Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 27

Editor's pick

Ultimele

Tentatia de a fi fericit – Amintiri imprevizibile despre frumusetea convingatoare a existentei umane

Adriana Gionea
-
2
Tentatia de a fi fericit – Amintiri imprevizibile despre frumusetea convingatoare a existentei umane

Oricine scrie despre fericire în zilele noastre seamănă cu acrobatul idealist care se încumetă să meargă pe sârmă la înălţimi ameţitoare, în timp ce spectatorii de la sol îi strigă obsesiv Prăbuşeşte-te!

Lorenzo Marone este genul de autor care nu descurajează. Acesta duce până la capăt acrobaţia la înălţime, dar scriitura lui degajă naturaleţea şi lejeritatea celui obişnuit deja să facă slalom printre elementele ce i-ar sabota romanul: clişeele, scepticismul cinicilor, simplismul tâmp şi îndemnurile ridicole. Marone deţine aşadar secretul reţetei folosite pentru a-l face pe cititor să mai creadă în posibilitatea fericirii tocmai prin vocea unui personaj ce a ratat-o mereu.

Ecranizat în 2017 cu titlul La tenerezza, de către Gianni Amelio, Tentaţia de a fi fericit este un roman adorabil, uşor de citit, dar nici pe departe facil. Succesul de public i se datorează expresivului Cesare. El este personajul principal, care îşi derulează trecutul în timp ce încearcă să se bucure de ce i-a mai rămas dintr-un prezent hotărât să îl reapropie de persoanele dragi şi de umanitatea înţeleasă prin compasiune şi acceptarea slăbiciunilor. Însă apropierea se va face într-un mod neaşteptat, care îl va scoate pe Cesare din amorţire şi din spirala remuşcărilor.

La vârsta la care alţii îşi contemplă melancolic ultimele zile, septuagenarul Cesare priveşte în urmă cu autoironie şi înainte cu genul acela rar de sarcasm tandru. Îşi rememorează iubirile (mai ale pe cele neîmplinite). Îşi justifică adesea indecent, dar asumat, infidelităţile, şi face o retrospectivă plină de autoironie a idealurilor şi visurilor abandonate sau risipite. Revizitarea trecutului este încurajată de prezentul care îi cere să facă în ultimii ani ai existenţei ceea ce nu a reuşit într-o viaţă întreagă: să acţioneze la timp şi hotărât pentru a nu-i mai îndepărta pe copiii lui şi pentru a păstra lângă el acele prezenţe feminine salvatoare.

Cesare va fi pentru mulţi varianta meridională, infidelă şi mult mai sofisticată din punct de vedere afectiv a protagonistului ţâfnos din romanul Un bărbat pe nume Ove. Doar că Lorenzo Marone îi permite personajului său din fremătătorul Napoli un anumit gen de libertinaj şi de hedonism târziu de care personajul nordic nu prea are parte.

Septuagenarul Cesare Annunziata ajunge până la urmă să te cucerească tocmai prin slăbiciunile şi greşelile sale, nicidecum uşor de trecut cu vederea. Sunt nişte slăbiciuni şi greseli pe care nici măcar nu le-ai fi anticipat în primele pagini ale confesiunii sale. Ce-i drept, începutul plin de umor al romanului este unul înşelător, deoarece anunţă derularea unei existenţe lipsite de evenimentele ce fac din povestea unui bărbat din Sud un film trepidant, demn de a fi povestit astfel încât să umple de admiraţie şi invidie privitorii.

Cesare ţi se prezintă la început asemenea unui bătrân demodat, unul incapabil să înţeleagă relaţiile de cuplu ale fiului său Dante cu bărbaţi, şi nici nevoia fiicei sale pe nume Sveva de a regăsi entuziasmul alături de un amant care să îi ofere încrederea în sine ce ar fi trebuit să fie încurajată de soţ. L-ai putea uşor eticheta drept un moş retrograd, gata să vadă o apocalipsă a moralei acolo unde alţii văd o reconfortantă oază de libertate în trecătoarea lor existenţă. Apoi descoperi că nici el nu a fost un sfânt. Nu numai că nu şi-a refuzat nici o plăcere secretă când era însurat, dar nici măcar la bătrâneţe nu stă potolit – are o amantă mai tânără cu două decenii decât el, adică trecută şi ea de 50 de ani, însă având încă trupul dezirabil, care i-a permis continuarea meseriei de vânzătoare de plăceri.

Văduv şi consolat de amanta sa empatică pe nume Rossana, Cesare îi redescoperă pe cei din jur. Reuşeşte să tolereze mai uşor orientarea sexuală a fiului său Dante – ajuns proprietarul unei galerii de artă contemporană – singurul care vede partea luminoasă a tatălui său din ce în ce mai ursuz. Tot cu ajutorul Rossanei, Cesare se apropie de fiica lui, Sveva, care îi aminteste acestuia de toate greşelile din relaţia cu soţia lui, mai ales după ce Sveva îi dezvăluie un secret din viaţa Caterinei (soţia lui Cesare), un secret ce îl va lovi pe infidelul Cesare în orgoliu.

Dialogurile dintre Cesare şi copiii lui, dar mai ales dintre el şi Rossana, vor fi o gură de aer pentru cititorii dornici de a se refugia în paginile unui roman savuros, în care umorul inteligent, nostalgia duioasă, iubirea faţă de aproape şi concluziile înduioşătoare despre nevoia de celălalt se îmbină în replici simple, dar pline de substraturi. Discuţiile personajelor şi pasajele introspective sunt construite abil, încât să redea acea spontaneitate a concluziilor despre sine, dragoste, ataşament şi prietenie, menite să-ţi readucă zâmbetul pe buze chiar şi după o zi apăsătoare.

Viaţa lui Cesare devine de fapt amintirea schimbărilor provocate de femei. Cesare s-a lăsat modelat de atenţia acordată de sexul opus încă din preadolescenţă, însă nu a putut lua hotărârile corecte pentru a le păstra lângă el pe cele despre care spune că au fost iubirile vieţii lui. Pe una dintre femeile ce l-au marcat o chema Emma. Tot Emma o cheamă pe vulnerabila şi mult mai tânăra lui vecină, care îi aprinde ultima scânteie de vitalitate afectivă atunci când îşi găseşte refugiul în apartamentul lui Cesare pentru a-şi plănui fuga de soţul violent.

Emma li se alătură femeilor capabile să aline singurătatea lui Cesare – candida şi voluptuoasa Rossana şi Eleonora, vecina ce şi-a câstigat renumele de pisicăreasă, denumire dată de italieni femeilor care îşi umplu casele de pisici abandonate. Alături de aceste femei şi de Marino, singurul prieten care i-a mai rămas, Cesare va încerca să ia măcar o dată în viaţă deciziile vitale în momentele de cumpănă, să se mai bucure de apropierea semenilor la vârsta la care apare tentaţia izolării în propriul trecut şi va deveni dureros şi totodată amuzant de sincer faţă de propria conştiinţă.

Tentaţia de a fi fericit îţi oferă doar un răgaz necesar meditaţiei asupra modului în care ai putea acumula experienţe menite să încurajeze căutarea fericirii la o vârstă ce permite doar plafonarea, stagnarea şi însingurarea. Totodată, stilul prin care a fost construit personajul Cesare îţi va capta atenţia de la prima până la ultima pagină într-un ritm trepidant.

Protagonistul nu îţi va permite să îi parcurgi amintirile şi nici prezentul (încă) plin de surprize printr-o lectură înceată, plină de întreruperi. O replică spontană, o acţiune imprevizibilă care va stârni hohote de râs, un gând sau un flashback din trecutul amoros vor transforma tihna unui pasaj melancolic pe fundalul apusului ce se prelinge peste Napoli într-un şuvoi alert de fapte, deoarece septuagenarul Cesare încă mai poate declanşa evenimente care să le schimbe vieţile celor din jur.

Pe măsură ce te vei apropia de final, emoţiile stârnite de acest personaj se vor modifica brusc, într-un mod plin de contradicţii, asa cum este de fapt şi existenţa umană. Îl vei admira pe Cesare, uneori îl vei compătimi, alteori îl vei şi detesta, mai ales când vei afla cum s-a complăcut în imposibilitatea de a fi mult mai prezent în viaţa familiei.

Cesare se dovedeşte a fi un personaj mult mai complex decât ai fi bănuit în primele pagini. Te va lăsa perplex, te va amuza, dar te va şi revolta, cum o poate face de fapt orice fiinţă umană surprinsă între măreţia condiţiei de muritor ce îşi acceptă fragilitatea şi trăsăturile caricaturale pe care şi le dezvăluie fără teamă cel ce îşi vede propria laşitate când îşi face bilanţul.

Vei aprecia la acest roman talentul scriitorului de a capta printr-un stil mai degrabă sentimental (dar fără sentimentalisme) ceea ce îi preocupa de fapt pe autorii acelor opere literare monumentale, sobre, copleşitoare, devenite romane-cult din topurile intelectualilor gravi. Ai impresia că marile teme ale literaturii universale: iubirea, căutarea sensului vieţii, împăcarea cu sine, teama de moarte, explorarea propriei conştiinţe şi asumarea vinovăţiei se lasă îmbăiate şi molipsite de acea poftă de viaţă din sudul Italiei, astfel încât să le permită revelaţiilor finale să lumineze personajele, nicidecum să le deformeze prin angoasă.

Citeşte şi The Place (Localul) – Străini în căutarea fericirii

Nebune de fericire – Prietenia, ultimul refugiu al normalităţii

The Place/Localul – Straini in cautarea fericirii

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalitatii

Cold War – Vraja iubirii patimase, intr-o nostalgie alb-negru

Adriana Gionea
-
0
Cold War – Vraja iubirii patimase, intr-o nostalgie alb-negru

Cold War, semnat de regizorul devenit faimos datorită peliculei Ida, a fost aşteptat cu nerăbdare de cinefilii pentru care un film reuşit are neapărat cadre menite să îl apropie de arta fotografică. Nu vei fi dezamăgit dacă faci parte din această categorie. Te vei declara impresionat de calităţile vizuale ce i-au sedus mai întâi pe spectatorii de la Cannes, unde Paweł Pawlikowski a câştigat Premiul pentru regie.

Vei vedea în acest film alb-negru unele dintre cele mai frumoase imagini ale Parisului nocturn. Imaginile în care umbrele şi luminile alternează feeric şi enigmatic pe malurile Senei – captate în ritmul lent al vaporaşului cu îndrăgostiţii din Est fugiţi în Vest – i-ar fi impresionat şi pe fotografii iconici ai Parisului, precum Bresson, Doisneau ori Brassai. Nu lipseşte nici ritmul frenetic al barurilor de jazz inundate de lumina pâcloasă în care se refugiau damnaţii artişti ai Estului dominat de Stalin.

Decorul acestui Paris alb-negru îmbrăţişează poetic trepidaţiile unei iubiri devoratoare, aşa cum se dovedeşte a fi de cele multe ori acea iubire sudată de atracţia puternică dintre doi oameni având personalităţi diferite şi proveniţi din medii opuse. Iar în Cold War, această iubire este cu atât mai tulburătoare (dar şi irezistibilă pentru spectator) cu cât se află sub semnul interdicţiei, al prigoanei devenite umbra unui dictator de neînfrânt (Stalin), chiar dacă nu vei avea parte de secvenţele terifiante cu lagăre şi interogatorii urmate de tortură.

Protagoniştii-artişti – Zula (Joanna Kulig) şi Wiktor (Tomasz Kot) – au trăsături inspirate de cele aparţinând părinţilor lui Paweł Pawlikowski. Când îşi aminteşte de părinţii săi, cărora le-a dedicat filmul premiat la Cannes, regizorul afirmă: Părinţii meu au fost oameni minunaţi şi foarte puternici, însă, ca şi cuplu, au fost o catastrofă absolută.

photo: Independenta Film

Vei descoperi un personaj feminin ce degajă o senzualitate năucitoare şi precoce, de neîngrădit, şi un pianist de jazz luat cu asalt până la subjugare de această feminitate impetuoasă. Protagoniştii marii iubiri (aproape) imposibile vin din Polonia abia intrată în anii comunismului. Dragostea lor cu năbădăi va fi un du-te-vino între ţara natală şi oraşele strălucitoare din Occident.

Datorită imaginilor alb-negru, cadrelor fotografice, subiectului răvăşitor, ce leagă destinele individuale neliniştite de istoria tulbure, şi farmecului old school al actorilor din rolurile principale, Cold War a fost considerat un seducător tribut adus cineaştilor de altădată. Regizorul Paweł Pawlikowski mizează inspirat pe inepuizabila nostalgie a spectatorului care visează la acele decenii din istoria cinematografiei pe care nu le-a trăit. Este o nostalgie întreţinută de filmele-cult revizitate, ce îl mişcă puternic datorită unor personaje ale căror decizii sfâşietoare sunt umbrite de motive greu de înţeles, ce lasă în urmă o enigmă.

photo: Independenta Film

Timp de aproape 90 de minute, marele ecran devine o capsulă derutantă. O capsulă în care prezentul rămâne suspendat pentru a-ţi permite scufundarea vizuală plină de voluptate într-un timp în care se iubea pătimaş, nesăbuit, şi în care graniţa subţire dintre inocenţă şi obsesia impetuoasă hrăneşte nevoia de spectaculos dezvăluit în umbrele sălii de cinema.

În Cold War se iubeşte împotriva propriei raţiuni şi a instinctului de conservare menit să alimenteze frica, împotriva unor vremuri ale urii şi uneori împotriva propriei fericiri. Nostalgia spectatorului este alimentată prin învăluirea acestui love story pătimaş în vraja boem-nocturnă a unor oraşe cosmopolite securizante pentru boemii din Est, cum era Parisul noii epoci jazz postbelice.

Pawlikowski redă această iubire tumultuoasă, ce durează o viaţă şi apropie extazul de chinul psihologic, înlănţuind personajele în propria neputinţă de a rămâne lângă Celălalt până la capăt. Stilul său cinematografic aminteşte de fotografiile ce surprind îndrăgostiţii din Parisul iconic – fotografii în care stările personajelor nu sunt clarificate prin explicaţii, ci mai degrabă învăluite în senzualitatea degajată de siluetele decupate din întunericul străzii de lumina unor felinare. Iar când tăcerea sparge farmecul evanescent al străzilor pariziene pe timp de noapte, aceeaşi tendinţă a spectatorului de a-şi explica motivele din spatele reacţiilor unui personaj feminin vulcanic şi ale unui muzician subjugat de acesta este deviată spre acceptarea ambiguităţii ce înconjoară de fapt întreaga relaţie de cuplu din film.

photo: Independenta Film

Vei mai descoperi o relaţie ce degajază ispita unei legături aflate între abisal şi sacru (întâlnirea pe fundalul unei biserici în ruină aminteşte de poezia tarkovskiană). În anumite scene, relaţia capătă forţa unui legământ aproape arhetipal, bazat pe o atracţie puternică, surprinsă aşa cum vezi mai degrabă în filmele-cult ale regizorilor de altădată: folosindu-se imagini picturale, o coloană sonoră care să reflecte vigoarea unei legături acaparante şi creşterea intensităţii unei atracţii stârnite de acel ideal feminin devenit întruchiparea ispitei înnăscute, libere, crude, necizelate, care nu permite infiltrarea nici unui apel la raţiune, înfrânare sau măsură venit din partea unui personaj masculin.

Zula, personajul feminin pe care se sprijină de fapt elementele ce seduc spectatorul, este o poloneză ademenitoare din mediul rural, ajunsă vedeta unui ansamblu ce reinterpretează temele folcrorice aşa cum îşi doreau adeptii lui Stalin. Joanna Kulig intră memorabil în pielea Zulei, o tânără curajoasă, irezistibilă, emanând o sexualitate precoce, dezinhibată şi hotărâtă să obţină ceea ce vrea folosindu-şi farmecul de care este cât se poate de conştientă.

Zula devine raţiunea de a fi a muzicianului stilat Wiktor. El se simte atras iremediabil de această dezinvoltură ieşită din matcă, mai ales de forţa ei de a-şi schimba destinul, emanată de obicei de cea născută pentru a ispiti, având şi un trecut dubios (Zula a stat un timp la şcoala de corecţie, după ce şi-a înjunghiat tatăl ce a încercat să o abuzeze).

Personajul masculin este opusul Zulei. Amintind de personajele rafinate şi totodată clocotitoare interpretate de Ralph Fiennes, el reprezintă intelectualul ce trebuie să înveţe cum să se ferească de umbra lui Stalin întinsă peste Polonia anilor ‘50. Strategia lui de supravieţuire până la fuga în Vest constă în adaptarea cântecelor din zestrea folclorică poloneză la noua estetică ridicolă a propagandei ce viza şi convertirea populaţiei de la sate. Zula îi devine muză, iubită, călău senzual, dar mai ales capcana ce îi amână desprinderea totală de Est pentru construirea unei cariere strălucite de jazzman exotic sosit la Paris.

Wiktor şi Zula  formează un cuplu al extremelor unite până la final tocmai de ceea ce le separă încă de la începutul relaţiei. El reprezintă o lume apusă, înghiţită de comunism, ea se aruncă plină de entuziasm într-un prezent incert. În timp ce Zula se bucură de oportunităţile prezentului, din care se înfruptă fără oprelişti, personajul interpretat de Tomasz Kot degajă melancolia ce-i domoleşte la început reacţiile pătimaşe, având farmecul nobilului dezmoştenit de noile vremuri.

photo: Independenta Film

Succesul filmului se datorează mai ales contrastului dintre Zula şi Wiktor. Ea este energică, nesupusă, gata să se lase pradă instinctelor şi trăirilor vulcanice. Datorită actriţei Joanna Kulig, regizorul va prinde spectatorul în mrejele personajului feminin ce are frumuseţea arhaică, dar plină de magnetism, a fetei din mediul rural înzestrate cu acele trăsături ce o vor propulsa în lumea divelor la care visează în secret mai toţi bărbaţii.

Muzica joacă un rol vital în succesul acestui film, în special în scenele ce surprind acele diferenţe care înteţesc şi mai mult atracţia dintre personaje. Wiktor este simbolizat de jazzul emancipaţilor, al esticilor cosmopoliţi şi educaţi. Zula este înconjurată de nimbul senzual pe care îl regăseşti în tablourile ce redau feminitatea rurală pe al cărei chip se ghiceşte versatilitatea femeii sigure pe propriile farmece, ademenitoare şi mândre, ce pare să-şi aştepte iubitul care să o şlefuiască.

Tot despre şlefuire va fi vorba şi în metamorfoza personajului feminin. Zula va trece de la ipostaza strengăriţei neruşinate ce ar fi intrat în gura satului, devenind sursa invidiei feminine, la ipostaza tranzitorie a cântăreţei de folclor ajunse în patul ştabilor comunişti pentru a-i spiona apoi pe chiaburi, iar în final atinge ipostaza cântăreţei languroase cu farmec slav, care învaţă limba franceză pentru a deveni o divă pariziană al cărei farmec poate rivaliza cu al vedetelor din filmele Noului Val.

photo: Independenta Film

Deşi a fost promovat asemenea unui film despre iubire în timpuri ostile mai ales libertăţii şi freneziei individuale, filmul pare mai degrabă un elogiu al feminităţii anarhice, fruste, dezinhibate, care ia în posesie şi care se sustrage oricărei tentative de a-i da un sens clar, de a o supune regulilor. Vei descoperi un personaj feminin pus în valoare tocmai de ceea ce i-ar contesta farmecul: necizelarea, care devine mai degrabă un atuu, deoarece îi sporeşte senzualitatea dezinhibată.

Pe cât de magnetic este personajul feminin, pe atât de estompat şi discret este cel masculin al cărui rol este doar acela de a fi un conţinător al obsesiei pentru femeia care subjugă. Un psihanalist ar spune ca nesupusa Zula trezeşte, zgândăreşte şi coagulează toate pornirile naturale ce au fost inhibate, refulate prin educaţie, prin cizelare. Un tovarăş din vremea lui Stalin ar fi spus că aceasta devine întruchiparea frumuseţii având origini sănătoase, care îl subjugă pe burghezul temperat, lipsit de vlagă, ale cărui simţuri lâncezeau până să întâlnească vitalitatea copleşitoare a omului nou.

Când prezintă conflictele dintre cele două personaje, care le conduc spre decizii nefaste şi le determină să se caute între Polonia rurală, descrisă în cadre demne de un film clasic, şi Parisul fotografic, regizorul nu recurge la observaţii psihologice. Nu profunzimea chirurgicală prin care se ajunge în abisurile atracţiei îl interesează, ci mai degrabă imaginea unui cuplu înţeles prin ruperile de ritm ale muzicii.

Cold War va fi o voluptate cinematografică doar pentru cei ce sesizează importanţa simbolică a coloanei sonore, care înlocuieşte explicaţiile psihologice. Ei vor înţelege forţa scenelor alb-negru în care apare Zula în costume tradiţionale, în scene ce transformă kitschul stalinist cu pretenţii rurale în cadre elegante, hipnotice şi poetice, devenite o anexă din arsenalul de seducţie al personajului feminin. De fapt, întregul film demonstrează talentul unui regizor de a găsi licăriri irezistibile şi momente de intimitate afectivă într-o poveste din vremuri hâde, care au ridicat urâţenia monumentală şi grandomania la proporţii ridicole, distopice.


LYTE video

S-ar putea să îţi placă Top 10 filme despre iubiri imposibile

Top 10 filme despre iubiri imposibile

Lumea care n-a fost – Vei adora limba de altadata

Adriana Gionea
-
0
Lumea care n-a fost – Vei adora limba de altadata

Te va convinge să citeşti acest volum până la ultima pagină tocmai ceea ce te-ar fi putut irita încă de la primele rânduri: limba arhaică vorbită în Moldova secolului al XVII-lea (la final vei găsi un mic dicţionar în care sunt traduse arhaismele). Dacă încetineşti ritmul suficient de mult cât să descifrezi cuvintele şi frazele vii scrise după alte reguli, vei fi răsplătit printr-o lectură plină de umor şi de revelaţii despre cei din care ne tragem.

Vei (re)descoperi plăcerea de a citi într-o limbă autohtonă efervescentă, ghiduşă, fluidă, colorată, dezinvoltă, comică pe alocuri şi având o muzicalitate irepetabilă. Graiul moldovenilor de acum sute de ani va fi o terapie pentru urechile cititorului actual, ce are parte din ce în ce mai des de o limbă română oficială simplificată, sărăcită, anchilozată, dezrădăcinată, sufocată de limba de lemn a eficienţei din zona business, mai bine zis o limbă din ce în ce mai alienantă pentru cei mai creativi din fire.

Lumea care n-a fost este o bijuterie pentru cititorii pasionaţi de istorie, mai bine zis de acea istorie văzută prin ochii oamenilor simpli. Însă oamenii simpli din Moldova secolului al XVII-lea se dovedesc a fi ageri în observaţii cu tâlc, dibaci în mânuirea condeiului pentru născocirea unor mărturisiri care să-i scoată din bucluc şi mai ales înzestraţi cu simţul umorului căruia nu se sfiesc să îi dea o tentă de autoironie. Personajele cărţii sunt gata oricând să mai slobozească o vorbă de duh abrazivă la adresa marii stăpâniri sau a metehnelor dibuite la vecini sau la aşa-zişii venetici sosiţi cu gânduri de cotropire.

Ovidiu Pecican a publicat Lumea care n-a fost special pentru cei dornici de a găsi poveşti uitate în arhive sau rătăcite prin cufere de familii boiereşti. Poveştile acestea pot fi închegate din fapte mărunte în imaginaţia cititorului rătăcitor prin alte veacuri, ce adoră să analizeze personalitatea umană dezvăluită prin scrisori sau epistole, cum li se zicea în limba veche.

Lumea care n-a fost are de fapt la bază o colecţie de epistole, 92 la număr. Unele au fost scrise de bărbaţi amorezaţi, trimişi la oaste să oprească mazilirea lui Vodă. Altele fost-au trimise de soţii care se dedau adulterului sau de afemeiaţi plecaţi la datorie, care se lasă prinşi în mrejele păcătoaselor focoase întâlnite pe drumurile bătute de tătari sau de slavi. Mai sunt şi epistolele sentimentale, umplute cu speranţele şi amăgirile unui pitar amorezat de o femeie cu statut, cele de parvenire, semnate de slugarnici dornici de a intra pe sub pielea noului domnitor impus de Înalta Poartă de la Stambul, cele scrise de fecioare plictisite sau de soţi geloşi puşi la punct de nevasta aprigă ce nu lasă intimidată cu una cu două de ameninţarea cu bătaia.

Citind gândurile acestor oameni ce nu se sfiau să recunoască fapte ruşinoase, dorinţe condamnate de morala vremii, ascunse visuri de mărire sau doruri senzuale, te vei întreba dacă nu cumva ai în faţă cartea pe care ar fi scris-o un pictor al vieţii forfotitoare precum Bruegel, dacă istoria l-ar fi pregătit să devină un scriitor în Moldova secolelor trecute. Vei descoperi în scrisorile incluse în acest volum acelaşi tablou încărcat al ipostazelor umane pline de expresivitate din epoca lui Bruegel.

Exact ca într-o galerie de artă în care personajele pictate creează iluzia că sunt gata să ignore graniţele ramei pentru a zburda nestingherite prin lumea ta, personajele din Lumea care n-a fost îţi intră în casă. Vei avea impresia că îţi vorbesc fără ocolişuri despre ceea ce le sperie, le ademeneşte, le face să iubească viaţa.

Totodată, vei mai descoperi în cel mai dezinhibat mod cu putinţă acele valori la care se închinau strămoşii noştri, ce prejudecăţi aveau, care dintre ele au supravieţuit modelând memoria colectivă, dar mai ales cum se raportau ei la alteritate, la traume, la sexul opus, la ideea de cuplu şi de căsătorie, la putere, la neputinţa de a fi liberi într-o ţară ce atrăgea cotropitorii marilor imperii precum ispitea bărbaţii cu gânduri necurate o muiere iubăreaţă şi bună gospodină (de altfel, mulţi dintre autorii acestor epistole fac referire insistent la farmecele feminine).

Lumea care n-a fost este mai mult decât o colecţie de scrisori pe care doar le citeşti. Este mai degrabă una care te invită să o locuieşti printr-o imersiune lingvistică totală, aşa cum rar ai mai întâlnit în cărţile publicate în ultimii ani.

Citeşte şi Manuscrisul fanariot – Bucureştiul fabulos

Blestemul tâlharului mustăcios – Îţi potoleşte foamea de poveşti

Manuscrisul fanariot – Bucurestiul fabulos

Blestemul talharului mustacios – Iti potoleste foamea de povesti. Boieroaicele focoase, intrigile si comicul sunt incluse in reteta

 

Leto (Summer) – O revelatie si o incantare pentru fanii rockului subversiv

Adriana Gionea
-
0
Leto (Summer) – O revelatie si o incantare pentru fanii rockului subversiv

An de an, cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest descoperi câte un film de care te îndrăgosteşti de la primele cadre, dincolo de clasamentele unor critici şi de pariurile cinefililor pentru marele trofeu Palme d’Or. Anul acesta, bijuteria de la Cannes a fost Summer (Leto), al regizorului Kirill Serebrennikov.

Leto, inspirat de hitul cu acelaşi nume al unui star de pe scena underground din anii ’80, este un film încântător, nostalgic şi plin de prospeţimea subversivă a rebelilor luminoşi. Are de fapt acel farmec asociat oricărui film reuşit care aminteşte de energia, obrăznicia inocentă, de idealurile şi de pasiunea molipsitoare ale rockerilor din ultimii ani ai Cortinei de Fier.

Vei simţi energia electrizantă a unui concert rock şi nostalgia respirată de imaginile alb-negru ce surprind frumoşii nebuni ai perioadei în care muzica rock deschidea minţi şi alimenta neîncentat curajul unei generaţii care schimba lumea. Coloana sonoră, dezlănţuirea protestului prin rock, alternanţa dintre vivacitatea neastâmpărată şi armonia sentimentală a chitarei pe malul mării plus carisma personajelor îi va face să adore limba rusă până şi pe cei ce nu şi-o imaginau compatibilă cu melodicitatea.

Calităţile seducătoare ale filmului şi coloana sonoră irezistibilă sunt completate de modul seducător şi autentic în care actorii au intrat în pielea rockerilor ce au bucurat generaţii condamnate la o viaţă cenuşie sub comunism. Jocul actoricesc este atât de convingător, încât, imediat după film, vei căuta cu febra unui colecţionar acele viniluri cu melodiile rockerilor din undergroundul rusesc al anilor ’80 sau te vei întreba de unde poţi cumpăra un album ce include piesele din coloana sonoră a filmului Leto.

Dar cine au fost de fapt rockerii amintiţi de persoajele filmului şi cât de mare a fost influenţa lor înainte de căderea comunismului? După un mic research, vei mai afla că rockerul misterios având trăsături asiatice, interpretat memorabil de Teo Yoo, este de fapt un idol al scenei rock din Est. Se numeşte Viktor Tsoi şi a fondat grupul Kino, declanşând o adevărată manie în rândul iubitorilor de rock din Rusia, dornici de a trăi în libertate. Farmecul său l-a convins pe regizorul kazah Rashid Nuhmanov să îl distribuie în filmul The Needle.

photo: IMDB

Filmul mai prezintă întâlnirea dintre Viktor Tsoi şi un alt rocker faimos, Mike Naumenko (Roman Bilyk) – fondatorul trupei Zoopark – şi partenera de viaţă a lui Naumenko, Natalia (Irina Starshenbaum), de care Viktor Tsoi pare să se fi simţit atras.

Mike Naumenko a fost puternic influenţat de muzica vestică. Prin stilul şi prin compoziţiile sale a dorit să construiască o punte între visurile tinerilor subversivi din URSS şi idealurile rockerilor occidentali, care îi adorau pe Bob Dylan, Led Zeppelin, T.Rex, Lou Reed şi David Bowie (referinţele la starurile occidentale sunt omniprezente în film, atât la nivelul coloanei sonore, cât şi al esteticii anumitor scene şi cadre menite să amintească de videoclipurile rock sau de cultura protestului din Vest).

Totuşi, filmul nu este o biografie cu date clare, de aceea este nevoie ca spectatorul să facă un mic research după film. Pentru Kirill Serebrennikov este mai importantă imersiunea ta în atmosfera clubului de rock din Leningrad, care devenise o oază de libertate şi euforie. Majoritatea scenelor te fac să uiţi că te afli în sala de cinema şi nu în mijlocul mulţimii în delir de la un concert rock. Tocmai de aceea stările şi vibraţia date de entuziasmul transmis de personaje nu trebuie întrerupte de explicaţii lămuritoare ce ar disipa vraja scenelor ce au recreat atmosfera euforică din timpul concertelor.

Atunci când nu te aruncă în mijlocul tinerilor din Leningrad veniţi să îi vadă live pe Viktor Tsoi şi Mike Naumenko, regizorul te trimite pe o plajă aproape pustie, unde aceştia vorbesc, încep să cânte la chitară, flirtează, apoi se aruncă în valuri. Vei observa că atunci când nu te branşează la entuziasmul colectiv din timpul unui concert, regizorul creează o intimitate între tine şi personaje, vitală pentru succesul filmului său.

Regizorul vrea să-ţi creeze iluzia că te afli cu ei pe plaja surprinsă într-o lumina candid-nostalgică, apoi în apartamentele boeme din Leningrad, unde se strâng pentru a cânta şi pentru a face planuri. De fapt, acest film este mai degrabă o perindare între sălile de concerte şi camerele personajelor decât o poveste închegată.

Leto nu este un film despre suişurile şi coborâşurile din existenţa unui rock star, ci o succesiune de scene cu dialoguri şi cântece menite să transpună viaţa cotidiană a unui rocker din undergroundul sovietic. Modul în care este transpus ritmul cotidian al personajelor seamănă cu scăldarea în acel timp propriu al unui beatnik, devenind o contra-replică la arta ce elogia viitorul socialist şi rutina oamenilor muncii.

photo: https://www.festival-cannes.com/en/films/leto

Prezentat în afara spaţiului rus, Leto se va dovedi a fi mai mult decât un episod din trecutul rockului estic sau un omagiu local adus tinerilor deschişi la minte din ameninţătoarea Uniune Sovietică. Filmul este mai degrabă un mesaj universal de reîmprospătare a memoriei celor tineri din prezent, de revitalizare a ceea ce se numeşte youth culture – acea închegare vitală, molipsitoare şi irezistibilă de forţe creative, solidaritate, protest non-violent care schimbă mentalităţi şi canoane estetice, bucurie de a trăi, curaj nebunesc, vizionarism şi îmbrăţişare a nonconformismului sănătos pentru libertatea personală. De fapt, întregul film este un tribut adus rockerilor din toată lumea, ce au făcut o adevărată religie din libertate.

Tributul adus de regizor leagă de Occident acel Est care începea să pulseze îmbătat de presimţirea schimbărilor din anii ’80. Personajele filmului îi idolatrizează pe rockerii anilor ’60. Îşi tapetează camerele cu postere devenite icoanele rebelilor cosmopoliţi şi îşi folosesc imaginaţia pentru a face din jocul de-a şoarecele şi pisica dintre ei şi autoritate un videoclip rock, încât anumite scene capătă seninătatea unui musical despre tinerii ce au cântat împotriva sistemului.

Atât de prezentă era muzica în vieţile tinerilor ce îşi redefineau libertatea, încât regizorul decide că scenele pline de magnetism ale filmului să fie tocmai acelea în care personajele îşi imaginează că le dau replica ursuzilor din tramvaiul comunist pe hitul The Passenger al lui Iggy Pop (într-o versiune ce te va duce în extaz) sau că îi pot înfrunta pe tovarăşii din Securitate, puşi pe urmele lor, transformând hăituirea într-un spectacol punk amuzant şi fantezist, care aminteşte de estetica benzilor desenate sau a videoclipurilor old school.

Deşi viaţa personajelor este captivă într-o ţară cu dictatură, iar concertele lor au loc doar sub stricta supraveghere a unor miliţieni gata să-i înhaţe la orice vers cu tentă subversivă, filmul rămâne unul senin, cu momente de umor. În loc să te invite să-i compătimeşti personajele, regizorul te va face să le invidiezi, să regreţi că te-ai născut prea târziu pentru a te mai bucura de acea dezlănţuire de energie şi de voluptatea oferită de muzica interzisă.


LYTE video

Citeşte şi The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigătul tatuajelor

The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigatul tatuajelor

Recenzie Ailleurs si j’y suis – Misterul contelui din tablou

Adriana Gionea
-
0
Recenzie Ailleurs si j’y suis – Misterul contelui din tablou

Scriitorul Antoine Laurain i-a sedus pe mulţi cititori din România datorită romanului Pălăria Preşedintelui (Le chapeau de Mitterrand). Ailleurs si j’y suis este romanul prin care a debutat autorul francez Acest roman îi va încânta pe acei pasionaţi de artă pentru care un tablou este de fapt o uşă spre o lume plină de mistere, ce invită la călătorii în alte secole sau spre acel sine ascuns al privitorului.

Dacă în romanul Pălăria Preşedintelui te plimbă printr-un Paris efervescent al anilor ’80, făcând apel la plăcerile unei mese extravagante sau la voluptăţile olfactive pe care ţi le-a oferit unul dintre personaje, un celebru parfumier, în prima sa carte, Antoine Laurain a făcut apel mai degrabă la nevoia fiinţei umane de a se folosi de picturile reuşite pentru a evada într-un spaţiu magic.

Nevoia de a evada îl aduce pe avocatul parizian Pierre-François în faţa unui tablou din secolul al XVIII-lea. Colecţionar împătimit încă din adolescenţă, Pierre-François devine obsedat de chipul bărbatului din tablou. Motivul? Acest bărbat care a trăit cu mai bine de trei secole în urmă îi seamănă izbitor. Totuşi, asemănarea este observată doar de el, nu şi de prieteni. Nici măcar partenera de viaţă, enervată de mania de colecţionar a lui Pierre-François, nu îşi poate da seama că soţul ei şi bărbatul galant din tablou seamănă precum două picături de apă.

Altul în locul său ar fi urmat sfatul celui ce a inventat zicala: Dacă doi oameni îţi spun că esti beat, mai bine te duci să te culci. Nu şi Pierre-François. Acesta nu se lasă intimidat de ironiile apropiaţiilor care nu îi confirmă impresiile despre asemănarea dintre el şi aristocratul din tablou. Când tabloul îi dezvăluie simbolurile ce alcătuiesc blazonul personajului pictat, avocatul parizian devine un adevărat investigator al genealogiilor evanescente şi al blazoanelor.

Ancheta îl va purta în celebrul ţinut în care se află viile nobililor Mandragora. Aici, avocatul anonim este confundat cu nimeni altul decât faimosul conte de Mandragora, devenit ultimul urmaş al familiei nobiliare veche de aproape un mileniu. Acest conte a dispărut fără urmă în timpul unei călătorii spre Paris.

Deşi intenţionează să le spună localnicilor că el nu este contele revenit după o dispariţie inexplicabilă, Pierre-François alege să prelungească minciuna de dragul frumoasei soţii care îşi aşteptă bărbatul să se reîntoarcă, asemenea unei Penelope moderne. Captivat de frumuseţea acestei femei ce aminteşte de imaginea curtezanelor veneţiene din picturile semnate de Tizian, avocatul parizian decide să i se substituie contelui. Descoperă astfel secrete ce îl apropie de contele dispărut într-un mod la care nu ar fi îndrăznit să se gândească atunci când a descoperit portretul acestuia, în cadrul unei licitaţii.

Ailleurs si j’y suis pare un roman simplu, asociat mai degrabă unei lecturi-pansament, de weekend, menite să îţi reîncarce bateriile prin apelul la magie, la fantastic. Însă nu vei descoperi acel fantastic tâmp, enervant de simplist şi artificial. Talentul lui Antoine Laurain constă în apropierea inteligentă şi învăluitoare a prezentului de atemporal. Personajele sale alunecă dintr-un secol într-altul doar prin pronunţarea unui cuvânt având ecouri mitice şi enigmatice, aşa cum este şi mandragora.

Nu întâmplător este pomenită mandragora în istoria contelui din tabloul ce îl obsedează pe avocatul colecţionar. Mandragora este asociată cu vrăjitoria, iar legătura ei cu blazonul familiei nobiliare are nişte conotaţii menite să deschidă o trapă în realitatea imediată pentru a-i permite cititorului să cadă brusc într-o altă realitate, unde posibilitatea refacerii vieţii printr-un abandon în fantastic devine din ce în ce mai plauzibilă.

Datorită acestei căderi bruşte în atemporal, evenimentele devin o înlănţuire de mesaje cu tentă alegorică, dându-i acestui microroman adâncimi nebânuite. Cititorul se va întreba dacă nu cumva încercarea personajului central de a investiga misterul nobilului din tablou, care îi seamănă atât de mult, nu este altceva decât o exprimare simbolică a nevoii fiinţei umane de a se hrăni cu poveşti spectaculoase, de a limita cotidianul plat şi a lărgi poarta spre fantastic.

Pe măsură ce personajul central se apropie de elucidarea misterului ce îi dezvăluie adevărata identitate a barbatului din tablou şi legătura nebănuită dintre el şi nobilul pictat, ajungi să crezi fie că protagonistului i se joacă o farsă începută cu ademenirea lui pe tărâmul plin de vii al contelui, fie tu eşti cel căruia i se joaca de fapt această farsă având conotaţii multistratificate.

Citeşte şi My Tango with Barbara Strozzi – Obsesia pentru frumoasa veneţiană din tablou

Leilah Mahi 1932 – Necunoscuta seducătoare din Parisul interbelic

My Tango with Barbara Strozzi – Unde poate duce obsesia pentru frumoasa venetiana din tablou

Leilah Mahi 1932

 

19 carti pe care le vei gasi in decembrie in libraria preferata

Adriana Gionea
-
0
19 carti pe care le vei gasi in decembrie in libraria preferata

Decembrie este luna în care vei căuta poate cele mai bune cadouri. Dar mai întâi ar trebui să începi cu tine, aşadar fă-ţi cadou mai mult timp dedicat lecturii. Noi îţi recomandăm 19 cărţi interesante.

 

Confidentul

Helene Gremillon este una dintre cele mai apreciate scriitoare din spaţiul francofon. Tangou pentru Lisandra şi Confidentul sunt romanele datorită cărora s-a apropiat şi de cititorii din România. Republicată în 2018, traducerea primului roman al autoarei îţi aduce o poveste despre o editoare a cărei viaţă se schimbă după ce îi sunt expediate scrisorile altcuiva. Scrisorile devin o călătorie prin existenţele unor oameni având istorii personale uimitoare, pline de iubiri imposibile şi evenimente răvăşitoare, ce au legatură cu propria poveste.

 

Ultimele povestiri

 

Trei femei din generaţii diferite ajung protagonistele unor poveşti despre nevoia de libertate personală. Una dintre protagonistele cărţii Ultimele povestiri este Parascheva. Ea îşi părăseşte bărbatul pentru a se regăsi. Fiica ei, Ida, va divorţa si ea, pentru a cutreiera lumea, iar Maia, fiica Idei, va fugi la rândul ei în lume, crescându-şi singură fiul ca urmare a neîncrederii în bărbaţi. Olga Tokarczuk a scris un roman despre o nesfârşită căutare de sine şi încercare de a găsi un sens într-o existenţă marcată de fugi transgeneraţionale.

 

Păcatul originar

 

Actorul care i-a dat viaţă lui Zorba, celebrul personaj al lui Kazantzakis, ţi se destăinuie în volumul autobiografic Păcatul originar. Vei descoperi impresiile actorului iconic Anthony Quinn despre filmele în care a jucat, despre oamenii întâlniţi şi despre ţările vizitate, dar şi despre întâmplările din timpul filmărilor.

 

Zece Decembrie

 

George Saunders, unul dintre cei mai apreciaţi autori americani, distins cu Man Booker Prize în 2017, a scris o colecţie de povestiri intitulată Zece Decembrie. Prozele scurte reflectă întâlnirea dintre prezent şi trecut în viaţa unor personaje ce au parte de experienţe memorabile.

 

Guadalajara

Dacă îţi plac poveştile condensate în prozele scurte, poţi testa şi povestirile din Guadalajara, volumul prin care debutează Iulian Popa. Vei descoperi nişte personaje în ale căror vieţi întâmplările mărunte pot avea consecinte majore.

 

Simboluri, sacre, popoare, religii, mistere

 

Cei interesaţi de istoria religiilor şi de simbolurile sacre pot alege un compendiu vizual cu tiltul Simboluri, sacre, popoare, religii, mistere. Autorul lui, Robert Adkinson, îţi propune o călătorie în istoria umanităţii analizate din perspectiva interesului pentru mituri şi ritualuri, din Orient până în Occident.

 

Crabii eremiţi

Crabii eremiţi este cea de a doua carte din trilogia familiei Neshov. Povestea începută în romanul Plopii din Berlin continuă într-un stil incitant pentru cei ce preferă lecturile care îmbină elementele unei saga moderne, suspansul unui thriller, secretele transgeneraţionale şi personaje surprinzătoare. Acest roman te poartă din zonele rurale pitoreşti ale Norvegiei până în Copenhaga strălucitoare.

 

Lăptarul de la miezul nopţii

 

Andrei Kurkov este considerat unul dintre cei mai buni autori din spaţiul slav. Romanele autorului sunt apreciate datorită modului în care se îmbină realismul, umorul negru, absurdul şi detaliile simbolice pentru a descrie prezentul Ucrainei. În Lăptarul de la miezul nopţii vei descoperi cum se reflectă marea istorie în relaţiile dintre personaje şi motanii întâlniţi.

 

Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller

 

Ce au în comun jurnalele a doi oameni din epoci diferite? Relatările despre pericolul radicalizării colective. Rachel şi Malrich Schiller au cunoscut două tipuri de fanatism: cel nazist şi cel religios. Gândurile lor te vor purta din Germania nazistă până în Egipt şi în cartierele mărginaşe ale Parisului.

 

Zilele noastre mărunte

 

Pentru cei dornici de a străbate alte vremuri, Cezar Amariei a scris Zilele noastre mărunte, în care şi-a imaginat peripeţiile unui londonez şarmant nimerit în Galaţiul secolului al XVIII-lea. Acesta visează să deţină o tipografie pe malul Dunării, însă momentul debarcării va aduce întâmplări neprevăzute, care îi amână planurile. Autorul a vrut să redea un tablou al Moldovei de acum 300 de ani, cu toate obiceiurile şi personajele ei considerate exotice de occidentalul aventurat în ţinuturile răsăritene ale Europei.

 

Lumea care n-a fost

Tot Moldova din trecut este subiectul romanului epistolar Lumea care n-a fost. Domnitorii, oamenii de rând, femeile nesupuse, cronicarii, slujbaşii ori clericii devin personajele care îşi spun poveştile prin intermediul scrisorilor. Ovidiu Pecican şi-a propus readucerea în prezent a unei limbi cu farmec vechi.

 

Noaptea dintre lumi

 

Realitatea şi misterul salvator se întâlnesc în povestea unei adolescente din România anilor ’80. Noaptea dintre lumi spune povestea Anei, o adolescentă îndrăgostită de profesorul ei şi din ce în ce mai stingheră în societatea intruzivă în care s-a născut. După ce o agresiune îi schimbă viaţa, îl va întâlni pe Lumen, care îi va demonstra că mai poate exista o ieşire din suferinţă.

 

Băiatul care dădea cu piciorul în porci

 

Umorul, revolta şi grotescul se îmbină în povestea lui Robert Caligari, un copil-problemă inventiv când le pregăteşte farse celor din jur. Datorită acestui personaj, romanul Băiatul care dădea cu piciorul în porci a fost considerat un basm întunecat în registru modern, o metaforă a naturii umane ascunse.

 

Amintiri despre apă

 

Realismul magic de pe malul bulgăresc al Dunării se prelinge în poveştile din Amintiri despre apă. Scriitorul Ivan Stankov descrie o lume pestriţă în imagini cinematografice pline de simboluri ascunse în realitatea imediată. Copilăria, prieteniile, imaginarul şi dramele oamenilor transformă apele Dunarii într-o prezenţă mitică.

 

Lostriţa

 

Preferi amestecul dintre fantastic şi realism în proza scurtă? Atunci poţi alege volumul Lostriţa, care include unele dintre cele mai bune povestiri scrise de Vasile Voiculescu. În aceste povestiri vei descoperi cum se camuflează iraţionalul cu tentă mitică în viaţa de zi cu zi.

 

16 prozatori de azi

 

Lumea literară autohtonă este versatilă şi efervescentă. Şaisprezece autori contemporani îţi prezintă noile proiecte într-un volum ce reuneşte prozele care stau la baza acestor proiecte. Vei citi pagini scrise de Diana Bădica, Lavinia Branişte, Vitalie Ciobanu, Dan Coman, Bogdan Coşa, Augustin Cupşa, Tudor Ganea, Adela Greceanu, Mihai Mateiu, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Cosmin Perţa, Bogdan Răileanu, Corina Sabău, Sebastian Sifft, Tatiana Ţîbuleac.

 

Freeman’s: Cele mai bune texte noi despre putere

 

Cei ce prefera antologiile pot trece pe lista cadourilor şi volumul Freeman’s: Cele mai bune texte noi despre putere. Criticul literar John Freeman – preşedintele National Book Critics Circle până în 2013 şi coordonatorul antologiilor Granta – a reunit texte emblematice semnate de 24 de autori moderni şi contemporani, preocupaţi de tema puterii. Vei citi pagini scrise de Margaret Atwood, Elif Shafak , Aleksandar Hemon, Barry Lopez, David Mitchell, Etgar Keret , Eula Biss, Tracy K. Smith, Leïla Slimani , A Yi, Édouard Louis, Jaime Cortez, Aminatta Forna, Julia Alvarez, Nimmi Gowrinathan, Lan Samantha Chang, Nicole Im, Eka Kurniawan, Ben Okri, Tahmima Anam, Josephine Rowe, Jenni Fagan, Deborah Landau şi Kanako Nishi.

 

O zi de decembrie

Decembrie este şi luna în s-ar putea să vrei să te deconectezi cu filmele de sezon, aşadar poţi miza pe alternativa oferită de romanul scris de Josie Silver. Vei descoperi povestea a doi oameni care se caută, se pierd şi apoi se regăsesc pe parcursul unui deceniu. O zi de decembrie a fost considerat un Love Actually în proză de către Bookseller.

 

Tiptil, Crăciunul se apropie

 

Dacă vrei să îţi aminteşti de copilul din tine, poţi alege povestirile despre Ariciul Zbârlici, veveriţa Zizi, pisica Miaunica, şoricioaica Mimi, şoriceii Cranţ şi Ronţ, din volumul Tiptil, Crăciunul se apropie. Vei descoperi nişte personaje dintr-un ţinut magic, dornice de a pregăti un Crăciun perfect, dar nu şi lipsit de peripeţii.

Amintiri despre apa – Dunarea si magicul ei realism

Adriana Gionea
-
0
Amintiri despre apa – Dunarea si magicul ei realism

Alegând să povestească despre lumea pestriţă a unui sat aflat pe malul bulgăresc al Dunării, lui Ivan Stankov i-a reuşit de fapt un film de artă în proză. Pasajele memorabile pot fi comparate cu scenele antologice dintr-un film ce aminteşte de capodoperele clasice dedicate copilăriei şi riturilor de iniţiere adolescentine, de care te poţi bucura în intimitatea unei cinemateci.

Poveştile oamenilor din Amintiri despre apă au detalii simbolice insolite ce le furnizează doza necesară de voluptate acelora dornici de a se îmbiba de inexplicabilul asociat unui spaţiu nevizitat încă. Turnura insolită pe care o ia fiecare biografie a locuitorilor din satul bulgăresc este şlefuită pictural de talentul autorului de a trasforma paginile în cadre poetice, demne de un film de artă. Descoperi astfel nişte poveşti vii, impregnate de realismul magic în varianta dunăreană, în care frenezia copilăriei şi ai primilor fiori erotici se învecinează cu moartea.

Primele pagini te păcălesc. Ai fi tentat să afirmi că urmează derularea unor amintiri despre lumea rurală tulburată de intervenţia comuniştilor şi ale lor planuri de a schimba rapid, alienant şi brutal universul arhaic al satului. Însă imediat realitatea plină de lipsuri cauzate de “reformele” comuniste şi de colectivizare este inundată de scene alegorice de o sensibilitate poetică.

De fapt, poezia vizuală îşi iese din matcă abundent în ţinutul dunărean al lui Ivan Stankov. Imaginile cinematografice se perindă exact ca într-un film ce urmăreşte revizitarea nostalgică a ţinutului de baştină, din perspectiva unui protagonist ajuns la vârsta la care ajunge să dea sens evenimentelor ce i-au marcat existenţa.

Vei avea impresia că fiecare povestire ce alcătuieşte universul uman al satului bulgăresc de pe malul Dunării formează structura unui film nonlinear, închegat din impresiile revărsate în cadre picturale asemenea un şuvoi eliberat de memoria involuntară, ce are propriile reguli. Vei vedea scene ce descriu prezenţa securizantă a bunicii, impresiile provocate de prima ninsoare conştientizată de copil, stările bizare provocate de zilele secetoase în care apele Dunarii scad pentru a transforma satul într-un tablou suprarealist ce poate fi considerat replica balcanică a Grădinii desfătărilor, iconica pictură a lui Bosch, în care voluptatea şi grotescul sinistru se împletesc halucinant.

Amintiri despre apă reia tema aşezării devenite un microcosmos prins între arhaic şi modernitate. Aici, la birtul sătesc, adolescenţii ascultă hitul The House of Rising Sun. Pe malul apei, copiii mai cred uneori că pietrele pot creşte precum plantele udate la timp, jocurile infantile prevestesc zorii curiozităţii erotice. înmormântarea este gălăgioasă precum o petrecere colectivă la care ie parte tot satul ce însoţeşte alaiul până la Dunăre, ciudatul satului cântă la vioară, iar soţia profesorului este prinsă în fapt cu nimeni altul decât hoţul satului, chiar de către elevul preferat al soţului ei, un elev devenit adolescentul care le istoriseşte fascinat celor mai puţini instruiţi nişte poveşti cu banchetele desfrâului din Roma Antică.

Te va face să iubeşti această carte modul prin care autorul ei ştie să întreţină şi apoi să prelungească voluptatea cititorului. Deşi universul satului în care se petrec istorisirile nu este ocolit de realitatea din perioada socialistă, se păstrează intactă bula de timp neinvadat multă vreme de istoria actuală.

Disoluţia comunităţii odată cu deschiderea graniţelor, urmată de plecarea masivă a sătenilor la muncă prin Occident sau tocmai în America de Sud, nu este descrisă prin imagini dezolante, ce simbolizează părăsirea, şi care te fac să-ţi închipui un hău al singurătăţii din care cei puţini rămaşi nu mai pot ieşi. Tocmai imaginile ce ar fi trebuit să exprime dezolarea prin risipirea populaţiei prin dezrădăcinarea benevolă sunt acelea care te vor încânta prin contopirea dintre nostalgie şi realismul magic.

Realitatea nu trebuie expusă neapărat prin realism. Acesta pare să fie adevăratul mesaj al cărţii. Satul îşi trăieşte stingerea prin depopulare lăsând mitul, oniricul şi imaginarul să-ţi ofere tot ce au locuitorii mai bun. În locul părăsirii, imaginarul profesorului din sat plăsmuieşte călătorii prin Roma Antică, nişte călătorii încropite şi din povestirile despre Roma prezentului vizitată de elevul preferat care s-a dus la muncă afară. Cursul Dunării o ia în sens invers odată cu amintirile unui personaj despre apusurile din Budapesta, iar fiecare detaliu banal capătă dimensiuni alegorice în mintea ultimei femei rămase în sat.

Citeşte şi Am fost acolo – City-Hopping prin Bulgaria: 5 oraşe în 5 zile

Bulgaria orase de vizitat – 5 oraşe din Bulgaria în 5 zile

Corpul ei si alte desfatari – Erotism si infricosare

Adriana Gionea
-
0
Corpul ei si alte desfatari – Erotism si infricosare

Scriitoarea de origine cubaneză pe nume Carmen Maria Machdo ar fi putut fi la fel de bine şi o pictoriţă suprarealistă a lumii contemporane, prin ale cărei tablouri plonjezi năucitor în inconştientul feminin.

Povestirile incluse în volumul Corpul ei şi alte desfătări (apărut în colecţia Endorfiction a Editurii Vellant) amintesc de picturile în care scene din viaţa cotidiană sunt invadate brusc de stranietate, de bizarul născător de stări intraductibile. În aceste stări se amestecă voluptatea, frica, misterul şi acel sinistru fantasmagoric stilizat, răsfrânt mai debgrabă în detaliile simbolice decât în scene explicite.

Datorită celor opt proze scurte incluse în volum o vei compara pe Carmen Maria Machado cu pictoriţele hispano-americane ce se folosesc de un detaliu firesc, neînsemnat, reinterpretat metaforic pentru a-i da feminităţii descătuşate o tentă suprarealistă, cum descoperi mai degrabă în compoziţiile sau în filmele experimentale oniric-halucinante. Scriitoarea pleacă de la obsesiile, problemele şi temele asociate universului feminin şi ajunge să creeze poveşti alegorice, fără a distorsiona vizual elementele cotidianului atunci când vrea să obţină acea notă insolită.

Fie că este vorba despre o femeie care nu vrea să îi mărturisească bărbatului iubit secretul care o împiedică să renunţe la un anumit accesoriu vestimentar, despre nişte protagoniste implicate în relaţii de cuplu învăluite în enigme sau rătăcite în peisajul nelumesc din jurul unei tabere de creaţii, scriitoarea Carmen Maria Machado recurge la aceeaşi reţetă ispititoare pentru cei ce preferă mai degrabă poveştile cu final şi mesaje ambigue. Reţeta ei amestecă simbolurile feminităţii impetuoase, angoasa erotizată, demnă de un horror psihologic în care grotescul capătă farmecul unei compoziţii picturale senzuale şi voluptatea senzorială.

Povestirile scrise de Carmen Maria Machado pot fi considerate un elogiu suprarealist al feminităţii care nu se teme de propriile abisuri şi de originalitate, care înfruntă mereu teama de inadecvare si nu renunţă la posibilitatea evadării în halucinant când vrea să fie mai creativă. În spatele suprealismului vei descoperi şi o privire lucidă şi incisivă asupra dramelor născute din modelul ireal al perfecţiunii corporale sau al aşa-zisei normalităţi.

Nici o ipostază feminina actuală şi nici o problemă legată de relaţia femeii cu propriul coro nu îi scapă autoarei. Femeia prinsă într-o relaţie de cuplu bizară, femeia cu vocaţie de excentrică, femeia-mamă, femeia artistă, femeia obsedată de propria siluetă, femeia năpădită de amintirile din adolescenţă şi femeia ce vrea să îşi apere secretele de un partener intruziv alcătuiesc o galerie plină de compoziţii având ramificaţii abisale, în care totul pare clar la început, apoi înţelesurile se topesc înainte de a fi devoalate pe de-a întregul de cititor.

Scriitoarea face parte din categoria vocilor feminine ce au reîmprospătat literatura actuală demonstrând că nimic nu reuşeşte să te apropie mai bine de realitate decât interventia bizarului care aparent sfidează flagrant regulile acestei realităţi. Subiectele ce stau la baza acestor proze scurte nu sunt noi. Probabil că lipsa unei abordări suprarealist-alegorice ar fi plictisit cititorul. Însă Carmen Maria Machado mai are un as în mânecă, pe lângă intervenţia dezinvoltă a halucinantului: talentul de a-şi învălui şi cititorii în stranietatea degajată de anumite detalii vizuale desprinse din pasaje descriptive în care sunt redate peisajele nocturne sau anumite stări, gânduri, amintiri şi impresii ale personajelor.

Stranietatea care ajunge să acapareze lumea personajelor feminine (există doar personaje centrale feminine în aceste povestiri) poate fi derutantă pentru cititorul nefamiliarizat cu hibridul dintre cotidian şi fabulos. Nu va şti unde se termină realitatea strâns legată de o problemă de actualitate referitoare la condiţia femeilor în societate şi unde începe imersiunea în halucinantul senzual şi uneori înspăimântător. Dar această graniţă fluidă între fabulos şi real va fi apreciată de cei ce preferă mai degrabă o scriitură care să le permită să înoate în propriile stări confuze, amestecate, care nu se cer neapărat explicate.

Cititorii deveniţi admiratorii noilor voci din literatura sud-americană vor aprecia moştenirea cubaneză a scriitoarei. La începutul volumului, aceasta îi mulţumeşte bunicului de la care a primit un dar indispensabil: plăcerea de a spune poveşti. Carmen Maria Machado a preluat la rândul ei abilitatea sud-americanului de a convieţui cu posibilitatea acelui realism magic frenetic şi fecund, însă l-a deviat spre nişte poveşti de viaţă familiare multor femei din spaţiul urban situat dincolo de graniţa lumii hispano-americane.

Poţi citi şi Femei cu bărbaţi – Fuga de celălalt

Femei cu barbati – Fuga de celalalt

Iubire si obstacole – Placerea de a citi proza scurta

Adriana Gionea
-
0
Iubire si obstacole – Placerea de a citi proza scurta

Când scrie despre tinereţea petrecută între două continente, multipremiatul Aleksandar Hemon te face să empatizezi cu semenii irascibili, care vânează aprig un loc liber în mijloacele de transport în comun. Este atât de priceput în scrierea prozelor scurte încât aceia dintre noi care îl vor citi în drum spre job vor face orice pentru a-şi continua lectura neperturbaţi de aglomeraţia din jur.

Cele opt povestiri incluse în volumul Iubire şi obstacole îţi reamintesc de ce îţi place proza scurtă. Au un ritm şi un stil care dau dependenţă. Concentrează o întreagă umanitate în câteva rânduri. Au personaje bine conturate, iar autorul lor are talentul de a găsi până şi în detaliile monotone şi cenuşii acea scânteie care alimentează tensiunea produsă de anticiparea unui eveniment imprevizibil ce schimbă deznodământul.

Aleksandar Hemon face parte din categoria marilor scriitori actuali ce şi-au început viaţa într-o parte a lumii tulburată de conflicte, apoi şi-au deşertat poveştile răvăşitoare şi captivante pe tărâmul visat de atâţia şi atâţia imigranţi traumatizaţi: Statele Unite. S-a născut în Sarajevo, un izvor nesecat de personaje expresive şi de amintiri ce oferă combustibilul pentru o proză scurtă ce îţi potoleşte setea de poveşti care îmbină umorul balcanic amar şi invitaţia la reflecţie.

În anii ’90, când războiul ce a dus la destrămarea Iugoslaviei a distrus Sarajevo, Hemon s-a stabilit în metropolele americane. Aici a cunoscut faima datorată poveştilor inspirate din evenimentele unei vieţi lăsate în urmă, în Balcanii zguduiţi de conflicte.

Deşi povestea lui de viaţă atârnă apăsător, aşa cum atârnă istoria personală a oricărui dezrădăcinat nevoit să lase în urmă un Sarajevo al primelor iubiri, al primelor descoperiri şi al marilor prietenii, Aleksandar Hemon are o scriitură care te va seduce şi nişte personaje pe măsură. Umorul specific autoironiei incisive, drama, satira, nostalgia şi tragicomedia se îmbină irezistibil, cum doar în cărţile autorilor balcanici o pot face.

Descoperi un adolescent care îţi seamănă dacă ai fost genul de licean dependent de lectură, care îi citea pe autorii decadenţi şi asculta Led Zeppelin (în povestirea Stairway to Heaven). Ţi se va lipi de suflet personajul din Balcani care şi-a găsit refugiul într-o cămăruţă din oraşul cu zgârie-nori de peste ocean (Camera lui Szmura), la fel şi acel stundentul bosniac devenit în timpul liber vânzătorul ambulant ce se îmbibă de melancolia americanului însingurat (Good living). Te va amuza şi înduioşa tatăl care vrea să le salveze cu orice preţ viaţa albinelor, continuând tradiţia familiei de a se bucura de mierea considerată un dar preţios (Albinele. Partea I).

Unele povestiri sunt atât de consistente şi de intense, încât ai iluzia că te afli într-o sală de cinema, unde rulează un film premiat recent la Berlinale sau la Cannes. Vei avea impresia că vei urmări un film amuzant despre ieşirea din zona de confort a unui fiu de funcţionar ataşat ambasadei iugoslave în Congo. Povestirea Stairway to Heaven aminteşte de peliculele în care primele experienţe erotice din adolescenţă au legătură cu pofta de aventuri stârnită de lectură şi de întâlnirea adolescentului introvertit cu genul de aventuriei uns cu toate alifiile, ce îi dă primul joint şi îi prezintă o mostră din ademenitoarea viaţă de noapte a unei ţări exotice.

Vei asista la scene demne de filmele cu boemi din Sarajevo, care au visuri artistice (Dirijorul) ce îi poartă de pe un continent pe altul. Te vor amuza impresiile adolescentului care se bucura de prima lui călătorie fără părinţi, la finalul căreia trebuia să cumpere un frigider mai încăpător (Orice). Vei urmări cu sufletul la gură încercarea unor puşti de a-şi apăra teritoriul din cartierul invadat de antreprenorii imobiliari (Comando american) şi vei fi invitat să dărâmi vechiul mit al eroului de război salvator, analizând revoltat povestea soldaţilor evocaţi în proza Nobilele adevăruri ale suferinţei.

Citindu-l pe Hemon, descoperi oameni capabili să caute acele breşe în real care să le permită supravieţuirea psihică. Ei profită cât pot de mult de întâlnirea cu personajele excentrice dornice de a le face mărturisiri în care graniţa dintre împlinire şi ratare sau dintre minciună şi adevăr este ambiguă.

Regăseşti în evadările psihologice ale personajelor genul de umor amar şi de ironie cu prelungiri absurde. Dar aceste personaje nu anulează realitatea unui oraş din care se văd nevoite să fugă, ci doar încearcă să-i dea sens unei istorii colective şi personale copleşitoare, atribuindu-şi uneori destinul unui protagonist fictiv, cum vezi la puştii care se cred nişte soldaţi americani elibeartori din Al Doilea Război Mondial, doar că ei ar vrea doar să-şi elibereze locul de joacă de sub ocupaţia muncitorilor ce ridică un bloc nou în grădina unei case misterioase.

Citeşte şi Uite-aşa o pierzi – Povestiri care îţi lărgesc orizonturile

Rock Springs – Rătăcirea continuă

Uite-asa o pierzi – Povestiri care iti largesc orizonturile

Rock Springs – Ratacirea continua

Loveste-ti inima! – O carte inselatoare

Adriana Gionea
-
0
Loveste-ti inima! – O carte inselatoare

Amelie Nothomb merge direct la esenţă când explorează mecanismele relaţiilor toxice dintre femei – cea dintre mama distantă şi fiica mult mai inteligentă şi profundă, cea dintre sora ignorată şi cea răsfăţată sau cea dintre studenta perfecţionistă de la Medicină şi profesoara pe care o admiră şi care îi devine mentor.

Tocmai acest preţios talent al scriitoarei de a surprinde în mai puţin de 150 de pagini cât alţi scriitori în romane-cărămidă te face să te raportezi diferit la romanul său. La început îl vei considera superficial şi lipsit de consisenţa observaţiilor psihologice multifaţetate, fiind apoi impresionat de sofisticatele detalii despre viaţa interioară a personajelor, apărute pe parcurs.

Loveşte-ţi inima! este un roman înşelător. Ritmul evenimentelor ce marchează evoluţia protagonistei aminteşte de un film mult prea alert. Îţi vine să afirmi că Nothomb este asemenea unui regizor ce urmăreşte doar să-ţi furnizeze emoţii intense, nefiltrate, la care poţi avea acces imediat şi nu îi permite analizei psihologice să se desfăşoare generos, nici unui spectator profund să reflecteze, să respire introspectiv.

Exact când vei fi gata să-i etichetezi negativ romanul, Amelie Nothomb îţi schimbă total perspectiva. Introduce abil detalii şi observaţii incisive precum concluziile unui psihanalist experimentat, iar aceste concluzii te vor face să îi admiri concizia şi cunoştinţele din domeniul psihologiei.

Titlul îi va face pe cititori să creadă că de fapt romanul este unul siropos, plin de clişee, dacă nu cunosc reputaţia lui Amelie Nothomb şi nu au răbdare să ajungă la pagina în care apare antologica frază: Loveşte-ţi inima, acolo e geniul, formulată de Alfred de Musset. Este fraza care o apropie pe Diane, una dintre cele mai bune studente de la Medicină, de profesoara ei de cardiologie, pe nume Olivia. Diane o venerează pe Olivia, iar Olivia reacţionează aşa cum visează orice student ce îşi doreşte să fie acoperit de admiraţia profesorului considerat zeu, adică ridicând în slăvi inteligenţa studentei sale, Diane.

Până să ajungi să descoperi ce se ascunde sub aparenţele relaţiei perfecte şi gratifiante dintre student şi profesor, Amelie Nothomb îţi prezintă o radiografie a relaţiei dintre Diane şi o altă femeie pe care o venerase ca pe o zeiţă – mama ei, Marie. Relaţia dintre mamă şi fiică este una care intrigă şi revoltă. În loc să câştige admiraţia mamei aşa cum o face de obicei orice copil perfect, Diane cea deşteaptă şi frumoasă ajunge să fie ignorată de mama geloasă pe propria fiica.

Marie, mama Dianei, este tipologia histrionicei seducătoare, care devine o narcisistă ce simte voluptate doar când trezeşte invidia celor din jur. Este cea mai frumoasă fată din oraşul în care locuieşte şi ajunge să se mărite cu – aţi ghicit! – băiatul râvnit de toate fetele din generaţia ei. Ar fi trebuit să fie satisfacută. Cel mai frumos burlac din oraş devine soţul ideal cu statut social demn de invidie, tolerant peste măsură şi uşor de manipulat, aşa cum şi-ar fi dorit o femeie precum Marie. Însă ea nu se poate bucura de ce are. Se simte ameninţată de propria fiică deoarece Marie vrea să deţină monopolul asupra laudelor venite de la cei din jur.

Diane a fost înzestrată de timpuriu cu talentul de a înţelege sofisticata încrengătură de gânduri absurde şi neputinţe personale ce zac în culisele acţiunilor condamnabile. Nu îşi critică mama din cauza lipsei de afecţiune…până când se naşte sora ei, care primeşte din partea egoistei Marie toată afecţiunea la care visase mereu Diane. Salvarea Dianei vine din partea bunicilor şi a unei prietene întâlnite în anii de liceu.

Ajunsă la vârsta adolescenţei, Diane se mută la bunicii ei, care i-au oferit afecţiunea pe care ar fi trebuit să o primească de la Marie. Tot la această vârstă ajunge să lege cea mai importantă relaţie de prietenie din viaţa ei şi îşi canalizează energia pentru a-şi urma visul: acela de a deveni medic.

Facultatea de Medicină îi prilejuieşte Dianei întâlnirea cu femeia ce o va face să înfrunte ispita de a se lăsa prinsă în relaţii toxice. Olivia, profesoara adorată de aceasta va fi o prezenţă salvatoare, însă într-un cu totul alt mod decât te-ai fi aşteptat iniţial, deoarece Amelie Nothomb face parte din categoria scriitorilor pentru care salvarea începe cu bulversantele situaţii de criză. Prin traversarea acestor situaţii dificile, pentru Diane devine posibilă înfruntarea demonilor născuţi din relaţiile de ataşament vitale în copilărie, dar care au fost la un moment dat tulburate, distruse.

În micul ei roman alert, Amelie Nothomb condensează descoperirile făcute de marii psihologi ce au studiat relaţiile dintre fraţi sau efectele patologice ale tulburărilor de ataşement din relaţia mamă-fiică. Scriitoarea adaugă şi o satiră tăioasă la adresa cârdăşiei dintre impostură, snobism, vanitate şi oportunism din anumite medii academice unde complexele de inferioritate sunt acoperite cu titluri înalte şi egourile sunt gonflate prin exploatarea idealiştilor nimeriţi într-un cuib de viespi.

Amelie Nothomb scrie povestea unei existenţe în mult mai puţine pagini decât ar fi avut curajul mulţi scriitori cu pretenţii de mari autori de romane psihologice bazate pe documentare şi erudiţie. Totuşi, ritmul alert este cel care, în loc să te împiedice să te scalzi mai mult în propriile emoţii zgândărite de relaţiile cutremurătoare dintre personaje, te face să intri mult mai bine în contact cu propriile stări, prin intensitatea adeseori copleşitoare a şuvoiului de trăiri ce defilează în viaţa protagonistei.

Derularea într-un ritm mult prea alert a etapelor din viaţa Dianei, încât abia mai sesizezi trecerea firească de la copilărie la viaţa de adult în care aceasta ia deciziile majore bazate pe revelaţia privind semnificaţiile unor legături bazate pe iluzii, te face să te întrebi dacă nu cumva existenţa umană este de fapt povestea unei rapide irosiri provocate de încercarea de a compensa lipsa afecţiunii din copilărie.

Loveşte-ţi inima! este un diagnostic literar dat relaţiilor timpurii destrămate, ataşamentului matern ratat şi urmărilor pe termen lung al acestei ratări. Însă este un diagnostic pus astfel încât să lase loc interpretării, datorită unor detalii ce se vor sustrage de la identificarea unei explicaţii clare. Partea greu de înţeles, legată de relaţia mamă-fiică sau de prietenia feminină din lumea academică, devine punctul forte al romanului, deoarece îi oferă cititorului acel combustibil ce alimentează interesul: amestecul între acţiunile inexplicabile ale personajelor, falsa deconspirare a unor posibile motive, care în loc să domolească starile bulversante mai mult voalează certitudinile, şi imprevizibilul ce se naşte din reacţii aparent absurde.

Datorită acestui roman, o poţi considera pe Amelie Nothomb o maestră a loviturii de graţie date cititorului lipsit de răbdare, gata să eticheteze un roman doar citind primele pagini. O lovitură de graţie ce naşte stupefacţie la final.

Citeşte şi Iubire amară – Elena Ferrante a debutat promiţător

Iubire amara – Elena Ferrante a debutat promitator

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026