Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 29

Editor's pick

Ultimele

14 filme care merita vazute la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest 2018

Adriana Gionea
-
0
14 filme care merita vazute la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest 2018

Poţi vedea cele mai bune filme de la Cannes 2018 între 19 şi 28 octombrie, la Cinema PRO, Cinema Elvire Popesco, Grand Cinema & More din Băneasa Shopping City, Cinemateca Union şi la Cinema Muzeul Ţăranului. Printre aceste filme proiectate la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest se numără cele distinse cu Palme d’Or, premiile pentru regie, scenariu, cel mai bun actor şi cea mai bună actriţă.

 Shoplifters (Kore-eda) – Palme d’Or 2018

Filmul distins anul acesta cu mult-râvnitul Palme d’Or este o poveste emoţionantă despre o familie de hoţi mărunţi care decid să crească o fetiţă abandonată. Regizorul filmului este apreciat datorită modului subtil, profund şi empatic prin care tratează nişte subiecte grele din societatea contemporană.


LYTE video

 

BlacKkKlansman (Spike Lee) – Grand Prix

Unul dintre cele mai aşteptate filme de la Cannes prezintă, într-o manieră plină de umor absurd şi suspans, povestea unui poliţist afro-american infiltrat în KKK. Rolurile principale sunt interpretate de John David Washington, fiul cel mare al lui Denzel Washington, şi Adam Driver (Paterson, r. Jim Jarmusch).


LYTE video

 

Cold War (Pawel Pawlikowski) – Premiul pentru regie

Câştigătorul Premiului Oscar datorită filmului Ida, regizorul polonez Pawel Pawlikowski revine la Cannes 2018 cu filmul Cold War, distins cu Premiul pentru regie. Cold War este inspirat din viaţa părinţilor săi, deveniţi protagoniştii unei poveşti de iubire înfiripată între oameni din lumi diferite. Petrecută pe fundalul Războiului Rece, povestea de iubire cu năbădăi are farmecul celor din filmele poloneze clasice. La farmecul acestui film a contribuit şi coloana sonoră ce include ritmuri de jazz şi rock and roll.


LYTE video

 

3 Faces (Jafar Panahi) – Premiul (ex-aequo) pentru scenariu

Unul dintre cei mai iubiţi şi incomozi cineaşti iranieni revine cu 3 Faces, un film în care spune povestea unei actriţe ce vrea să ajute o fată dintr-un mediu tradiţionalist să îşi îndeplinească visul: acela de a studia la Conservator. Părinţii fetei nu sunt de acord cu planurile ei universitare, de aceea Panahi şi carismatica actriţă Behnaz Jafari pornesc într-un road trip în Iranul rustic, pentru a salva un vis de emancipare feminină.


LYTE video

 

Ayka (Sergey Dvortsevoy) – Premiul pentru interpretare feminină acordat actriţei Samal Yeslyamova

În 2010, 248 de nou născuţi au fost abandonaţi în spitale din Rusia de mame kirghize. Această dramă l-a inspirat pe regizorul kazah Sergey Dvortsevoy când a realizat Ayka. În centrul poveştii din film este o tânără din Kirghiztan, ajunsă ilegal în Rusia. Datorită acestui personaj, Samal Yeslyamova a fost distinsă cu Premiul pentru cea mai buna actriţă, la Cannes 2018. Regizorul kazah a devenit cunoscut datorită filmului Tulpan, premiat în 2008 la Cannes, în cadrul secţiunii Un Certain Regard.


LYTE video

 

Dogman (Matteo Garrone) – Premiul pentru interpretare masculină acordat lui Marcello Fonte

 Cunoscut datorită altor două filme premiate la Cannes – Gomorra (2008) şi Reality (2012) – Matteo Garrone te invită să vezi de data aceasta un western urban, petrecut într-o suburbie italiană unde graniţa dintre sălbăticie şi metropolă este aproape anulată. Dogman surprinde interacţiunea dintre un frizer pentru câini, iubit de toată comunitatea, şi un fost boxer care este detestat de vecinii din cartier din cauza plăcerii sale de a-i teroriza. Actorul Marcello Fonte, care a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, a fost comparat de regizor cu Buster Keaton.


LYTE video

 

Girl (Lukas Dhont) – Camera d’Or

Girl, propunerea Belgiei pentru Premiile Oscar, este un film care prezintă încercările unei tinere de a deveni balerină. Filmul a fost apreciat şi datorită interpretării spectaculoase a tânărului actor şi dansator Victor Polsner. Girl a mai fost recompensat şi cu premiul pentru cel mai bun actor şi premiul FIPRESCI pentru cel mai bun film din secţiunea Un Certain Regard.


LYTE video

 

Border (Ali Abbasi) – Premiul Un Certain Regard

Regizorul iraniano-danez Ali Abbasi îmbină satira, elementele unui film neo-noir scandinav, realismul social, thrillerul cu accente fantastice şi povestile romantice în Border. Vei descoperi peripeţiile Tinei, un ofiţer vamal invdiat pentru nasul fin ce poate mirosi sentimentele ascunse ale celor din jur.


LYTE video

 

Burning (Lee Chang-dong) – Premiul FIPRESCI şi premiul Vulcan, pentru scenografie

Fanii lui Haruki Murakami şi ai cinematografiei din Coreea de Sud pot alege filmul Burning. Inspirat de una dintre povestirile lui Haruki Murakami, regizorul Lee Chang-dong a creat un thriller romantic în care un scriitor aspirant şi un barbat influent se confruntă pentru a câştiga dragostea unei femei.


LYTE video

Everybody Knows (Asghar Farhadi)

Penélope Cruz şi Javier Bardem interpretează rolurile principale din noul film regizat de Asghar Farhadi, singurul cineast distins cu două premii Oscar pentru film străin (A Separation – 2012 şi The Salesman – 2016). Filmul Everybody Knows urmăreşte reîntoarcerea Laurei în satul natal din Spania, alături de copiii săi. Însă revenirea deschide răni vechi.


LYTE video

 

The Wild Pear Tree (Nuri Bilge Ceylan)

Ediţia din 2018 a Festivalului de la Cannes a fost marcată de revenirea unor cineaşti premiaţi în anii anteriori. Unul dintre aceştia – Nuri Bilge Ceylan – este cel devenit cunoscut datorită filmului Winter Sleep (Palme d’Or in 2014). Noul său film, The Wild Pear Tree, inspirat din stilul cehovian, te invită într-un sat de câmpie din nord-vestul Turciei, în apropiere de Çanakkale. În centrul poveştii este Sinan, un tânăr cu veleităţi de scriitor, care se întoarce în satul natal. El vrea să strângă suma necesară pentru a fi publicat.


LYTE video

 

The Man Who Killed Don Quixote (Terry Gilliam)

Filmul care a închis festivalul de la Cannes este o alegorie a lumii actuale sub forma unei reinterpretări a poveştii lui Don Quixote. Filmul a fost considerat o poveste plină de inventivitate şi anarhism ce ne aminteşte de idealurile romantice în care lumea e populată de visători care îndrăznesc să spargă tiparele, de către jurnaliştii de la Time Out.


LYTE video

Climax (Gaspar Noé ) – Art Cinema Award

Fanii lui Gaspar Noé vor avea parte de un thriller psihedelic, la care se adaugă erotismul din Love, filmul precedent al regizorului. Când au prezentat filmul, cei de la Variety au scris: Muzicalul Fame se întâlneşte cu Marchizul de Sade.


LYTE video

 

Capharnaum (Nadine Labaki) – Premiul Juriului în Competiţia oficială

Actriţa şi regizoarea libaneză Nadine Labaki spune povestea emoţionantă a unui băieţel care decide să îşi dea în judecată părinţii. Ideea filmului i-a venit după ce a discutat cu mulţi copii din mediile defavorizate din Beirut.


LYTE video

Biletele au fost deja puse în vânzare. Le poţi cumpăra de pe Eventbook sau din librăriile Kyralina şi Humanitas.

Carnaval – Povestile marelui Oras

Adriana Gionea
-
0
Carnaval – Povestile marelui Oras

Carnaval este un roman cuceritor pentru un dependent de lectură. Nu numai datorită personajului central, un taximetrist care abia mai are loc în apartamentul său din cauza sutelor de volume, ci şi talentului de povestitor erudit al acestuia. Prin vocea personajului său, Rawi Hage te aruncă într-o mare de poveşti ameţitoare, unele candid-melancolice ori sentimental-carnavaleşti precum un film de Fellini, altele demne de un realism urban cinic.

Taximetristul poreclit Muscă ar putea să scrie el însuşi o carte. Are o cultură vastă, un spirit de observaţie incisiv, dublat de umorul spiritual, de apetitul pentru reflecţie şi de compasiunea pentru umanitate. Clienţii lui alcătuiesc o bibliotecă vie. Fiecare lasă urme în memoria, dar mai ales în conştiinţa lui Muscă. Unii îi rămân aproape, alţii sunt apariţii trecătoare ce se dizolvă în metropola nocturnă, având însă poveşti de viaţă fabuloase, cât pentru zeci de curse prin oraşul devorator, cuprins de febra carnavalului.

Celor obişnuiţi cu portretul caricatural făcut taximetriştilor din Bucureşti de clienţii nemulţumiţi, Muscă li se va părea un personaj neverosimil. Imaginea unui taximetrist cu sute de lecturi la activ, care face trimiteri la marile civilizaţii şi meditează asupra naturii umane, li se va părea la fel de îndepărtată de adevăr precum un tablou suprarealist. Însă Muscă este el însuşi un personaj aparte. Nu doar pasiunea lui îl face diferit de mulţi dintre colegii săi. Suprarealismul îl urmăreste încă din copilăria petrecută în mijlocul unei trupe de circ, învăţându-l să fie cât se poate de flexibil în construirea şi mai ales reconstruirea percepţiei asupra sensului vieţii şi a naturii umane.

Muscă ar fi fost candidatul ideal pentru genul de roman cât se poate de realist, dedicat marginalilor inocenţi, care vor să reziste în faţa tentaţiei de a deveni brute pentru a supravieţui. El a pierdut încă din copilărie persoanele dragi, a cunoscut lipsurile şi toate incertitudinile statutului de orfan şi a fost crescut de cei pe care majoritatea îi consideră nişte excentrici neadaptaţi, buni pentru a fi închişi în cabinetul de curiozităţi. Doar că Rawi Hage preferă un realism al marilor oraşe îmbibat de fabulos.

Fabulosul este omniprezent în viaţa lui Muscă, dar nu îl face mai puţin lucid. El este cât se poate de ancorat în realitatea din jur. Paradoxal, apetitul pentru istoriile fabuloase îl ajută să înţeleagă mult mai bine substraturile evenimentelor cotidiene, pe care alţii le-ar lăsa pur şi simplu să treacă neobservate.

Încă de la începutul vieţii Muscă a fost prins între mit şi realitate, iar această oscilaţie se reflectă şi în povestea întâlnirii dintre părinţii săi. Mama lui Muscă îşi câştiga existenţa legănându-se atârnată de nişte frânghii la circ. Tatăl lui era un negustor ce ştia tainele covoarelor zburătoare. După ce tatăl a pleacat, mama lui a murit, iar Muscă a fost crescut de o femeie inimoasă de la circ. Alături de ea a traversat multe ţinuturi şi a cunoscut o altă lume, care l-a învăţat să convieţuiască înţelept cu neobişnuitul, cu bizarul.

Tot sub influenţa bizarului şi a pestriţului se află şi evenimentele relatate în această carte. Vei urmări peripeţiile taximetristului pasionat de citit, în perioada în care metropola pe care o traversează în lung şi-n lat este cuprinsă de exuberanţa carnavalului anual, care atrage mii de turişti şi negustori obsedaţi de căpătuială.

Carnavalul ia forma unei alegorii a umanităţii, în mintea personajului. Clienţii din prezentul invadat de măşti şi de ţinute stridente cheamă amintiri din trecut sau invită la observaţii despre mersul istoriei, despre învinşi, cueritori, libertine, fanatici, orientali şi occidentali, privilegiaţi şi imigranţi respinşi.

Metropola cuprinsă de euforia carnavalului nu îţi este menţionată printr-un nume, deşi anumite indicii te fac să te gândeşti la anumite oraşe celebre. Această atitudine evazivă a lui Rawi Hage faţă de spaţiu şi timp îl face pe cititor să se simtă asemenea unui călător ajuns într-un Babilon atemporal, unde sunt amestecate destine, curtezane, dealeri de placeri interzise, fiinţe efemere, căutători de averi, decadenţi şi inocenţi deveniţi victimele propriilor utopii.

Oraşul care vibrează pe ritmurile carnavalului devine simbolul omenirii, nu doar din prezent, ci din toate timpurile. Muscă se imaginează navigând pe apele învolburate ale marii umanităţi, se lasă absorbit de ea, o povesteşte, o plânge, o iubeşte, o priveşte cu toleranţă şi o captează însetat, asemenea unui mare scriitor. Fiecare client aruncat de carnaval pe bancheta din spate a taxiului său îl inspiră să facă noi trimiteri simbolice spre marile civilizaţii, spre eterna reîntoarcere a seducătorului amestec dintre plăcere, vanitate, zădărnicie şi nevoia de iubire.

Carnavalul are un dublu efect asupra conştiinţei lui Muscă. Îl face să fie cât se poate de ancorat într-un prezent ce îi permite câştigarea pâinii prin tenacitate, dar îl şi aruncă într-un trecut colectiv, devenit un şuvoi abundent de poveşti. De fapt, întregul roman îţi dă impresia că aluneci dintr-o poveste în alta, una mai atrăgătoare şi răvăşitoare decât cealaltă, că te rătăceşti într-o spirală a destinelor tumultuoase, aşa cum îi plac oricărui devorator de poveşti.

Printre aceste poveşti, Musca strecoară, spre deliciul celor pasionaţi de lectură, multe trimiteri spre marea literatură, istorie sau arta subversivă a celor ce preferă să emită observaţii profunde făcând apel la efervescenţa plăcerilor lumeşti, care, sub pretextul luării în derâdere a tuturor lucrurilor sfinte, invită de fapt la sanctificarea libertăţii de a te bucura de minunatul haos îmbrăţişat cu atâta entuziasm ludic şi liric de Muscă. El devine astfel un inamic al celor ce vor să domolească tocmai acest entuziasm în faţa marelui Carnaval în care se transformă umanitatea ajunsă într-un mare oraş.

Citeşte şi 6 filme care te invita la o hoinăreală prin oraş

6 filme actuale care te invita la o hoinareala prin oras

Imi este indiferent daca in istorie vom intra ca barbari – Merita sa astepti pana la dezlantuirea finalului, chiar daca vei fi zguduit

Adriana Gionea
-
0
Imi este indiferent daca in istorie vom intra ca barbari – Merita sa astepti pana la dezlantuirea finalului, chiar daca vei fi zguduit

Radu Jude face parte din categoria regizorilor care au reuşit să pătrundă în circuitele marilor festivaluri internaţionale datorită modului original de a readuce în atenţia publicului evenimente istorice pe care alţii le-ar vrea uitate în bezna tăcerii veşnice. Aşadar, se poate spune că este şi genul de regizor care îţi setează anumite aşteptări când intri în sala de cinema. Ultimul său film – distins cu marele trofeu al Festivalului de la Karlovy Vary – confirmă aceste aşteptări.

Episodul zguduitor şi visceral devenit subiectul noului film al lui Radu Jude este Masacrul de la Odessa. Masacrul a fost declanşat când armata română, fidelă mareşalului Antonescu – s-a alăturat naziştilor în exterminarea evreilor din oraşul ucrainian, sub pretextul eliberării populaţiei de pericolul sovietic.

Personajul central al filmului – o regizoare având idei inovatoare şi multă determinare (interpretată cu patos convingător de Ioana Iacob) – vrea să reamintească de acest episod incomod pentru conştiinţa noastră colectivă, printr-un spectacol grandios, ţinut chiar în faţa Palatului Regal de pe Calea Victoriei. Spectacolul trebuie să reconstituie într-o manieră stilizat-alegorică, dar la fel de înspăimântătoare, genocidul de la Odessa, din 1941, anul în care armata română a devenit o adunătură de torţionari ce i-a şocat până şi pe nazişti prin excesul de zel barbar.

foto: Silviu Ghetie; sursa: Rollercoaster PR

Deşi păstrează estetica minimalistă a filmelor din Noul Val, Radu Jude te surprinde prin gradarea tensiunii, prin spectaculosul zguduitor din final, pe care nu l-ai fi putut anticipa la început, dar mai ales prin abordarea multistratificată.

Datorită abordării multistratificate, prin decoruri simple şi locaţii având un aer învechit, Radu Jude reuşeşte ceea ce unii ar încerca folosind bugete mult mai ofertante: să demonstreze că fiinţa umană ar face orice pentru a ocoli ceea ce o poate pune faţă-n faţă cu trecutul în varianta lui monstruoasă. Pentru a reuşi acest lucru, poate recepta adevărul istoric sub forma unui spectacol ce îmbină grotescul, cinismul, deriziunea, gluma desacralizantă, distorsionarea până la absurd a mesajelor din spatele faptelor şi mai ales mecanismele de apărare aberante pentru a fi ocolit tocmai veridicitatea acestui adevăr.

Iniţial, ai impresia că vezi un film despre punerea în scenă a unui spectacol incomod, care necesită convingerea reprezentanţilor de la Primărie. Asişti la tensiunile dintre personajul central, actorii şi figuranţii capricioşi (majoritatea obtuzi), la zbaterile regizoarei luate în râs de reprezentantul Primăriei şi de amantul ei (interpretat de Şerban Pavlu) – personaj care este interesat mai degrabă de clipele trecătoare de plăcere oferite departe de căminul conjugal. Apoi încep să apară şi alte teme precum: libertatea artistului şi imixtiunea cenzurii iniţiate de autorităţi, misiunea unui regizor inovator în raport cu evenimentele istorice indezirabile, relaţia dintre regizor şi propria creaţie, mecanismele de apărare la care poate recurge publicul în faţa unui spectacol ce denunţă nemilos atrocităţile inimaginabile ale înaintaşilor glorificaţi de propagandă şi abordarea estetică a unui eveniment istoric reconstituit (se fac aluzii satirice la adresa esteticii impuse de filmele lui Sergiu Nicolaescu).

Pe măsură ce repetiţiile pentru spectacolul regizat de personajul central se apropie de punctul culminant, iese la suprafaţă adevărata temă a filmului: relaţia noastră cu trecutul, cu propria conştiinţă colectivă reprezentată istoric. Reacţiile protagonistei în faţa autorităţilor obtuze simbolizate de trimisul Primariei care îi cere să realizeze ceva mai puţin şocant pentru public, discuţiile acesteia cu prietenii şi cu amantul care îi critică atitudinea de revoltă invită spectatorul la un dialog cu propria identitate.

Filmul lui Radu Jude este lansat într-un an în care identitatea colectivă autohtonă este repusă în discuţie. Regizorul-personaj din filmul său îndreaptă atenţia spectatorului spre necesitatea de a include (şi) asumarea în definirea identităţii naţionale. Iar asumarea nu este deloc uşoară după reamintirea Masacrului de la Odessa, care plasează România în fruntea listei cu locuitori sceleraţi ce au exterminat populaţia evreiască în anii ’40. Cum trăim noi, cei din prezent, cu această revelaţie grea? Suntem datori să preluăm vina celor ce nu şi-au recunoscut-o atunci? Curge şi în noi acelaşi sânge de criminal fanatic? Se poare vorbi de o restaurare a mitului antonescian, care poate reînvia demonii trecutului?

Răspunsurile nu îţi sunt oferite pe un ton solemn. Radu Jude reuşeşte să descopere o breşă în uitare folosind totuşi nişte personaje aparent caricaturale, superficiale, aşa cum sunt şi prietenii regizoarei-personaj. Personajele ce par nişte fiinţe actuale teribilist-ignorante prin comentariile lor în contradicţie cu seriozitatea regizoarei obsedată de propriul spectacol nu fac decât să mărească gradul de conştientizare în rândul publicului născut după anii ’90, chiar dacă anumite scene mimează băşcălia.

Întrebările incomode te fac să te gândeşti la oscilaţia între tentaţia de a prezenta în exterior o imagine idealizată a romanului, mereu ospitalier, blajin, bun vecin cu străinii şi mai ales victimă, prins mereu între marile puteri, aşadar obligat să le aculte ordinele, şi nevoia de luciditate prin recunoaşterea tenebrelor. Imaginea românului nu mai este deloc una măgulitoare după Masacrul de la Odessa.

În film se precizează că scoaterea la suprafaţă a crimelor din închisorile comuniste nu i-a ruşinat atât de mult pe români, deoarece se considerau a fi de partea victimelor, nu a călăilor. Torţionarii comunişti nu erau de-ai neamului, ci aparţineau unei invazii străine. Însă torţionarii de la Odessa făceau parte din rândul celor declaraţi eroi. trimişi pentru a salva spiritul românesc autentic, după cum spunea propaganda. În timp ce urmăresc imagini de arhivă, regizoarea din film şi prietenii acesteia se întreabă dacă nu cumva au rude care să fi participat la exterminarea evreilor din Odessa.

Radu Jude este conştient de tentaţia unor spectatori de a-l acuza că murdăreşte imaginea României în exterior, prin filmele sale. De fapt, mai toţi cineaştii români ajunsi la marile festivaluri precum Cannes, Berlinale şi Locarno au fost acuzaţi de antiromânism. Însuşi personajul feminin care pregăteşte marele spectacol-reconstituire transmite frustrarea unui artist care vrea să exploreze mijloacele neconvenţionale prin care poate reda un adevăr incomod în faţa unui public gata să îl acuze de lipsa de patriotism.

Datorită personajului interpretat expresiv şi imprevizibil de Ioana Iacob, filmul poate fi urmărit şi din perspectiva invitaţiei la reflecţia asupra legăturii dintre cinematografie, imagine, memorie şi autenticitate. Ai impresia că Radu Jude o tranformă pe regizoarea din film într-un alter-ego al său. Este un alter-ego parodic, un alter-ego care îi permite adevăratului regizor să se ironizeze fără a dilua misiunea demersului său – aceea de resuscitare a memoriei.

Ai fi tentat să afirmi că filmul lui Radu Jude aduce la suprafaţă un eveniment sângeros despre care nu se vorbeşte aşa cum ar fi trebuit – Holocaustul din ţinuturile ocupate de români. Într-adevăr, filmul abundă în replici şi dialoguri ce fac trimitere la surse. Însuşi personajul central este o bibliotecă vie dedicată victimelor de la Odessa. Regizoarea interpretată de Ioana Iacob citează surse, face trimiteri intelectuale şi îţi dă impresia că îşi dedică existenţa demersului de a a-i face pe cei din jur să afle despre ce s-a întâmplat la Odessa, în anii ’40. Dar, cu toate că urmăreşte un adevăr istoric brutal, Radu Jude nu foloseşte realismul dur pentru a-l face pe spectator să se ruşineze că aparţine speciei umane, care a putut comite asemenea atrocităţi.

Spectatorul lui Radu Jude este cel care poate înţelege istoria fără o imersiune hiperrralistă în atmosfera altei epoci prin imagini şocante, în schimb este gata să reflecteze asupra modului în care îşi reprezintă vizual istoria. Astfel, filmul său este o dublă interogaţie: asupra noastră, ca fiinţe umane, şi asupra artei în relaţie cu trecutul şi reprezentarea lui (se fac adesea aluzii la conflictul dintre adepţii reprezentării fidele, realiste, a unui eveniment, şi adepţii artei moderne, care propune o altă abordare, neconvenţionala, care nu se poate calibra întotdeauna pe aşteptările publicului).

Filmul nu se opreşte doar la reconstituirea unui eveniment sângeros prin imersiunea privitorului din sala de cinema în atmosfera unui spectacol de stradă impresionant, din care nu lipsesc proiecţiile grandioase cu portretul mareşalului pe faţada Palatului Regal, tumultul unui câmp de bătălie şi atmosfera terifiantă dintr-un oraş transformat în scena unui măcel. Radu Jude nu preia demersul unui arheolog care expune piesele unui trecut. Nu există doar trecut în evenimentele de la Odessa, ci şi o previziune asupra eternei reîntoarceri a fanatismului confundat cu patriotismul.

Fantomele de la Odessa prind contur în prezent ori de câte ori se începe vânătoarea de antiromâni, de noi duşmani ai spiritului naţional, strămoşesc şi creştin. În anii ’40, vecinul evreu din ţările ocupate de nazişti era considerat un sabotor al spiritului naţional. În prezent, alteritatea, nevoia de a cerceta tot ceea ce ne-ar face de ruşine, curajul de a cunoaşte o istorie necosmetizată prin monumentalismul de propagandă şi de a lăsa arta incomodă să exprime tot ceea ce ne sperie când ne privim în oglindă pot fi uşor acuzate de subminarea patriotismului.


LYTE video

Citeşte şi Altă ţară – O capodoperă

The Invisibles – Prietenia învinge

Alta tara – O capodopera

The Invisibles – Prietenia invinge

Intimitate si alte povestiri – Infidelitatea necesara

Adriana Gionea
-
0
Intimitate si alte povestiri – Infidelitatea necesara

Intimitate este genul de roman incomod care ajunge să fie liniştitor pentru cititorul actual ce îşi (re)găseşte libertatea personală vitală acolo unde alţii văd egoism, decădere, imaturitate şi dezmăţ.

Prin acest roman-cult, Hanif Kureishi îşi asumă îndrăzneala de a lăuda plăcerea în cea mai sinceră formă a ei: ingrată cu moralitatea, nestăvilită până la anarhie, pregătită să îşi ceară drepturile fără jumătăţi de măsură şi hotărâtă să-l transforme într-un iluminat propovăduitor al sincerităţii faţă de sine însuşi pe cel ce vede în ea o cale spre înţelegerea lumii.

Tot în căutarea plăcerii, devenite sinonimul libertăţii, se află şi protagonistul microromanului Intimitate – un bărbat de vârstă mijlocie din lumea artelor. Primele rânduri îl surprind în faţa unei decizii ce îi va da viaţa peste cap şi îi va răni pe cei din jur: Este seara cea mai tristă, pentru că plec şi nu mă mai întorc. Mâine-dimineaţă, după ce femeia cu care trăiesc de şase ani se va duce la muncă pe bicicletă şi copiii nostri vor fi lăsaţi în parc să bată mingea, voi pune câteva lucruri într-o valiză, mă voi strecura afară din casă, sperând că nimeni n-o să mă vadă…

Cele 100 de pagini ale romanului Intimitate (urmat de alte trei povestiri pe tema libertăţii în relaţia de cuplu) coagulează amintirile, gândurile şi emoţiile protagonistului din orele care despart ultima noapte petrecută în căminul conjugal de prima zi din noua viaţă. În viaţa de după fugă, el speră să o regăsească pe Nina, tânăra a cărui rătăcire i-a devenit noua sursă de frenezie, acea frenezie alungată din relaţia lui cu partenera oficială.

Amintirile şi gândurile acestui bărbat nu sunt noi. Le-ai mai întâlnit şi în alte discuţii sau romane ce prezintă deziluziile şi motivele unui infidel care îşi părăseşte familia. Doar că Hanif Kureishi a ştiut cum să redea vâltoarea de tentaţii, vinovăţii, regrete şi furii acumulate în cuplu astfel încât să îi ofere cititorului său voluptatea de a se lăsa bulversat de o carte despre nişte sentimente vechi de când lumea, de data aceasta reinterpretate dintr-o perspectivă nouă, care îi poate contrazice valorile.

Noua reinterpretare curajoasă (pentru mulţi de-a dreptul revoltătoare) include un joc de impresii, flashbackuri şi dialoguri ce dilată cele câteva ore care despart viaţa conjugală, devenită previzibil de insuportabilă, de noua existenţă a bărbatului fugar. Astfel, Hanif Kureishi îţi creează iluzia că ai citit un roman ce are mult mai multe pagini, un roman cu acţiune fragmentată de gânduri şi amintiri întinse pe zeci de ani.

Începutul romanului este unul care îi va face pe mulţi cititori să îşi formeze o părere fermă despre personajul masculin principal. El pare să se încadreze destul de uşor în categoria egoiştilor iresponsabili, pentru care doar căutarea plăcerii este scopul existenţei. Pentru a pluti fără direcţie în oceanul de plăceri promis de Londra boemă şi neruşinată, moştenită de la tinerii anilor ’70 şi ’80, protagonistul este în stare să îşi abandoneze (şi) copiii pe care, în ultima seară dinaintea fugii, îi pregăteşte (ca un tată preocupat) pentru somnul liniştitor, de parcă nu ar fi ultima noapte în care îi înveleşte înainte de a-i vedea cum adorm. Totuşi, Hanif Kureishi nu se dă bătut şi face totul pentru a răsturna certitudinile tuturor celor aspri cu personajul său.

Deşi pleacă de la imaginea familială, aproape clişeistică, a bărbatului ce plănuieşte să îşi lase partenera stabilă pentru o amantă care îi oferă iluzia renaşterii sexuale, Hanif Kureishi nu scrie un roman previzibil, în care partenerii ajung să se contrazică pe tema infidelităţii. Nu dinamica unui cuplu îl interesează, ci gândurile unuia dintre parteneri, care vrea să revină la individualitate cu preţul individualismului.

Pentru Hanif Kureishi, infidelitatea personajului său este doar un pretext pentru a zgândări ipocrizia colectivă. În viziunea personajului său, ipocrizia este adevărata infidelitate – acea infidelitate a omului faţă se sine, care permite ca sufocarea de dragul aparenţelor, autoamăgirea şi conformismul să fie confundate cu înţelepciunea şi maturizarea. Intimitate nu este imaginea unei nopţi de frământări masculine superficiale, ci un protest cât se poate de zguduitor şi profund împotriva tuturor care sunt gata să condamne beneficiile plăcerii ca formă de sinceritate în relaţia cu sine.

Personajul lui Hanif Kureishi are toate însuşirile celui ce şi-a trăit anii formării unei personalităţi tributare nonconformismului într-o perioadă fertilă pentru expansiunea celor exuberanţi, creativi şi dornici de a experimenta orice, oriunde şi oricând. Un fiu al revoluţiei împotriva sistemului din anii ’60-’70 şi un fin observator al schimbărilor aduse de stridenţii ani ’80, protagonistul infidel îşi transformă escapadele şi deciziile condamnabile într-un seducător elogiu al plăcerii. El apără plăcerea devenită virtutea fără de care împlinirea, trezirea prin autocunoaştere şi creativitatea nu ar putea fi posibile.

Gândurile acestui personaj ce nu îi cruţă deloc pe moralişti ajung să lovească în toate certitudinile epocii sale şi ale lumii amăgite de promisiunea terapeuţilor care glorifică puterea omului de a trăi împăcat cu sine după stăvilirea sau ignorarea părţii anarhice din el, asociate plăcerii. El nu crede în maturizarea care îi cere o renunţare de dragul salvării unui cuplu ce nu mai poate fi salvat. Dar asta nu înseamnă că nu întoarce pe toate părţile consecinţele actelor sale, doar că nu se lasă copleşit de teama de consecinţe.

Hanif Kureishi te va impresiona prin modul în care pune în prim-plan intimitatea afectivă a personajelor sale fără a uita de contextul social, de filosofia epocii în care acestea şi-au conturat personalitatea. Vei descoperi unul dintre cele mai interesante portrete ale celor ce şi-au petrecut adolescenţa în anii ’70, apoi, în ipostaza de adulţi au devenit conştienţi de posibilităţile oferite de libertate în tumultuoşii ani ’80, aşa cum erau ei trăiţi în inima Londrei. De asemenea, vei descoperi un autor care ştie cum să abordeze tema influenţei transgeneraţionale, fără a perturba focusarea asupra intimităţii.

Prin trimiterea la moştenirea emoţională rămasă de la părinţii protagonistului, Hanif Kureishi iniţiază o reflecţie asupra modului în care societatea britanică a modelat idealurile raportate la viaţa de cuplu. Este o reflecţie care denunţă acut şi cheamă la o analiză lucidă prin stările afective considerate de obicei inamicul lucidităţii.

Elogiul dorinţei ca salvator al creativităţii şi al autenticităţii continuă şi în cele trei povestiri incluse în acest volum. Aşa cum demonstrează şi în romanul Intimitate, autorul stăpâneşte un stil care te absoarbe şi te face să trăieşti intens fiecare pagină, încât ai impresia că ai citit sute, nu doar câteva. Bărbatul care se trezeşte într-o cameră de hotel alăturată celei în care îşi petrece nopţile amanta lui cu partenerul ei oficial, regizorul care se lasă atras de cel mai bun prieten în Londra plăcerilor interzise în timp ce face eforturi de a duce la bun sfârşit un proiect cinematografic sau bărbatul acaparat de misterul unei femei pe care o vede în fiecare miercuri pentru relaţii sexuale fără urmări preiau apetitul protagonistului din Intimitate pentru explorarea dorinţei ca ultim refugiu al sincerităţii faţă de sine.

Citeşte şi Femei cu bărbaţi – Fuga de celălalt

Femei cu barbati – Fuga de celalalt

Dancer – Un spectacol de neuitat si o reflectie asupra faimei

Adriana Gionea
-
0
Dancer – Un spectacol de neuitat si o reflectie asupra faimei

Mulţi şi-ar vinde sufletul pentru a putea fi pe scenă precum dansatorul Sergei Polunin, protagonistul documentarului Dancer, care a deschis cea de-a patra ediţie a Bucharest International Dance Film Festival.

Polunin are şarmul obraznic şi dezinvoltura unui rock star. Saltul viguros al unei feline agile şi graţia unui balerin. Ţintuieşte promiţând o captivitate plină de voluptate cu privirea ademenitor-enigmatică a unui decadent rafinat din zona slavă.

foto: http://www.bidff.ro/the-dancer-ro

Sergei Polunin uneşte forţa cu graţia, autodepăşirea cu autodistrugerea. Stăpâneşte mişcările ameţitoare ale unui dansator care te face să te întrebi dacă este pământean, dar mai ales versatilitatea celui ce îşi cunoaşte perfect limitele corpului pentru a trece dincolo de ele, precum şi anduranţa unui gimnast care a devenit un balerin cu viziuni deloc disciplinate asupra baletului.

Biografia lui îi face să adore baletul până şi pe cei tind să-l considere demodat şi practicat de nişte bărbaţi deposedaţi de virilitate. Regizorul Steven Cantor a ţinut cont de personalitatea efervescentă şi de spiritul rebel ale lui Polunin pentru a-ţi oferi un documentar intens, uimitor şi vibrant precum spectacolele în care marele balerin se dezlănţuia prin mişcări neomeneşti.

Încă de la primele cadre îţi vei da seama că ţi s-a pregătit o poveste memorabilă despre un balerin aparte. Acordurile puternice ale iconicei piese Iron Man de la Black Sabbath se potrivesc perfect cu primele imagini din documentar, ce ţi-l arată pe Sergei Polunin într-un spectacol. Asemenea acordurilor de chitară din piesa celor de la Black Sabbath, Polunin seduce prin amestecul electrizant şi vulcanic dintre energie şi umbre. Precum unui rock star în vogă, are privirea hipnotică, dezinvoltura celui conştient de potenţialul său, tensiunea ademenitoare a unui trup sculptat acoperit de tatuaje şi paşii ce trimit la eleganţa leonină a celui sigur pe forţa lui.

Se poate spune despre Sergei Polunin că este ca nimeni altul. Nu numai că a reuşit să le-o ia înainte colegilor de generaţie devenind la o vârstă foarte fragedă vedeta incontestabilă de la Royal Ballet, dar şi-a asumat curajul de a urma propriul drum, chiar dacă libertatea îi ameninţa gloria promisă de obedienţă.

Polunin putea avea lumea la picioare cu mult înaintea celor din generaţia lui. Asaltul lui asupra scenei de la Royal Ballet a fost precum apariţia unui star nesupus, curajos, şarmant. Acapara scena. Publicul îl adula, colegii îl admirau. Dar tabloidele îi speculau fiecare act de indisciplină, de abatere de la imaginea castă a unui balerin ce pluteşte deasupra vulgarităţii şi a tot ceea ce este năvalnic sau ţine de ispitele pământene, de parcă în viaţa reală Polunin ar fi trebuit să imite ceea ce face pe scenă – desprinderea cât mai rapidă de pământ, de tot ceea ce le este permis muritorilor de rând ce trăiesc în banalitate.

foto: http://www.bidff.ro/the-dancer-ro

Polunin a devenit celebru nu doar prin talent, ci şi datorită viziunii rebele asupra baletului. Abia ieşit din adolescenţă când a fost primit cu entuziasm pe marile scene ale lumii, Polunin a schimbat imaginea balerimului în memoria colectivă şi modul în care acesta luptă cu ameninţarea eşecului. Transformandu-şi trupul într-o expoziţie de tatuaje care te intrigă, adoptând privirea obraznic-sfidătoare a unui rebel fără cauză şi păşind pe scenă cu paşii celui conştient de talentul său, Sergei Polunin aduce în lumea somptuoaselor săli de spectacole atmosfera electrizantă pe care doar un star nesupus o poate întreţine.

De fapt, puştiul-minune venit din sudul Ucrainei post-comuniste şi ajuns cel mai tânăr solist din istoria pretenţiosului şi exigentului Royal Ballet a urcat pe scenă pentru a reiventa baletul. Dar mai presus de toate ajunge să schimbe modul în care publicul percepe viaţa unui star al baletului ajuns la apogeu, care în loc să se bucure de glorie, decide să renunţe la tot ce şi-ar dori vreodată un asemenea artist.

Într-o bună zi, acest zeu al dansului care a dominat ierarhia celei mai bune şcoli de balet din Londra, realizând la mai puţin de 25 de ani cât alţii într-o carieră îndelungată, renunţă la raiul visat – Royal Ballet – apoi imortalizează bucuria noii libertăţi tăvălindu-se gol prin zăpadă. În perioada răzvrătirii sale, tabloidele l-au transformat într-un teribilist căzut în patima viciilor pe care le regăseşti de obicei în lumea dezordonată a unui rock star, nicidecum în viaţa unui balerin ce încântă un public rafinat.

După ce se răzvrăteşte împotriva disciplinei de la Royal Ballet, nici un alt mare director de teatru nu mai are încredere în el, cu excepţia unui înger păzitor din Rusia – Igor Zelenksy, directorul teatrului de balet Stanislavsky din Moscova. El îi mai oferă o şansă după ce Occidentul îi refuză vehement o revenire glorioasă celui considerat a fi cel mai bun din generaţia lui. Amintind de reţinerea marilor directori de teatre faţă de rebelul Polunin, regizorul te invită să reflectezi asupra şanselor pe care le are un artist plin de talent de a redefini dansul, de a-şi exprima propriile viziuni, de a se reinventa.

Toţi au spus că plecarea de la Royal Ballet şi articolele despre excesele sale anunţau decăderea ameţitoare şi răsunătoare a unui geniu ce şi-a bătut joc de menirea sa. Însă Polunin dovedeşte că ştie să aterizeze în picioare, la fel de bine ca după un salt uluitor executat pe scenă, ce dădea impresia unui zbor prea riscant pentru un pământean. Nu numai că nu se distruge, dar transformă criza şi debusolarea într-un act creativ, într-o renaştere prin renunţarea la povara faimei aşa cum au definit-o alţii în locul lui.

Renunţarea la faimă îi permite să îşi reanalizeze relaţia cu dansul, cu propriul corp, cu sine, cu mama care l-a dus prima oară la şcoala de balet, cu teama de eşec. Regizorul captează această autoanaliză prezentând imagini din arhiva lui Polunin. Vei vedea scene din copilăria lui, din timpul primelor spectacole în care a impresionat, din anii londonezi şi din reprezentaţiile prin care vrăjise publicul. Nu sunt uitate nici mărturisirile dureroase despre anii în care îşi pieruduse sensul, în care se simţea responsabil pentru sacrificiile părinţilor şi pentru divorţul acestora.

Asemenea lui Polunin, documentarul lui Steven Cantor te seduce, mai ales prin sincronizarea dintre evenimentele biografice şi coloana sonora ce include hituri actuale bine puse în context. Apogeul documentarului îl reprezintă filmarea dansului uluitor, senzual şi răvăşitor pe hitul Take Me to Church al lui Hozier. Clipul ce a strâns milioane de vizualizări pe Youtube l-a transformat pe Sergei Polunin într-un zeu al tinerei generaţii, dându-le o palmă elegantă celor ce s-au îndoit de talentul său doar pentru că marele talent era întreţinut de un suflet nesupus, neliniştit, mereu în căutarea a ceva nou.


LYTE video

Dancer va rămâne în memoria ta nu numai datorită modului în care se apropie de universul intim al unui artist seducător. Ceea ce vei aprecia este modul în care Polunin spulberă mitul artistului adulat, care ajunge să cunoască gloria prea devreme, fiind alungat din paradis după ce se lasă dus de ispite pe calea decadenţei. Polunin este cel mai bun exemplu că părăsirea unei mari scene nu aduce eşecul distrugător, ci mai degrabă regăsirea de sine. Acolo unde alţii vedeau finalul unei vieţi consumate mult prea rapid, el a găsit reinventarea după un dialog autentic şi necesar cu sine, cu propriul trecut şi cu proprii demoni.


LYTE video

Citeşte şi La denseuse – Povestea unei vizionare din Parisul de altădată

Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

La Danseuse (The Dancer) – Povestea unei vizionare din vechiul Paris, intr-un spectacol uluitor

Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

Rock Springs – Ratacirea continua

Adriana Gionea
-
0
Rock Springs – Ratacirea continua

Richard Ford găseşte personaje cu vieţi demne de a fi povestite chiar şi în ţinuturile austere ce îi obligă pe oameni să se irosească, să trăiască neştiuţi de ceilalţi.

În volumul Rock Springs, Ford expune poveşti răvăşitoare în pasaje line, fără a face abuz de spectaculos, de naraţiune şi de cuvinte dătătoare de efecte trepidant-ostentative. Are nevoie doar de câteva gesturi banale şi de replici simple pentru a-ţi oferi ceea ce vrei de la o povestire: intensitate, o turnură imprevizibilă şi un mesaj consistent legat de natura umană.

Unul dintre cei mai mari povestitori contemporani îşi alege personajele din ţinuturile unde este localizată aşa-zisa Americă profundă, autentică (însuşi titlul volumului face trimitere la un oraş din Wyoming). Sunt nişte ţinuturi amorţite, de unde mai degrabă se pleacă, dar unde doar cei rămaşi sau reîntorşi au poveşti demne de a fi ascultate. Prozele acestui volum le dau glas tuturor celor deveniţi captivii unei pustietăţi unde eşuează cei ce fie se tem să plece, fie au făcut alegeri neinspirate după ce au plecat.

Oameni deznădăjduiţi sau căutători de speranţă, debusolaţi sau, dimpotrivă, hotărâţi, cupluri în impas, bărbaţi părăsiţi şi fără perspectivă (obsesia lui Ford), femei care visează mereu la vieţi mai bune, indieni aprigi, oameni cu slujbe mărunte şi adolescenţi maturizaţi înainte de vreme formează universul uman din cele zece proze scurte incluse în volumul Rock Springs. Astfel, Richard Ford te ajută să înţelegi resorturile psihologice ale unei lumi din locuri neînsemnate, pe lângă care mulţi trec în goana lor de la o metropolă la alta.

Ca în mai toate prozele scurte ale lui Richard Ford, şi în acestea găseşti intensitatea demnă de un microroman sau de un film. Datorită amestecului dintre observaţia psihologică, relaţiei puternice dintre personaje şi ţinuturile expuse în imagini ce reflectă lumea interioară şi trăirile pătimaşe expuse cât se poate de sofisticat tocmai datorită evitării unei naraţiuni impresionante, fiecare povestire ar putea sta la baza unui scenariu de film cu şanse la un festival important.

Găseşti în Rock Springs tot ceea ce te face să te reîntorci la cărţile de povestiri semnate de marii prozatori americani ai secolului XX: oameni aparent rudimentari dar care au propria adâncime, simplitatea care te răvăşeşte prin modul în care ajunge să redea până la urmă acele stări complicate, vagi, obţinute printr-un amestec de amintiri şi emoţii greu de exprimat în cuvinte, şi forţa prin care oraşul semi-abandonat, peisajele sălbatice şi gesturile neînsemnate ajung să coaguleze întreaga apăsare din interiorul personajelor, devenind cheia deznodământului. Acestor calităţi li se adaugă o francheţe deopotrivă sensibilă şi intimidantă în expunerea fragilităţii, a iluziilor şi a eşecului în relaţiile interumane, mai ales în cele de cuplu.

Citeşte şi Femei cu bărbaţi – Fuga de celălalt

Femei cu barbati – Fuga de celalalt

Un print si jumatate – Prietenie si arta

Adriana Gionea
-
0
Un print si jumatate – Prietenie si arta

Dialogurile pline de umor despre teme grave, interpretarea plină de magnetism oferită de Iris Spiridon, Marius Manole, Istvan Teglas şi Laszlo Matray şi decorurile care degajă magia asociată unei case interbelice locuite de boemi transformă sala de cinema într-o oază de timp molcom.

Un prinţ şi jumătate este un film pentru cei ce preferă bucuriile simple şi discuţiile cu prietenii în timpul unei plimbări care poartă de la străduţele din Cotroceni, unde se ascund spaţii cunoscute doar de boemi, până în librăria preferată, apoi în sala unui teatru independent.

Noul proiect al Anei Lungu, cunoscută datorită peliculei Autoportretul  unei fete cuminţi, este un film despre prietenie, despre nostalgia lăsată în urmă de o mare iubire, despre pierdere şi teatru. Toate aceste subiecte se intersectează în dialogurile unor personaje care plutesc într-un prezent aşa cum îl cunoaşte generaţia actuală de tineri deschişi la minte, pe care îi vezi reprezentaţi mai mult în zona filmelor independente şi în evenimentele din spaţii alternative.

Un prinţ şi jumătate este un altfel de film românesc minimalist, unul care le va plăcea spectorilor ce vor să vadă o Românie sofisticată şi eclectică, unde personajele sunt îmbrăcate precum tinerii din Berlin sau Londra, au preocupări artistice din zona independent-experimentală, înlocuiesc dialogurile despre problemele sociale cu discuţiile nonşalante despre cultură, viaţă şi iubiri apuse într-o casă veche din Cotroceni decorată aşa cum i-ar plăcea unui boem al zilelor noastre.

Filmul se deschide cu un dialog comic şi totodată profound între un preot hâtru şi personajul feminine interpretat de Iris Spiridon. Este un dialog referitor la psihologia feminină, atracţie, carnal, spiritaulitate, dar mai ales despre viaţa unei femei după moartea celui pe care l-a iubit ca pe nimeni altul.

Personajul feminin interpretat carismatic de Iris Spiridon se află în plin travaliu de doliu. Însă doliul nu înseamnă pentru ea clipe mohorâte, ci multe dialoguri amuzante cu prietenii interpretaţi de Marius Manole şi Istvan Teglas, alături de care împarte o casă veche devenită paradisul oricărui spectator fascinat de perioada interbelică, obişnuit să îşi tapeteze pereţii cu multe rafturi încărcate de cărţi.

Cei trei prieteni îşi petrec timpul într-un prezent scurs după ceasul boemilor ce pregătesc spectacole inovatoare, fac repetiţii pentru piese de teatru şi evadează într-o zonă de vis cu farmec oniric, aşa cum este şi locaţia din Covasna unde au loc scenele filmate pe micul domeniu deţinut de personajul masculin despre care protagonista spune că ar fi urmaşul unei familii aristocrate. Acest presupus prinţ ar putea fi antidotul pentru durerea sufletească a personajului feminin ce şi-a pierdut partenerul, dar şi o provoare pentru triunghiul prieteniei.

Vei mai descoperi în acest film acea voluptate creatoare de stranietate datorită alunecării confuze dintr-un timp în altul. Aşa cum descoperi în noile filme româneşti precum Charleston, deschizătoare de noi drumuri, ce se îndepărtează de realismul cenuşiu, şi în filmul Anei Lungu este creată acea magie vizuală prin alăturarea unor elemente ce aparţin unor epoci diferite, pentru a reda stări difuze.

Realul banal asociat de obicei filmelor autohtone se prelungeşte de data aceasta într-o atmosferă onirică prin alăturarea obiectelor contemporane şi decorurilor feminin-cochete ale unui dormitor interbelic având un pat înconjurat de plante şi nişte decoraţiuni reprezentând păuni. Grădina unei case rustice dintr-un tărâm pitoresc, deţinut de urmaşul unei familii aristocrate ce aminteşte de farmecul bărbaţilor care îmblânzeau caii în galop, duce stranietatea în direcţia mitului. Te vei simţi astfel scos din timpul real fără a se renunţa la elementele realului.

Deşi nu este un film cu naraţiune şi evenimente dinamice, Un prinţ şi jumătate va compensa prin jocul actoricesc, prin eleganţa ludic-onirică a imaginilor şi prin naturaleţea cathartică a dialogurilor care abordează cu mult umor probleme care au apărut la un moment dat în vieţile multor spectatori. Vei regăsi aceeaşi dulce plutire într-un prezent continuu scurs în ritmul dialogurilor lejere între prieteni pe care o regăseşti şi în Autoportretul unei fete cuminţi, în care nonşalanţa personajelor maschează de fapt nişte probleme ce ar fi dus la un film dramatic.

Ritmul calm al unei plutiri în prezent, neîntrerupt de evenimente dramatice, reuşeşte să stabilească o intimitate aparte între personaje şi spectator, pe care o regăseşti adesea într-o sală de teatru. De fapt, poţi spune că filmul le este dedicat în primul rând iubitorilor de teatru, familiarizaţi cu spectacolele curajoase şi datorită scenografiei atipice, regizate de Iris Spiridon, care interpretează rolul principal, sau cu piesele în care apar Marius Manole şi Istvan Teglas.

Filmul nu este doar despre prietenie, solidaritate şi travaliul de separare de fantoma unei iubiri pierdute, din timpul doliului trăit de personajul feminin, ci şi despre culisele teatrului. Poţi considera noul film al Anei Lungu o reverenţă făcută publicului deschis în faţa experimentelor cinematografice sau teatrale din zona independentă. Cele trei personaje din rolurile principale păstrează numele reale ale actorilor care le interpretează. Astfel, Ana Lungu se joacă puţin cu spectatorul ce merge şi în sălile de teatru, deoarece îi dă iluzia că poate face să dispară graniţa dintre personaje şi actor, exact ca în spectacolele-confesiune, în care actorii întreţin iluzia autodezvăluirii.


LYTE video

Citeşte şi Charleston – Există prietenie între soţ şi amant(?)

Charleston – Exista prietenie intre sot si amant(?)

17 carti gasite in luna septembrie in librarie

Adriana Gionea
-
0
17 carti gasite in luna septembrie in librarie

Septembrie îţi aduce un volum despre tangoul văzut de Borges, o carte scrisă de Pasolini, călătorii în Istanbul şi Teheran, romane despre iubiri interzise în vreme de război sau despre aventurile unui ceasornicar la Curtea împăratului chinez. Nu lipsesc nici poveştile vietnamezilor din Statele Unite, prozele senzuale şi halucinante ale unei scriitoare premiate, eroii excentrici din Sudul Indiei, o nouă carte a lui Alain de Botton şi nici secretele unor femei ce au schimbat lumea ştiinţifică.

 

Tangoul. Patru conferinţe

 

Unul dintre cei mai buni scriitori argentinieni vorbeşte despre unul dintre cele mai iubite dansuri din ţara sa. Când autorităţile argentiniene au vrut să falsifice istoria tangoului, mai ales adevărul despre naşterea lui în cartierele rău famate, Borges a demonstrat că personajele mai puţin onorabile care l-au şlefuit primele nu alterează farmecul şi reputaţia acestui dans transformat într-un fenomen mondial şi într-un simbol al trăirilor pătimaşe exprimate prin artă.

 

Intimitate şi alte povestiri

 

Despre iubiri la fel de răvăşitoare precum un tangou scrie şi Hanif Kureishi în Intimitate. Volumul include romanul Intimitate – care a inspirat filmul cu acelaşi nume regizat de Patrice Chéreau – şi povestirile Licărire, Străini când ne întâlnim şi Spleen.

 

Băieţii străzii

Una dintre apariţiile anului 2018 în limba română este o surpriză pregătită cinefililor deveniţi admiratorii lui Pasolini. Băieţii străzii (Ragazzi di vita), romanul său controversat, va ajunge în această lună în librării. Romanul descrie aventurile unui grup de adolescenţi din Italia văzută în filmele neorealiştilor, acea Italie a marginalilor care au propriile reguli şi valori, ce îi conduc fie spre degradare, fie spre maturizare.

 

Scene dintr-o căsnicie. După repetiţie

 

Admiratorii iconicului regizor Ingmar Bergman sunt răsfăţaţi toamna aceasta cu volumul Scene dintr-o căsnicie. După repetiţie. Cineastul declara: Lucrând la Scene dintr-o căsnicie, înainte să apuc să-mi dau seama, aveam deja şase dialoguri distincte despre iubire, căsătorie şi tot felul de alte lucruri care vin odată cu ele. Johan şi Marianne, sau Marianne şi Johan, şi-au dat voie să fie laşi, curajoşi, fericiţi, furioşi, îndrăgostiţi, nesiguri, satisfăcuţi, ipocriţi, perfizi, răutăcioşi, copilăroşi, mizerabili, afectuoşi, nemiloşi, proşti, neajutoraţi – pe scurt, fiinţe umane. 

 

Corpul ei şi alte desfătări

 

Carmen Maria Machado este o scriitoare ce are origini cubaneze, despre care se spune că scrie foarte bine. Îmbină sexualitatea feminină, mitul, cultura populară, suspansul cu tentă suprarealistă şi fiorii unui horror alegoric. Corpul ei şi alte desfătări a cucerit rapid criticii şi cititorii printr-un stil irezistibil ce aduce halucinantul şi realitatea foarte aproape, aşa cum fac marii scriitori cu ADN sud-american.

 

Dumnezeul lucrurilor mărunte

 

Literatura indiană contemporană este reprezentată la începutul toamnei de faimosul roman al scriitoarei Arundhati Roy. Vei descoperi povestea unor personaje pestriţe din sudul Indiei, unde, în anii ’60, se întâlneau o mătuşă excentrică, nişte fraţi visători, o bunică îndrăgostită de muzica lui Handel, un chefliu afemeiat cu simpatii marxiste şi nişte gemene visătoare.

 

Adam şi Eva

Un Adam şi o Evă ai zilelor noastre sunt protagoniştii unui roman despre nevoia de afecţiune şi despre căutarea sufletului-pereche. Charles-Ferdinand Ramuz l-a transformat pe Adam în Louis Bolomey, moştenitorul unei averi care s-a retras într-o zonă pitorească unde are grijă de o livadă şi de stupi. Într-o zi scăldată de lumina verii, îşi face apariţia o Evă întrupată în Adrienne, care poartă o rochie albastră, iar Bolomey, culcat în iarbă, o priveşte de jos în sus, cum te-ai uita la o statuie. Adam şi Eva şi-a câştigat renumele de roman-cult, autorul lui – Charles-Ferdinand Ramuz – fiind considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX.

 

Busola

Distins cu Premiul Goncourt în 2015, romanul Busola va fi o încântare pentru cei dornici de a cunoaşte Orientul prin exprienţele unui personaj erudit, aşa cum este şi Franz Ritter, un muzicolog sedus de Est. În timp ce luptă cu insomnia în apartamentul său din Viena, Franz este invadat de amintiri legate de marile iubiri şi de periplurile prin Istanbul, Alep, Damasc, Palmira şi Teheran. La rândul său un orientalist, Mathias Enard – cunoscut datorita romanului Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi – îi aduce un omagiu acelei părţi a lumii care a inspirat Occidentul, l-a provocat şi l-a invitat să exploreze culturi noi.

 

Cox sau Mersul Timpului

Tot în Orient se petrece şi acţiunea romanului Cox sau Mersul Timpului. De data aceasta Oraşul Interzis, unde locuiau împăraţii Chinei, devine scena întâmplărilor memorabile. În centrul romanului scris de Cristoph Ransmayr se află ceasornicarul, bijutierul şi constructorul de automate englez Alister Cox. El este invitat de împăratul Qiánlóng la Curte pentru a inventa nişte orologii speciale, care să măsoare un alt timp, al fericirii, al iubirii, dar şi al bolii şi morţii. Însă marea provocare apare când marele Împarat îşi doreşte un ceas care să măsoare eternitatea.

 

Lucruri nespuse

 

Datorită romanului Citind Lolita în Teheran, scriitoarea Azar Nafisi a devenit un simbol al Iranului populat de cosmopoliţii pasionaţi de lectură. Noua ei carte tradusă în limba română, Lucruri nespuse, îmbină autobiografia, cronica de familie şi poveştile despre secrete bine îngropate. Vei descoperi un Iran care s-a opus cât a putut de mult fundamentalismului, un Iran mai puţin cunoscut în Occident, dar vibrant şi ofertant pentru cei ce vor să cunoască lumea citind.

 

Ultimul tren spre Istanbul

Dragostea interzisă devine subiectul romanului Ultimul tren spre Istanbul, scris de una dintre cele mai populare scriitoare turce. Romanul prezintă încercările unui cuplu de a-şi găsi un loc într-o Europă tulbure din anii ’40. Ea, Selva, este fiica unui conducător otoman. El, Rafael, este fiul şarmant al unui renumit medic evreu. Pentru a scăpa de interdicţii, cei doi pleacă la Paris, unde speră să înceapă o viaţă nouă. Doar că Parisul este invadat de nazişti, iar cei doi trebuie să înveţe cum să trăiască într-o lume ostilă vieţii. Aşadar încep o călătorie lungă, care îi va purta prin Ankara, Berlin şi Cairo.

 

Sub un cer sângeriu

Tot în timpul războiului se petrece şi acţiunea romanului Sub un cer sângeriu, care îmbină elementele unui thriller alert, acţiunea şi poveştile de iubire. Personajul principal este un tânăr din Italia fascistă, care ajunge omul de încredere al unui nazist cu funcţie înaltă. În timp ce trăieşte o intensă relaţie de iubire cu o femeie seducătoare, protagonistul încearcă să îşi salveze ţara culegând informaţii din tabăra nazistă, unde a reuşit să se infiltreze prin meseria sa. Romanul are la bază o poveste reală.

 

Refugiaţii

Autorul romanului distins cu Premiul Pulitzer (Simpatizantul) a devenit celebru şi datorită prozelor din volumul Refugiaţii. Citindu-le, vei descoperi nişte personaje fascinante din comunitatea imigranţilor vietnamezi din Statele Unite. Marile publicaţii au considerat acest volum indispensabil cititorilor în epoca Trump.

 

Femei în ştiinţă. 50 de femei temerare care au schimbat lumea

Cartea Femei în ştiinţă. 50 de femei temerare care au schimbat lumea va fi citită foarte atent de cei dornici de a combate prejudecăţile misoginilor. Autoarea vrea să demonstreze că din Antichitate până-n zilele noastre femeile au avut un rol la fel de important ca al bărbaţilor în evoluţia omenirii, doar că nu au beneficiat de aceleaşi laude.

În mintea unei caracatiţe: o explorare surprinzătoare a miracolului conştiinţei

Ne gândim la caracatiţe atunci cand evocăm delicatesele culinare mediteraneene sau încrengăturile ilegale. Sy Montgomery şi-ar dori să ne gândim la aceste vietăţi marine ca la niste fiinţe simpatice şi ludice, mult mai complexe, asemănătoare nouă dintr-o anumită perspectivă.

 

Desfătările şi mâhnirile muncii

 

Când este o slujbă plină de sens? Ori de câte ori ne îngăduie să le producem plăcere sau să le alinăm suferinţa altora. Deşi adesea suntem deprinşi să ne gândim la noi ca fiind eminamente egoişti, nevoia de a munci cu sens pare a fi o componentă la fel de îndărătnică a firii noastre ca foamea de poziţie socială sau de bani (Alain de Botton). Volumul Desfătările şi mâhnirile muncii explorează varietatea umană din perspectivă relaţiei cu profesia. De la ştiinţă şi logistică la munca în fabrici şi antreprenoriat, Alain de Botton analizează moduri de lucru şi întrebari incomode care apar odată cu provocările de zi cu zi.

 

Înţelepciunea lupilor

 

Lupii fac parte din categoria animalelor care ne sperie, dar ne şi fascinează. Le atribuim calităţi aparte şi multe simboluri. Specialistă în comportamentul lupilor, Elli H. Radinger vrea să demonstreze că nici un alt animal nu seamănă atât de mult cu omul. Vei descoperi argumentele ei în cartea Înţelepciunea lupilor.

The Distinguished Citizen (El ciudadano ilustre) – O comedie pentru iubitorii de literatura, care iau in ras obsesia pentru Nobel

Adriana Gionea
-
0
The Distinguished Citizen (El ciudadano ilustre) – O comedie pentru iubitorii de literatura, care iau in ras obsesia pentru Nobel

The Distinguished Citizen (El ciudadano ilustre) este o comedie inteligentă despre reîntoarcerea în orăşelul natal (şi retrograd) a unui scriitor ce tocmai a câştigat mult râvnitul Nobel. Prezentat în cadrul festivalului Pelicula (ediţia 2017), filmul regizat de Gaston Duprat şi Mariano Cohn devine o suită de episoade amuzante, unele dintre ele ajungând să ia o turnură imprevizibilă, care te ţine în suspans asemenea unui thriller.

The Distinguished Citizen are două calităţi pentru a fi un film de care îţi vei aminti multă vreme de acum în colo şi pe care îl vei recomanda insistent şi celorlalţi. În primul rând există o potrivire perfectă între situaţiile de viaţă prezentate savuros, personaje şi actori. Al doilea motiv este legat de satira impecabil construită, ce şterge pe jos cu obsesia pentru marile premii literare, cu limbajul de lemn ce însoţeşte canonizarea publică a unui mare scriitor, cu snobismul din lumea artei şi confuzia între calofilie şi literatura bună.

Vei găsi la începutul acestui film cel mai frumos (dar incomod) discurs pe care l-ar putea ţine vreodată un scriitor subversiv în faţa somităţilor ţepene ce îi oferă Premiul Nobel. Un discurs exploziv şi ingenios, rostit de un actor ce interpretează perfect rolul unui scriitor ce nu se lasă îmbătat de faima dată de marile distincţii, fără a-şi striga rebeliunea într-un mod teribilist.

Actorul Oscar Martinez exprimă franc, amuzant şi dureros tot ce ar fi dorit să audă iubitorii de literatură. Mai bine zis aceia enervaţi la culme ori de câte ori un scriitor considerat liber şi nepăsător în faţa onorurilor acceptă sanctificarea monumentalistă prin premiile ce-l transformă într-un fetiş pentru snobi.

Personajul central, Daniel Mantovani, este un scriitor ce a instigat la nesupunere în faţa canoanelor ipocrite şi a sistemului devenit legitim prin onoruri şi titluri, dar care ajunge să accepte premierea cu pompă de însuşi sistemul de care s-a ţinut departe pentru a nu se lăsa contaminat de ipocrizie, snobism şi conformism. În loc să-l ducă în extaz, Nobelul devine apăsător pentru scriitorul argentinian plasat în rolul principal. Daniel simte că îi fură inspiraţia şi libertatea expresiei în favoarea rigidizării. Faptul că opera lui le place regilor şi criticilor înseamnă începutul sfârşitului pentru menirea sa de scriitor.

Încercând să împiedice transformarea lui într-un scriitor-vedetă ce stârneşte interesul mai degrabă prin notorieteta dată de Nobel, îşi anulează orice obligaţie cultural-mondenă. Nu mai participă la inaugurări, cuvântări academice sau lecturi publice. Nu mai dă autografe şi nu mai acceptă ritalurile de canonizare ce îi promit nemurirea şi transformarea într-o statuie, încă din timpul vieţii.

Un ritual din categoria celor ce asigură canonizarea va fi până la urmă acceptat de autor: reîntoarcerea în oraşelul natal, uitat de lume şi timp, ce l-a inspirat în scrierea cărţilor pline de personaje ignorante. Doar că Daniel nu se întoarce pentru a plăti vechi poliţe, ci pentru a primi medalia de cetăţean de onoare.

Vizita în oraşul natal este începutul unei comedii savuroase, în spatele căreia se ascund subiecte vechi precum conflictul dintre emancipare şi provincialism în percepţia asupra artei şi culturii, dintre autenticitatea plăcerii pentru lectură şi etalarea cărţilor semnate de un autor nobelizat.

Ceea ce ar fi trebuit să fie prilejul unei retrospective personale şi al unui dialog cu sine, cu propria identitate şi cu prietenii din copilărie se transformă într-o defilare de amănunte, întâmplări şi discuţii aprinse între protagonist şi localnicii supăraţi din cauza modului în care au fost reprezentaţi în cărţile fostului vecin ajuns celebru. Tensiunea din relaţia scriitorului redevenit vecinul diferit cu toţi cei rămaşi în localitatea anonimă este amplicată de includerea lui în juriul ce decide câştigătorul unui concurs de pictură.

În paralel cu încercarea scriitorului de a le ţine piept bărbaţilor macho umiliţi când li se critică picturile submediocre înscrise în concurs, vor fi redate ilar şi palpitant eforturile acestuia de scăpa nevătămat de furia celui devenit soţul iubitei sale din adolescenţă. Evenimentele iau o turnură periculoasă când în peisaj apare libertina fiică a celei ce a fost cândva iubita scriitorului.

Pe cât de optimist este mesajul protagonistului referitor la autonomia culturii în raport cu juriile şi distincţiile ce duc la canonizare, pe atât de pesimist este cel transmis de foştii vecini ai acestuia. Orăşelul natal din care a vrut să scape marele scriitor devine copia în miniatură a întregii omeniri.

Găseşti o veritabilă comedie umană, în care ura alimentată de ignoranţă, invidia, machismul şi prostia răzbesc. Pentru a scăpa de ele, cei capabili să gândească trebuie să fugă departe. Odată fugiţi, trebuie să evite ispita nostalgiei ce i-ar determina să revină, chiar şi pentru o scurtă vizită.

Nu puţini vor fi aceia ce vor considera filmul o alegorie ce reflectă eterna ură faţă de cel ce a reuşit să vadă şi o altă lume, dincolo de ţinutul de baştină, şi care a demonstrat că se poate ieşi dintr-o lume închisă. Regizorul nu îi iartă nici pe cei preocupaţi de inventarea unor instituţii pentru apărarea culturii. În viziunea lui, aceste instituţii sunt populate de o altă categorie de ignoranţi, cei ce adoră limba de lemn ce ucide libertatea şi voluptatea cuvântului.

Există un trib african care nu include în vocabularul său cuvântul libertate, deoarece acolo oamenii se simt liberi, de aceea nu trebuie să denumească libertatea, afirma protagonitul în faţa unei mulţimi formată din oameni care se complac în propria mărginire. Nici literatura nu are nevoie de apărători, deoarece de-a lungul istoriei cărţile au putut supravieţui dincolo de marile catastrofe, mai susţinea acesta.


LYTE video

Citeşte şi Panamerican Machinery – O comedie mexicană ce ar fi trebuit filmată în România

Panamerican Machinery – O comedie mexicana ce ar fi trebuit filmata in Romania vechilor intreprinderi

Our Last Tango (Un tango mas) – Despre cuplul argentinian care a schimbat istoria dansului

Adriana Gionea
-
0
Our Last Tango (Un tango mas) – Despre cuplul argentinian care a schimbat istoria dansului

Nu va mai exista un cuplu ca noi. Am fost cuplul secolului XX, chiar şi al secolului XXI. Aşa începe Maria Nieves să-şi deruleze amintirile din jumătatea de veac petrecută alături de cel ce i-a fost partener de tango şi marea iubire. Îi vei descoperi povestea în documentarul Un tango mas, regizat de German Kral şi prezentat în premieră, în România, la festivalul Pelicula (2017).

Maria Nieves Rego este una dintre starurile tangoului. Împreună cu partenerul ei, Juan Carlos Copes, a devenit un simbol al dansului argentinian. Se spune despre ei că au format de fapt cel mai mare cuplu din istoria tangoului. Ei l-au modernizat. I-au dat un stil propriu. L-au oferit publicului prin puneri în scenă spectaculoase, devenind un adevărat fenomen pe Broadway.

Când urmăreşti destăinuirile şi legătura dintre tensiunile din cuplu şi mişcări, îţi vine să le dai dreptate celor pentru care tangoul este cel mai potrivit dans atunci când emoţiile puternice, iubirile pătimaşe care devorează şi arhetipurile feminine şi masculine trebuie exprimate, cuvintele fiind insuficiente.

Cei doi mari dansatori din film s-au iubit şi s-au inspirat. El a făcut-o să descopere că nu poate respira fără tango într-o perioadă în care dansul o salva de la disperarea sărăciei extreme. Ea l-a făcut să declare că şi-a găsit Stradivariusul. Pe scenă au fost de nedespărţit, dar în viaţa reală i-au despărţit ce i-au unit în sala de dans – trăirile năvalnice şi dorinţa de a explora lumea.

Documentarul are tonul unui roman-confesiune derulat din prezent spre trecut şi decorurile ce inspiră nostalgie, demne de un film de epocă despre Buenos Airesul anilor ‘40. Our Last Tango este asemenea unui roman pe două voci, cu două versiuni, scris din perspectiva a două personaje aflate la apus, dar care nu cunosc disperarea bătrâneţii, ci doar nostalgia şi pasiunea.

Ai impresia că versiunea feminină asupra dansului şi relaţiei de cuplu este mai percutantă şi mai aproape de spectator, dominând filmul confesiv. Iar acest lucru nu dezechilibrează, ci, dimpotrivă, te face să percepi povestea mult mai intens, deoarece Maria Nieves are umor autoironic şi talent de povestitoare. Ar fi putut fi la fel de bine personajul feminin narator al unui roman despre Buenos Airesul din perioada în care tangoul era zeu, iar sălile de dans un loc sacru al primelor iubiri.

Maria Nieves este o dansatoare de tango aşa cum ţi-ai imaginat. Este feminină, tandră, a trăit pasional şi nu se teme să îşi dezvăluie şi fragilitatea din spatele imaginii demne de o femeie conştientă de forţa ei de seducţie odată intrată în sala de spectacol. A cunoscut strălucirea. A iubit pătimaş, aşa cum se iubea odată sau cum se mai iubeşte şi azi în ţinuturile sud-americane: copleşitor, vulcanic şi tandru, cu sacrificii grele, cu tolerarea infidelităţilor, cu pierderea de sine urmată de regăsirea feminităţii şi a identităţii artistice după suferinţa abandonului. Totuşi, Maria Nieves nu îţi dă impresia că se victimizează, deşi ea este cea care a suferit cel mai mult, care a pierdut. Se ia în râs cu nostalgie şi cu toleranţa celui împăcat cu sine.

Filmul trece dincolo de limitele documentarului. Intimitatea este una puternică. Maria Nieves chiar participă la realizarea filmului. Le povesteşte despre viaţa ei realizatorilor iar acest lucru este arătat de parcă ai asista la procesul de construcţie a documentarului.

Zeiţa tangoului este cât se poate de emoţionată când îşi retrăieşte viaţa prin mişcările dansatorilor Ayelén Álvarez Miño şi Juan Malizia, ce interpretează rolul ei şi al partenerului Juan Carlos Copes în secvenţele de epocă menite să reamintească de vechiul Buenos Aires. Le dă indicaţii cu multă căldură atunci când aceştia intră în sala de dans.

Our Last Tango (Un tango mas) nu este doar un film despre iubirea pentru tango, ci o declaraţie de iubire pentru vechiul Buenos Aires, cu ale lui săli de dans unde se decideau destine, unde se formau şi se desfăceau cupluri şi unde începeau poveşti ce durau o viaţă. Un Buenos Aires în care tangoul era singurul mod de viaţă, un antidot împotriva abrutizării în cartierele sărace.


LYTE video

Citeşte şi Tangou pentru Lisandra – Dansăm pentru a dezgropa trecutul

Tangou pentru Lisandra – Dansam pentru a dezgropa trecutul

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026