Sunset are multe atuuri pentru a te ademeni în sala de cinema. Printre ele se numără succesiunea bulversantă a răsturnărilor de situaţie ce fentează orice momeală a clişeelor, personajele misterioase, nişte secrete întunecate poleite cu strălucirea unui oraş imperial şi un ritm alert, dar ponderat în scenele în care încetinirea acţiunii înteţeşte şi mai mult suspansul bazat pe anticiparea unei descoperiri care să răstoarne zguduitor aşteptările spectatorului.
Toate atuurile sunt potenţate inteligent şi echilibrat de calităţile vizuale. Vei avea parte de cadre irezistibile, demne de filmele de epocă având suspansul unui thriller psihologic rafinat. Infiltrarea elementelor ce trimit Sunset în zona unui thriller stilizat este încurajată abil de învecinarea gloriei unui mare oraş cu decadenţa născătoare de poveşti suculente şi trepidante.
După ce şi-a asigurat un loc sigur în memoria cinefililor datorită filmului distins cu Premiul Ocar – Fiul lui Saul – regizorul Lazlo Nemes continuă să atragă atenţia, de data aceasta printr-un film psihologic alegoric. Sunset este aşa cum adoră să vadă cei dornici de a descoperi contradicţiile unui mare oraş la apusul unui imperiu, unde se întâlnesc fastul, opulenţa şi tenebrele decadenţei, fecunde pentru acea doză de suspans picant ce menţine viu interesul până la ultima scenă.
Sunset este diferit de filmele de epocă apărute în ultimii ani, în sensul în care toate elementele ce te ancorează în atmosfera unei epoci nu sunt doar un fundal decorativ, care să te facă să visezi la vremuri apuse (deşi unele scene par desprinse dintr-un vis cu mesaj simbolic ambiguu, în care elementele coşmăreşti se ascund în saloanele elegante). Laszlo Nemes nu vrea o simplă reconstituire vizuală a farmecului asociat eleganţei vieneze de altădată (din 1913).
Decorurile de epocă atrag datorită jocului de lumini şi umbre, ce nu alcătuieşte simple cadre picturale, ci mai degrabă alegorii deghizate în elementele vizuale ce amintesc de un thriller cu prelungiri suprarealiste deghizate în real. Astfel, privind călătoria personajului feminin central din lumea elegantă spre mahalaua lugubră a Budapestei nu-ţi rămâne decât să te întrebi dacă nu cumva apusul din titlu se referă de fapt la apusul unei epoci, al unei civilizaţii europene imperiale. Aşa cum lumina apusului dă nuanţelor atât un farmec nostalgic sublim, cât şi nişte umbre stranii cu potenţial angoasant ghicit în spatele frumuseţii crepusculare, tot aşa decorurile Belle Epoque fac trecerea de la măreţia unu oraş imperial la declinul ce aminteşte de thrillerele în care sinistrul devine o reprezentaţie estetica sofisticată.
Ce-i drept, şi acest film te seduce mai întâi aşa cum te-ai aştepta să o facă majoritatea poveştilor de epocă desfăşurate pe fundalul unui oraş elegant, precum Budapesta de la 1900, comparată cu Viena Belle Epoque. Are cadre picturale şi detalii rafinate ce îţi fac poftă de o călătorie în timp. Lor li se adaugă intriga demnă de thriller elegant chiar dacă nu ezită să te poarte prin măruntaiele putrede ale unei mari capitale văzute de perdanţii marginali.
Poţi spune că Lazlo Nemes stăpâneşte perfect reţeta acelui film ce stârneşte curiozitatea asemenea unor poveşti cu personaje enigmatice, pline de secrete ce promit să dea fiori. Sunset aminteşte de acele povestiri cu suspans şi atmosferă decadentă, care mai întâi oferă voluptatea derutei prin indiciile ce aţâţă imaginaţia spectatorului condus pe nişte piste false, apoi intrigă asemenea unei legende urbane bazate pe un fapt înconjurat de nimbul misterului tenebros, ce ia o turnură halucinant-înspăimântătoare, cu tentă alegorică.
Regizorul ştie că prima regulă pentru succesul unui film de epocă este legată de imersiunea imediată a spectatorului în atmosfera unui oraş cochet din trecut, dar cu umbre născătoare de legende, prin folosirea unor detalii simbolice menite să arunce momeala unei poveşti captivante. De aceea alege ca prima imagine care va acapara ecranul şi va seta aşteptările să fie tocmai una asemănătoare unei fotografii vechi reprezentând o bijuterie arhitectonică în stil vienez din Budapesta anului 1913. Apoi ţi se spune că pe atunci Budapesta ameninţa popularitatea Vienei.
Imaginea de la începutul filmului se întunecă treptat, nu într-un mod terifiant, ci pentru a te face să-ţi imaginezi spectacolul nocturn al unui mare oraş imperial, cu ale sale mirifice lumini, ispite şi revărsări opulente. Transpunerea nocturnă a tabloului de epocă de la început permite insinuarea subtilă a unor aluzii rău-prevestitoare, pe măsură ce lăsarea întunericului estompează fantomatic palatul baroc prezentat în prima imagine a filmului.
Ţi se conturează, aşadar, încă de la primele cadre, un decor ideal pentru ceea ce urmează: povestea unei tinere pe nume Irisz, care vrea să facă parte din istoria unui faimos magazin de lux emblematic pentru Budapesta, dar care nu este ceea ce pare a fi. Pentru a-şi atinge planul, ea trebuie să treacă de Oszkar, personajul cu aer malefic, interpretat de Vlad Ivanov, care vorbeşte convingător limba maghiară şi intră perfect în tipologia afaceristului şiret, uns cu toate alifiile celui din înalta societate şi capabil de fapte abjecte.
Tânăra Irisz, cu aer enigmatic, suav (dar atipic) îşi oferă serviciile de modistă, fiind specializată în designul pălăriilor la mare căutare printre cucoanele acelei epoci, dornice de a fi în pas cu moda vieneză. Dar cine este ea? Odata cu dezvaluirea numelui de familie – Leiter – afli că este nimeni alta decât moştenitoarea celor ce au fondat de fapt afacerea cu pălării elegante. Însă este o moştenitoare lăsată fără avere după ce o tragedie din familia ei l-a ajutat pe dominatorul Oszkar să pună mâna pe buticul de lux ce arată precum un palat baroc, având interioare la care visează orice nostalgic după fastul rafinat de altădată.
Totuşi, filmul lui Laszlo Nemes este unul înşelător, o alternativă inteligentă la poveştile de epocă având accente de film noir (să nu uităm că Viena şi Budapesta acelor vremuri se asemănau şi prin poveştile înfiorătoare din zonele rău famate). Deşi îţi promite la început un film previzibil, cu întâlnirea dintre bărbatul malefic şi dezmoştenita vulnerabilă care probează cu mina visătoare pălăriile extravagante, ca apoi să le spună vânzătoarelor gomoase ce se gudură pe lângă ea ca de fapt a intrat în templul hainelor de lux pentru a cere de lucru, regizorul manipulează toate ingredientele pentru o desfăşurare cu adevărat surprinzătoare, culminată cu dezvăluirea unui secret întunecat, imposibil de bănuit la început.
Sunset oferă plăcerea enigmelor devoalate lent, însă niciodata total, amintind mai ales de acele filme în care misterul tentează datorită peripeţiilor nocturne, ce duc spre tenebrele marelui oraş. Însă tenebrosul se infiltrează bizar (la graniţa suprarealismului) în acest film, mai ales datorită culorilor şi luminilor ce răsfaţă retina prin fiecare scenă.
Modul în care lumina este dozată, pentru a surprinde apusul ce lasă loc secretelor întunecate, atmosfera din locurile rău famate, de unde răsar personajele ce întreţin suspansul, anularea oricărei explicaţii cu privire la faptele dezvăluite prin aluziile ce stârnesc stupefacţie şi talentul de a întreţine aşteptarea, care stoarce voluptatea asociată unui thriller prin scufundarea personajului feminin în pericolul nocturn al cartierelor decadente, îi permit regizorului curajul de a propune mai degrabă un film de epocă având versatilitatea sofisticată asociată unui horror psihologic stilizat, plin de simboluri ascunse în halucinant. De fapt, întreaga desfăşurare a filmului are ca scop devierea spre un halucinant cu mesaj alegoric a tuturor elementelor previzibile din povestea fetei dezmoştenite apoi venite să îşi recâştige statutul şi care descoperă nişte secrete cumplite referitoare la un membru al familiei de a cărui existenţă nu ştiuse până atunci.
Halucinantul tenebros ce dă farmecul unui asemenea film se bazează pe dinamica relaţiei dintre Irisz (Juli Jakab) şi Oszkar, personajul masculin interpretat de Vlad Ivanov. Oszkar nu o vrea pe Irisz în preajma afacerii, dar până la urma îi acceptă prezenţa în buticul deţinut cândva de părinţii ei. Odată intrată în această lume, Irisz află de existenţa unui frate acuzat că i-ar fi distrus liniştea unei contese, după ce a încercat să îl înjunghie pe Oszkar, pe care îl acuza de intenţii necurate legate de modista preferată, minţind-o că va ajunge în serviciul unor nobili vienezi. Astfel, Irisz descoperă ceva putred sub strălucirea luxului ce pluteşte în buticul familiei sale.
Irisz nimereşte într-o Budapestă ispititoare dar şi copleşitoare pentru o nou-venită. O Budapestă precum un furnicar neliniştit care devine o mare de tăceri complice atunci când protagonista vrea să descopere adevărul despre familia ei şi despre modul în care aceasta a pierdut afecerea în favoarea lui Oszkar. Încercarea ei de a găsi răspunsuri va duce la un spectacol sub forma unui periplu coşmăresc şi trepidant precum un thriller, un periplu ameţitor între zonele elegante şi periferiile ce respiră pericolul sordid.
În rătăcirile lui Irisz prin Budapesta, indiciile cu potenţial terifiant răsar la tot pasul, însă răspunsurile se volatilizează în scene cu final greu de înţeles. Ea întâlneşte oameni dubioşi care se întrec în a-i oferi informaţii contradictorii despre familia ei, în special despre fratele acesteia. Privirile tuturor par să acundă un secret cumplit, de nerostit. De fapt, privirile vorbesc şi compensează lipsa unor dialoguri complexe, lămuritoare. Însă filmul nu devine static. Dimpotrivă, detaliile simbolice, umbrele ce transformă cadrele în compoziţii ce amintesc de stilul lui Rembrandt datorită fundalului întunecat străpuns de lumina aurie ce le permite chipurilor să capete nimbul de mister (camera aproape că se lipeşte de chipul acestora pentru a nu rata nici o schimbare a mimicii) şi ritmul febril aminteşte de acea succesiune palpitantă a mişcărilor din Fiul lui Saul (filmul anterior al lui Laszlo Nemes).
Exact ca în Fiul lui Saul, personajul central taciturn, însă expresiv, pare decupat de realitatea din jur, urmându-şi mai degrabă propria realitate. Mişcările imprevizibile ale personajului feminin central urmează un ritm nesincronizat cu al personajelor din fundal, ce simbolizează larma străzilor din Budapesta. Gesturile protagonistei ajunse în situaţii-limită amintesc de acţiunile hotărâtoare ale lui Saul, ce îşi urma propriul plan, în contradicţie majoră cu acţiunile colective ale celorlalţi prizonieri. Dacă Saul străbatea labirintul unui lagăr aglomerat, Irisz străbate un oraş unde totul curge într-un ritm febril şi în care noaptea va transforma oamenii în personaje fantomatice, purtătoare de indicii.
Vezi aceeaşi dinamică a scenelor şi un personaj principal filmat astfel încât să acapareze cadrul cu o mimică al cărei mesaj este impenetrabil. Este genul de personaj adâncit în propriile gânduri pe măsură ce restul personajelor sunt prinse într-o agitaţie haotică. De asemenea, vei regăsi aceeaşi dozare a luminii ce pune în prim-plan chipul personajului central, în timp ce fundalul pare învăluit într-o pâclă în care alte contururi devin neclare. Pe acest contrast între chipul protagonistei şi fundalul neclar se bazează spectacolul vizual pictural, ce întreţine suspansul filmului printr-o estetică aparte, rafinată, alegorică.
Se pare că Laszlo Nemes are o fascinaţie pentru actorii având chipuri de interiorizaţi misterioşi, care la început nu par să spună nimic, fiind mai degrabă şterşi, dar care surprind prin forţa expresivităţii în momentele vitale ale filmului. Actriţa Juli Jakab vorbeşte folosind privirea. Nu are nişte replici memorabile, dar nu o mai uiţi tocmai datorită unei tăceri enigmatice. Irisz priveşte într-un punct îndepărtat asemenea oamenilor pierduţi în propriile gânduri, astfel încât pare că trece dincolo de ecran atunci când mimica dezvăluie înverşunarea omului de neclintit. Farmecul evanescent şi tăcerea lui Irisz contrastează derutant cu agitaţia personajelor din jurul ei, mai ales în scenele în care se apropie de răspunsurile cu potenţial inflamabil.
Căutarea răspunsurilor de către Irisz seamănă la un moment dat cu un spectacol suprarealist învăluit de vraja cu farmec oniric a nopţii, amintind de unele compoziţii ale lui Paul Delvaux, în care este suficient un singur detaliu discordant, venit din cu totul alt plan al realităţii decât cel al compoziţiei, pentru a crea stranietate. Doar că aici stranietatea este acoperită de terifiant, un terifiant mut, care amână dezlănţuirea.
La reprezentarea acelui tip de stranietate enigmatică au contribuit jocul actoricesc al celei ce o interpretează pe Irisz şi desfăşurarea narativă. Juli Jakab poate da naştere unui personaj care exprimă enorm vorbind cât mai puţin. Acest personaj este ideal pentru acel tip de naraţiune în care indiciile iau forma unui cortegiu bizar de evenimente imprevizibile care imită realimsmul, dar au o desfăşurare ce poate părea lipsită de un sens clar.
Irisz rătăceşte prin Budapesta filmată seducător datorită contrastelor. Are parte de un periplu în care indiciile o vor obliga să traverseze mai toate straturile oraşului, arătându-i o realitate ce asaltează înspăimântător, fără a prezenta răspunsuri dătătoare de sens. Mulţi ar spune că filmul seamănă cu succesiunea acelor scene ce alcătuiesc un coşmar, în care înţelegerea mesajelor este diluată, iar personajele secundare sunt purtătorii unor mesaje simbolice. Periplul coşmăresc al lui Irisz tranformă cadrele picturale din simple decoruri în adevărate compoziţii bizare, ce fac din realitate un carnaval întunecat al deznădăjduiţilor şi al celor deformaţi de vicii.
Rătăcirea lui Irisz prin Budapesta va tulbura apele în existenţa lui Oszkar. Există un perpetuu joc de-a şoarecele şi pisica între Irisz şi intimidantul personaj interpretat de Vlad Ivanov, însă este un joc subtil, plin de tăceri şi priviri ce fac trimiteri la nişte secrete sumbre. Acest joc al deconspirărilor amânate, în care personajul feminin vrea să afle secretul legat de soarta angajatelor lui Oszkar, dar i se pun tot felul de piedici, va fi unul suficient de înşelător pentru amplificarea fiorilor asociati sinistrului, vitali pentru un astfel de film.
La început, regizorul îi va da spectatorului impresia că asistă la un film dezlânat, cu scene între care nu există o legatură coerenţă, cu scenariu scăpat din mână. Însă exact când ai fi tentat să afirmi că vezi o transpunere nereuşită a reţetei lui Hitchcock în zona filmelor de epocă, spectatorul va avea parte de surpriza ce are toate şansele de a-l determina să afirme la final că a văzut un film interesant.
În ce a constat elementul-surpriză? În descoperirea unei afaceri ascunse, derulată eficient, dincolo de faţada respectabilă a magazinului cu pălării de lux. Este genul de afacere despre care doar se bănuieşte, cu nişte ramificaţii sordide, ce duc spre nobilimea cu gusturi perverse. Doar că în locul unei denunţări clare, menite să reflecte acea realitate duală a unui oraş imperial, unde strălucirea şi degradarea umană convieţuiau, mai ales în soarta femeilor atrăgătoare, dar născute în mediile lipsite de privilegii, vei avea parte de o abordare mult mai ingenioasă. Este o abordare pe placul amatorilor de proze scurte în care maleficul ia o turnura enigmatică, dezvăluită mai degrabă prin simboluri ce dau fiori pe şira spinării sau prin gesturi ce descriu pericolul prin devierea bruscă de la ritualul unei banale scene de salon, în care nobilul manierat o invită curtenitor pe femeia naivă să-i ţină companie.
Misterul sprijinit pe încercarea de a deconspira maleficul aminteşte de acele poveşti citite cu sulfetul la gură, în care un personaj ce vrea să îşi facă dreptate îniţiază o călătorie prin locurile periculoase ale oraşului descris la intersecţia dintre realism şi halucinant. Ţi se dă de înţeles că poţi găsi cheia secretului tenebros legat de afacerea necurată ce duce la dispariţia suspectă a croitoreselor tocmai în viciile oraşului. Doar că Laszlo Nemes dovedeşte că stăpâneşte foarte bine talentul de a te deruta prin mutarea secretului într-o zonă alegorică, din care explicaţiile clare au fost extirpate.
În Sunset, răspunsurile doar se ghicesc, atât cât să le permită fiorilor produşi de suspansul tenebros cu accente perverse să îşi facă efectul. Simţi cum respiră pericolul din jurul protagonistei, dar nu îl vezi. Ghiceşti ce se întâmplă cu fetele dispărute, însă răspunsul are o tentă suprarealistă care nu pare deloc neverosimilă, dimpotrivă, se camuflează perfect în realitatea acelei epoci.
LYTE video
Citeşte şi Budapest Noir – Intrigă detectivistă suculentă, plasată în ispititoarele decoruri interbelice
Budapest Noir – Intriga detectivista suculenta plasata in ispititoarele decoruri interbelice
