Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 25

Editor's pick

Ultimele

Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

Adriana Gionea
-
0
Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

Câştigător al premiului acordat unui regizor debutant care promite (Camera d’Or la Cannes 2018), filmul Girl îi va lăsa cu gura căscată pe cei din societăţile tradiţionaliste. Însă motivul este altul decât cel anticipat la intrarea în sala de cinema.

Filmul regizat de Lukas Dhont surprinde datorită mai multor elemente, dar nu subiectul – încercarea unui adolescent gay şi transgender de a deveni o balerină –îi uimeşte cel mai mult pe spectatori, şi nici interpretarea credibilă, solidă, matură şi deosebit sensibilă a unui rol de compoziţie solicitant, oferită de actorul Victor Polster (premiat în secţiunea Un Certain Regard), la rândul său venit din lumea baletului. Cea mai mare sursă a uimirii o constituie atitudinea tatălui.

În loc să îşi critice fiul gay (şi transgender), care îşi ia numele de Lara şi care vrea să îşi schimbe sexul pentru a deveni o mare balerină, să îi taie aripile şi să îl terorizeze pentru a-i băga minţile în cap, tatăl din acest film îşi însoţeşte adolescentul transgender la şedinţele de terapie care să îl ajute să treacă mai uşor prin procesul de schimbare a sexului. Acesta face nişte eforturi considerabile pentru a se muta în oraşul unde se află cea mai bună şcoală de balet şi îşi susţine copilul adolescent în toate demersurile sale.

foto: voodoofilms.ro

Legătura dintre Lara, adolescenta născută într-un corp masculin, care îşi doreşte cu ardoare să devină o mare balerină, şi tatăl său tolerant pare una suprarealistă pentru spectatorii din societăţile care nu acceptă comunitatea LGBT. Părintele este suportiv, calm şi mândru de realizările copilului său. Datorită acestei relaţii, filmul are ca temă secundară importanţa susţinerii venite din partea familiei, dar şi din partea unei reţele de suport bine puse la punct, formată din medici specializaţi în operaţiile de schimbare a sexului, profesori, consilieri şi terapeuţi care susţin psihologic aceste schimbări. Aşadar, Girl poate fi considerat un film cu subiect aspiraţional nu numai datorită mesajului de încurajare transmis de personajul central dornic de a depăşi limitările corpului pentru a îndeplini dorintele minţii, ci şi datorită modelului de societate civilizată, unde căutarea şi explorarea identităţii sexuale nu mai este o cauză a ostracizării.

foto: voodoofilms.ro

Prin lipsa unor atitudini ostile din partea societăţii (Lara este primită la şcoala de balet fără să îşi ascundă identitatea de transgender), Girl deviază miza din zona politicului spre cea a intimităţii emoţionale. Provocările pe care le întâmpină Lara sunt cele ivite în relaţia cu sine, cu propriul corp asupra căruia îşi îndreaptă marea teamă de eşec. Nu lipseşte nici frica de a se îndrăgosti, pe care o asociază cu posibilitatea respingerii venite din partea unui posibil partener.

Totuşi, în ciuda unei abordări ce subliniază toleranţa societăţii din care face parte, problemele specifice unui adolescent considerat diferit nu pot fi evitate. Ele se dovedesc a fi la fel de puternice şi la fel de provocatoare la adresa echilibrului emoţional precum cele din existenţa unui adolescent heterosexual, încadrat mai uşor de colegii săi în categoria celor normali.

În Girl nu vezi obişnuitele ritualuri ale respingerii din filmele cu adolescenţi. Totuşi Lara continuă să fie privită ca diferită de colegele ei de la şcoala de balet (nu şi de profesorii care îi susţin eforturile şi perseverenţa). Doar că lipseşte confruntarea de tip manifest cu lumea din jur, Lara comportându-se asemenea adolescentei discrete, introvertite, aborbite de propriu univers.

foto: voodoofilms.ro

Vei aprecia echilibrul din coregrafia emoţională pe care se bazează construirea personajului central. Este un exerciţiu de echilibru stilistic-psihologic bine stăpânit de regizor, între modul în care sunt expuse problemele specifice unui transgender şi cele universale, apărute în lumea fiecărui adolescent ajuns în etapa marilor întrebări despre identitate şi reprezentarea socială a ei.

Problemele care devin sursa dramatismului ce oferă acel dinamism psihologic apar odată cu admiterea Larei la cea mai bună şcoală de balet din ţară. I se spune că are potenţial, dar că trebuie să muncească mai mult pentru a-şi adapta corpul la cerintele impuse în lumea dansului de înaltă clasă. Vor urma ore de repetiţii epuizante, cu degete pline de răni, acele răni ascunse de poantele devenite simbolul graţiei supreme în tablourile ce arată doar strălucirea unei balerine, frumusetea eterică a pielii, nicidecum sacrificiile care însângerează carnea. Vor mai fi şi tot atâtea vizite demoralizante la consilierii şi la medicii al căror semnal de alarmă privind limitele corpului epuizat vor intra în conflict cu dorinta încăpăţânatei Lara de a pune presiune asupra unui trup care ar trebui să-i susţină performanţa în lumea dansului (cu orice preţ).

foto: Cannes Film Festival/variety.com

În paralel cu tentativele personajului de a găsi un echilibru la nivel corporal între dorinţa de a deveni cât mai repede o femeie, prin respectarea tratamentului menit să pregătească întregul corp pentru schimbarea de sex, şi asumarea unei discipline copleşitoare la şcoala de balet, personajul central va încerca să reziste în faţa presiunilor sociale şi erotice, de neocolit în perioada adolescenţei. Provocarea primei atracţii sexuale se dovedeşte a fi la fel de intensă, dar mai ales debusolantă, pentru cel născut într-un alt corp decât acela în care sinele autentic s-ar simţi confortabil.

În plan social se manifestă nevoia de integrare în lumea celor de aceeaşi vârstă, de a înlătura sentimentul inadecvării în interacţiunea cu fetele devenite colege. Mai apar comparaţia şi încercarea obsesivă de a-şi ascunde semnele unui trup încă masculin.

În plan erotic se instalează brusc şi ameţitor atracţia faţă de vecinul de bloc, tot adolescent. Dacă la şcoala de balet se ştie că Lara încă mai are organe sexuale masculine, vecinul de care se îndrăgosteşte nu bănuieşte. Vede în Lara o fată graţioasă, atractivă, sensibilă, uşor ezitantă şi extrem de feminină, amintind de balerinele angelice din spaţiul slav. Ce-i drept, în majoritatea scenelor din film, Lara degajă o feminitate mult mai delicată şi apropiatâ de imaginea balerinei ideale decât majoritatea colegelor.

Este de apreciat perspectiva inspirată a regizorului debutant premiat la Cannes de a surprinde tensiunile psihologice specifice vârstei, mai ales oscilaţia între gesturile ezitante ale personajului şi fermitatea dorinţei de a se apropia de performanţele colegelor de la şcoala de balet, mult mai sigure şi mai dezinvolte în relaţie cu propriul corp. În ciuda conexiunii dificile cu propriul corp, nu vei vedea un spectacol previzibil al urii de sine, al sufocării într-un trup masculin pe care identitatea feminină îl respinge.

Datorită camerei de filmat care se apropie empatic şi tandru de Lara, Girl degajă mai degrabă frumuseţe vizuală decât un dramatism apăsător. Frumuseţea este acaparantă, dar nu artificial- spectaculoasă în stilul glam hollywoodian, şi prezentă chiar şi în scenele în care personajul central te va cutremura prin reacţiile avute când îşi dă seama cât de mult are de luptat cu propriul corp, tocmai pentru a putea fi cine vrea să fie în relaţiile cu fetele de la şcoala de balet şi cu băiatul care îi vede feminitatea irezistibilă, dar care nu îi cunoaşte adevărata identitate.

foto: voodoofilms.ro

Realimsul ce prezintă cu veridicitatea demnă de un documentar urmările repetiţiilor asupra trupului este ponderat de lumina caldă şi misterioasă ce învăluie scenele în care personajul central pare să aibă un dialog tăcut cu propriul corp. Dozarea luminii joacă un rol vital în acest dialog susţinut de privirile aruncate oglinzii, de gesturile de mascare a semnelor specifice masculinităţii şi de a-şi negocia limitele autodezvăluirii vizuale în vestiar sau la duşurile comune de la sala de repetiţii. Lumina este fie directă, frustră şi limpede precum cea dintr-un documentar observaţional care prezintă culisele necosmetizate ale unui spectacol de balet, fie precum un nimb senzual-suav în scenele în care Lara îşi priveşte corpul în linistea nocturnă a camerei, departe de cei prea grijulii, ce o sufocă uneori cu nevoia lor de a-i descifra stările bulversante, pe care nici ea nu le-a digerat încă.

Exact ca într-un spectacol de balet, în care dramatismul alternează cu momentele de plutire lentă menită să expună graţia unei dansatoare, ritmul filmării surprinde transformările psihologice ale personajului prin variaţii ale intensităţii. Evoluţia psihologică a personajului ţi se dezvăluie printr-o perpetuă trecere de la ritmul molcom al scenelor introspective, în care ai impresia unei apropieri candide şi discrete a camei filmat, şi tensiunea interioară survenită în momentul confruntării cu oglinda, cu percepţia asupra propriului trup, dar şi cu tatăl din ce în ce mai îngrijorat din cauza presiunilor exercitate asupra acestui corp aflat în perioada marilor schimbări şi dezechilibre hormonale ce îl pot face vulnerabil în etapa adolescenţei.

Vei sesiza o chimie între Victor Polster, actorul expresiv premiat la Cannes, şi camera de filmat, acel gen de chimie menit să salveze filmul de la tentaţia clişeelor enervante, ce ajung să dilueze până la a sabota abordarea matură a unei astfel de teme. Iar această chimie ţi se dezvăluie mai ales în momentele în care personajul îşi negociază subtil deconspirarea identităţii fizice, la duş, la piscină, în sala de clasă, în vestiar, în faţa colegelor ce îl percep asemenea cuiva diferit, nedefinit, neclar, dar mai ales atunci când Laura se află doar cu sine şi în care tăcerea exprimă subtil, mai bine decât orice, relaţia personajului cu stima de sine, cu propriul trup.

Girl este replica mult mai convingătoare dată filmelor ce vorbesc despre acceptarea de sine şi despre sacrificiu. Într-o perioadă în care marile schimbări de mentalitate au avut nevoie de susţinători vocali, Lukas Dhont îşi dă voie să-şi transmită mesajul uman prin rămânerea în zona individualului. Manifestul personajului strigă prin discreţia rutinei de la şcoala de balet. Lara vorbeşte mai degrabă prin privirile aruncate rănilor din timpul pregătirii unui spectacol, obiectelor din sala de repetiţii sau din vestiar.


LYTE video

Citeşte şi romanul Sfârşitul lui Eddy Bellegueule – O nouă voce incomodă a literaturii franceze

Sfarsitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomoda a literaturii franceze

Nimicul – Provocator si palpitant

Adriana Gionea
-
0
Nimicul – Provocator si palpitant

În noul său roman, Hanif Kureishi demonstrează că ştie să amestece profund şi irezistibil toate acele detalii care asigură succesul unei poveşti despre un triunghi amoros ce pare desprins dintr-un thriller psihologic. Nimicul are ceva din atmosfera erotic-sumbră a genului de thriller descris ca provocator, palpitant şi pervers.

Tot asemenea unui film îşi imaginează tentativa de răzbunare şi protagonistul romanului. El este un regizor faimos, care, odată ajuns la apusul vieţii, descoperă că a fost înşelat chiar în propriul apartament şi cu prietenul său, de către soţia cu două decenii mai tânără.

Protagonistul pe nume Waldo, care devine şi naratorul acestui roman, îţi dă de înţeles că a fost unul dintre acei regizori nonconformişti deveniţi iconici pentru generaţia lui, care a călcat în picioare tabuurile. Aşadar, începutul anunţă mai degrabă o poveste despre alungarea din paradisul gloriei şi al virilităţii dezirabile a unui bărbat ce avusese lumea la picioare. Waldo era un astfel de bărbat. În anii de glorie a fost adulat de cele mai dezinhibate femei şi răsfăţat de juriile marilor festivaluri de film.

Conştient de farmecul său, ce-i încununase reuşita de cineast vizionar şi în cercurile mondene, Waldo s-a înfruptat din toate deliciile ce i se puteau oferi unui artist expansiv şi rebel care a ştiut să profite de avantajele unei glorii atinse în deceniile revoluţiei sexuale (acele decade atât de amintite în romanele şi povestirile scrise de Hanif Kureishi). Dar perioada marelui dezmăţ asezonat cu droguri tari se termină când apare în scenă Zee, o tânără pakistaneză care pune ordine în viaţa lui Waldo, alungând starletele care îi dădeau târcoale mai insistent decât dealerii de cocaină.

Educată într-un mediu patriarhal, ce propovăduia calităţile femeii habotnice şi extrem de supuse, care îşi interzicea vehement orice plăcere sexuală, Zee ajunge până la urmă o amantă pricepută şi dezlănţuită precum femeile din romanele scrise de Henry Miller şi de Bukowski. Se lasă ghidată în lumea erotismului fără oprelişti chiar de către Waldo, apoi reuşeşte să-l subjuge.

Atracţia lui Waldo pentru fosta habotnică trece de la extaz la cea mai cruntă agonie începând cu noaptea în care, imobilizat la pat din cauza unei boli, o aude neputincios cum scoate fără pudoare nişte sunete asociate orgasmului…în compania altui bărbat. Acest bărbat este un şarmant escroc sentimental pe nume Eddie, considerat de Waldo un gigolo de lux ce trece drept critic de artă cu studii la înalte şcoli private destinate elitelor britanice.

După zece ani de la transformarea ei din soţie privilegiată în infirmiera sacrificată pentru soţul îmbolnăvit de propriile excese, Zee devine dependentă sexual de Eddie. Aceasta nu ezită să îşi satisfacă amantul în căminul conjugal, unde încă mai locuieşte împreună cu Waldo.

Profitând de starea de sănătate a soţului ei, care se deteriorează alert, Zee merge până într-acolo încât îşi instalează amantul chiar în fostul birou unde lucrase Waldo la scenariile ce îi aduseseră atâtea premii. De fapt, nu Zee a fost prima care i-a facilitat lui Eddie infiltrarea în viaţa cuplului. Waldo este cel ce i-a permis accesul când Eddie i-a prezentat intenţia de a organiza o retrospectivă dedicată filmelor sale.

Apariţia lui Eddie în viaţa cuplului transformă viziunea lui Waldo asupra bolii şi a declinului. Melancolia se transformă în revolta virilă, care îndeamnă la acţiune. Dar cum poate acţiona bărbatul trădat a cărui sănătate îl face dependent chiar de ajutorul oferit de cei ce îl umilesc? Folosindu-şi creativitatea. Iar creativitatea lui Waldo şi-a păstrat nevoia de a flirta riscant cu voyeurismul, cu îmbinarea dorinţei şi a iubirii cu (auto)distrugerea. Aşadar, îţi vei da repede seama că Waldo revine la arma supremă: camera de filmat, pentru a le juca o festă celor doi trădători, Zee şi Eddie.

Din momentul în care furia umilinţei masculine este deviată în direcţia creativităţii, pornirile impetuoase ale bărbatului tras pe sfoară şi neputincios ajung să fie coagulate într-un joc psihologic menit să transforme reflecţiile despre iubire, glorie şi decădere într-un veritabil thriller presărat cu scene toride. Deşi la început seamănă cu derularea monotonă a existenţei unui mascul alfa resemnat, acest roman se lasă invadat de suspans. Vei fi ţinut cu sufletul la gură de o desfăşurare imprevizibilă a relaţiilor dintre personaje, care schimbă raportul de forţe de la o pagină la alta.

Odată cu apariţia unei aliate neaşteptate – o actriţă sexy devenită o fidelă colaboratoare a lui Waldo-, Nimicul va seamăna cu genul acela de filme în care forţa psihologică asociată de obicei manipulării ajunge să fie confiscată de cine te aştepţi mai puţin, mai ales că este vorba despre un triunghi amoros în care protagoniştii au împărtăşit cândva şi alte sentimente decât cele asociate trădării cu nuanţă sexuală. Nu va trece mult până când suspiciunea lui Waldo ajunge să transforme realitatea exterioară într-un scenariu ce l-ar face invidios până şi pe Hitchcock dacă s-ar fi branşat la decadenţa boem-avangardistă a Londrei aşa cum o cunoscuse Waldo în cariera sa de regizor genial (şi depravat).

Sursa imprevizibilului şi a tensiunii sexuale ce ia o formă tenebroasă este identificată în amănuntele inflamabile din biografia amantului Eddie. Acest personaj devine pentru Hanif Kureishi un pretext pentru a rememora mrejele deceniilor ce au transformat Londra într-un paradis al hedoniştilor ce şi-au pus amprenta asupra artei iconoclast-progresiste, începând cu anii ’60-’70. Waldo s-a simţit precum peştele în apă în acea Londră fremătătoare şi neruşinată, ce anihila orice scrupule în obţinerea plăcerii. Nici trepăduşul rafinat întruchipat de amantul Eddie nu are prea multe ezitări în procurarea sumelor generoase de la femeile seduse, neveste ale unor bărbaţi înstăriţi sau fete rebele de familii bune.

Prietena cea mai bună a lui Waldo îi spune acestuia că Eddie este copia lui din tinereţe. Şi Waldo fusese cândva la fel de nesăbuit, îndrăzneţ, narcisist, sigur pe forţa de seducţie şi fără pic de remuşcare, un veritabil fiu al Londrei mondene frecventate de creativii decadenţi. Atât Waldo cât şi Eddie amintesc de personajele masculine ce trăiau savurând plăcerile şi propria decădere, conturate în povestirile din volumul Intimitate.

Rivalitatea dintre Waldo şi Eddie va evolua subtil, răbdător şi elaborat. Fanii lui Hanif Kureishi vor descifra în portretele celor doi o reflecţie asupra societăţii londoneze cosmopolite, unde s-au ciocnit valori şi mentalităţi începând cu anii imigraţiei masive din anii ’50 şi unde o parte dintre copii imigranţilor au adoptat viziunea libertină respinsă de parinţii lor, pentru a deveni artiştii obraznici adulaţi până şi de conformiştii din clasa de mijloc, dornici de a trece drept nişte rebeli în pas cu vremurile.

Dincolo de povestea acestui triunghi amoros, vei descoperi mai multe aluzii incisive la societatea londoneză. Unele sunt legate de relaţia artistului venit din mediul imigranţilor cu Londra stăpânită de albii din clasa de mijloc, acei privilegiaţi ai şcolilor private din rândul cărora provine şi Eddie. Celelalte aluzii iau forma unei meditaţii asupra condiţiei de artist celebru.

Folosind povestea lui Waldo, un cineast devenit un voyeur cinic şi răzbunător la apusul vieţii, Hanif Kureishi explorează mai întâi abisurile unui orgolios creativ, îmbătat de narcisism înainte de a fi trădat de cel mai mare aliat- virilitatea. Apoi ajunge să transforme denunţul egoismului şi al decadenţei în care s-au tot scăldat personajele masculine într-un elogiu al libertăţii personale, acel gen de libertate care în lumea din proza lui Hanif Kureishi îşi revendică drepturile fără a ţine cont de cenzura morală, de piedicile fidelităţii promise, de vinovăţie.

Aşa cum se întâmplă în cazul personajelor din volumul controversat Intimitate, înfrânarea în faţa plăcerii va fi extirpată şi din psihicul protagoniştilor din romanul Nimicul. Doar că aici este vorba despre plăcerea văzută prin ochii unui regizor călăuzit de valorile expuse de Sade şi de marele drept al masculului dezirabil, de unde şi tendinţa de a subţia linia dintre iubire, posesie şi abuz de putere, dintre explorare şi exploatare în ceea ce priveşte vulnerabilităţile celorlalţi.

Nimicul este un roman surprinzător datorită ramificaţiilor pe care le iau interpretările. Aparent simplu şi mult prea scurt pentru tema ambiţioasă asumată, romanul impresionează prin talentul lui Hanif Kureishi de a-şi alege tocmai acele personaje care devin reprezentative pentru o anumită epocă sau mediu social a căror evocare naşte discuţii despre lumea în care trăim.

Trimiterile cinefile inserate fără snobism şi dorinţa de a epata, precum şi obsesiile unui personaj care meditează frust asupra unui apus existenţial copleşitor, în timp ce este tentat să-şi folosească talentul în scopuri distructive şi autodistructive îi dau romanului o turnură autoreferenţială şi autoironică. Waldo poate fi la fel de bine şi un alterego fictiv, în care orice scriitor ce atinge recunoaşterea colectivă îşi poate proiecta incomod angoasele, obsesiile, umbrele şi pulsiunile mai puţin acceptate de ceilalţi.

Acest roman despre ultimele zvâcniri vitale stârnite de gelozie poate fi interpretat asemenea unei metafore ce trimite la arta care atunci când eliberează poate deveni şi un alibi pentru cei ce vor să-şi justifice pornirile blamabile. Waldo îşi compară planul de răzbunare cu opera unui cineast dornic de a devora fiinţele din jur folosite ca sursă de inspiraţie. Momentele în care îşi filmează pe ascuns nevasta infidelă şi amicul parşiv te fac să te întrebi dacă nu cumva ai de-a face mai degrabă cu meditaţia existenţialistă adaptată la universul artelor vizuale care în momente de criză legitimează estetic, sublimează şi apoi cizelează sofisticat fanteziile unei minţi pe cât de inteligentă, pe atât de perversă.

Citeşte şi romanul Celălalt pe care-l adoram – Bărbatul care putea avea totul

Celalalt pe care-l adoram – Barbatul care putea avea totul

 

Qui a tue mon pere – Dupa “Sfarsitul lui Eddy Bellegueule”

Adriana Gionea
-
0
Qui a tue mon pere – Dupa “Sfarsitul lui Eddy Bellegueule”

Edouard Louis face parte din noua generaţie a scriitorilor francezi ce au impresionat încă de la debut. În România a devenit cunoscut datorită cărţii Sfârşitul lui Eddy Bellegueule. Pentru cei ce au apreciat romanul autobiografic în care a fost explorată eliberarea autorului din atmosfera sufocantă a oraşului unde a trăit până în adolescenţă, când purta încă numele de Eddy Bellegueule, cartea Qui a tue mon pere va fi o adevărată revelaţie, care nuanţează într-un mod neaşteptat şi cizelat experienţele protagonistului Eddy.

Dacă te-a impresionat Sfârşitul lui Eddy Bellegueule, trebuie să citeşti şi Qui a tue mon pere, o carte lămuritoare şi adâncă precum o analiză multistratificată, prin care evoluţia individuală se leagă de portretul colectiv al Franţei din ultimele cinci decenii. Deşi are la bază tot amintirile autorului despre familia sa, de data aceasta derularea trecutului nu mai reprezintă mărturia care despovarează, ci tentativa de a da un sens întâmplărilor triste, prin empatie şi printr-o analiză psihologică sofisticată (în fraze concise) referitoare la identitatea masculină, la percepţia sărăciei în localităţile Franţei muncitoreşti şi la cauzele transgeneraţionale care îi privează pe cei din satul lui Eddy Bellegueule de mijloacele ce i-ar ajuta să îşi depăşească limitările.

Romanul anterior – Sfârşitul lui Eddy Bellegueule – i-a făcut pe foarte mulţi cititori să îşi dorească, asemenea copiilor ataşaţi de personajele aflate în pericol, să intre în lumea lui Eddy pentru a-l proteja, pentru a-i pune la punct pe cei din gaşca bătăuşilor care îl intimidau sau pur şi simplu pentru a-i spune că nu este singur. În Qui a tue mon pere, Eddy este deja un adult conştient de identitatea lui şi de viziunea asupra vieţii. A cunoscut Parisul şi a fost primit în lumea scriitorilor. Aşadar, vei răsufla uşurat când nu îl vei mai revedea în postura preadolescentului marginalizat şi fragil, condamnat la ratarea alienantă în lumea virilităţii prost înţelese.

Format dintr-un mozaic de flashback-uri însoţite de concluzii sofisticate şi de revelaţii, Qui a tue mon pere este un roman al maturizării, o privire mult mai pătrunzătoare asupra legăturilor familiale şi mai ales o resemnificare a conexiunii dintre tată şi fiu. Mulţi cititori ar spune că Edouard Louis a scris de data aceasta o carte menită să-l vindece pe Eddy Bellegueule odată ajuns un adult sigur pe vocea lui pătrunzătoare în lumea literară.

Eddy Bellegueule simţea puternic, dar nu putea exprima liber ce descoperea prin explorarea afectivă, intimidat fiind şi de prezenţa unui tată primitiv, machist, alcoolic, a cărui singură calitate era devierea agresivităţii fizice în direcţia obiectelor, pentru a nu-şi căsăpi nevasta şi copiii. Devenit Edouard Louis, fostul Eddy îl readuce în prim-planul vieţii pe tatăl său, ale cărui acţiuni le reinterpretează într-un mod ce îi va face pe cititori să fie mai puţin ostili şi revoltaţi în faţa acestui personaj ce părea o brută irecuperabilă în romanul Sfârşitul Eddy Bellegueule.

Ai fi tentat să afirmi că te afli în faţa unei reconcilieri cu figura paternă. Însă în paralel cu această reconciliere are loc o nouă revoltă. Este vorba despre o revoltă împotriva societăţii franceze divizate între cei ce reuşesc să îşi realizeze aspiraţiile şi cei înghiţiţi de comunitatea dezolantă şi înapoiată în care s-au născut.

Există doar învingători cu privilegii şi învinşi în Franţa lui Edouard Louis. Tatăl său face parte din tabăra învinşilor, ale căror visuri spulberate condamnă la ratare generaţiile viitoare de bărbaţi. Privindu-şi tatăl în ipostaza omului neputincios odată cu îmbătrânirea timpurie ce îi aşteaptă pe cei ce au ales uzina ca mod de supravieţuire, Edouard Louis declară că trupul acestuia reflectă de fapt agresivitatea clasei politice împotriva celor vulnerabili.

L’histoire de ton corps accuse l’histoire politique este o propoziţie cu potenţial de citat antologic, definitoriu pentru această carte. Degradarea corpului este o degradare a relaţiei dintre cetăţeanul de rând şi clasa privilegiaţilor ajunşi la vârful politicii, o idee de bază a cărţii Qui a tue mon pere, considerată şi un manifest împotriva puterii de la Palatul Elysee.

O altă idee demnă de analizat este cea legată de rolul orientării sexuale în respingerea unui model social retrograd. În Sfârşitul Eddy Bellegueule descoperi o figură paternă obsedată de validarea masculinităţii arhaice în ochii celorlalţi. Validarea era susţinută şi de comportamentul copiilor de gen masculin. Eddy era gay şi tot satul observase gesturile ne-masculine ale acestuia. Tatălui îi era teamă de părerile celorlalţi. Eddy îl făcea de ruşine în faţa celorlalţi masculi alfa. Dar obsesia cauzată de teama de a fi considerat homosexual devine cheia ratării masculine în societatea machistă.

În satul în care se născuse tatăl autorului, a fi civilizat, harnic şi respectuos în sala de clasă era un semn al unei masculinităţi fragile. Un bărbat adevărat nu termină liceul deoarece respectarea autorităţii şi a regulilor devenise o ruşine. Analiza autorului subliniază legătura dintre lipsa perspectivei cauzate de abandonul şcolar şi teama de a fi considerat homosexual, efeminat. Este o legătură pe care o subliniază şi Laurent Cantet în filmul distins cu Palme d’Or – Entre les murs – într-o scenă în care profesorul educat îşi aude elevii de la periferie făcând o paralelă între vocabularul elevat şi homosexualitate.

Paralela între ratarea masculină transgeneraţională prin respingerea şcolii şi teama de a nu fi considerat un bărbat adevărat dă naştere uneia dintre cele mai profunde şi edificatoare concluzii:

La masculinite – ne pas se comporter comme un fille, ne pas etre un pede-, ce que ca voulait dire, c’etait sortir de l’ecole le plus vite possible por prouver sa force aux autres, le plus tot possible pour montrer son insoumission et, donc, c’est que j’en deduis, construir sa masculinite, c’etai se priver d’une autre vie, d’un autre futur, d’un autre destin social que les etudes auraient permettre. La masculinite t’a condamne a la pauvrete, a l’absence d’argent. Haine de la homosexualite = pauvrate. (pag. 35)

Văzut de adultul ajuns un scriitor apreciat şi asumat la nivel identitar, tatăl nu mai domină, ci invită la compasiune, la înţelegerea unei lumi, la dialogul cu alteritatea. Tatăl este acum fragil şi debusolat. Vei fi surprins de unele pasaje în care bărbatul dominator ce se purta rece şi distant cu Eddy Bellegueule îşi dezvăluie şi latura mai puţin dură în amintiri ce lipsesc din cartea anterioară acesteia.

Bruta din primul roman capătă acum un portret mai complex şi uman. Evocarea visurilor din tinereţe sau mai bine zis a celor alungate de imposibilitatea de a avea o tinereţe adevărată, eliberatoare şi plină de revelaţii despre sine în mediile sărace, te face să interpretezi într-o cheie nouă existenţa părintelui cândva intimidant. Totodată, această carte poate fi începutul unei discuţii aprinse, cât se poate de actuale, despre cauzele sărăciei. Unii ar pune aceste cauze pe seama deciziilor personale neinspirate, alţii pe seama Statului.

În aproape 100 de pagini, Edouard Louis atinge toate problemele sensibile ale Franţei, mereu divizată între adepţii Noii Stângi şi cei din tabăra neoliberală. Tatăl protagonistului devine un simbol ce incită la dezbateri cu puternic substrat social-politic, într-o Europă occidentală din ce în ce mai polarizată.

Citeşte şi Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei îndrăgosti de acest film

Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei indragosti de acest film

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Sfarsitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomoda a literaturii franceze

Adriana Gionea
-
0
Sfarsitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomoda a literaturii franceze

Nu la tragedie şi la moarte se referă cuvântul sfarşitul din titlul acestui roman care a impus o voce proaspătă şi abrazivă în literatura franceză. Sfârsitul reprezintă aici o ieşire din coconul sufocant al vechii identităţi impuse de ceilalţi, pentru asumarea uneia în acord cu sine. Adolescentul Eddy Bellegueule se debarasează de mizeria din jur şi de ura de sine ca de o piele putredă, urmându-şi visul prin singura cale posibilă – evadarea – asemenea oricărui adolescent inteligent nimerit într-un sat plin de troglodiţi aparent incurabili.

Sfârşitul lui Eddy Bellegueule este un roman al devenirii pe care abia îl mai poţi lăsa din mână, în ciuda anumitor pasaje care testează rezistenţa unui cititor empatic şi revoltat în faţa nedreptăţii propagate prin discriminare. Îl citeşti obsesiv, când alert, când lent, pentru a medita asupra miturilor despre o masculinitate represivă, explorată aşa cum o poate face doar un băiat cu minte sofisticată şi o teribilă conştiinţă de sine, aflat la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă.

Plin de trimiteri autobiografice – Eddy Bellegueule este adevăratul nume al scriitorului Edouard Louis – romanul este un debut ce are consistenţa psihologică demnă de un film iconic şi forţa percutantă a unei cărţi-mărturii despre transformările interioare din adolescenţă. Este vorba despre acea adolescenţă văzută prin ochii celor dornici de a-şi urma propria cale, dar care sunt consideraţi a fi nişte rataţi în comunitatea din care fac parte.

În anii ce definesc parcursul social al unui om într-o comunitate înapoiată, personalitatea lui Eddy Bellegueule are mai toate ingredientele ce prevestesc ratarea (în ochii celor din jur). Eddy este inadaptat (şi inadaptabil), ostracizat şi considerat pe veci un ciudat al satului. Are gesturi atribuite de plebea ignorantă mai degrabă femeilor. Nici vocea nu pare a fi una de viitor mascul alfa, care bea vârtos încă de la pubertate, face scandal seară de seară la cârciuma localităţii muncitoreşti şi este gata să sară la bătaie pentru a-şi valida forţa. Şi defectele nu se opresc aici. Eddy învaţă bine, ba mai mult, ar putea fi primul din familia lui care să îşi ia bacalaureatul. El nu se lasă de şcoală în adolescenţă pentru a munci precum un bărbat adevărat la uzina în jurul căreia gravitează viaţa localităţii sărace unde s-a născut şi care pare să înghită visurile, condamnând generaţie după generaţie la sărăcia dublată de abrutizare.

Eddy este gay. Dar nu (doar) asta îl face să iasă din decorul virilităţii dezirabile, arhaince, promovate din tată-n fiu în satul natal. Eddy este diferit pentru că mai învaţă şi bine şi pare să ţintească spre un viitor care nu include munca prost plătită. Iar a învăţa bine în lumea retrogradă unde s-a născut Eddy îl face pe un băiat să fie catalogat drept poponar. Disciplina din anii de şcoală, vocabularul civilizat şi dorinţa de a învăţa nu erau aşadar considerate nişte soluţii pentru ieşirea din marasmul sărăciei exasperante, ci semne ale unei masculinităţi diluate. A învăţa bine mai însemna, în lumea lui Eddy, a fi supus, burghez, diferit în cel mai detestabil mod cu putinţă. Nu dădeai cu pumnul, nu îţi etalai tendinţele bahice şi nu intimidai, nu câştigai respectul, nici alor tăi, nici ale comunităţii.

Deşi pare a fi un roman bazat pe abordarea unui subiect ce îl trimite în zona lecturilor de nişă cu teme LGBT, Sfârşitul lui Eddy Bellegueule este de fapt un roman universal, relevant pentru prezent şi cu potenţial de carte reprezentativă pentru cei din viitor, dornici de a înţelege o Franţă mult mai scindată decât pare. De fapt, Franţa este al doilea personaj principal. Este acea Franţă a săracilor, a muncitorimii, ce îl va lua prin surprindere pe cititorul român, care va avea impresia că s-a mutat în ţara iluminiştilor satul cu beţivi şi brute din ştirile mioritice cu tentă morbidă. Singura diferenţă este că-n satul francez înapoiat s-a depăşit epoca privatei din fundul curţii.

În acest sat muncitoresc prins în capcana sărăciei, de unde nimeni nu scapă neatins de ratare şi de nefericirea inecată în alcool, şi unde toţi repetă greşelile generaţiei anterioare fără ca măcar să facă un minim efort de a se sustrage curentului majoritar (că doar sustragerea distruge masculinitatea adevărată), Eddy va încerca mai întâi să devină şi el normal, un bărbat ca toti ceilalţi, să întâlnească fete, să se îmbete, să facă parte din gaşcă, alături de alţi băieţi, urmând legea camaraderiei. La început va face eforturi psihologice vecine cu ura de sine, astfel încât să uite de atracţia pe care o simte faţă de bărbaţi, deşi tot satul a observat-o şi a etichetat-o ferm şi ruşinos. Dar va conştientiza că nu fuga de sine este soluţia, ci fuga de satul natal.

Evocând pubertatea şi adolescenţa din Franţa anilor ’90 şi 2000, Edouard Louis îşi trimite personajul dincolo de raftul cu personaje ce aparţin unei minorităţi puse la zid şi condamnate la neînţelegerea provocată de obtuzitatea majorităţii. Eddy, protagonistul cărţii, nu vorbeşte doar în numele comunităţii LGBT, victimă a unei agresiuni colective repetate, constante. El este, la nivel social, mai degrabă vocea unei Franţe schizoide, care se comportă de parcă nu ar auzi agonia celor săraci, pe care nu îi vezi în filmele chic despre captivantul Paris. La nivel individual, Eddy vorbeşte cutremurător în numele celor ce şi-au planificat încă de timpuriu fuga din locul natal.

Modul în care individualul considerat deviant se întâlneşte cu primitivismul colectiv din planul social nu seamănă cu vechile romane apăsătoare despre omul devorat de propriul mediu ostil, ce îi condiţionează degradarea iminenta. Nu vezi tablouri de un realism dezolant, ci multe scene vii, în care brutalitatea este acoperită de o chemare la înţelegere, dar nu la cea din categoria iertării ce ar părea neverosmilă, ci a unei analize psihologice bogate în revelaţii.

Vei aprecia decizia inspirată a lui Edouard Louis de a scrie de parcă ar derula şirul unor amintiri ce devin cheia înţelegerii unei lumi interioare pe măsură ce întâlnirea cu semenii devine ameninţătoare. Explorarea legăturii dintre protagonist şi vecinii, colegii, posibilele iubite, fraţii, verii şi părinţii din tabăra invinşilor nu este neapărat un şir interminabil de scene şocante. Brutalitatea se manifestă prin detalii ce sfârşesc prin a dezvălui cu totul alte semnificaţii decât cele dureroase bănuite iniţial.

Stilul autorului are prospeţime, dinamism, cursivitatea mărturiei ce te ţine lipit de carte de la început până la final şi acea simplitate a frazei ce nu este un semn al debutantului şovăitor, ci al unei autenticităţi la care ajung scriitorii maturi, ce nu mai au nevoie de găsirea unor formule spectaculoase pentru a expune realităţi incomode, pentru a denunţa vocal nedreptatea. De fapt, nu vei citi un roman al denunţării îndreptate spre comunitatea intolerantă din care facea parte familia lui Eddy, ci spre abandonul unei lumi fără viitor de către cei din Franţa mai puţin vulnerabilă în faţa sărăciei. Aşa cum Eddy era marginalizat în satul natal, acest sat era la rândul lui exclus din cealaltă Franţă, considerată a fi mai civilizată.

Mulţi l-ar putea acuza pe Edouard Louis de tentaţia de a pune greşelile şi metehnele transgeneraţionale din comitatea în care s-a născut pe seama politicii, mai ales după ce anul trecut a fost lansat un alt roman-confesiune scris de el (Qui a tue mon pere), în care denunţă implicarea autorităţilor în degradarea comunităţilor vulnerabile. Într-adevăr, există multe pasaje în care este accentuată ideea legăturii dintre sărăcie şi menţinerea unei comunităţi în iadul înapoierii prin complicitatea autorităţilor. Însă este doar o parte din straturile interpretărilor la care invită acest roman, ce pare mult mai complicat decât o simplă rememorare a unei copilării şi adolescenţe care se cer înţelese, apoi vindecate prin integrarea emoţiilor ce mai tulbură încă prezentul adultului.

Citeşte şi Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

God’s Own Country – Curajul de a te ataşa după o partidă de sex

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

God’s Own Country – Curajul de a te atasa dupa o partida de sex

Everybody Knows (Todos lo saben) – Cat de sensibila si palpitanta poate fi Spania pitoreasca prin ochii celui mai premiat regizor iranian al momentului

Adriana Gionea
-
0
Everybody Knows (Todos lo saben) – Cat de sensibila si palpitanta poate fi Spania pitoreasca prin ochii celui mai premiat regizor iranian al momentului

Părerile despre noul film al lui Asghar Farhadi, un răsfăţat al festivalului de la Cannes, dar şi al Oscarurilor, împart spectatorii în două tabere.

Într-o tabără sunt cei ce i-au contestat succesul şi aprecierile, şi care îl compară mai degrabă cu o telenovelă mai stilată, având pretenţii de film de artă. Cealaltă îi include pe cei impresionaţi de calităţile vizuale (care transformă însorita Spanie viticolă într-o poezie tulburătoare), de jocul actorilor, de mesajul uman atemporal transmis de problemele familiei din film şi mai ales de exerciţiul de empatie făcut de un regizor provenit dintr-un spaţiu perceput a fi unul în care trăirile afective intense au un ecou discret la nivelul manifestărilor în public (Asghar Farhadi a fost felicitat de însuşi Pedro Almodovar pentru modul în care a transpus lumea afectivă a unei familii spaniole).

Everybody Knows este genul de film pe care îl recomanzi celor captivaţi de thrillerele ce se nasc din secretele unei iubiri din trecut şi din acea dinamică specifică familiei latine extinse, extrem de exuberantă în public, dar cu apăsări trecute dintr-o generaţie în alta, mereu ascunse dincolo de uşa casei pitoreşti. Vor mai fi impresionaţi de film şi cei seduşi de jocul actorilor Penelope Cruz şi Javier Bardem.

Cei doi actori sunt extrem de convingători în rolul unor foşti iubiţi care se revăd în timpul unei nunţi dintr-o aşezare spaniolă aparent idilică, plină cu străduţe înguste şi de case vechi, înconjurată de vii şi inundată de soare, pe care îţi vine să o treci pe harta viitoarelor destinaţii cu aer de autenticitate locală. Până la declanşarea dramei, filmul chiar îţi dă impresia că eşti un fost locuitor al zonei, care se reîntoarce să petreacă o vacanţă de neuitat, cu voie bună, revederi emoţionante cu fost prieteni şi o fiesta ca la ea acasă.

image: Independenta Film

Înainte de scena care determină succesiunea alertă a evenimentelor, începi să bănuieşti deja că te aşteaptă o poveste care tulbură şi care îi are ca protagonişti pe Laura (Penelope Cruz) – o femeie împlinită, soţie a unui om de succes din Buenos Aires (interpretat de Ricardo Darin), care se reîntoarce în ţinutul natal pentru a participa la nunta surorii ei – şi pe bărbatul care a fost marea ei iubire în adolescenţă – Paco (Javier Bardem). La început se privesc asemenea unor buni prieteni care încă mai ţin unul la celălalt, dar care au înţeles că fiecare şi-a ales un alt drum şi un alt partener…până când un eveniment neaşteptat scoate la suprafaţă un secret ce le bulversează existenţele (şi nu numai lor).

Asghar Farhadi a vrut să te scufunde afectiv în atmosfera din filmul său printr-o imagine care să coaguleze simbolic toate aşteptările tale de la o poveste cu personaje care trăiesc intens într-un ţinut având un farmec atemporal sub soarele verii. Ţinutul păstrează intactă nostalgia şi amestecul dintre senzualitate, complicitate, prospeţime şi puritate, asociat primei iubiri în orăşelele unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea şi unde există o ierarhie socială clară, dictată de reguli nescrise.

Nu întâmplător alege Farhadi ca prima scenă să fie filmată în interiorul unui orologiu vechi imens, care devine un reper în oraşele pitoreşti. Liniştea care moţăie în amiaza verii, lumina de culoarea mierii, prelinsă în interiorul ceasului, şi porumbeii neliniştiţi ale căror aripi sparg tăcerea trândavă ce invită la visare te fac să anticipezi entuziasmat derularea unei poveşti metaforice despre bucuria vieţii şi efemer, aşa cum este aproape orice poveste în ţinuturi însorite: consistentă şi pătimaşe, expusă astfel încât să îţi ofere şi acea satisfacţie a filmului în care scenele au un farmec pictural.

Revederea dintre Laura şi Paco are loc într-un ţinut care dă iluzia că poate opri în loc timpul acelora ce au petrecut clipe fericite, în perioada în care singura grijă consta în păstrarea promisiunilor de iubire sub soarele verii spaniole. Dar locul ascunde şi nişte realităţi înspăimântătoare, legate de răpiri cu final sumbru. Despre o astfel de răpire se vorbeşte în momentul în care şi fiica adolescentă a Laurei dispare. Aceasta pare de negăsit după o pană de curent ce transformă o petrecere de nuntă într-un calvar pentru toate familiile personajelor.

image: Independenta Film

Noaptea răpirii schimbă total ritmul şi atmosfera din film. De fapt, ai impresia că vezi două filme într-unul singur. Primele scene aminteau de filmele cu poveşti de iubire adolescentine, mai bine zis de acele iubiri estivale, indispensabile ritualului de iniţiere amoroasă la care invită vacanţele în ţinuturi calde (fata Laurei şi ruda lui Paco dau impresia că repetă scenariul amoros al protagoniştilor, precum o eternă reîntoarcere în ţinutul idilic spaniol în care exuberanţa este molipsitoare şi îi cere fiecărei generaţii tributul afectiv). Evenimentele care se derulează febril după răpirea fiicei adolescente a Laurei fac parte dintr-un alt film- un thriller în care tentativa de salvare contracronometru a victimei scormoneşte prin trecutul ce se dorea uitat.

Răpirea duce spre două anchete. Una este cea oficială, a poliţiei, destul de anemic reprezentată şi neavând prea mare importanţă, deoarece în legile nescrise ale comunităţii adevărata anchetă este cea paralelă, dusă pe cont propriu de bărbaţii familiei, care ştiu ei mai bine la cine să apeleze. Ancheta începută de familie îi dă suspansului o culoare locală, datorită obiceiurilor şi cutumelor ce ies la suprafaţă.

Forfota din sânul familiei şi dinamica relaţiei dintre Laura şi Paco, dar şi dintre cei doi bărbati care au marcat existenţa Laurei (fostul iubit rămas în satul spaniol şi partenerul oficial venit tocmai din Buenos Aires) dau un alt sens metaforei reprezentate vizual de ceasul din primele cadre. Vei descoperi o lume precum un orologiu încremenit, o lume ancestrală care nu mai degajă doar nostalgia estivală, ci blocarea în propriile-i cutume greşite, o lume unde legile satului latin s-au păstrat cu sfinţenie şi unde problemele se rezolvă după un consiliu familial în care ies la iveală discuţii şi reproşuri până atunci înăbuşite.

Ca în orice aşezare ce şi-a păstrat regulile vechi, statutul este cheia rezolvărilor dar şi blestemul celor puternici. Iar statutul este reprezentat de puterea dată de bani, atât de râvnită de cei mai puţin privilegiaţi, nimeriţi în mediul tradiţionalist. Obsesia pentru averea ce asigură perpetuarea unei ierarhii rigide pare să ducă la adevăratele indicii lăsate în urmă de răpitori. Însă nu sunt nişte indicii pe care familia să le analizeze lucid, ci unele care tulbură şi îi îndepărtează şi mai mult pe salvatori de adevăraţii făptaşi.

Obsesia pentru bani a familiei din care face parte Laura îi tentează pe toţi cei implicaţi în căutarea adolescentei răpite să se bănuiască unii pe ceilalţi de cele mai rele fapte pentru a se îmbogăţi. Oare nu cumva răpirea este o înscenare pentru a obţine răscumpărarea necesară ieşirii la liman a celor ce şi-au pierdut şi privilegiile odată cu pământul? Dacă vinovatul vine chiar din familie? Sunt nişte întrebări pe care Farhadi le strecoară abil şi derutant în mintea spectatorului tocmai pentru a-i da şansa de a trăi alături de personaje, de a le simţi trăirile, dar şi pentru a-i oferi satisfacţia permisă de un thriller care îţi lasă impresia că te-ai apropiat de rezolvarea enigmelor ca apoi să prelungească voluptatea suspansului cu descoperirea altor piste şi indicii la fel de corecte în elucidarea misterului asociat unei dispariţii care dă fiori.

Pe cât de intens vor trăi acest film cei seduşi de amestecul între imaginile poetice, observaţia psihologică, suspansul unui thriller şi compasiunea pentru fiinţa umană, pe atât de iritaţi s-ar putea să fie cei ce îl acuză pe Farhadi de sabotarea propriului film prin devierea spre zona melodramei cu iz telenovelistic a secretului ce îi leagă pe Laura şi Paco (un secret vital pentru salvarea adolescentei răpite). Pentru fanii lui Farhadi, acest film, în ciuda exerciţiului reuşit de empatie culturală, nu este la fel de sofisticat şi profund cum au fost peliculele distinse cu Premiul Oscar (A Separation şi The Salesman).

Everybody Knows este un film pe care mulţi fie îl vor vedea fragmentat în părţile reuşite şi cele mai puţin aprofundate, fie îl vor aprecia ca întreg abia când vor declara că a fost mai degrabă un pariu al regizorului cu sine însuşi, exprimat printr-un exerciţiu de a se muta psihologic într-un alt spaţiu cultural. Privit exclusiv prin lentila empatiei cerute de trecerea de la o cultură la alta, filmul atinge miza.

Farhadi reuşeşte să transmită căldura şi dramele Spaniei profunde, de la cadrele de o frumuseţe picturală (detaliile din spaţiul interior amintesc de farmecul naturilor moarte pictate de spanioli) la obsesiile personajelor, care amintesc de afirmaţia lui Pedro Almodovar care susţinea că Scarlett O’Hara, cu a ei hotărâre dictată de grija pentru moşia familiei, este de fapt o femeie din Spania patriarhală, în care el a trăit înainte de a pleca spre Madrid. Ai impresia că adevăratul mesaj al filmului este bucuria de a cunoaşte alte culturi, de a le iubi oamenii luaţi ca atare. Începutul vesel al filmului, cu prieteni şi rude care se regăsesc peste ani şi cu adolescenţi care abia aşteaptă să îşi trăiască iubirea de-o vară, pare a fi invitaţia lui Farhadi într-o lume care l-a cucerit.

O analiză mai atentă a relaţiilor dintre personaje te ajută să depistezi, dincolo de evoluţia uşor telenovelistică a poveştii, nişte reflecţii actuale despre problema dezrădăcinării şi pierderii identităţii ce distrug vieţile comunitţăţilor occidentale uitate de autorităţi când sunt ameninţate de sărăcie, dar şi nişte reflecţii atemporale, despre marile teme care guvernează existenţa unei fiinţe umane, indiferent de spaţiul geografic: iubirea, pierderea, iertarea (de sine şi a celorlalţi), Binele şi Răul, ispita îmbogăţirii prin orice mijloace, familia care devine un cocon al siguranţei, dar şi un cerc sufocant în situaţii de criză.

Dincolo de culoarea locală, pe care Farhadi vrea atât de mult să o capteze, apoi să ne-o transmită cât mai convingător, aşezarea spaniolă din film devine una mai degrabă universală. Găseşti în ea viaţa aşa cum este ea, cu entuziasmul senin al petrecăreţului, secretele unei mame care vrea să îşi apere copiii de traume, lăcomia celui din umbră, dorinţa de împărtăşi bucuria personală, dar mai ales cu fragilitatea celui prins între dorinţa de a rămâne în ţinutul natal unde se regăseşte mai bine decât oriunde şi dorinţa de a pleca spre noi orizonturi.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes, despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Palatul Viselor – Kadare descifreaza mesajele unui tinut prea putin cunoscut

Adriana Gionea
-
0
Palatul Viselor – Kadare descifreaza mesajele unui tinut prea putin cunoscut

Ismail Kadare a descoperit secretul care stă în spatele unei poveşti pline de tâlcuri subversive, pe care să o parcurgi într-un ritm febril: menţionarea unor evenimente misterioase, petrecute într-un ţinut îndepărtat, pierdut într-o nebuloasă de legende irezistibile şi înfricoşătoare.

Şi în Palatul Viselor vei regăsi acel element indispensabil pentru Kadare: distanţa, ce se dovedeşte a fi extrem de fertilă pentru imaginarul care se vrea asaltat de poveşti fabuloase, camuflate de multe ori în romanele istoric-alegorice. Este vorba despre acea distanţă dintre lumea cititorului şi locul exotic, mai puţin explorat, de unde vin ecourile unor legende care atrag tocmai deoarece sperie. Kadare umple această distanţă cu asocieri nebănuite între acţiunile personajelor şi conotaţiile simbolice ale unor legende albaneze, care se infiltrează în realitate dilatând-o enigmatic şi bulversant.

Aşa cum tu, cititorule, vei simţi curiozitate şi teamă când te vei gândi la  nesupusa Albanie a miturilor tenebroase amintite de Kadare, tot aşa personajul central, provenit dintr-o familie influentă a Imperiului Otoman, va fi bântuit de amestecul dintre fascinaţie şi groază faţă de tărâmul îndepărtat care era Albania cotropită. Numele acestui personaj este Mark-Alem şi provine din vestitul neam al Qyprilliilor.

Vestit în cercurile apropiate sultanului, neamul Qyprilliilor ajutase Imperiul Otoman să cucerească teritorii vaste de-a lungul secolelor de expansiune. Însă un teritoriu s-a răzbunat şi a dominat acest neam prin legende şi mesaje rău-prevestitoare. Mesajele  pluteau sumbru deasupra bunăstării clanului precum un apăsător blestem transgeneraţional ce semăna cu o prezenţă hulpavă care îşi cerea tributul, iar tributul era căderea în dizgraţie a unui membru al familiei, urmată de o pedeapsă fatală dictată de sultan.

Pentru vestitul neam al Qyprilliilor, Albania nu era doar ţara de unde venea cel ce i-a dat şi numele, a cărui poveste era legată fatidic de legenda înspăimântătoare amintită în Podul cu trei arce. Albania de la marginea Imperiului Otoman era mai mult decât un teritoriu cucerit. Devenise un simbol al necunoscutului care putea emana tot felul de grozăvii sub forma poveştilor. Forţa acestor poveşti era cu atât mai mare cu cât distanţa dintre capitala imperiului şi Albania capătă proporţiile unei închipuiri lugubre.

Albania era ţinutul de la margine, în care cei mai mulţi supuşi ai sultanului nici nu ajungeau, dar pe care îl populau cu propriile fantasme înfiorătoare. Pentru Mark-Alem, unul dintre tinerii din neamul Qyprilliilor, Albania era un ţinut sărac în vise. O ştia de la funcţionarii care se ocupau cu strângerea viselor din tot imperiul. Acestea erau interpretate la Tabir Saray cunoscut drept Palatul Viselor.

Mark-Alem ajunge un functionar de seamă al acestui palat unde se adunau visele imperiului. A fost împins de familia lui, care de-a lungul generaţiilor avusese de suferit în urma interpretării nefavorabile a unor vise considerate un avertisment pentru stăpânirea ce se temea de răscoale şi de nesupunerea locuitorilor. Nu după multă vreme, Mark-Alem ajunge în cel mai important department al Palatului, acolo unde se interpretau visele pentru a se alege cel mai important dintre ale, considerat Marele Vis, ce urma să-i fie trimis în fiecare vineri sultanului, astfel încât descifrarea lui să ajute la prevenirea unei posibile tentative de înlăturare a sa ori de fărâmiţare a Imperiului.

Palatul Viselor este un roman care te absoarbe în lumea lui, o lume unde istoria şi mitul trimit aluziile incomode ce le dau fiori stăpânitorilor care se consideră de neînlăturat. Asemenea romanelor inspirate din evenimentele zguduitoare prin care au trecut Imperiul Otoman şi Albania cotropită, Palatul Viselor îţi va da impresia că parcurgi un coridor straniu, ce te îndepărtează de lumina realităţii actuale şi te ghidează spre adâncimi necunoscute, care deşi te sperie, te şi atrag prin aluziile ascunse în indiciile ce promit dezvăluirea unor secrete ispititoare pentru cei dependenţi de poveştile cu tâlc şi de realismul magic balcanic.

Începutul romanului poate fi uşor frustrant pentru cei mai puţin răbdători, dornici de a plonja imediat în scenele memorabile. Însă dacă ai răbdare să treci de paginile în care sunt descrise primele zile petrecute de Mark-Alem în labirintul birocraţiei din Tabir Saray (Palatul Viselor) şi ritualurile zilnice ale funcţionarilor, vei fi răsplătit cu pasaje de care nu te vei mai putea desprinde. Aceste pasaje te vor arunca în mijlocul unei dileme exprimate prin oscilaţia între tentaţia de a te lăsa dus de ritmul alert al întâmplărilor declanşate de apariţia unui vis tulburător şi cea de a mai zăbovi asupra unor pagini care te invită la reflecţie.

Imediat cum intră în scenă visele ajunse în faţa lui Mark-Alem, pentru a fi descifrate, paginile se vor umple de imagini ce amintesc de picturile suprarealiştilor. Ismail Kadare l-ar fi convins până şi pe Freud să îl pomenească în studiile sale. Însă nu interpretarea oferă plăcerea lecturii, ci toată acea ţesătură complicată de opinii contradictorii legate de un singur vis.

Când un zarzavagiu îşi trimite visul ciudat spre Tabir Saray, în care apar un pod, un instrument muzical şi un taur fioros gata să dărâme podul, viaţa Qyprilliilor, inclusiv a lui Mark-Alem, va fi zguduită odată cu liniştea sultanului. Descifrarea acestui vis aminteşte de investigaţiile din romanele poliţiste inteligente.

Asemenea unui detectiv presat de şefii lui pentru a elucida un caz important, Mark-Alem încearcă să pună cap la cap nişte mesaje evazive oferite de imaginile din vis. Anchetarea visului îl va duce în arhivele Palatului, unde zac şi visele colecţionate înaintea unor mari bătălii date pe teritoriile vecine cu Albania medievală. Dar aşa cum se întâmplă în cazul multor anchete, cheia descifrării enigmelor se află acolo unde cititorul nu prea bănuieşte.

Ismail Kadare foloseşte ancestrala fascinaţie a omenirii pentru lumea viselor pentru a oferi acea naraţiune irezistibilă. Ademeneşte cititorul prin vise precum un tablou în care imaginea stranie trece de la frumuseţe la coşmărescul exprimat nu prin imagini groteşti, ci prin simboluri. Începe apoi să amestece simbolurile acestor vise pentru a spori curiozitatea stârnită de indicii menite să prevestească apropierea acelui gen de pericol indispensabil unei astfel de cărţi – pericolul nevăzut, himeric.

Palatul Viselor îţi va reaminti de plăcerea devorării unor basme întunecate din copilărie, acele basme ce incitau imaginaţia şi o scufundau în zonele obscure ale inconştientului colectiv. Exact ca într-o poveste cu tenebre seducătoare, vei întâlni scene în care detaliile concrete ale realităţii se diluează în stranitatea ce duce spre secretele unei familii influente, venite dintr-un timp ale cărui repere capătă un aer fantomatic.

Kadare a reuşit să te facă dependent de această carte fără prea multe artificii şi decoruri spectaculoase. Îi sunt suficiente descrierile unor coridoare întunecate, pline de ramificaţii ascunse în umbră, care duc spre alte şi alte coridoare secrete, şi aluziile vagi la istoria Albaniei. De fapt, ai impresia că adevăratul suveran ameninţător, ce stăpâneşte Palatul Viselor nu este sultanul, ci trecutul Albaniei, un trecut cu multe datorii neplătite.

Depistezi o legătură metaforică între Albania şi Palatul Viselor, însă nu este vorba doar despre Albania râvnită de otomani, ci mai ales despre Albania unde a trăit Ismail Kadare. Palatul Viselor se impune în memoria supuşilor otomani prin intimidarea exercitată de lipsa concretului. Visele sunt nevăzute, de aceea mesajele acestora, odată interpretate, pot determina acţiuni intempestive din partea stăpânirii, ce duc la maziliri şi la masacre etnice.

Marele Vis din vârful piramidei onirice poate ataca precum un monstru furios, cu o forţă oarbă, iraţională, fatală, imposibil de anticipat şi de oprit, iar clanul albanezilor intraţi în graţiile sultanului pentru a supravieţui o ştiu cel mai bine. În Albania lui Kadare, sultanul nemilos fusese înlocuit cu vecinul scriitorului, devenit dictatorul Enver Hodja (acesta era născut în acelaşi oraş de unde venea şi Kadare).

Succesul romanului se bazează pe talentul lui Ismail Kadare de a descrie arhitectura unui spaţiu fictiv cu exactitatea asociată unui loc real, unde activitatea este una birocratică. De fapt, interiorul palatului Tabir Saray, unde ajung visele, seamănă cu marile clădiri apărute în epocile dictatorilor. În prima lui zi de lucru la Tabir Saray, Mark-Alem este trimis dintr-o încăpere în alta, până să ajungă în departamentul în care ar trebui să îşi desfăşoare activitatea. La început se rătăceşte, deoarece nimeni nu îi va spune exact pe unde să meargă.

Imensitatea palatului este derutantă, umilitoare şi frustrantă. Palatul este creat mai degrabă pentru a testa rezistenţa psihică a nou venitului. Oamenii pe care îi întâlneşte Mark-Alem sunt nişte fucţionari taciturni, epuizaţi şi discreţi precum nişte umbre, a căror vechime le permite oferirea unor informaţii evazive, care îl derutează şi mai mult pe noul venit.

Citind paginile în care Mark-Alem rătăceşte confuz prin labirintul de la Tabir Saray, te gândeşti la inventarea unei noi metode folosite de puterea despotică pentru a te umili. Dacă suveranii medievali îşi dominau supuşii ordonând construirea unor catedrale gotice austere, care să îi facă pe cei vulnerabili să se simtă neînsemnaţi, suveranul din romanul scris de Kadare a preferat un labirint întunecat, unde omul se simte abandonat, lăsat să se piardă zeci de minute până când găseşte o fiinţă solidară, care să îi arate drumul spre coridorul potrivit.

Romanul considerat a fi una dintre capodoperele secolului XX are multiple interpretări, asemenea visului care îl obsedeaza pe Mark-Alem. De fapt, Ismail Kadare îţi demonstrează că atmosfera onirică, puterea metaforelor şi ficţiunea ascund o înţelegere profetică a lumii în care trăieşte un artist. Când îşi trimite personajul în camerele secrete de la Tabir Saray, pentru a consulta paginile în care au fost păstrate visele soldaţilor participanţi la o sângeroasă bătălie din Kosovo, în secolul al XIV-lea, Kadare prevestea de fapt un alt masacru, ce avea să zguduite Balcanii prin anii ’90.

Personajele create de Ismail Kadare consideră Palatul Viselor un loc periculos, deoarece îşi exercită forţa prin exploatarea parşivă a veşnicului apetit al mulţimilor şi al suveranilor pentru simboluri profetice, pentru imaginarul anarchic, întotdeauna mai atrăgător decât lumea concretului. Însă cititorii vor considera Palatul Viselor nu doar metafora unei institutii de forţă, ci şi a puterii exercitate de artă asupta psihicului uman, dar o putere benefică. Prin trimiteri alegorice, Ismail Kadare şi-a purtat cititorii spre înţelegerea marilor traume prin care au trecut Balcanii de-a lungul istoriei. Vei explora istoria acestei lumi prin simboluri, aşa cum protagonistul romanului descoperă istoria familiei sale şi mai propria identitate odată cu descifrarea cutremurătoare a unui vis.

Citeşte şi Firida Ruşinii – Fascinaţia Balcanilor, salvată de Ismail Kadare

Firmanul orb – Ispitire, putere şi damnare în Imperiul Otoman

Firida Rusinii – Fascinatia Balcanilor, salvata de Ismail Kadare

Firmanul orb – Ispitire, putere si damnare in Imperiul Otoman

Salvador Dali: In Search of Immortality – Marea suprarealistilor

Adriana Gionea
-
0
Salvador Dali: In Search of Immortality – Marea suprarealistilor

S-a tot zis că suprarealiştii au refuzat să vadă realitatea aşa cum este ea de fapt, alegând să o populeze cu propriile fantezii halucinante, cu lumea viselor bizare demne de cabinetul de curiozităţi al unui psihanalist interbelic. S-ar putea să vezi altfel relaţia pictorilor suprarealişti cu planul realităţii după ce vezi documentarul Salvador Dali: In Search of Immortality.

Documentarul lui David Pujol demonstrează că tocmai scufundarea în realitate şi deschiderea tuturor simţurilor catre peisajele din jur este calea spre creativitatea menită să dea naştere acelui tablou care distorsionează banalul într-un mod genial. Înainte de a transforma realitatea în panzele sale fantasmagorice, Dali a fost cât se poate de conştient de prezenţa suprarealismului în peisaje uşor de localizat geografic.

Poţi spune că la început Salvador Dali nu a transformat realitatea, ci s-a lăsat el însuşi modelat de ea. Ce-i drept, realitatea care l-a inspirat când şi-a descoperit pasiunea pentru artă este ofertantă pentru cei însetaţi de fantasmagoric, de nelumesc. Această realitate devenită sursa de inspiraţie poate fi localizată în cel mai estic punct al Spaniei, undeva în aşezarea de pescari denumită Portlligat.

Situată foarte aproape de locul unde se află casa de vacanţă a familiei Dali (Cadaques), Portlligat avea o geografie aparte, dominată de nişte stânci pe care le-ai putea uşor lua drept sculpturi abstracte, realizate de un avangardist excentric. Stâncile şi geografia peisajului marin au revenit obsesiv în capodoperele iconice pentru Dali.

În imaginarul pictorului, stâncile de pe ţărmurile unde îşi petrecuse adolescenţa au devenit corpuri feminine. Le regăseşti metamorfozate straniu şi obsesiv în acele nuduri suprarealiste pe malul mării, ce au luat forma Galei, muza şi marea iubire a lui Dali. Ţărmurile şi marea au format compoziţii sublime şi copleşitoare, în care sublimul oniric şi viziunea agoasantă s-au întâlnit pentru a le oferi voluptatea vizuală celor dependenţi de stranietatea care s-a sustras oricărei tentative de a o traduce prin explicaţii.

David Pujol, regizorul documentarului comandat de fundaţia Gala-Salvador Dali, a insistat asupra legăturii simbiotice dintre peisaje şi creativitatea pictorului suprarealist. Poţi afirma că arta lui Dali a fost creaţia verilor de libertate din copilăria şi adolescenţa petrecute la Portlligat şi Cadaquez, nişte locuri aride, anxiogene pentru unii din cauza peisajului stâncos auster ce pare desprins din compoziţii apocaliptice, dar în care Dali a văzut un paradis, un loc unde putea fi în sfârşit el însuşi.

În Portlligat locuia un personaj feminin pitoresc, demn de un roman inundat de realismul magic. Era văduva unui pescar, despre care Dali spunea că avea o imaginaţie bizară. Când tatăl său l-a dezmoştenit din cauza relaţiei (considerate) scandaloase pe care o avea cu muza lui, Gala, Salvador Dali şi-a amenajat atelierul în locuinţa văduvei de pescar. Aceasta denvenise o prezenţă salvatoare în cariera lui timpurie, când pictorul renegat de familie li s-a alăturat suprarealiştilor de la Paris. Locuinţa avea să fie extinsă, transformată după bunul plac al lui Dali şi considerată vitală pentru creaţia acestuia.

Se pot spune multe despre Dali, încât nu ţi-ar ajunge nici măcar un documentar de 10 ore. Era un artist care a încercat mai toate formele artei, înţelegând că avangarda din lumea picturii trebuie să îşi pună amprenta dincolo de saloanele colecţionarilor, de graniţele unui atelier sau ale unui muzeu. Salvador Dali a influenţat moda şi designul, a creat decoruri, a intuit forţa cinematografiei experimentale în promovarea ideilor vizionare ale secolului XX şi a scris un roman (Chipuri ascunse) ce te face să te întrebi de ce nu şi-a cultivat la fel de mult şi talentul literar.

Asemenea unui cameleon sofisticat, asumat şi versatil, arta lui Dali şi-a păstrat esenţa dar a luat forme adaptate la spiritul ţărilor unde acesta a trăit şi a pictat, mai ales ale deceniilor ce au produs marile schimbări ale secolului XX. Totuşi, acest documentar îi este dedicat uneia dintre faţetele pictorului: cea legată de Spania şi de iubirea pentru Gala, transformată într-o veneraţie din alte timpuri, expusă apoi în pictură. Îţi vei planifica viitoarea călătorie ţinând cont de locurile însorite, unde se află spiritul lui Dali.

Salvador Dali: In Search of Immortality este de fapt o călătorie prin viaţa lui Dali, plină de nostalgia învăluită în lumina verii catalane, de la începuturi până la confirmarea genialităţii. Călătoria are ca repere cele patru locuri unde Salvador Dali a lăsat ceva în urmă: Cadaques, Portlligat, Figueres (oraşul său natal, unde se află Muzeul-Teatru) şi Pubol (unde se află castelul dăruit Galei).

Documentarul începe cum nu se poate mai seducător pentru cei ce şi-ar dori o maşină a timpului care să îi ducă imediat în perioada interbelică, printre artiştii vizionari, şi în locurile ce i-au inspirat şi i-au adus împreună. Cadaques şi Portlligat au fost martore la reuniunile suprarealiştilor captivaţi de Saldator Dali, care a lăsat Parisul pentru micuţa aşezare ce îi oferea privilegiul de a fi primul spaniol ce vede răsăritul (se aflau în cele mai estice puncte ale Spaniei). Vei vedea fotografii din arhiva personală, unde apare Salvador Dali alături de prietenul său Bunuel, şi fragmente din interviuri care îl fac să pară asemenea unui personaj desprins dintr-un roman suprarealist plin de umor absurd.

După ce retina îţi este răsfăţată de cele două aşezări de pe malul mării îmbăiate în lumina absorbită de imaginarul unui pictor neconvenţional şi după ce îţi sunt prezentate în paralel peisajele şi picturile inspirate de aceste peisaje, călătoria ta va continua pe urmele lui Dali în Statele Unite. Dali se refugiază de cealaltă parte a oceanului după ce Războiul Civil spaniol urmat de ororile anilor ’40 l-au impiedicat să revadă casa din Portlligat timp de aproape doisprezece ani.

În Statele Unite Salvador Dali era o vedetă excentrică. Prin unicitatea sa, Dali atrăgea colecţionari potenţi financiar. Gala îi devenise un sprijin vital, înţelegând schimbările artistice ale secolului XX absorbite de acesta, cu mult înaintea celorlalţi. Hitchcock era un mare admirator al lui, considerandu-l de asemenea un scenograf genial, capabil de a transpune în pictură abisurile psihicului uman. Însă calităţile de scenograf excentric şi original vor fi dovedite cu adevărat prin modul în care transformă o construcţie cu aer medieval din oraşul natal Figueres într-un loc al fanteziei pline de mister. Locul este cunoscut azi sub denumirea de Muzeul-Teatru.

Nu doar oraşul natal devine scena fanteziei lui Dali, ci şi Pubol, acolo unde acesta descoperă un castel devenit o ruină, pe care îl restaurează insolit şi i-l dăruieste apoi Galei. Modul în care au fost decorate interioarele castelului reflectă stilul prin care Dali s-a reinventat nu prin ruperea de arta din trecut, ci prin reinterpretarea ei. Castelul Galei din Pubol ar fi putut fi la fel de bine locul unde s-ar fi desfăşurat acţiunea unui roman istoric postmodern, în care se întâlnesc elemente din Renaştere într-o camuflare avangardistă ce invită la reflecţii demne de o metaficţiune.

Dacă în Pubol descoperi o sinteză a marilor epoci din istoria artei şi a Spaniei – de la grădinile maure la frescele în stil baroc şi estetica palatelor italiene, cu jocurile permise de iluziile optice -,în celebrul Muzeu-Teatru din Figueres descoperi o anticipare a galeriilor din zilele noastre, dominate de instalaţii şi de hibridul dintre artă şi viziunea oamenilor de stiinţă futurişti. De altfel, Dali era un pasionat de inovaţiile ştiinţei, fiind antologică marea întâlnire din Muzeu-Teatru a geniilor secolului XX. Întâlnirea a fost patronată chiar de acesta, pentru a încerca să dea un sens existenţei sale după moartea Galei şi după ce a conştientizat propria teamă de sfârsit, odată cu şubrezirea stării de sănătate.

Documentarul este o încercare de a pătrunde în mintea lui Dali, acel Dali care a făcut din propria existenţă o capodoperă suprarealistă. Mărturiile despre Salvador Dali te vor fascina şi te vor copleşi totodată, aşa cum fac de fapt şi compoziţiile sale, în care plăcerea vizuală şi angoasa voalată coexistă. Regizorul a reuşit să demonstreze că Dali a fost un gigant al artei moderne ca nimeni altul tocmai pentru că a reuşit să-şi înţeleagă epoca, dătătoare de idei şi proiecte colosale, precum şi de revelaţii cum omenirea nu mai cunoscuse până atunci.


LYTE video

Poţi citi şi Caravaggio: The Soul and the Blood – De ce iubim pictura lui Caravaggio

Caravaggio: The Soul and the Blood – De ce iubim pictura lui Caravaggio

19 carti pentru luna februarie (2019), pe care le gasesti in librarie

Adriana Gionea
-
0
19 carti pentru luna februarie (2019), pe care le gasesti in librarie

Povestirile despre femeile mincinoase, pe care le-a scris Ludmila Uliţkaia. O istorie erotică a psihanalizei. Povestea unei femei care l-a sedus pe marele Pablo Picasso, dar şi a concubinei ajunse în fruntea Chinei. Amintirile lui Hemingway, despre marile sale iubiri. Visele colecţionate de Nabokov. O istorie a miturilor despre masculinitate. O istorie a simbolurilor asociate iubirii. Un thriller şi patru povestiri despre iertare, scrise de Eric-Emmanuel Schmitt. Pe toate le vei putea citi în februarie.

Inima îndrăgostită: O istorie neconvenţională

Partenera de viaţă a lui Irvin Yalom explorează modul în care a evoluat vizual simbolul inimii, ce invadează străzile de Sfântul Valentin. Pictura, literatura, teatrul sau teologia oferă nişte indicii nebănuite. Marilyn Yalom te va trimite într-o călătorie în timp, din Egiptul Antic până în deceniul emoticoanelor.

 

Evoluţia bărbatului

 

Evoluţia bărbatului este o carte irezistibilă pentru cititorii dornici de a dezbate miturile asociate masculinităţii. Artistul Grayson Perry explorează cu mult umor ideile machiste despre bărbatul perfect sau mai bine zis despre bărbatul validat social. Bărbatul din percepţia colectivă arhaică şi noul bărbat, căruia i se recomandă să îşi arate fără teamă emoţiile tandre, se întâlnesc în reflecţii şi analize fertile pentru dialogul dintre sexe.

 

Iubirile lui Hemingway povestite de el însuşi

 

În ultima parte a vieţii sale, Hemingway l-a avut drept confident pe scriitorul A.E. Hotchner. Lui i-a povestit despre cele mai importante femei din viaţa lui, despre culisele primului mariaj eşuat, despre anii în care i-a fost greu să aleagă între două femei şi despre o mare prietenie ce l-a apropiat de Fitzgerald.

 

O istorie erotică a psihanalizei. De la dădaca lui Freud la amanţii de astăzi

 

Libertatea sexuală a fost încurajată şi de ideile psihanaliştilor, iar femeile au jucat un rol decisiv în vieţile acestora. Le-au servit ca material de studiu, le-au fost amante neînţelese, partenere de dialog şi i-au provocat atunci când au devenit la rândul lor psihanaliste ce le-au contestat ferm certitudinile. O istorie erotică a psihanalizei este o călătorie prin lumea unor personalităţi feminine pline de contradicţii fertile pentru explorarea abisurilor.

 

Freud Museum

 

Freud Museum este o colecţie de povestiri despre încercările unor personaje de a-şi înţelege viaţa. Relaţiile destrămate, pierderile, obsesia pentru tinereţea recâştigată prin implicarea în legături cu femei mai tinere sau călătoriile în ţinuturile îndepărtate reflectă nevoia unor personaje de a se recupera pe sine din hăul dezamăgirilor şi al fricii de moarte.

 

Lupta mea. Cartea a şasea: Sfârşit

 

Lupta mea a ajuns la ultimul volum. Seria de romane autobiografice scrise de Karl Ove Knausgard se încheie printr-o meditaţie asupra dramelor surprinse în cărţile anterioare. Legăturile de iubire, eşecurile, traumele şi amintirile sunt integrate într-un mesaj final memorabil despre existenţă şi literatură.

 

Nimicul

 

Cei care l-au descoperit şi admirat pe Hanif Kureishi datorită volumului Intimitate au aşteptat nerăbdători apariţia romanului Nimicul. Relaţiile de cuplu şi triunghiul amoros ajung să fie un păjenjeniş de gelozii, obsesii sexuale, manipulări şi tentative de răzbunare demne de un thriller psihologic. În centrul romanului se află un bărbat cândva dezirabil, care vrea să îşi pedepsească soţia care îl trădează tocmai în perioada în care boala îl face să simtă gustul ratării virile.

 

Visele insomniacului

De la suprarealişti am învăţat că visele pot deveni o altă formă de artă. În 1964, Vladimir Nabokov şi-a aşternut pe hârtie 64 de vise, dar şi episoadele ce le-au urmat în timpul zilei. Şi-a dorit să demonstreze că timpul este reversibil, lumea viselor permiţând o apropiere bizară a viitorului de trecut.

 

Mecanica haosului

 

Cititorii pentru care un roman bun trebuie să fie asemenea unei călătorii năucitoare pot alege Mecanica haosului, distins cu Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze 2017. Unsprezece personaje din culturi diferite au parte de aventuri care le poartă între Paris, Londra, nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Daniel Rondeau este apreciat pentru modul în care îmbină suspansul unui roman poliţist, stilul îmbietor al unui jurnal de călătorie şi temele de actualitate.

 

Necunoscuta din Berlinul de Est

O iubire intensă în vremuri tulburi este curmată de o dispariţie inexplicabilă în Berlinul rupt de construcţia unui zid. Protagoniştii acestei iubiri sunt un actor din Malta şi o frumoasă chelneriţă din Berlin. Se întâlnesc în Alexanderplatz, petrec o noapte împreună, apoi ea este de negăsit. Obsesia lui pentru ea îl va face să revină în capitala Germaniei pentru a o regăsi.

 

Fata şi noaptea

Fanii lui Guillaume Musso vor avea parte de un roman care aduce împreună două poveşti petrecute în decenii diferite, pe Riviera Franceză. Prima poveste are loc în iarna lui 1992, când o elevă iminentă profită de haosul produs de o furtună pentru a fugi cu profesorul de filosofie. Nimeni nu o va mai vedea de atunci. A doua poveste are loc în primăvara lui 2017, când cei mai buni prieteni ai elevei dispărute în 1992 se reîntâlnesc la reuniunea de clasă. Bucuria revederii este umbrită de posibilitatea ieşirii la lumină a unor fapte diabolice petrecute în adolescenţa lor, de care ei nu sunt deloc străini.

 

Soniecika. Înmormântare veselă. Minciunile femeilor

 

Dacă faci parte din rândul celor care postau mesajul: Unde mai pot găsi cărţile Soniecika, Înmormântare veselă şi Minciunile femeilor, scrise de Ludmila Uliţkaia, vei avea un motiv de bucurie. Acum le poţi găsi pe toate trei într-un singur volum. În aceste proze definitorii pentru Ludmila Uliţkaia vei descoperi amestecul dintre comic şi tragic, purtător de mesaje uluitoare despre natura umană.

 

Vestita invazie a urşilor în Sicilia

 

Admiratorii lui Dino Buzzati îl vor descoperi în ipostaza autorului ce semnează şi cărţi pentru copii. Romanul însoţit de ilustraţiile realizate chiar de acesta spune povestea unor urşi ajunşi într-un oraş din Sicilia, plin de palate şi de personaje captivante. Urşii îl urmează pe regele lor, pe nume Leonte, ce îşi caută fiul pierdut. El speră să îl găsească printre oamenii din oraşul sicilian plin de grădini şi de case impunătoare.

 

Răzbunarea iertării

 

Eric-Emmanuel Schmitt abordează una dintre cele mai puternice şi (uneori) dureroase teme: iertarea. Patru nuvele care au ca temă legătura dintre vinovăţie şi iertare au fost reunite în acest volum. Două surori care ajung rivale, un bancher cinic, o femeie care vrea să discute cu asasinul fiicei sale, o mamă capabilă de mari sacrificii pentru fiul ei şi un fost pilot ajuns grădinar, care este încă bânutuit de trecut, devin personajele acestor nuvele incluse în Răzbunarea iertării.

 

Madame Picasso

 

Una dintre femeile seduse de Picasso devine protagonista unui roman care te poartă din saloanele marilor colecţionari de artă până în faimoasele cabarete. Într-un astfel de cabaret lucrează şi Eva Gouel, în calitate de costumieră talentată. La Moulin Rouge, unde aceasta este angajată, îl va întâlni şi pe excentricul Picasso.

 

Sub soarele lui Satan

 

Romanul-cult al lui Georges Bernanos intitulat Sub soarele lui Satan a rămas un exemplu de carte incomodă, însă necesară pentru înţelegerea naturii umane. În centrul romanului se află un preot ajuns la o parohie din nordul Franţei. Obsedat de mântuirea sufletelor căzute, acesta va întâlni la rândul său ispita întruchipată de o adolescentă blamată de întreaga comunitate.

 

Luna din palat

Un roman istoric în decoruri exotice, despre o faimoasă concubină imperială din secolul al VII-lea. Astfel poate fi descrisă cartea Luna din palat, în care scriitoarea de origine chineză Weina Dai Randel readuce în prim-plan miturile despre Mei, o concubină atipică deoarece nu prin farmec s-a remarcat, ci prin inteligenţă. Şi-a folosit mintea pentru a supravieţui într-o perioadă în care marea Chină risca să se fărâmiţeze în regate din ce în ce mai slăbite.

 

Comuniune

 

Dominând topurile ce au prezentat cele mai bune cărţi ale anului 2016, romanul Comuniune este o poveste spusă pe mai multe voci. O poveste despre consecinţele unei relaţii înfiripate între un bărbat şi o femeie care sunt deja implicaţi în relaţii stabile cu un alt partener. După ce fiecare divorţează de partenerul oficial, ajung să formeze un nou cuplu şi o nouă familie. Însă fiecare mai are copii din fosta căsnicie, de aceea vor face eforturi pentru a creea o punte între aceştia. Anumite pasaje ale romanului Comuniune reflectă percepţia copiilor asupra noului cuplu şi pendulării între două cămine.

 

O viaţă de om

Teama de irosire, iubirea şi marile schimbări din inima unei comunităţi devin temele romanului O viaţă de om. Protagonistul este un orfan care îşi reanalizează existenţa după ce o reîntâlneşte pe femeia pe care a iubit-o însă a pierdut-o. În paralel cu povestea acestuia se derulează alegoric evenimentele ce au dus la metamorfozele unei mici aşezări din Austria.

 

Dogman – Aparitia unui actor pe care vei dori sa il revezi

Adriana Gionea
-
0
Dogman – Aparitia unui actor pe care vei dori sa il revezi

În noul său film, regizorul Matteo Garrone mizează abil şi cu succes pe umorul strecurat în realitatea dezolantă şi uneori terifiantă a periferiei meridionale şi mai ales pe carisma personajului central adorabil, care i-a adus lui Marcello Fonte Premiul pentru cel mai bun actor, la Cannes.

Actorul interpretează rolul unui frizer de câini tandru, al cărui surâs naiv şi totodată pişicher înseninează un peisaj urban cenuşiu. Datorită acestui personaj naiv-luminos, dar plin de surprize, vei fi asaltat fie de hohote de râs, fie de fiorii stârniţi de situaţiile imprevizibile demne de un crime thriller.

Prezentat în premieră la Cannes 2018, Dogman are toate şansele de a rămâne în memoria spectatorilor datorită actorului din rolul principal (Marcello Fonte), a cărui expresivitate amuzant-melancolică este precum bucata de cer decupată printre contururile aspre ale cartierului amărât şi unită cu marea ce deschide spre orizont peisajul obturat al unui cartier lăsat în paragină. Actorul intră autentic în pielea candidului Marcello, un frizer iubit de tot cartierul amărât unde locuieşte.

Personajul care susţine întregul scenariu ajunge să fie târât prin tot felul situaţii-limită. Întâlnirea acestuia cu Simone, un vechi prieten, va declanşa o succesiune de evenimente imprevizibile precum o furtună. Simone îl bagă pe Marcello în buluc, iar încerarea frizerului de a scăpa duce la o succesiune alertă de scene intense, în care suspansul, brutalitatea cu mesaj social şi comicul amar caricatural se împletesc într-o experienţă cinematografică amintindu-ţi de un film clasic neorealist, acel gen de film în care frumuseţea umană şi mizeria coexistă uneori poetic.

photo: https://www.festival-cannes.com/en/films/dogman

În ciuda peisajului dezolant unde locuieşte, Marcello nu se plânge, ci le oferă doar zâmbete vecinilor, clienţilor, fiicei sale pe care o adoră mai presus de orice. Are o vorbă bună pentru toată lumea şi le vorbeşte senin şi răbdător până şi pitbullilor agresivi pe care trebuie să îi îmbuneze pentru a-i ferchezui cum se cuvine. Însă există un locuitor al cartierului mai puţin prietenos cu Marcello, deşi la început au fost buni tovarăşi. Pe lângă el, pibullul din prima scenă a filmului pare doar un puşti uşor teribilist dar inofensiv, care mai degrabă face gălăgie decât să muşte.

Acest locuitor este Simone (Edoardo Pesce), un fost boxer. Comportamentul său poate fi comparat cu al unei gorile irascibile sau al unui dulău turbat. Simone terorizează întregul cartier. Dar pe Marcello îl cruţă o perioadă, de dragul vremurilor bune, când erau buni tovarăşi. Ce-i drept, Marcello ştie cum să-i cumpere bunăvoinţa făcându-i legătura cu nişte dealeri de cocaină şi ţinând de şase în timpul unui jaf. Dar intruziunea riscantă a brutei în viaţa frizerului considerat un vecin de treabă nu mai poate fi amânată. Noul plan de jefuire ce-l are pe Marcello drept complice – un complice mai degrabă constrâns de împrejurări-, schimbă dinamica relaţiei dintre protagonist şi brută.

Exact când aveai impresia că ştii cine este masculul alfa şi cine este perdantul în acest no man’s land italian, raportul de forţe se schimbă, în secvenţe imprevizibile, ce stârnesc deopotrivă hohote de râs, fiori şi dezgust faţă de umanitatea abrutizată. Ajutat de constrastul dintre cele două personaje, Matteo Garrone a reuşit să ofere un tablou realist fără a-i permite sordidului să îşi facă de cap în fiecare scenă, în ciuda imaginilor dominate de culori terne. Brutalitatea este atenuată de umorul negru cu tentă satirică la adresa autorităţilor care îi încurajează pe cei vulnebarbili să îşi ia inima-n dinţi şi să îşi facă singuri dreptate, aşa cum va face şi Marcello.

Deşi este un actor neprofesionist, Marcello Fonte a făcut un rol impecabil, susţinând întregul film şi convingând juriul de la Cannes să îi acorde Premiul pentru cel mai bun actor. Criticii l-au comparat cu Buster Keaton, însă farmecul său de om fragil de la periferie, înzestrat cu suflet luminos, păstrat intact în mediul dezumanizant le va aminti cinefililor mai degrabă de autenticitatea actorilor neprofesionişti din filmele clasice, acele filme din perioada revigorării cinematografiei italiene postbelice datorită preferinţelor unor neorealişti pentru actorii neprofesionişti în a căror interpretare expresivă se strângeau tristeţea, melancolia şi mimica pişicheră a omului din universul marginalilor.

Pe lângă toate calităţile actorului Marcello Fonte, vei remarca modul alegoric în care sunt surprinse mimicile canine. Câinii din frizeria lui Marcello par la un moment dat nişte observatori expresivi, contrariaţi de spectacolul uman al decăderii. Mimicile acestor personaje canine sunt în complicitate cu spectatorul ce trece, pe durata aceleiaşi scene, de la hohote de râs la teamă şi dezgust.

Filmul mai surprinde şi prin modul în care este prezentată relaţia dintre mediul care nu face decât să corupă şi personajul ce nu se poate sustrage răului. Ritmul mai degrabă alert al desfăşurării acţiunii, demn de un crime thriller american a la Tarantino, amână genul acela de explorare tulburătoare şi meticuloasă a condamnării la decădere prin acţiunea unui teritoriu marginal şi neprietenos asupra destinelor, aşa cum vedeai în filmele-cult din anii ’60, în care locul devenea un personaj mut, însă la fel de vizibil precum protagoniştii.

Matteo Garrone a refuzat să-i permită locului să vorbească la fel de plastic precum o făcea periferia din filmele neorealiştilor. Totuşi, există câteva cadre suficient de expresive pentru a le reaminti spectatorilor de moştenirea neorealistă, care a învecinat poezia cu sordidul marginalilor. Vei descoperi astfel o reprezentare vizuală sensibilă a cartierului periculos, ce îşi condamna locuitorii fie la delincvenţă, fie la statutul de victimă neputincioasă. Câteva locuri de joacă abandonate, ce seamănă cu un parc de distracţii lăsat în paragină dintr-o staţiune uitată de lume, şi fundalul marin contrastează poetic, melancolic şi straniu cu agitaţia stârnită de brutalitatea personajului negativ, mai ales către finalul cu tentă alegorică.

Deşi adoptă simplitatea mijloacelor vizuale, asociată filmelor ancorate în realitatea necosmetizată şi nu le permite aproape deloc personajelor să îşi dezvăluie lumea interioară într-un mod mai profund, ce i-ar putea permite spectatorului să le înţeleagă resorturile psihologice mai ales în raport cu mediul, Matteo Garrone a realizat un film ce părăseşte zona celor de acţiune cu substrat social de actualitate, ancorate în realitatea unui anumit spaţiu. Anumite cadre şi lipsa indiciilor ce ar permite localizarea cartierului îi dă filmului un farmec aparte, pe care îl regăseşti la scenele unor filme-cult, în care acel no man’s land al periferiei devenea un tablou atemporal, ce permitea infiltrarea unui mesaj alegoric, profund, chiar şi acolo unde regizorul părea să caute doar spectacolul oferit de un film de acţiune despre confruntarea binelui cu maleficul reprezentat caricatural, aşa cum vezi de obicei în filmele comerciale.


LYTE video

Poţi citi şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile următoare

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

A dog’s way home – odisee pentru copii

Post Modern
-
0
A dog’s way home – odisee pentru copii

Un film pentru copii pe insula pufoasă și roz a corectitudinii politice, deși parcă un pic prea roz pentru adulții din sală.

Personajul principal este o cățelușă jucăușă care crește într-o familie iubitoare, dar fără loc să o țină, astfel că este mutată la ceva sute de kilometri departe de marele oraș. Depărtarea nu este o piedică în calea ambiției și dorinței regăsirii, astfel că micuța rozătoare de papuci taie munte și pădure doi ani și jumătate, în drumul spre cei mai dragi și adorabili stăpâni.

Presărat cu puțin umor pe alocuri, în limitele bunului simț, filmul plusează cu imagini feerice îmbinate cu „sigiai” acceptabil și o poveste dulce și fără bătăi de cap, după rețetă: de la voci la situații, peisaje și reacții, suntem în fața unui asediu lacrimogen, fără să flirteze cu vreun risc de profunzime, dileme sau idei noi. Ca film pentru copii, e clar și previzibil, scutind părinții de orice stres de a răspunde unor întrebări incomode.

Cu toate acestea, părerea mea umilă este că întrebările incomode sunt cheia dezvoltării, deopotrivă la cei mici și mari, iar amatorii de substanță nu sunt în lumina reflectoarelor în acest caz. Altfel, cei dornici de un film de familie călduros, contemporan, potrivit pentru zile reci de iarnă, plin de zahăr și cu final fericit au la îndemână un film nemaipomenit de potrivit.

P.S. deși nu face obiectul acestei cronici, nu pot să mă abțin să menționez că deunăzi circula o mică știre despre un câine care a străbătut 100 de kilometri ca să-și muște stăpânul care-l abandonase. Pentru un duș rece înapoi la realitate, recomand asemenea material după vizionarea acestui film.

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026