realism sud-american intr-o alternativa la filmele despre traficanti

Adriana Gionea
-
0
Birds of Passage (Pajaros de verano) – Magicul realism sud-american intr-o alternativa la filmele despre traficanti

Înainte de Pablo Escobar, în Columbia a devenit faimos tribul Wayuu din deşertul învecinat cu plajele din Caraibe, situat undeva la graniţa dintre Columbia şi Venezuela. Acest trib le-a deschis calea narcotraficanţilor prin comerţul cu marijuana din perioada hippie. Marijuana i-a îmbogăţit pe bărbaţi, le-a făcut pe femeile înţelepte ale tribului să prevadă un dezastru cu dinemsiuni de epopee şi a dus la o serie de rivalităţi şi de acte vindicative scăldate de sânge, care i-a lăsat de izbelişte pe copii, nevoiţi să moştenească poveştile despre tragedie ca supremă pedeapsă pentru vânzarea sufletului în numele banului.

Prezentat la Cannes în 2018 şi distins cu Premiul pentru imagine la Bucharest International Film Festival 2018, filmul Birds of Passage (Pajaros de verano) te-ar putea păcăli. Ai fi tentat să afirmi că vezi o alternativă fantezist-exotică la filmele cu narcotraficanţi, care propune o evaziune vizuală acaparată de vraja realismului magic inspirat din folclorul sud-american. Însă lumea din film este cât se poate de reală, în ciuda elementelor ce o fac să pară un basm adaptat la societatea condusă de traficanţi. Astfel, ai putea să consideri Birds of Passage o alternativă pentru cei ce vor un film de acţiune care să deţină şi calităţile unei poveşti care invită la cunoaşterea altor culturi.

Birds of Passage demonstrează încă o dată că Frida Kahlo avea dreptate când a spus că ea nu pictează suprarealist, ci doar ceea ce există. Într-adevăr, sud-americanii nu şi-au uitat rădăcinile şi trăiesc într-o realitate cu multe straturi, simboluri şi culturi. Este o realitate aparte, în care tot ceea ce nouă ni se pare halucinant pentru ei este plauzibil. Aşa este şi lumea tribului Wayuu, care mai crede în mituri, dar care la un moment dat a dispus şi de tot ce are societatea modernă mai bun de oferit, inclusiv înavuţirea (mult prea) rapidă.

Columbia din acest film este precum vasta lume sud-americană: mitică, profundă, nesupusă, de o frumuseţe ispititoare, intimidantă şi plină de răni, vecină cu ferocitatea când este ameninţată. O lume care se înclină fără disimulare în faţa atemporalului născător de legende, însă care abia aşteaptă să se înfrupte dintr-un prezent efemer, ce aduce oportunităţi la care strămoşii nici nu ar ar fi visat. Ai putea compara Birds of Passage mai degrabă cu un film care pompează eficient dinamismul din thrillerele cu gangsteri columbieni într-un documentar despre un trib străvechi, ajuns în momentul alegerii între continuitate prin respectarea inocenţei sau pervertirea în numele unei supravieţuiri economice greu de atins fără afaceri ilegale.

Filmul regizorilor Cristina Gallego şi Ciro Guerra se deschide cu genul de imagini agreate de cei fascinaţi de lumea precolumbiană. Vezi un ritual de curtare pentru o tânără având chipul pictat. Ea este îmbrăcată într-o rochie tradiţională de un roşu aprins, învolburată incandescent şi enigmatic pe fundalul nemărginit al deşertului. Dar personajul feminin pregnant nu este această enigmatică tânără, ci bunica ei, una dintre aprigele înţelepte ale tribului, ce aduce aminte de longevivele personaje feminine din romanele sud-americane sau de reprezentantele a ceea ce ne închipuim că ar fi fost matriarhatul.

Impunătoare, neînfricată şi neclintită în hotărârea ei de a-i ţine piept oricărei ameninţări, bunica tinerei curtate în prima scenă a filmului priveşte schimbările şi conflictele aduse de înavuţire cu aerul circumspect de preoteasă ce anticipează un viitor sumbru pentru neamul ei. Privirea acesteia te face să înţelegi încă de la început că scena a curtării va ramâne cam singurul element romantic al filmului pentru visătorii având fantasme exotice.

Birds of Passage este mai degrabă inconfortabil pentru vânătorii de imagini capabile de a întreţine reverii exotice. Iadul îmbogăţirii ilicite şi al crimelor nu întârzie să se dezlănţuie, aşa cum vezi în filmele despre traficanţi. Se câştigă mulţi bani, se construiesc nişte case impozante precum nişte fortăreţe în deşert, în care se trag multe focuri de armă. Ritualurile intimidării şi al răzbunărilor pune în umbră vechile ritualuri virile ale tribului, dar spiritul străbunilor îşi cere drepturile şi vrea să aibă o ultimă replică devenită o eternă reîntoarcere la vorbele înţelepte despre salvarea sufletului.

Filmul poate fi considerat un pariu sub forma unui hibrid care să-i aducă în sălile de cinema şi pe adepţii realismului magic, pasionaţi de culturile indigene sud-americane, care au rezistat eroic în faţa conchistadorilor, şi pe cei dependenţi de adrenalina stimulată de filmele de acţiune cu gangsteri. Şi tocmai acest hibrid amplifică dramatismul dincolo de realitatea imediată a luptei pentru putere, trimiţându-l în zona ritualurilor. Acţiunea se tranformă la un moment dat într-un spectacol al ritualurilor transgeneraţionale ce reglementează relaţiile în interiorul tribului, astfel încât ai impresia că miza nu mai este banul, ci restabilirea echilibrului prin împăcarea cu spiritele perturbate.

Spectatorul nu capătă multe informaţii legate de trubul Wayuu, iar această lipsă de informaţii este asumată de regizori şi folosită ca pretext pentru sporirea curiozităţii pe care o manifestă fiinţa umană în faţa unei lumi pe care nu o înţelege. Într-adevăr, lumea Wayuu din film are multe contradicţii, aglomerate într-un moment de coititură pentru întregul trib nevoit să isi renegocieze legătura cu trecutul şi cu propriile valori colective. Traficanţii care nu se tem de nimic nici nu îndrăznesc să conteste obiceiurile ancestrale şi îi ştiu de frică singurei femei ce a păstrat intacte tainele mistice ale tribului. Totodată, la momentul cerut de oportunism şi de lăcomie părăsesc lumea sacră pentru a se deda celor mai profane acţiuni.

Oricât de tras de păr i s-ar părea scenariul celui venit din afară, mitul şi realitatea se întrepătrund firesc în acest film. Regizorii surprind perfect continuitatea unor tradiţii sacre ce nu împiedică modernizarea care ameninţă cu pângărirea. La început, aceste tradiţii ce au la bază învăţăturile sănătoase ale înţelepţilor vin în contradicţie cu actele impulsive, instinctuale din lupta pentru putere din războiul drogurilor. Şi totuşi, realismul magic se încadrează perfect în peisaj, prin miturile şi ceremonialurile strecurate în fiecare acţiune dramatică. De fapt, evocarea miturilor nu face decât să le dea o formă ritualurilor de răzbunare, să fixeze contextul, permiţându-le totodată regizorilor să folosească peisajele deschise spre orizontul nemărginit astfel încât să ridice la înălţimea legendelor atemporale scenele cu focuri de armă asociate mai degrabă cu scenariile previzibile ce mizează pe violenţa gratuită specifică multor filme de acţiune din zona mainstream.

Birds of Passage reuşeşte să menţină un dozaj echilibrat între prezent şi atemporal, între mit şi realism. Totuşi, cei îndrăgostiţi de realismul magic şi-ar fi dorit mai multă ingeniozitate vizuală şi picturalitate suprarealistă în explorarea miturilor, care să îl apropie şi mai mult de un film de artă.


LYTE video

Citeşte şi Wulu – Mai mult decât un film cu gangsteri

Killing Jesus (Matar a Jesus) – Dragoste şi răzbunare în Medellin

Wulu – Mai mult decat un film cu gangsteri africani

Killing Jesus (Matar a Jesus) – Dragoste si razbunare in Medellin

Touch Me Not – Un film despre care vei dori sa tot vorbesti

Adriana Gionea
-
0
Touch Me Not – Un film despre care vei dori sa tot vorbesti

În ciuda a tot ceea ce s-a spus despre el în tabăra contestatarilor, multe scene din Touch Me Not degajă o delicateţe plină de empatie, fiind o alternativă de un nonconformism radical (dar bine calculat) la clasicele discursuri despre frumos (găsit chiar şi acolo unde nu te-ai fi aşteptat). Este mai degrabă un film care provoacă nu pentru a şoca spectatorul, ci pentru a-l face să caute umanitatea născătoare de compasiune chiar şi în cotloanele psihicului sau în zonele despre care mulţi au spus că ar fi doar o sursă a deviaţiilor şi a fantasmelor putrede.

Adina Pintilie deţine un talent la care tânjesc mulţi regizori ce abordează temele tabu. Surprinde sofisticat, dar fără acele sforţări extravagant-artificiale, conţinuturile ascunse ale psihicului ce nu pot fi traduse în cuvinte, ci doar expuse prin simboluri vizuale demne de compoziţiile suprarealiste aduse de obicei în minimalismul oniric al unui muzeu de artă contemporană.

Regizoarea transformă în stranietatea cathartică asociată artei avangardiste tot ceea ce ar provoca teamă şi dezgust, explorând astfel temele inconfortabile ce ţin de sexualitate fără a exiba şi fără a trimite în zona excentricităţii facile. Ştie cum trebuie să apropie camera de un nud astfel încât să descurajeze voyeurismul în favoarea experimentului pur estetic (primele cadre amintesc de revoluţia produsă de filmul experimental al lui Warhol – Sleep – din 1963).

Nu trebuie să treacă prea multe minute de la începutul filmului până să îţi dai seama că despre Touch Me Not s-ar fi vorbit multă vreme de la premieră chiar şi dacă nu ar fi luat Ursul de Aur la Berlinale. Dar motivele sunt cu totul altele decât acelea invocate de cei ce au prezentat filmul ca “îndrăzneţ” şi “explicit”.

Ceea ce produce undele de şoc nu este prezentarea frustră şi explicită a sexualităţii şi a călătoriei de recuperare a propriului erotism în care se aventurează personajul central feminin, ci modul în care te îndeamnă să cauţi valoarea estetică a sexualităţii prin schimbarea percepţiei asupra a tot ce poate fi considerat dezirabil, acceptabil. Corpurile personajelor, privirile lor ermetice, mărturiile şi transgresarea graniţelor dintre feminin şi masculin te coboară în acea zonă a sexualităţii asociată cu subsolul în care nu se prea intră decât atunci când sunt căutate lucruri interzise, destinate cabinetelor de curiozităţi. Totuşi, nu vei găsi nimic dintr-un cabinet de curiozităţi în filmul Adinei Pintilie.

Spre deosebire de regizorii care vor să arate cât de alienat şi deviant a ajuns să fie omul din societăţile civilizate occidentale când îşi procură plăceri, Adina Pintilie captează tot ce iese din standardele tradiţionale ale normalului prin imagini ce amintesc de empatia şi deschiderea unui artist vizual suprarealist, care înlocuieşte denunţul bizarului cu pledoaria reconfortantă pentru alteritate.

Touch Me Not este genul de film care face valuri fără a-ţi da impresia că regizoarea Adina Pintilie a premeditat stârnirea curiozităţii şi controversa prin exploatarea ostentativă a tabuurilor, a tot ceea ce ţinem în noi şi trăim doar în tăcere toată viaţa, aşa cum a făcut protagonista. Dimpotrivă, regizoarea prezintă cât se poate de firesc, inteligent, profund (aproape de sensul psihanalitic) şi cât se poate de securizant acea parte a sexualităţii înconjurată de nimbul de curiozitate dătătoare de vinovăţie dublată de angoasă. Reuşeşte acest lucru prin plasarea personajului feminin care îşi explorează proprii demoni şi confuzii sexuale într-un spaţiu simplu, invadat de alb, însă un alb care permite trecerea spre stranietatea care te absoarbe, te extrage cu totul din lumea exterioară şi te aruncă în lumea personajelor, şi pe care nu o poţi descrie în cuvinte fără a-i risipi farmecul.

Adina Pintilie a creat plăcere estetică exact acolo unde s-ar fi instalat grotescul asociat unui documentar necosmetizat. Şi-a înconjurat personajele de un decor minimalist imersiv, aşa cum o poate face doar un regizor pasionat de arta avangardistă, capabil de a simţi acel amestec unic dintre mister, sublimul oniric, adesea obţinut dintr-un singur detaliu sau prin captarea formelor geometrice, şi angoasa dătătoare de voluptate (nu degeaba Adina Pintilie este legată de singurul festival de film avangardist din România – Bucharest International Experimental Film Festival).

Exact ca într-o galerie de artă contemporană amenajată într-o clădire în care formele geometrice pot crea magia asociată nelumescului, pierderii securizante de sine prin intrarea într-o altă dimensiune, spaţiul în care se mişcă protagonista filmului – o femeie care îşi analizează oscilaţia între dorinţa sexuală şi teama de împlinire a ei – îţi trezeşte senzaţii şi emoţii amestecate. Spaţiul alb a devenit un alt personaj al filmului, unul care se impune şi care transformă decorul minimalist într-un vortex de amintiri, confesiuni şi senzaţii pe care le împinge într-o zonă oniric-abisală, într-un mod cât se poate de vag şi discret, fără intruziuni psihanalitice decodificate superficial, deşi filmul le va da multe subiecte de discuţii celor pasionaţi de psihologia inconştientului.

Filmul Adinei Pintilie te scoate din zona de confort chiar dacă eşti familiarizat cu filmele experimentale ce expun într-o manieră explicită sexualitatea umană. Touch Me Not a surprins până şi în ţările cu îndelungată tradiţie cinematografică de avangardă, unde femeile s-au jucat ingenios cu tehnicile şi temele prin care au sfidat convenţiile, fie ele stilistice sau morale.

Până şi un obişnuit al muzeelor de artă contemporană sau al festivalurilor de film experimental va recunoaşte că Touch Me Not este un film cum nu a mai văzut până acum. Totul îl face greu de încadrat, de etichetat: de la hibridul între ficţiune, cercetare, eseu şi documentar la personajele ieşite din tipare. Însă cel mai mult intrigă modul eliptic, evaziv până la voalarea totală, de a prezenta posibilele cauze din spatele fricii de atingere despre care vorbeşte personajul central (nu vei asista la previzibila anchetă psihanalitică). Totuşi, ceva a rămas la fel: pledoaria discretă şi eficientă pentrul cinematografia neconvenţională, care permite exprimarea securizantă a tot ceea ce produce insecuritate, stupefacţie şi confuzie angoasantă.

Prin schimbul de roluri dintre actor şi regizor într-una dintre cele mai simple dar puternice scene din film, Adina Pintilie continuă şi împrospătează demersul artiştilor avangardişti din secolul XX, care au transformat camera de filmat într-un personaj invizibil care negociază limitele percepţiei subiective şi autenticitatea legată de accesul spectatorului la realitatea personajelor. Adina Pintilie are toate şansele de a fi astfel inclusă în galeria artiştilor iconici din istoria cinematografiei progresiste, ce au făcut din filmele lor o reflecţie asupra misiunii pe care o are un cineast în relaţia cu actorii şi cu expunerea rolurilor de gen pe marele ecran.


LYTE video

Citeşte şi Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

 

Westwood: Punk, Icon, Activist – Cum pastrezi un brand

Adriana Gionea
-
0
Westwood: Punk, Icon, Activist – Cum pastrezi un brand

Acesta nu este un documentar despre strălucitoarea lume a modei. Acesta este un documentar despre munca perseverentă din spatele unei colecţii, despre efortul de a păstra valorile coagulate într-un brand. Mai vorbeşte şi despre ce-i face pe marii designeri nişte zei care inspiră şi care modelează: hotărârea de a nu ceda în faţa compromisurilor de dragul adaptării la noile tendinţe care vin şi pleacă precum toanele unui copil răsfăţat, pentru care moda este mai degrabă etalare, nicidecum un manifest cum a fost pentru rebela Vivienne Westwood.

Westwood: Punk, Icon, Activist, documentarul care a închis ediţia din 2018 a Bucharest Fashion Film Festival, te poartă în anii consacrării faimoasei creatoare de modă, puternic impregnată de energia spiritului de frondă ce a dus la ascensiunea starurilor punk şi a hainelor ce emanau o creativitate obraznică, demnă de cultura protestului. De atunci, Vivienne s-a mai schimbat, la fel şi idealurile colective. Dar Westwood a păstrat ceva din spiritul punk: neobosita rezistenţă împotriva convenţiilor, dorinţa de a face dintr-o haină sau dintr-un accesoriu insolit un manifest şi încăpăţânarea de a-şi susţine cauzele, pe podium şi în afara lui (s-a alăturat activiştilor Green Peace).

Regizoarea Lorna Tucker a realizat un documentar care va fi apreciat mai mult de cei interesaţi de culisele unei prezentări de succes, de munca din spatele strălucirii. Este gratificant pentru cei ce o adoră pe Vivienne Westwood în ipostaza creatorei neliniştite dinaintea lansării unei colecţii, dar incomod pentru cei ce vor o biografie flamboaiantă, cu picanterii, deoarece Westwood este la fel de atipică până la incomod şi în faţa camerei de filmat. Nu se autoglorifică, nu celebrează propria excentricitate într-un stil exhibiţionist.

Documentarul promovează mai degrabă o imagine realistă, care nu vinde iluzii despre glorie şi faimă, adesea măsurate în numarul etichetelor cu nume răsunătoare. Dar asta nu exclude total elemente spectaculoase din acest film. Vei vedea imagini de arhivă din timpul show-urilor cu ţinute rebele şi combinaţii de culori şi accesorii pline de originalitate şi inimaginabile până la Westwood, ce pot fi considerate degetul din mijloc arătat industriei şi regulilor ei despre frumuseţe sau haute couture. De fapt, însăşi viaţa lui Vivienne Westwood a fost o defilare de metamorfoze contestatare şi un parcurs atipic. Scopul ei nu a fost celebritatea validată încă de la început de priviri aprobatoare, ci protestul excentric faţă de convenţii, fie ele sociale sau vestimentare, deşi în anii în care Westwood a început să facă primele haine moda şi valorile sociale se influenţau reciproc.

Vivienne Westwood a catalogat acest documentar mediocru. Totuşi, pentru cei interesaţi de istoria modei şi de simbioza dintre cutremurele sociale, apariţia şi evoluţia unui stil, şi care doresc o imagine francă, necosmetizată şi demitizată (dar nu şi demitizantă) despre o personalitate care a inspirat generaţii întregi, acest documentar este o piesă importantă din marele puzzle eclectic al modei revoluţionare ce şi-a impus viziunile estetice vocal şi radical începând cu anii ’60. Lorna Tucker a reuşit să capteze acea sincronizare dintre devenirea unui designer ce a făcut revoluţie pe podium şi revoluţiile din viaţa personală.

Creatoarea de modă care poate fi considerată o regină a încrederii în sine ce ia cu asalt lumea prin ideile năstruşnice, gata să provoace ori să activeze priviri mirate sau ironii, a trecut de la soţia având un partener toxic la femeia aflată înaintea vremurilor ei, care îşi creştea singură copiii în timp ce îşi deschidea primul magazin de haine cum nu se mai purtaseră până atunci. Ea nu a avut parcursul clasic al unui designer cu talent precoce, deghizat în copilul teribil devenit protejatul unui designer consacrat ce îi face loc în lumea modei. Nu doar că a fost privită de sus la început, de parcă ar fi fost o apariţie ciudată în culori ţipătoare, inadecvată până şi în lumea nonconformiştilor, dar nici măcar nu a urmat o şcoală de profil.

Deşi a fost conştientă de talentul ei, Westwood a preferat să devină mai întâi profesoară, pentru a avea o meserie ce ar fi ajutat-o să se întreţină (chiar ea aminteşte că provenea din clasa muncitoare). A renunţat la studiile specifice unei art school, nu şi la preocupările artistice. A fost autodidactă încă din copilărie, iar anii emancipării postbelice au încurajat-o să-şi urmeze pasiunea.

Documentarul mai insistă şi asupra unei mari calităţi a lui Westwood: aceea de a încerca mereu să îşi lărgească orizonturile pe măsură ce evoluează ca designer. Vei veadea o Vivienne Westwood neobosită, hiperactivă în culisele prezentărilor sale, mereu neliştită, care acceptă prezenţa unei camere de filmat în spaţiul ei care să îi glorifice existenţa, dar comportându-se de parcă n-ar da doi bani pe faima validată prin intermediul documentarelor ce arată influenţa măreaţă a unei personalităţi asupra lumii în care trăieşte. De fapt, vei urmări un spectacol oferit de consacrata (şi uneori icomoda) tipologie a creatoarei de modă care a vrut să-şi înţeleagă epoca, să-i exploreze schimbările înainte de a-şi pune propria amprentă asupra ei, aşa cum nimeni nu mai făcuse.


LYTE video

Citeşte şi Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei îndrăgosti de acest film

Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei indragosti de acest film

O viata de om – Scrisa pentru cititorii empatici

Adriana Gionea
-
0
O viata de om – Scrisa pentru cititorii empatici

O viaţă de om le va plăcea mai ales cititorilor dornici de a găsi un personaj în care să admire întreaga fragilitate a lumii şi de a cărui bunătate să se ataşeze. Ei vor descoperi în acest roman tipologia personajului care dă ce are mai bun în el şi care ajunge să capete consistenţă abia după ce pierde totul, într-un mediu înconjurat de peisaje devenite un paradis pentru turişti, dar care în anii ’30 năştea mai degrabă perdanţi înăspriţi mult prea devreme.

Actorul Robert Seethaler (ce a jucat şi în filmul Youth al lui Paolo Sorrentino) face parte şi din categoria scriitorilor talentaţi, ce reuşesc în mai puţin de 200 de pagini cât alţii într-un roman-fluviu: să concentreze într-un ritm domol o întreagă existenţă, precum şi esenţa unui secol cu o mie de chipuri, zguduit de schimbări, să te emoţioneze fără sentimentalisme, să te facă să trăieşti alături de personajul său. Şi mai are o calitate: aceea de a te convinge să te ataşezi de un personaj şters, taciturn, stângaci în relaţiile interumane, ce îl obligă de obicei pe un scriitor să aleagă un stil arid pentru a-i face portretul şi pentru a-i descrie traiectoria existenţială, dar şi nu şi pe Robert Seethaler. Acesta scormoneşte încăpăţânat pentru a scoate la suprafaţă o frumuseţe umană chiar şi acolo unde alţii ar fi văzut doar cenuşiul unei tristeţi depresive şi o monotonie infinită.

În centrul romanului se află Egger, un om al secolului XX. Egger poate fi considerat un supravieţuitor, unul discret, lipsit de medalia eroului, care şi-a găsit fericirea într-o singură iubire, mult prea scurtă. A prins modernizarea satului său din creierii munţilor austrieci, unde s-au construit primele teleferice, a iubit, a pierdut, a continuat să trăiască atunci când nu mai avea motive, a cunoscut frontul şi bucuria colectivă provocată de imaginile cu primii paşi pe Lună.

În epoca lui şi în comunitatea izolată unde a trăit, Egger ar fi fost condamnat la nefericirea prin respingere şi inadaptare încă din născare. Fiu al unei femei considerate de obicei oaia neagră a familiei, rămas orfan şi adoptat de o rudă care îl folosea mai degrabă pe post de servitor al familiei sale, lipsit de afecţiune şi de perspectivele oferite de un mare oraş ce i-ar fi permis evadarea din mediul copleşitor, Egger devine un bărbat singuratic, însă deloc plictisitor sau nesuferit, deoarece autorul ştie cum să-i surprindă latura candidă, ghicită în spatele crustei de om neprietenos, incompatibil cu legăturile umane.

După vârsta majoratului, Egger pleacă din casa rudei care i-a traumatizat copilăria şi îşi caută propriul drum, unul nu foarte îndepărtat de satul austriac izolat unde a şi crescut. Îşi construieşte o căsuţă într-o vale (cum atfel decât) singuratică, visează la o mică grădină care să îi asigure strictul necesar şi face tot felul de munci pe care le poate executa de obicei un bărbat solid, harnic şi tăcut, capabil de a duce poveri fără a se plânge.

Pentru Egger, viaţa împărţită între liniştea căsuţei din valea aflată în afara satului şi munca solicitantă este una cum nu se putea mai liniştitoare după anii petrecuţi alături de unchiul care îi aplica nişte corecţii fizice ori de câte ori avea ocazia. Însă va descoperi cât de mult îi poate schimba viaţa apropierea umană când o întâlneşte pe Marie, angajata hanului din sat. După un ritual de curtare năstruşnic, Egger o cere de nevastă, iar Marie acceptă. Pentru a-şi dovedi sieşi că este un bărbat capabil de a se asigura ca femeii iubite să nu îi lipseacă nimic, Egger se angajează la compania de construcţii ce schimbă pentru totdeana vieţile sătenilor după ce transformă satul izolat într-o staţiune extrem de frecventată.

Nu îţi va lua mult până să îţi dai seama că de fapt vei citi un roman despre o fericire sfidător de fragilă, dar care lasă o viguroasă urmă în memoria cititorului datorită plăcerii oferite de lectură. Egger este personajul ce simbolizează omul faţă de care viaţa este crudă, lăsându-l mereu la voia unor evenimente de care nu se poate feri. Totuşi, autorul îi rezervă personajului mult încercat o reîntâlnire stranie cu fiinţa pe care a iubit-o cel mai mult, acea reîntâlnire vindecătoare după o existenţă strivitoare.

În ciuda unei existenţe dramatice, Egger devine simbolul omului capabil de a găsi o cale de supravieţuire psihologică după ce pierde totul, iar stilul cinematografic al scriitorului face din tentativele sale de a suptavieţui nişte pagini care să îţi păstreze viu interesul până la final. De fapt, autorul demonstrează că poate crea o proză vie chiar şi fără o naraţiune dinamică. Totodată, stilul său, care alternează evenimentele dramatic-alerte cu lentoarea descriptivă, îi va da un farmec aparte acestei cărţi, amintind şi de filmele pline de cadre poetice, fotografice. Pasajele descriptive te fac să te simţi precum un călător într-un sat austriac, iar echilibrul stilistic îi atrage până şi pe cititorii speriaţi de pasajele descriptive minuţioase.

Citeşte şi În Calabria – Un pitoresc imprevizibil

In Calabria – Un pitoresc imprevizibil

 

Green Book – Te binedispune

Adriana Gionea
-
3
Green Book – Te binedispune

Agreabil, pe alocuri imprevizibil, antrenant şi capabil de a te binedispune asemenea unui road movie cu personaje cuceritoare, de care te ataşezi din ce în ce mai mult, cu fiecare nouă scenă. Astfel poate fi descris Green Book.

Regizorului Peter Farrelly i-a reuşit un film echilibrat, în care mesajul antirasist nu este deloc monumental (dar simplist) sau cu patos, deloc acuzator şi denunţător (deşi are acest efect). Poţi spune că aduce un suflu proaspăt şi optimist, care îl face să iasă în evidenţă printre filmele de gen tocmai pentru că detaliile sociale cutremurătoare se topesc în căldura legăturilor interumane, de unde şi cel mai important mesaj transmis de personaje: salvarea vine din relaţiile individuale, fireşti, bazate pe acceptarea de a ieşi din zona de confort pentru a-l cunoaşte pe celălalt, nicidecum din grandioasele (şi de cele mai multe ori false) discursuri politice.

Marele merit al regizorului a fost ideea de a folosi o legătură umană luminoasă, bazată pe umor şi autenticitate, pentru a reflecta anii ’60, care au simbolizat şi începutul luptei pentru drepturile civile ale afro-americanilor, ce a dus la opoziţia fără precedent a rasiştilor. Se râde mult în timpul acestui film, dar veselia nu este o ignorare a dramei colective, nici un haz de necaz, ci o solidaritate luminoasă, chiar dacă anevoioasă la început.

Relaţia dintre cele două personaje ale filmului se bazează pe o împărtăşire a condiţiei de marginal, de cetăţean american discriminat, neacceptat. Din această împărtăşire apare şi elementul surprinzător şi profund al filmului, care fentează clişeele. În loc să aleagă personaje din lumi diferite, regizorul alege tipologii a căror dramă le plasează de aceeaşi parte a baricadei în lupta cu societatea rasistă. Oricât de greu ar părea, albul şi afro-americanul împart drama neacceptatului, deoarece în acea white America din anii ‘60 până şi albul era alungat de ai săi dacă venea din rândul imigranţilor şi vorbea cu alt accent. Italianul şi afro-americanul împărţeau acelaşi cartier (Bronx) de la periferia ce luase locul ghetourilor de altădată şi născătoare de mituri sordide.

Te-ai aştepta la un film în care s-a mizat confortabil pe elementele previzibile aducătoare de Oscaruri, însă descoperi o nuanţare, o profunzime deloc pretenţioasă, dar extrem de eficientă deoarece îşi face loc natural în ritmul poveştii şi în relaţia interpretată veridic de actorii Viggo Mortensen şi Mahershala Ali. Elementul previzibil: apropierea albului de afro-american în urma implicării în tot felul de peripeţii odată porniţi în călătoria din aşa-zisul Deep South, cu al lui segregaţionism feroce. Devierea de la clişeu: plasarea albului în categoria defavorizată, lipsită de privilegiile date de accesul la lumea bună prin educaţie.

În acest film, albul Nick Vallelonga, cunoscut datorită poreclei de Tony Lip în lumea interlopilor italieni din New York, devine angajatul afro-americanului Donald Shirley, cu doctorate în muzică şi psihologie. Surprinzător pentru acea perioadă, afro-americanul este cel care face parte din clasa prosperă, a celor de succes, care îşi permit angajarea unor servitori. Aşadar, italianul interpretat expresiv şi amuzant de Viggo Mortensen este plasat în rolul de obicei rezervat afro-americanului: cel de subordonat.

Viggo Mortensen îl interpretează cuceritor pe Tony Lip, un bătăuş nevoit să devină şoferul unui pianist afro-american, şcolit la cele mai înalte instituţii. Tony Lip va trebui să îşi foloseacă talentul de bătăuş deghizat în bodyguardul cluburilor deţinute de mafioţi pentru a-l apăra pe Donald, unul dintre cei mai mari pianisti ai Americii. Păzit de Tony Lip, Donald începe un turneu ce traversează statele din Sud, unde segregaţionismul nu fusese abolit – de aici şi numele filmului, care aminteşte de Green Book, un ghid în care se găseau adresele hotelurilor unde aveau voie să se cazeze persoanele având origini africane (genul acela de hoteluri pe care le cam ocoleau toţi din cauza unor condiţii insalubre şi a locatarilor veniţi din rândul celor adesea consideraţi a fi paria societăţii).

Rasat şi manierat precum un aristocrat de modă veche rătăcit în prezent, discret, stăpânit şi erudit, pianistul afro-american este o altă deviere de la clişeu, însă nu datorită condiţiei sale de om educat într-o societate în care discriminarea condamnă la mizerie şi abandon şcolar, ci datorită modului în care îşi duce lupta. Pianistul Donald este introdus în film nu îmbrăcat la patru ace după moda occidentală, asemeni africanului pe care secolele de sclavie şi colonialism i-au lăsat ca moştenire ceva mai greu decât urmele de bici: sentimentul copleşitor al inadecvării, transformat în obsesia de a demonstra că poate fi la fel de civilizat precum un alb. Donald ţi se arată precum un excentric într-un apartament ce imită opulenţa unui conducător exotic sigur pe el, cu prestanţă de nobil intimidant. El este înconjurat de obiecte scumpe, inclusiv de nişte colţi de elefant şi îmbrăcat precum un rege african, cu un kaftan de lux (este urcat chiar pe un tron african atunci când va primi candidaţii veniţi la interviul de angajare pentru postul de şofer).

Vestimentaţia africană a pianistului îndrăgostit de muzica simfonică nu este deloc un element al comicului rezultat din stupoarea provocată italianului caricaturizat. Afro-americanul nu este o ridiculizat. Vestimentaţia lui inspiră bun gust, naturaleţe şi totodată stranietatea care se vrea descoperită. Spectatorii familiarizaţi cu lupta pentru emancipare din anii ’60 vor întelege că alegerea unei vestimentaţii de rege african nu este un semn al exoticului extravagant-caricatural, ci un omagiu adus mişcării panafricane, ce susţinea emanciparea afro-americanilor, în primul rând prin explorarea propriei culturi, prin reîntoarcerea la rădăcini. Regizorul face astfel o trimitere inteligentă la mişcarea tinerilor africani (sau nu neapărat) din anii ’60, care doreau să promoveze diversitatea, punând sub semnul întrebării validitatea conformismului vestimentar şi cultural impus de colonişti.

Pentru italianul venit din Bronx, care nu acceptă să fie înjosit şi dominat, pianistul adulat de albii gomoşi este o prezenţă intimidantă, arogantă. Încă de la scena întâlnirii celor doi protagonişti îţi vei da seama că ai în faţă doua tipologii total opuse. Italianul este exuberant, gălăgios, vorbăreţ, iubitor al lucrurilor simple. El întruchipează tot ceea ce devine epuizant pentru discretul şi introspectivul pianist.

Datorită scenariului, jocului actoricesc şi modului în care sunt gestionate scenele în care aceste două tipologii învaţă să se tolereze reciproc, vei avea parte de acel comic imprevizibil, inteligent şi presărat cu momente spumoase. Fiecare oprire într-un oraş al Sudului pentru onorarea unor contracte de către pianistul apreciat devine o aventură care îi provoacă pe cei doi să intre în conflict apoi să accepte destăinuiri şi apropieri.

Sursele comicului vin de unde nu te aştepţi. De fapt, comicul apare fără a fi provocat într-un mod artificial. Pur şi simplu filmul curge asemenea unei călătorii cu maşina, în care doi străini sunt nevoiţi să se familiarizeze unul cu altul. Nu sunt schimbate replici antologice, în afara celei în care numele marelui de Chopin devine Joe Pan în mintea personajului mai puţin educat, însă vei asista la un spectacol al spontaneităţii comportamentale care sparge distanţa impusă de pianistul rafinat. Spontaneitatea este calitatea extrovertitului şi logoreicului italian, care se loveşte de zidul de tăcere al pianistului, a cărui discreţie ce îl învăluie într-o aură de mister nu face decât să alimenteze reacţiile amuzante ale şoferului.

Succesul filmului în rândul mai multor categorii de spectatori este bazat pe dinamica legăturii dintre personaje, care demontează rând pe rând aşteptările. Vor fi mulţumiţi şi cei ce doreau o comedie revigorantă, care să le reîncarce bateriile fără a vedea însă un film cu proşti, dar şi cei având lecturi solide la activ şi o cultură muzicală bine pusă la punct. Cei ce i-au citit pe Toni Morrison şi pe James Baldwin vor fi satisfăcuţi de profunzimea ascusă în scenele aparent lejere. Această profunzime neînsoţită de un ton pretenţios naşte întrebări legate de modul în care segregarea a influenţat asocierea dintre blues, jazz şi afro-americani, care pentru pianist era o povară deoarece societatea îl dorea în pielea muzicianului rebel, care nu este credibil când abordează compozitiile clasicilor studiaţi la Conservator (el însuşi având Conservatorul la activ), ci doar dacă ar adopta gesturile jazzmanului care acceptă să cânte în barurile din cartierele rău famate, cu paharul de whiskey pe pian. Şi exemplele de surse ce dovedesc o abordare mai sofisticată şi nuanţată a rasismului continuă mai ales cu trimiterile frecvente ale italianului la starurile africane din mainstreamul anilor ’60, apreciate şi de albi.

Green Book nu abordează rasismul prin imagini dure, cu brutalitate fizică. Brutalitatea este resimţită la un alt nivel de către personajul educat al filmului, care îşi da seama că societatea nu îi permite să fie ceea ce îşi doreşte sau că are un dublu mesaj: îi dă voie să cânte în saloanele elegante, însa nu îi permite apoi să cineze unde tocmai a cântat deoarece regulile susţineau existenţa unor localuri speciale pentru afro-americani, la fel şi a unor magazine ce vindeau costume elegante, îmbrăcate de obicei de marii pianişti. Descoperi ecouri din James Baldwin în redarea acestei brutalităţi omniprezente, însă reflectată la nivel psihologic. Totuşi, mulţi spectatori vor fi tentaţi să îi reproşeze regizorului împingerea personajului având origini italiene în zona clişeelor comportamentale, prin dramatizarea facilă a unor gesturi demonstrative din arsenalul unui golănaş de la periferie.


LYTE video

Citeşte şi Altă ţară – O capodoperă

Alta tara – O capodopera

Evolutia barbatului – Fertila pentru discutii provocatoare

Adriana Gionea
-
0
Evolutia barbatului – Fertila pentru discutii provocatoare

Evoluţia bărbatului (tradusă de Oana Maria Zaharia, la ed. Vellant) este genul de carte provocatoare despre care vei dori să vorbeşti cu prietenii, fie că sunt mai apropiaţi de tabăra progresiştilor ce susţin egalitatea, fie de tabăra misoginilor ce deplâng apusul masculinităţii arhaice.

Scriitura expresivă şi la obiect, exemplele nuanţate şi bine alese, trimiterile spre cultura populară din deceniile ce au produs nişte schimbări majore în mentalitatea oamenilor, indiferent de continent, erudiţia accesibilă, tentativele de contestare a legilor vechi de mii de ani, ideile corect argumentate şi tonul confesiv oferă o lectură agreabilă şi fertilă pentru dialogul dintre sexe. Vei găsi o pledoarie molipsitoare, inteligent şi convingător susţinută pentru o renunţare la vechile reguli care sunt introiectate de bărbaţi încă din copilărie şi care le simplifică angoasant lumea emoţională.

Grayson Perry este unul dintre cei mai apreciaţi artişti britanici actuali, cu un Premiu BAFTA la activ. Probabil că apartenenţa la comunitatea artiştilor contemporani, adesea caracterizaţi de uşurinta prin care sfidează regulile machiste, l-a ajutat să exploreze mai confortabil, apoi să vorbească deschis, chiar echilibrat şi relaxat, despre ceea ce alţi bărbaţi ar considera destabilizator şi anxiogen: toxicitatea modelului de masculinitate tradiţională. Aducând în discuţie conformismul masculin ce a dus la înfiinţarea unei instituţii solide şi tiranice – metaforicul Minister al Masculinităţii Standard, populat cu bărbaţi occidentali albi, din clasa de mijloc, dornici de a-şi impune valorile rigide la nivel global, astfel încât nimeni să nu le mai conteste, să le renegocieze – Grayson Perry le propune cititorilor o reconfigurare a valorilor şi a percepţiei (individuale şi colective) asupra idealului masculin şi feminin, dar mai ales a graniţelor dintre feminin şi masculin.

Grayson Perry ne aduce aminte de ceea ce părem să uitam sau mai degrabă suntem ajutaţi să uităm: importanţa influenţei culturale impuse din exterior, pe care o interiorizăm şi o luăm apoi ca un dat înnăscut, natural, ce nu trebuie contestat pentru a nu afecta echilibrul care există de când lumea şi pământul. Ceea ce defineşte masculinitatea nu este bătut în cuie. Este mai degrabă un construct social, ce ajunge să devină constrângător, interzicând orice posibilitate de negociere în numele echilibrului individual şi relaţional.

Apelând mai ales la exemple din cultura britanică a succesului exibat în oraşul spre care se îndreaptă multe fantezii aspiraţionale – Londra – Grayson Perry invită la nesupunerea salvatoare, prin contestarea normelor privind respectarea graniţelor dintre ceea ce este considerat a fi masculin şi feminin. Grayson Perry este el însuşi cunoscut datorită curajului năstruşnic de a experimenta, chiar şi vestimentar, amestecul dintre feminin şi masculin. Pe măsură ce îşi destăinuie propriile experienţe, vei avea parte de trimiteri interesante ce îmbină cunoştinţe din psihologie, antropologie, artele vizuale, cinematografie, moda şi pop culture pentru a te invita la reflecţii sănătoase despre limitele bărbatului arhaic.

Poate cea mai interesantă idee a lui Grayson Perry este legată de modul în care ne-am lăsat influenţaţi de normele impuse de alţii, unele toxice, iar normele despre care vorbeşte insistent în cartea lui vin de la Ministerul Bărbatului Standard, care decide ce este şi ce nu este masculin sau cine merită să fie considerat un bărbat adevărat şi validat social, căruia i se promit doar victorii pe toate planurile, atâta vreme cât este inflexibil, dominator în relaţiile cu femeile şi intolerant cu alţi bărbaţi ce se abat de la standardele ministerului străvechi. Acest minister şi-a exportat concepţiile şi valorile peste tot în lume, atacând virulent creativitatea şi diversitatea, care stau la baza relaţiilor autentice, dezvoltării şi a progresului. De fapt, progresul îi sperie pe bărbaţii validaţi de acest minister, care îşi văd contestat statutul dominator şi utilitatea.

Ai spune că nu aduce nimic nou această carte. S-au scris mii în ultimii ani despre teama bărbatului de schimbările aduse de societatea urban-progresistă, care îi reduce privilegiile. Totuşi, o vei considera o apariţie diferită în peisajul cărţilor traduse la noi deoarece te ajută să descoperi un artist original, apoi să înţelegi mai bine adevărata sursă a problemelor ce ameninţă echilibrul societăţii urbane cosmopolite: lipsa oportunităţilor si ritualurilor sănătoase de explorare a masculinităţii în mediile defavorizate sau în upper-middle class-ul dătător de viitori lideri din mediul financiar-politic, dornici de a perpetua de multe ori mentalităţile toxice ale generaţiilor anterioare, tocmai pentru a-şi păstra intacte privilegiile inaccesibile pentru ceilalţi.

Cele mai interesante pagini ale cărţii sunt acelea în care autorul descrie întâlnirile cu adolescenţii delincvenţi din oraşele britanice vestite pentru nivelul ridicat al infracţiunilor, ca urmare a conflictelor dintre găşti. Lipsa unor modele masculine care să îşi manifeste frustrările prin sport sau artă şi absenţa unor activităţi care să canalizeze combativitatea masculină în direcţii utile sabotează orice program şi efort al ţărilor civilizate de a combate delincvenţa timpurie în spaţiile urbane.

Grayson Perry nu se teme să îşi amintească de anii în care el însuşi a cochetat cu agresivitatea ca răspuns la violenţa paternă. Copleşit de un model al masculinităţii toxice însă cât se poate de valide în plan social, autorul propune o analiză care invită la predicţii pertinente legate de viitorul masculinităţii, de reinventarea percepţiilor colective prin acceptarea alternativelor.

Pentru cei fascinaţi de arta contemporană expusă pe malul Tamisei, de efervescenţa cultural-contestatoare din Londra, cartea lui Grayson Perry mai poate fi şi un manifest acid faţă de actuala clasă politică din Marea Britanie şi la ierarhia socială axată pe combativitatea sofisticată a gulerelor albe, ostilă uneori acelor bărbaţi sensibili, având o mentalitate mai sănătoasă. Citind-o, vei derula în minte schimbările aduse de mişcările sociale care, începând cu anii ’60, au pus ferm semnul egal între youth culture şi contestarea societăţii tradiţional-maschiste.

Citeşte şi Corpul ei şi alte desfătări – Erotism şi înfricoşare

Sfârşitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomodă a literaturii franceze

Corpul ei si alte desfatari – Erotism si infricosare

Sfarsitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomoda a literaturii franceze

Iubirile lui Hemingway povestite de el insusi si consemnate de A.E.Hotchner – O lectura cuceritoare

Adriana Gionea
-
0
Iubirile lui Hemingway povestite de el insusi si consemnate de A.E.Hotchner – O lectura cuceritoare

Cartea Iubirile lui Hemingway este exact aşa cum şi-au imaginat-o cei dornici de a călători în timp: încântătoare şi plină de nostalgii. Când îşi derulează amintirile, Hemingway este la fel de priceput în a concentra imaginile vii, dialogurile memorabile cu artiştii epocii sale şi trăirile puternice în fraze scurte, dar percutante.

Nu a fost nevoie decât de un ascultător care să pună întrebările potrivite la momentul potrivit pentru a-l face pe Hemingway să readucă la viaţă o întreagă epocă în stilul romanelor ce hrănesc nostalgii după o perioadă netrăită, cum a fost perioada interbelică, devenită o sursă inepuizabilă de personalităţi vizionare. De fapt, paginile acestei cărţi de mărturisiri amintesc de romanele inspirate de biografiile artiştilor ce s-au lăsat şlefuiţi de Parisul anilor ’20.

În acest Paris al anilor nebuni începe adevărata viaţă pentru Hemingway, bulversat de iubirea pentru două femei: domestica Hadley (prima lui soţie) şi mult mai sofisticata Pauline (devenită cea de-a doua soţie a scriitorului). Aici îl va cunoaste şi pe Fitzgerald, care va rămâne cel mai bun prieten al lui Hemingway în lumea artiştilor.

Majoritatea paginilor vor dezvălui un Hemingway care nu se teme să îşi arate latura sentimentală în spatele unei masculinităţi de modă veche, asociată cu vânătoarea, boxul şi cuceririle amoroase (o masculinitate căreia nu i se iartă de obicei sensibilitatea). Amintirile din perioada în care a pierdut-o pe Hadley, prima lui soţie, ce nu a mai tolerat prezenţa emancipatei şi manipulatoarei Pauline în viaţa lui Hemingway, sunt cele mai efervescente, dar şi cele mai dureroase. Deşi a rămas faimos datorită portretelor masculine în care surprindea o sensibilitate şi o vulnerabilitate aparte, cum sunt cele din volumul Men Without Women, Hemingway se dovedeşte a fi la fel de abil în explorarea portretelor psihologice ale femeilor pe care le-a iubit. Le surprinde nuanţele, tertipurile şi mai ales intenţiile secrete în cuvinte simple, cu efecte acaparante pentru cititorul fascinat de scenele din lumea scriitorilor ce au trăit în Parisul interbelic, dar perturbatoare pentru conştiinţa lui Hemingway, amintindu-i de un paradis pierdut.

Când îşi aminteşte de marile sale iubiri, Hemingway oscilează între voluptăţile nostalgiei şi remuşcările celui ce nu a ştiut să păstreze. Această oscilaţie marchează amintirile despre anii parizieni, în care a trăit o viaţă de lux alături de amanta Pauline, moştenitoarea unei familii bogate, fiind obligat să plătească un preţ imens: pierderea lui Hadley, prima lui soţie. Hemingway a cunoscut purgatoriul când s-a perpelit în propria confuzie timp de o sută de zile – răgazul acordat de Hadley pentru a putea alege între ea şi Pauline.

Amintirile despre cele o sută de zile seamănă cu peliculele filmate frumos, în care Parisul devine un decor melancolic pentru straniul periplu al unui scriitor pe care îl prind zorii în faimoasele grădini cutreierate de boemi, şi care îşi îneacă amarul în barurile din zonele rău famate sau în cabaretele de lux unde se ascultă jazz-ul anilor nebuni. Devine antologică scena întâlnirii dintre scriitor şi zeiţa de abanos a cabaretelor elegante – Josephine Baker. Este o scenă în care Hemingway deviază promisiunea unei nopţi toride spre o confesiune despre chinurile prin care trece sufletul unui bărbat nevoit să aleagă între două femei pe care le iubeşte la fel de mult şi care îi alimentează la fel de puternic inspiraţia de scriitor. Josephine se dovedeşte a fi o excelentă ascultătoare, care ni-l redă pe acel Hemingway autentic, tulburător şi tulburat de propriul labirint afectiv, un Hemingway uşor de rănit, din spatele încrederii în sine exibate în fotografiile iconice.

Farmecul acestei cărţi i se datorează lui A.E.Hotchner, jurnalistul devenit un apropiat al lui Hemingway, având astfel acces la cele mai intime amintiri ale scriitorului. De altfel, Hotchner este autorul unei alte cărţi dedicate scriitorului – Papa Hemingway. Hotchner are un talent preţios: acela de a pătrunde în memoria unui scriitor şi de a-i prezenta amintirile într-un mod care să te facă să crezi că ai în faţă un roman autobiografic, nicidecum o carte scrisă de altcineva, după captarea unor amintiri. Nu este intruziv, ci empatic şi răbdător.

Sunt atât de vii scenele evocate de Hemingway, încât ai impresia că te afli alături de el în cafenelele frecventate de boemi sau de acei mecena prosperi din America, vrăjiţi de Paris, că eşti un martor tăcut al conversaţiilor de pe Riviera, în care Fitzgerald îi dădea sfaturi unui Hemingway prins într-un triunghi amoros, că te urci în maşina unor milionari excentrici pentru a călători până în Pamplona ce l-a inspirat pe Hemingway, că ajungi să iei la rând localurile distracţiei din Havana anilor ’20-’30 într-o decapotabilă retro, că asişti la replicile acide schimbate de acesta cu protectoarea artiştilor avangardişti, Gertrude Stein, sau la reproşurile adresate de bogătaşii americani supăraţi că au devenit surse de inspiraţie caricaturală după ce l-au invitat pe Hemingway în Pamplona.

Modul în care Hotchner pune cap la cap amintirile lui Hemingway subliniază apropierea dintre viaţa acestuia şi personajele create, invitându-te să îi reciteşti povestirile şi romanele-cult. De fapt, aceste amintiri sunt o călătorie prin locurile ce l-au inspirat pe Hemingway şi unde a fost însoţit de femeile pe care le-a iubit cel mai mult. Parisul efervescent, Spania intensă, Veneţia nostalgiei senine, Africa marilor aventuri la limita morţii, Cuba inspiraţiei târzii şi Florida rememorării unor legături eşuate sunt expuse în scene care te fac să te simţi tu însuţi oaspetele lui Hemingway, alături de Hotchner.

Volumul Iubirile lui Hemingway nu este o simplă înşirare a unor amintiri cuceritoare. Hemingway face din memorie o cale a ispăşirii, printr-o sinceritate demitizantă. Nu se teme să ţi se arate aşa cum este de fapt când se simte copleşit de amintirea propriilor greşeli. În ciuda perioadei dificile din viaţa lui – Hemingway fusese internat într-un sanatoriu în ultimii ani ai existenţei – amintirile sale degajă umor şi o poftă de viaţă de nestăvilit. Dacă povestirile sale păstrează regula simplităţii, existenţa lui Hemingway a fost descrisă mai degrabă de abundenţă, de perpetua cochetare asumată cu excesele, cu dezordinea.

Citeşte şi Men Without Women – Un Hemingway în cea mai bună formă

The Leisure Seeker – O călătorie spre Florida, pentru fanii lui Helen Mirren şi ai lui Hemingway

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

The Leisure Seeker – O calatorie spre Florida, pentru fanii lui Helen Mirren si ai lui Hemingway

The Favourite – Bizarul devine plauzibil in lumea regilor

Adriana Gionea
-
2
The Favourite – Bizarul devine plauzibil in lumea regilor

The Favourite va fi primit cu mare entuziasm de cinefilii pentru care un film de epocă despre viaţa femeilor parşive şi ambiţioase de la curţile regale ar trebui să depăşească simpla reconstituire biografică prin clişee vizual-narative ce oscilează între glorificare şi demitizare. Filmul plusează mai degrabă la capitolul abordării cu tentă alegoric-satirică nemiloasă, dar nu moralistă, ci mai degrabă cinic-sarcastică la adresa unei epoci, apoi a întregii naturi umane.

Coborât din zona filmelor de nişă în cea a succesului de public, Yorgos Lanthimos a transmis totuşi un mesaj încurajator pentru cei pasionaţi de filmele de artă. Ei ar dori ca poveştile despre regi, amantlâcuri picant-groteşti şi triunghiuri amoroase hotărâtoare pentru istorie să devină un punct de plecare pentru experimentul cinematografic provocaator, dornic de a expune mai degrabă absurdul şi abisurile psihicului, chiar şi în filmele mainstream.

The Favourite se încăpăţânează să arate că marea istorie este de fapt intima istorie de budoar. Marile decizii ale reginei Anne interpretate expresiv de Olivia Colman se iau în saloanele regale dominate de amanta ei. Aici se desfăşoară nestingherite excentricităţile şocante, derapajele, bizareriile, maniile şi obsesiile, ca urmări ale existenţei captive într-o lume unde privilegiile favorizează acte demne de o poveste suprarealistă ce aboleşte simţul ridicolului şi normele morale rezervate de obicei muritorilor de rând.

Yorgos Lanthimos – un răsfăţat al festivalului de la Cannes – este renumit datorită modului abil şi înşelător în care îşi scufundă personajele într-o lume ciudată, dar fără a le scoate cu totul din realitatea imediată, accesibilă. De fapt, ca-n mai toate filmele sale celebre, şi în The Favourite se păstrează convieţuirea elementelor din real cu detaliile unui tablou coşmăresc, bine camuflat în ritualurile vieţii de zi cu zi.

După ce în filmul anterior a surprins absurdul cu tentă sumbră ce abia aştepta să înhaţe o familie din upper-middle class-ul zilelor noastre, în noul său film Yorgos Lanthimos a preferat o lume ce i-ar fi oferit o mai mare libertate unui regizor dornic de a exhiba metaforic şi perturbator bizareriile naturii umane. Este vorba despre lumea celor ce deţineau puterea absolută, prin urmare îşi puteau permite orice în materie de capricii extravagante, oricât de şocante ar fi fost. Totuşi, în ciuda unei compoziţii impecabile, The Favourite nu atinge potenţialul unui regizor având o imaginaţie incomodă pentru spectator, gata să inventeze tot felul de situaţii prin care să arate de ce este capabilă fiinţa umană atrasă de mirajul puterii, mai ales când tendinţele patologice îşi fac de cap nestingherite de scrupule.

The Favourite contrazice la un moment dat reputaţia lui Yorgos Lanthimos, plasat în galeria regizorilor care denunţă slăbiciunile şi deviantul printr-un stil greu de digerat, în ciuda stilizării grotescului (cel puţin în ultimele două filme apreciate la Cannes: The Lobster şi The Killing of a Sacred Deer). Fanii regizorului s-ar fi aşteptat la un absurd mult mai spectaculos din perspectiva grotescului rafinat în explorarea maşinaţiunilor şi a vieţii cotidiene din palatul unei regine instabile ce îşi împarte favorurile între amanta intrigantă şi dominatoare, pe nume Sarah (Rachel Weisz), devenită consilierul ei de încredere, care decide soarta imperiului precum o regină din umbră, şi Abigail (Emma Stone), ruda sărăcită a lui Sarah, abia venită la Curte, pentru a fi o servitoare ca oricare alta, după ce a trăit drama fetei vândute de tatăl dependent de jocurile de noroc.

Înzestrată cu o tenacitate machiavelică deghizată în tipologia fecioarei tandre, şi cu educaţia aleasă a unei nobile, vulnerabila Abigail devine o ameninţare pentru Sarah deoarece se dovedeşte a fi capabilă de a se face remarcată mult prea repede. Va avea astfel o ascensiune fulminantă, ameninţătoare pentru Sarah, amanta reginei, o veterană a jocurilor de supravieţuire în palatul regal.

Deşi până la un punct păstrează reţeta unui film de epocă seducător- personaje feminine memorabile, decoruri gratificante pentru retină, detalii fastuoase ale luxului regal, vestimentaţie elaborată şi ritualuri comportamentale sofisticate până la ridicol în relaţiile dintre curteni – The Favourite schimbă uşor macazul, obligându-l pe spectator să caute punctele forte ale unui film istoric nu neapărat în relatarea faptelor, după modelul unei cronici adaptate pentru marele ecran, ci în psihologia personajelor. Iar personajele acestui film – în special cele feminine – au o lume psihică imposibil de trecut cu vederea de către un regizor precum Yorgos Lanthimos, hotărât să schimbe percepţia asupra filmelor istorice şi aşteptările referitoare la portretele cinematografice ale unor capete încoronate. Deşi par tipologii previzibile, toate cele trei personaje surprind,încât la un moment dat te întrebi dacă ai intuit corect persoana care deţine puterea sau favorita cu adevărat malefică. Raportul de forţe se va schimba mereu în acest triunghi feminin.

Urmărind scenele filmate superb, de parcă ar fi o galerie de tablouri ce abundă în detalii devenite o voluptate pentru ochi, precum şi modul în care fiecare detaliu al decorului potenţează nuanţele din complicata lume a personajelor feminine, spectatorul va fi tentat să afirme că poate vedea în sfârşit un film istoric de calitate şi diferit, în care monumentalismul clişeistic este dat la o parte pentru a lăsa personajele regale să se desfăşoare, să îşi expună slăbiciunile astfel încât să creeze un spectacol la graniţa cu suprarealismul, nelipsit din filmele premiate ale lui Yorgos Lanthimos. Totuşi, cei pasionaţi de istorie nu vor vedea un spectacol suprarealist dus până la capăt, o deviere totala spre zona insolitului a comportamentului de la curtea regală britanică din secolul al XVIII-lea, ci un tablou cât se poate de plauzibil. Nu de alta, dar s-a tot scris despre bizareriile şi fanteziile ce îi fac pe regi să pară nişte ţăcăniţi perverşi, ieşiţi parcă din cabinetul de curiozităţi demn de analiza unui psihanalist şi de imaginarul unui artist avangardist ce şochează.

Aparent, personajele filmului nu par a fi în toate minţile, iar cea mai rătăcită pe culoarul nebuniei ar fi însăşi regina Anne, care îşi petrece timpul printre cei şaptesprezece iepuri ai săi, pentru care organizează şi petreceri aniversare, cu delicatese, tort şi tot tacâmul. În timp ce noua favorită interpretată memorabil de Emma Stone mângâie candid iepuraşul sărbătorit, regina îi dezvăluie că fiecare iepure este de fapt copilul pierdut în urma unor sarcini neduse până la final.

Când nu vezi iepuri în apartamentele regale, vezi întreceri de alergare cu gâşte ferchezuite special pentru spectacolul halucinant. Iar spectacolul degradării umane poleite cu fast continuă cu o scenă antologică pentru dezumanizarea aristocraţiei: un joc de tras la ţintă, în care nişte curteni dornici de a-şi alunga plictisul aruncă entuziasmaţi cu fructe zemoase într-un bărbat obez, dezbrăcat, ce poartă o perucă demnă de tablourile în stil rococo, de parcă Yorgos Lanthimos a vrut să îşi justifice refuzul de a face un film istoric după reţeta clasică menită să-i glorifice pe regi. Nu de alta, dar este mai potrivită atitudinea ireverenţioasă faţă de animalele bolnave din palatele de unde a fost condusă lumea în secolele trecute, iar aceste animale nu sunt nici gâştele obligate să se ia la întrecere pe holurile aten lustruite, şi nici homarii aduşi în apartamentele regale (cinefilii ridică o sprânceană când văd un homar într-un film semnat de Lanthimos).

Nu numai spectacolul bizareriilor comportamentale ce îţi dă impresia că urmează să vezi un horror în decoruri fastuoase devine punctul forte al scenariului – un spectacol mai degrabă subtil şi inteligent susţinut de sincronizarea dintre stările angoasante provocate de coloana sonoră şi de mişcările camerei de filmat ce surprinde obiectele şi decorurile din unghiuri ce-i permit sinistrului să se infiltreze până şi în scenele invadate de lumină şi de strălucire sau în zâmbetul suav-senin al Emmei Stone. Yorgos Lanthimos a mai mizat cu success pe două elemente care, atunci când nu sunt gestionate eficient, pot sabota un film dinamic despre capetele încoronate, devenind un fiasco în ochii spectatorului ce vrea totuşi să fie sedus de un film având acţiunea la curţile regale.

Unul dintre aceste elemente ale reuşitei este legat de modul în care Lanthimos decide să menţină atenţia spectatorului de la primul cadru până la ultimul. Este vorba despre obţinerea dinamismului exclusiv prin exploatarea jocurilor psihologice ale personajelor feminine. Nu vei vedea multă acţiune în acest film. De fapt, răsturnările de situaţie asociate jocurilor de putere din culisele deciziilor luate de regină se bazează pe gesturile personajelor, nicidecum pe acţiuni ample. Deşi fastuosul decor invită la o desfăşurare de forţe impresionantă, cu zeci de curteni linguşitori care să mişune pe holurile interminabile ale palatului regal, ai impresia că stai închis într-o lume unde vezi doar trei femei – una la apusul puterii şi al sănătăţii, celelalte două aflate în perioada cea mai fertilă pentru planurile de acaparare a puterii, de încolţire a ideilor diabolice. Totuşi, nu te vei plictisi, deoarece jocul actoricesc impecabil, replicile percutante, acide şi bine dozate şi jocurile vizuale premise de unghiurile din care au fost filmate grandioasele încaperi ticsite de obiecte ce fac deliciul pasionaţilor de antichităţi îţi demonstrează ca te poţi aştepta la un spectacol imprevizibil în fiecare scenă.

Nu există acei timpi morţi în The Favourite, fiecare amanunt este bine fructificat, ca-ntr-un joc de strategie palpitant, în ciuda unui minimalism narativ asumat. Acest minimalism permite de fapt răsturnările de situaţie bazate pe gesturile intempestive, deşi par atent calculate, de parcă toate cele trei personaje feminine vor să denunţe acea discrepanţă uluitoare dintre aparenţele ipocrite şi adevăratele intenţii – emoţiile şi maniile ciudate îşi ies din matcă tocmai în mediile în care gesturile şi comportamentul sunt cel mai bine reglementate de o etichetă rigidă.

Un alt element care te face să afirmi că vezi un film special în peisajul celor de epocă este modul în care îţi este prezentat ritualul seducţiei în lupta pentru supremaţie dintre cele două favorite. Nu vezi un spectacol în care personajele feminine sunt prezentate astfel încât să încânte senzual privirile masculine de la curte, pentru a-şi facilita accesul rapid în cercurile înalte. Yorgos Lanthimos a realizat ce şi-ar dori multe feministe: a creat o lume regală ce le dă femeilor puterea absolută, confirmând astfel dotările intelectuale ale acestora.

Regizorul a avut curajul de a crea un tablou plauzibil al puterii feminine într-un secol în care drepturile politice ale acestora erau mai degrabă o plăsmuire utopică. Bărbaţii sunt aproape absenţi din acest joc al puterii. Nu sunt nici măcar spectatorii cu tentaţii voyeuriste, răsfătaţi de scenele cu amor feminin desfăşurat în triunghiul amoros alcătuit din regină şi cele două femei care se luptă pentru statutul de favorită.


LYTE video

Citeşte şi Favorita – China unei concubine legendare

Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei – O rebelă necesară

E-un rege nebun în Danemarca – Istoria se tot repetă

Favorita – China unei concubine legendare

Ca din intamplare, femeie. Regina Cristina a Suediei – O rebela necesara

E-un rege nebun in Danemarca – Istoria se tot repeta

20 de carti pentru luna martie

Adriana Gionea
-
0
20 de carti pentru luna martie

Japonia imperială din perioada Heian, una dintre marile iubiri ale lui Hemingway, romanul tulburător al unei scriitoare argentiniene, 12 povestiri ce te poartă între Nigeria şi America, povestea unei pictoriţe din Delft, Iranul unei familii captivante, lumea femeii din umbra lui Nabokov, trei poveşti din Florenţa şi un roman care a inspirat un film nominalizat la Oscar te aşteaptă în librării. Toate au în comun personaje feminine care să te inspire.

Biroul pentru Grădini şi Iazuri

Japonia a devenit o sursă de inspiraţie pentru mulţi scriitori occidentali. Unul dintre aceştia este şi Didier Decoin. El alege epoca Heian, care le-a aparţinut femeilor excepţionale, una dintre ele fiind şi celebra Murasaki Shikibu, doamna de la curtea imperială care a dat primul roman al omenirii. Dar nu despre ea vei citi în Biroul pentru Grădini şi Iazuri, ci despre o anonimă, reprezentativă mai degrabă pentru mica istorie. Numele ei este Miyuki şi are o datorie sacră: aceea de a duce la bun sfârşit o călătorie spre Curtea imperială, împreună cu opt crapi. De ce sunt aceşti crapi atât de importanţi? Deoarece fără cei opt crapi iazul din grădinile împăratului nu ar mai simboliza armonia de care japonezul este atât de legat spiritual. Aceştia sunt ultimii peşti oferiţi de soţul ei înainte de a muri înecat. Dar adevărata călătorie începe abia la curtea imperială, unde protagonista va fi obligată să rămână pentru a lua parte la un concurs de parfumuri.

 

Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov

 

V-aţi întrebat ce altă personalitate feminină interesantă i-a atras atenţia Aurorei Liiceanu? Ei bine, aflaţi că noul volum publicat îi este dedicat Verei – muza şi partenera lui Nabokov. Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov este o încercare de a descifra universul psihologic al Verei, soţia marelui scriitor. Vera a petrecut 52 de ani alături de Nabokov, în calitate de soţie devotată, însă cât se poate de discretă. I-a iertat infidelităţile şi momentele de rătăcire. Ce ascunde enigma acestei femei redescoperite datorită volumului Scrisori către Vera sau confesiunilor făcute de fiul cuplului poţi afla citind noua carte semnată de Aurora Liiceanu.

 

Soţia

 

Soţia este romanul care a stat la baza filmului The Wife, având-o pe Glenn Close în rolul principal, nominalizată la Premiile Oscar şi la Globurile de Aur. Romanul explorează relaţia dintr-un cuplu format dintr-un scriitor multipremiat şi femeia ce a renunţat la propria carieră de scriitoare pentru a-i fi alături. Sătulă de infidelităţile şi egoismul acestuia, ea plănuieşte divorţul chiar în timpul călătoriei spre ţara unde soţul va primi un mare premiu literar, atât de râvnit de contemporanii săi.

 

Hemingway şi cu mine

 

De-a lungul existenţei sale, Hemingway a întâlnit femei captivante, multe dintre ele mult prea emancipate pentru epoca lor. Martha Gellhorn este una dintre aceste femei, de care Hemingway s-a îndrăgostit. Inteligentă şi curajoasă, Martha Gellhorn a devenit corespondentă de război, apoi scriitoare. Povestea ei a fost reinterpretată de Paula McLain, cunoscută datorită romanului Soţia din Paris, dedicat primei soţii a lui Hemingway.

 

Mori, iubitule!

 

Cei dornici de a cunoaşte scrierile noilor voci feminine percutante aleg romanul Mori, iubitule!, nominalizat la Booker Prize în 2018. Scriitoarea argentiniană Ariana Harwicz prezintă o poveste stranie şi imprevizibilă despre o femeie neglijată de soţ, care începe să dezvolte o nouă obsesie pentru unul dintre vecini. Între orele petrecute având grijă de copilul ei şi fanteziile violente ce îl au ca protagonist pe vecin, personajul feminin va lua decizii care vor bulversa viaţa unei comunităţi din Franţa rurală.

 

Ce simţi în jurul gâtului

 

Dacă preferi marile poveşti de viaţă concentrate în povestiri intense, vei căuta şi volumul uneia dintre cele mai apreciate scriitoare actuale, Chimamanda Ngozi Adichie. Cele 12 proze din vomului Ce simţi în jurul gâtului au în centru personaje aflate între două lumi: Statele Unite şi Nigeria natală. Având un stil cursiv, incisiv şi ademenitor pentru cei dornici de a cunoaşte şi alte continente, Chimamanda Ngozi Adichie reuşeşte să exploreze rănile, dar şi resursele psihologice ale africanilor nevoiţi să se adapteze la o altă cultură. Fiecare povestire devine o meditaţie asupra istoriei recente din ţările colonizate, diferenţelor culturale şi ritualurilor de adaptare.

 

Dragă Ijewawele: un manifest feminist în cincisprezece sugestii

 

O altă carte scrisă de Chimamanda Ngozi Adichie îţi deschide o fereastră spre feminismul din ţările ameninţate de regimuri dictatoriale. Draga Ijewawele: un manifest feminist în cincisprezece sugestii are la bază scrisoarea unei prietene care a întrebat-o pe autoare cum să-şi crească mai bine fiica.

 

Dezorientală

 

Iranul începe să capete alte nuanţe în imaginarul cititorilor din România datorită unor voci feminine dornice de a-i reda şi partea sofisticată, liberă şi cosmopolită, pe care fundamentaliştii nu au reuşit s-o distrugă. Din acest Iran al femeilor moderne vine şi protagonista romanului Dezorientală. Povestea ei devine saga unei familii iraniene, ale cărei secrete le descoperi începând cu momentul în care aceasta decide să devină în sfârşit mamă.

 

Jurnalul unei iubiri imposibile

 

Florenţa celor pasionaţi de artă devine locul unde o arhitectă găseşte un jurnal pierdut. Citindu-l, ea va descoperi povestea unei relaţii tulburătoare. Şi nu va fi singura poveste. În Jurnalul unei iubiri imposibile, arhitecta devenită scriitoare – Kaya de Vos – leagă firele complicate a trei istorii de viaţă, cu trei protagoniste imprevizibile.

 

 Albastrul din miez de noapte

 

Tot într-un oraş al artei se petrece şi acţiunea romanului Albastrul din miez de noapte, însă este vorba despre faimosul oraş al ceramicii – Delft. Aici, în 1654, ajunge o femeie care fuge de o căsătorie nefericită pentru a deveni pictoriţă. Când se angajează în casa unor negustori bogaţi, aceasta cunoaşte o lume unde talentul îi poate aduce fericirea atât de mult visată. După ce îi este remarcată pasiunea pentru pictură, ea este primită în manufacturile de porţelan din Delft, unde întâlneşte şi marea iubire, dar şi marile sacrificii.

 

Lumea tăcerii

 

Lumea tăcerii este lectura ideală pentru cei pasionaţi de scufundări şi de lumea oceanelor. Autorul este marele explorator Jacques-Yves Cousteau. Acesta îşi povesteşte primele explorări.

 

Ultimul Ţar

 

Cartea Ultimul Ţar le este dedicată celor pasionaţi de istorie. Vei descoperi evenimente petrecute în ultimul an al Romanovilor. Autorul cărţii, Robert Service, este un istoric renumit, care predă la Oxford.

 

Civilizaţia islamică în 30 de vieţi. Primii 1.000 de ani

 

Istoricul Chase F. Robinson te ajută să cunoşti mai bine civilizaţia islamică prin intermediul a 30 de personalităţi care au şlefuit-o de-a lungul secolelor. Marii cărturari vizionari ce au dezvoltat ştiinţa şi arta devin personajele acestei cărţi menite să deschidă noi ferestre spre viitoare lecturi de aprofundare.

 

Z, oraşul pierdut. Povestea amazoniană a unei obsesii fatale

 

Un aventurier pleacă în jungla amazoniană unde speră să descopere o mare civilizaţie. Nu se mai întoarce. Numele său este Percy Fawcett. Povestea lui a circulat prin anii ’20 şi a fost redescoperită odată cu publicarea volumului Z, oraşul pierdut. Vei citi aşadar despre una dintre cele mai bizare călătorii ale secolului trecut.

 

Sonata Gustav

 

Una dintre cele mai bune autoare britanice te invită să descoperi o poveste cu personaje pline de contradicţii. Romanul explorează lumea lui Gustav, crescut de o mamă severă departe de ororile naziste, în Elveţia neutră. Când Gustav se împrieteneşte cu Anton, un evreu cu talent de pianist, secretele mamei sale încep să iasă la suprafaţă, implicit cel strâns legat de atitudinea ei anti-semită.

 

Prima dragoste, ultimele ritualuri. În aşternuturi

 

Prima dragoste, ultimele ritualuri. În aşternuturi este volumul care include primele povestiri scrise de Ian McEwan. Scriitorul explorează trăirile din adolescenţă, în care sexualitatea este puternic legată de maturizare. Despre aceste povestiri Ian McEwan spunea: Au fost ca o cercetare de laborator pentru mine. Am avut şansa să încerc diferite lucruri, să mă descopăr pe mine însumi ca scriitor.

 

Pacienta tăcută

 

Dacă preferi un roman precum un thriller psihologic, s-ar putea să fii curios în legătură cu Pacienta tăcută. Succesul romanului se bazează pe misterul din spatele unui gest necugetat făcut de o pictoriţă care avea o viaţă de invidiat. Alicia, personajul feminin al romanului, îşi împuscă soţul. După acest gest, refuză orice declaraţie, alegând tăcerea extremă. Ce a determinat-o pe acestă pictoriţă consacrată din Londra să îşi împuşte soţul, un faimos fotograf din lumea bună a modei? Este întrebarea la care vrea să răspundă un psihoterapeut, angajat al clinicii unde a fost internată Alicia.

 

Sfaturi de viaţă

 

O altă femeie bănuită care şi-ar fi ucis partenerul este şi protagonista romanului Sfaturi de viaţă, considerat un crime thriller altert. Nora (personajul central) ajunge pe lista suspecţilor după ce fostul soţ este ucis. Motivul? Ea nu ar fi trecut peste durerea provocată de infidelitatea acestuia şi de furia stârnită când el s-a mutat cu actuala parteneră chiar lângă noul cămin al Norei (recăsătorită).

 

Fiica ceasornicarului

 

Kate Morton a devenit una dintre preferatele cititorilor depedenţi de romanele ce plasează într-un decor demn de un film de epocă misterul, secretele de familie şi iubirile încâlcite. Noul roman tradus în limba română păstrează această reţetă de succes. Acţiunea se petrece între prezent şi anul 1862, când nişte artişti şi muzele acestora plănuiesc o vacanţă de neuitat, dar oaza de huzur le este distrusă odată cu moartea unei femei şi dispariţia alteia împreună cu preţioasa bijuterie de familie. Peste mai bine de un secol, o arhivistă redescoperă evenimentele ce au dat peste cap existenţele acestor boemi din secolul al XIX-lea.

 

Moştenirea

 

Lupta pentru avere dintr-o familie disfuncţională din înalta societate este subiectul romanului Moştenirea. Vei descoperi o serie de personaje ajunse în impas, care îşi pun speranţele în banii tatălui. Ca-n majoritatea familiilor cu probleme, va ieşi în evidenţă oaia neagră – un tânăr carismatic abia ieşit de la dezintoxicare. Acţiunile sale ameninţă reputaţia familiei în cercurile înalte.

 

 

Necunoscuta din Berlinul de Est – Reintoarcerea la femeia disparuta

Adriana Gionea
-
0
Necunoscuta din Berlinul de Est – Reintoarcerea la femeia disparuta

Cartea maltezului Immanuel Mifsud – o voce reprezentativă (şi controversată) pentru literatura ţării natale – te ademeneşte printr-o poveste ce îmbină misterul feminin şi atracţia intensă care uneşte doi străini din spaţii culturale diferite.

În Berlinul anilor ’80, Erik, unul dintre cei mai populari actori din Malta, o întâlneşte pe Jutta, o chelneriţă dintr-o cafenea aleasă de obicei de turiştii care poposesc în Alexanderplatz. Eric este cât se poate de conştient de succesul personal, fiind adulat de publicul iubitor de teatru şi de femeile din jur. Despre Jutta, în schimb, nu ştim prea multe. Singurul detaliu care ne este amintit obsesiv este decizia ei de a nu-şi refuza nişte clipe de plăcere trecătoare alături de marele actor maltez, care să o facă să uite de apăsătoarea închisoare cenuşie în care se transformase Berlinul de Est, când Zidul nu devenise încă un obiectiv turistic.

Jutta şi Erik petrec o noapte împreună, suficientă pentru ca memoria lui Erik să facă din tânăra ce servea la cafeneaua din Alexanderplatz un ideal feminin ce degajă misterul celei dorite, ce dispare brusc din peisaj. Dispariţia ei trasformă o simplă escapadă în obsesia dublată de încercarea unui bărbat de a umple un gol, de a-şi proiecta propriile angoase, dorinţe şi visuri în imaginea unei necunoscute.

Alt scriitor ar fi transformat dispariţia enigmaticei Jutta într-o poveste de iubire având magnetismul unui thriller, mai ales că Jutta şi Erik erau urmăriţi de un bărbat dubios ce venea des la cafeneaua unde lucra tânăra din Berlinul de Est. Însă Immanuel Mifsud preferă să-şi transforme romanul într-o succesiune de flashbackuri ce readuc la suprafaţă nişte frânturi de scene, dialoguri şi senzatii voluptuoase trăite de Erik alături de femeile ce i-au marcat existenţa, încă din preadolescenţă. Amintirile personajului masculin se derulează într-un ritm când lent-melancolic, asemenea unei melodii ce reflectă emoţiile asociate plăcerii urmate de pierderea persoanei iubite, când alert-răscolitor, de parcă un singur detaliu ar încuraja aglomerarea unor scene din trecut în prezentul trăit de Erik.

Punctul forte al romanului, în ochii cititorului din afara spaţiului maltez, nu este nici pe departe intriga. Romanul nu include acele detalii ispitoare cu accente noir despre căutarea unei femei dispărute într-un Berlin ţinut sub teroare şi obturat de un zid devenit un simbol al morţii pentru cei ce doreau să treacă dincolo, în lumea liberă. Ceea ce te atrage de fapt la acest roman este călătoria mult mai autentică într-o ţară pe care o vedem adesea prin lentilele turistului însetat de soarele verii mediteraneene, ce nu pare să se termine vreodată. Dacă trepidaţiile politice ale Berlinului nu îi sunt deloc străine cititorului, dramele colective recente ale Maltei sunt mai puţin cunoscute. Aşadar, nu doar Berlinul tinerei dispărute era prins la răscrucea istoriei, în anii ’80, ci şi însorita Malta.

Ţara scriitorului Immanuel Mifsud şi a personajului Erik a fost în pragul unui război civil în anii ’80, când mişcările de stânga ce susţineau că pot aduce progresul şi conservatorii s-au ciocnit traumatizant. În Berlinul Juttei, teroarea devenise mută, asemenea frigului cenuşiu ajuns până şi în cafenelele boeme. În Malta lui Erik, frica însemna instabilitate, iar ameninţarea se dezlănţuia în revolte înăbuşite brutal (dar care sunt descrise mai degrabă prin aluzii decât printr-un realism ce ar fi trimis ficţiunea la graniţa cu documentarul sau cu fotoreportajul din mijlocul situaţiilor politice fierbinţi).

Fără aluziile referitoare la turbulenţii ani ’80, ce au schimbat vechea ordine social-politică din întreaga Europă, Necunoscuta din Berlinul de Est ar fi fost un roman ce nu ar fi adus nimic nou. S-a tot scris despre bărbaţi pierduţi în trecut din cauze unei iubiri trecătoare dar care a lăsat urme adânci în urma dispariţiei lipsite de motive a femeii ce atrage deaorece vine dintr-un alt spaţiu, cu alte reguli, unde timpul se scurge diferit. Referirile voalate la crizele politice ale Maltei îi oferă aşadar particularitate acestei poveşti deloc ieşite din comun şi atenuează frustrarea celui dornic să citească un roman mai dinamic.

Romanul Necunoscuta din Berlinul de Est va fi apreciat mai degrabă de cititorii ataşaţi de personajele ce îşi rederulează insistent existenţa pentru a încerca să umple golurile afective. Erik face parte din categoria personajelor masculine ce îşi dau seama că trebuie să se reîntoarcă în oraşul unde au pierdut o mare iubire pentru a da un sens final existenţei. Vor empatiza cu personajul masculin Erik, dar şi cu femeile din Malta şi din Sicilia, ce i-au fost alături în calitate de amante înţelegătoare şi generoase, după ce s-a reîntors bulversat din Berlinul ce i-a dat-o, apoi i-a luat-o pe Jutta.

Amintirile despre femeia din Berlin şi despre acelea care i-au urmat seamănă cu scenele dintr-un film în care personajul masculin principal călătoreşte între mai multe decenii ale vieţii sale. Un film în care nu se respectă ordinea cronologică, nici regula coerenţei narative. Se trece brusc de la un deceniu la altul sau de la o perioadă a vieţii lui Erik la alta, chiar şi în acelaşi paragraf, ceea ce poate crea fie confuzie, fie acea plăcere oferită cititorului pentru care memoria devine posibilitatea revizitării unei existenţe prin schimbarea ordinii temporale, prin anularea graniţelor dintre amintiri, evenimente, persoane iubite, epoci ale fericirii şi ale pierderii.

Între o himeră a trecutului volatil şi o prezenţă în carne şi oase, Jutta devine un pretext, acela folosit de Erik pentru a înţelege rupturile din viaţa lui: ruptura dintre el şi familie, dintre el şi ţara natală, dintre el şi cea devenită soţie, dintre el şi fiica sa, dintre el şi amanta alături de care a trăit cea mai lungă relaţie, chiar dacă una clandestină, bazată doar pe atracţia sexuală. Jutta simbolizează legătura dintre individual şi istorie, o relaţie expusă mai degrabă voalat în acest roman, deoarece autorul preferă forţa sugestiilor în detrimentul unui verdict precis.

Citeşte şi Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Femeia inventata – O adori sau o detesti

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026