Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 30

Editor's pick

Ultimele

Panamerican Machinery – O comedie mexicana ce ar fi trebuit filmata in Romania vechilor intreprinderi

Adriana Gionea
-
0
Panamerican Machinery – O comedie mexicana ce ar fi trebuit filmata in Romania vechilor intreprinderi

Trebuie să vezi Panamerican Machinery (Maquinaria Panamericana) – prezentat la festivalul Pelicula-, dacă vrei o alternativă plină de umor la filmele despre isteria colectivă în situaţii de criză sau la cele despre legătura omului modern cu jobul şi cultura organizaţională. Vei descoperi o satiră cu substraturi alegorice, în care vei regăsi o Românie de azi, de ieri, din totdeauna, dar teleportată pe alt continent.

Ai două revelaţii în timp ce urmăreşti Panamerican Machinery, filmul mexicanului Joaquin del Paso, considerat a fi unul dintre cele mai bune debuturi sud-americane din ultimii, inclus de altfel şi în competiţia de la Berlinale, în 2016. Sunt nişte revelaţii ce leagă psihologia colectivă a mexicanilor de a noastră, deşi avem strămoşi diferiţi şi ne aflăm departe unii de alţii.

Prima revelaţie aminteşte de umorul negru ce spune că trebuie să-ţi pui ruda fără suflare în geam pentru a-i lua pensia. Personajele din film vor să ascundă moartea şefului pentru a găsi nişte informaţii legate de conturile secrete ale acestuia. Cu banii obţinuţi, noul lider autoproclamat le promite colegilor un viitor luminos, în care fabrica va fi salvată de la faliment.

A doua revelaţie este legată de fraternitatea psihologică dintre noi şi mexicanii din film. Pe răutăcioşi îi va face să se întrebe de ce ne-om fi pierdut noi, mioriticii, timpul cu filme dezolante ce amintesc de chinurile îndurate în dictatură, când am fi putut regiza o astfel de comedie spumoasă cu decor industrial demn de anii ‘70, dacă tot l-am primit moştenire în perioada comunistă.

Acţiunea filmului se petrece într-o zi de vineri, într-o companie numită Machinaria Panamericana (Panamerican Machinery) – de unde şi titlul filmului. Aici, într-un decor învechit ce aminteşte de marile uzine est-europene din anii ’70-’80, se fabrică utilaje pentru export. Mai bine zis se fabricau, deoarece măreaţa întreprindere mexicană se apropie de faliment. Dar nimeni nu se teme…până când fondatorul companiei este găsit mort, chiar înainte de weekendul aşteptat cu atâta ardoare de angajaţii care au lucruri mai importante de făcut decât sa răspundă la telefoane.

La început, vestea îi aruncă pe angajaţi într-o debusolare vecină cu disperarea. Toţi lucrau acolo de foarte mulţi ani. Unii de când intraseră în câmpul muncii. Îşi transformaseră până şi birourile într-o extensie a locuinţei, prin obiecte decorative sentimental-kitschoase (este suficientă focusarea camerei asupra acestor obiecte pentru a-ţi stârni râsul).

Atât de legaţi erau angajatii de companie, încât dăduseră până şi denumiri simpatice pieselor fabricate. Îşi aveau micile ritauluri colective şi personale, cum ar fi mica petrecere de aniversare, vopsitul unghiilor în timpul programului, cafelele prelungite sau ascultatul citatelor motivaţionale pe fundalul muzicii relaxante, citate rostite cu hotărâre de unul dintre manageri ce monopolizase megafonul.

Deşi acţiunea se petrece într-o fabrică, nu vezi nimic din rutina în care agonizează muncitorul alienat, oropsit şi care execută până la epuizare activităţi repetitive ce îl depersonalizează. Modul în care sunt filmate activitatea şi gesturile angajaţilor par să creeze o simfonie industrială în care metehnele, obiceiurile şi ritualurile cotidiene alcătuiesc o armonie comică, întreruptă brusc pentru a transforma hilarul într-un delir colectiv de tot râsul, dar cu sensuri grave.

Primele scene îţi vor da impresia că asişti la un experiment vizual în care se îmbină decorurile şi estetica filmelor comuniste cu obiceiurile corporatiste de motivare colectivă. Atitudinea degajată a tuturor te face să crezi, văzând acest decor est-european, că de fapt Happy Friday este o invenţie venită din întreprinderile socialiste. Înainte de weekend, totul era numai petrecere, veselie şi relaxare vecină cu delăsarea în firma cu decor ceauşist din Mexic. Dar plecarea fondatorului într-o altă lume îi împinge pe toţi într-un hău al disperării şi al confuziei. Se aruncă nişte acuzaţii de corupţie. Se caută un salvator care să îi scoată pe angajaţi din starea de anxietate legata de lipsa perspectivei. Se amână realitatea prin blocarea porţii de acces. Şi în final, toată mulţimea debusolată este acaparată de manifestări bipolare, oscilând între tristeţea profundă şi euforia fără limite, între autoamăgire şi conştientizarea situaţiei, între îngheţare şi acceptarea schimbării.

Moartea şefului devine astfel o metaforă exploatată amuzant şi halucinant. Este o metaforă ce vorbeşte despre isteria colectivă, manipularea maselor, procesul doliului, refuzul de a privi realitatea în faţă, intoleranţa la nevoia de schimbare, suspiciunea, refugiul în drogul distracţiei frenetice şi teama de viitor. Scenariul s-ar fi putut la fel de bine transforma într-o piesă de teatru absurd, cu personaje cărora li se induce vulnerabilitatea în faţa schimbării de către un lider psihopat şi manipulator, ce le taie legătura cu exteriorul – un element pe care îl au în comun ţările comuniste din Est şi America Latină.

Noul lider este un personaj acuzat de corupţie de către contabilul firmei, singurul lucid, cu excepţia portarului (nimeni altul decât fiul ilegitim al şefului decedat). Acest lider nu vrea să-i lase pe angajaţi să caute un alt loc de muncă. El ar fi un nimeni în afara fabricii. Distrugerea companiei i-ar ataca propria identitate, aşadar va face din incinta fabricii varianta în miniatură a unei ţări ce alege un lider providenţial pentru a scăpa de incertitudine şi haos.

Angajatul autoproclamat liderul salvator îi ademeneşte pe subalterni cu promisiunea unei prosperităţi închipuite, dar prezentate în mod plauzibil şi pe tonul mobilizator al unui revoluţionar. Dacă îşi vor uni forţele, ei, muncitorii, vor ajuta compania să iasă din impas. Trebuie să facă un efort (cu excepţia lui, a liderului) pentru a găsi, în arhivă, datele privind banii ascunşi ai şefului mort. Acum, când fabrica le aparţine, trebuie să preia controlul.

Se vânează trădătorii, care trebuie împiedicaţi, cu orice preţ, să părăsească incinta fabricii pentru a da de veste în legătura cu dispariţia preşedintelui legitim al companiei. Toţi par a se supune orbeşte în faţa micului dictator ce foloseşte citatele motivaţionale ca armă împotriva nesupunerii. Doar contabilul şi fiul secret (portarul) al celui decedat rămân în afara isteriei colective.

Unul dintre cei lucizi va încerca să le vorbească muncitorilor despre psihologia doliului. Le prezintă etapele, de la negare la depresie şi acceptare. Este convins că toţi neagă realitatea, autoizolându-se în incinta unei fabrici intrate în faliment, devenită o bulă de trecut ce nu mai are nici o legătură cu societatea actuală. Doar că majoritatea angajaţilor preferă să recurgă la drogul sub forma unei băuturi inventate de apropiaţii liderului, o băutură care îi face să petrecă toată noaptea ca prinşi într-un delir. Iar petrecerea devine o scenă memorabilă, un climax al supunerii şi euforiei colective.

Scena petrecerii este exploatată inventiv de regizor, care se foloseşte de muzica tribală cu influenţe aztece pentru a crea o atmosferă vecină cu transa psihedelică. Toţi beau fără oprire şi dansează pentru a uita de ei, de realitate, de pierdere, de frica zilei de mâine, că doar inventivitatea şi pofta de viaţă nu le lipsesc.

Deşi pare o comedie filmată într-un spaţiu minimalist, în care se mizează mai degrabă pe mimicile personajelor, pe efectul hilar al obiectelor şi al decorurilor, pe satira demnă de teatrul absurd, şi nu pe acţiunea trepidantă, odată ce analizezi filmul, descoperi mai multe straturi ale interpretării. Discuţia cu Joaquin del Paso, regizorul mexican invitat la Pelicula 2017 a dezvăluit simbolurile din spatele aparentei simplităţi.

Mulţi spectatori i-au pus întrebări legate de asemănarea fabricii mexicane cu mastodonţii industriali din Europa de  Est. Regizorul, care a studiat cinematografia în Polonia, a scos la iveală asemănarea dintre societatea noastră şi personajele din film. La fel ca românii, mexicani adoră să facă haz de necaz pentru a mai atenua din şocul unei situaţii dificile.

Fabrica din film exista în realitate, dar urma să fie demolată pentru a se construi un mall în locul ei. Apropierea de aeroport şi imaginile avioanelor văzute din curtea ei l-au ajutat pe regizor să creeze scene insolite, percepute ca metafore vizuale privind nevoia de evadare, deşi nu a intenţionat să caute o frabrică apropiată de aeroport.

Au fost şi mulţi spectatori intrigaţi de nimbul mitic şi de imaginea enigmatică atribuite de angajaţi patronului considerat fie un milionar excentric, fie un tatucă protector din umbră. Răspunsurile oferite de regizor le-a dezvăluit că dimensiunea mitică nu ţine de imaginea şefului mort în conştiinţa angajaţilor, ci de apa ce fie invada curtea fabricii când se spargea conducta, fie curgea nestingherită prin apartamentul patronului, amenajat chiar în incinta fabricii.

De fapt, apa şi personajul care verifică tacticos conductele precum un roboţel fidel angrenat într-un mecanism ce mergea cu precizia unui ceas elveţian trimit spre trecutul aztec al capitalei mexicane. Ciudad de Mexico a fost ridicat de azteci în jurul unui imens lac. S-a dezvoltat în urma construirii locuinţelor aztece de-a lungul unor terase. Apoi au venit conchistadorii şi urmasii lor, ce au acoperit lacul cu betoane. Dar apele acestui lac se revoltă din când în când şi îşi cer teritoriul înapoi, aşa cum vezi în doua-trei scene din film, considerate absurde, fără coerenţă logică, însă plauzibile dacă te referi la istoria capitalei.

Regizorul a mărturisit că un spectator din România l-a întrebat dacă în Mexic a existat comunism, decorul industrial amintindu-i de marile fabrici socialiaste. A început astfel o întreagă discuţie despre universalitatea absurdului, a dictaturii, şi despre transformarea unui decor industrial îngheţat în timp, desprins de prezent, într-o altă realitate, în care se refugiază oamenii trecutului nu se mai regăsesc în actualitate. Personajele din film, care se baricadează în incinta fabricii, de parcă totul trebuie să meargă înainte, ignorând schimbarea care le bătea la poartă, amintesc de o dramă colectivă din România: lipsa perspectivelor după închiderea fabricilor ce asigurau locurile de muncă ale unui întreg oraş.

Asemenea celor ieşiţi din comunismul ce furniza iluzia siguranţei economice, angajaţii se tem de noua realitate. Deşi Mexicul nu a trecut prin comunism, aceşti mexicani din film au reflexele unor locuitori din estul Europei, care se tem de legile economiei de piaţă, dorind să rămână în bula lor de trecut…până când unul dintre ei îşi face curaj pentru a-l înfrunta pe lider şi a deschide poarta.


LYTE video

Citeşte şi La familia – Cum îşi salvează fiul un tată din Venezuela

La familia – Cum isi salveaza fiul un tata din Venezuela

Aurora Borealis-Luminile Nordului – Finalul razboiului, un secret al femeilor

Adriana Gionea
-
0
Aurora Borealis-Luminile Nordului – Finalul razboiului, un secret al femeilor

Personajele feminine pline de secrete, luminile aurorei boreale, peisajele idilice în care se înfiripă iubiri adolescentine, filmate astfel încât să pară înconjurate de nimbul nostalgiei, cum vezi într-un film clasic, şi chipul hâd al istoriei nemiloase cu Estul se întâlnesc imprevizibil şi răvăşitor în noul film al Martei Meszaros.

Aurora Borealis a fost regizat special pentru cei interesaţi de poveştile în care secretele transgeneraţionale ce unesc şi despart o mamă şi o fiică sunt strâns legate de evenimentele istoriei. Marta Meszaros reuşeşte să amâne devoalarea acestor secrete astfel încât să ai impresia că fiecare indiciu întreţine de fapt misterul, prin dezvăluiri care îţi dau peste cap aşteptările şi ipotezele, dar mai ales opiniile despre caracterul personajelor.

Cele două femei între care există secrete sunt Maria (Mari Torocsik) şi Olga (Ildiko Toth). Maria, care se apropie de finalul vieţii (una zbuciumată, cu multe fantome şi amintiri apăsătoare), se reîntoarce în satul maghiar unde a întâlnit marea dragoste – un tânăr aristocrat prigonit de sovietici. Ziua în care primeşte o scrisoare de la Moscova, după zeci de ani de aşteptare, îi provoacă un şoc puternic. Internarea Mariei într-un spital după acest şoc o aduce pe fiica ei, Olga, în casa plină de secrete din satul maghiar unde Maria şi-a trăit singurele clipe de fericire.

foto: Cine Europa

Cotrobăind prin casa mamei sale, Olga descoperă fotografii, scrisori şi acte ce o vor arunca în hăţişul unor istorii de viaţă feminine. Asemenea unui dectectiv perseverent, ea începe să pună cap la cap piesele unui puzzle şocant, deşi nici măcar nu bănuieşte unde o va duce labirintul de secrete şi tăceri complice. Propria ei identitate se leagă de aceste secrete, pe care Maria le-a îngropat zeci de ani în memoria inaccesibilă celor din jur, aşa cum este de obicei memoria supravieţuitorilor ce au încălcat multe reguli pentru a face urmările unei traume colective mai uşor de suportat.

Olga va descoperi nişte poveşti în care frumuseţea şi partea crudă a naturii umane, prietenia şi minciuna, entuziasmul pasiunii şi disperarea, frenezia şi pierderea speranţei se împletesc aşa cum nu te-ai fi aşteptat la începutul filmului. Însă cel mai mult pe Olga ajung să o intrige păpuşile pe care mama ei, Maria, le-a transformat în arătări sinistre sau în colaje suprarealist-groteşti de parcă ar fi făcut parte dintr-un ritual vrăjitoresc sau din manifestul contondent al unui artist contemporan în raport cu faţa întunecată a umanităţii.

Aurora Borealis începe derutant. Primele scene în mijlocul unui peisaj surprins într-o lumină picturală promit mai degrabă un film romantic, o melodramă despre iubirea de altădată şi despre pierderea ei în vârtejul evenimentelor ce au luat cu asalt Europa de Est după 1945. Nu trece mult şi ritmul duios-contemplativ al scenelor cu flashbackurile Mariei legate de iubirea pierdută sunt urmate de primele detalii ce îţi captează interesul prin dansul dintre puritate şi tenebros, care dezvăluie tot ce are mai nobil şi mai urât omul în vreme de război.

În scenele paradiziace o vei descoperi pe Maria în ipostaza adolescentei având farmecul unei tinere demne de un tablou din secolul XIX, interprertată suav şi totodată dezinvolt de Franciska Torocsik. Maria-adolescentă picta şi înota în apele unui izvor alături de iubitul ei care o învăţa limba germană pentru a fugi din Ungaria sovietizată în Viena unde credea că se află lumea civilizată şi libertatea.

Scenele picturale în care timpul pluteşte într-o lumină aurie sunt urmate de o suită de evenimente care îi vor demonstra Mariei că nu poate cunoaşte umanitatea salvatoare ce se află dincolo de Cortina de Fier fără a trece mai întâi prin calvarul anilor ’40. După ce scapă de vigilenţa soldaţilor care au capturat-o când a vrut să treacă ilegal graniţa, Maria ajunge în până la urmă în Viena ocupată de sovieticii deveniţi partenerii occidentalilor ce au eliberat Europa de un alt dictator.

Când povestea Mariei, derulată la insistenţele Olgăi, ajunge la zilele petrecute în Viena ocupată, filmul ia o turnură neaşteptată pentru spectator. Pe cât de cutremurat vei fi din cauza dramei trăite de Maria, care va rămâne însărcinată după un viol, pe atât de impresionat vei fi de forţa prieteniei dintre Maria şi Edith, verişoara iubitului ei. Edith îi redă Mariei încrederea în umanitate şi o face martoră a tandreţii picurate în iubirea interzisă dintre ea şi un soldat rus care nu li se alătură camarazilor în tentativa lor de a instaura teroarea prin jafuri, violuri şi vandalizări.

foto: Cine Europa

Ai putea reda întreaga poveste de viaţă mărturisită de Maria fiicei sale Olga prin cea mai emoţionantă scenă din film. În această scenă, iubitul rus al lui Edith (salvatoarea Mariei) foloseşte o lampă şi câteva pahare de cristal pentru a recrea culorile magice ale aurorei boreale din ţinutul siberian de unde acesta a fost smuls de istorie pentru a marşălui alături de soldaţii armatei roşii spre Vest.

Vei compara poveştile de viaţă dezgropate de Olga cu încercarea personajului-soldat de a recrea luminile aurorei boreale în mijlocul infernului. De fapt, întreaga umanitate captată în film poate fi comprimată metaforic în tentativa soldatului care oferă tandreţe prin invocarea luminii sublime din ţinuturile albe când toţi ceilalţi au instaurat teroarea exhibându-şi monstruos primitivismul scăpat din chingile cenzurii impuse de civilizaţie.

Perioada în care iubirea şi ura faţă de aproape se învecinează bulversant o va face pe Maria să descopere această dualitate în ea însăşi. Simte mai mult ca niciodată puterea iubirii prin devotamentul faţă de prietena ei Edith, pentru care va face un gest suprem de solidaritate, împins dincolo de limitele moralei. Totodată, când vede iubirea tandră dintre soldatul rus şi Edith, care a dus la conceperea unui copil dătător de speranţă în urgia brutalităţii, Maria simte o repulsie din cauza căreia mulţi ar judeca-o aspru. Este repulsia faţă de propriul ei copil abia născut, conceput în urma unui viol. Această repulsie va coexista cu dorinţa de a-şi salva prietena prin luarea unei decizii care va duce la supravieţuirea ambilor copii într-un mod neaşteptat.

foto: Cine Europa

Fără a folosi mijloace spectaculoase, Marta Meszraros reuşeşte să provoace în lumea interioară a spectatorului ceea ce speră alţii în filme cu bugete uriaşe, folosite pentru a reproduce scene din timpul războiului, decoruri de epocă fastuoase şi multe scene cutremurătoare diluate de patetism. Astfel, regizoarea atinge scopul urmărit de mulţi regizori: implicarea emoţională prin acea poveste memorabilă despre iubire, prietenie şi alegeri grele menite să-ţi trezească stări complicate şi gânduri bulversante, care să te facă să îţi pui întrebări legate de alagerile tale dacă ai fi fost în locul personajelor.

Regizoarea are multă compasiune pentru personajele ei, însă este cat se poate de nemiloasă prin trimiterile mai mult sau mai puţin subtile către oamenii care deţineau puterea în anii ’40 şi care au facut posibilă existenţa unor atrocităţi. Ai putea la fel de bine să consideri filmul o palmă dată celor ce au tolerat răspândirea dictaturii sovietice, aceeaşi oameni care, la începutul anilor ’40, de dragul unor calcule menite să menţină Occidentul în zona de confort, nu au făcut nimic pentru a opri nazismul deşi îi bănuiau amploarea.

Aurora Borealis nu este doar un film despre un trecut urât în care s-au mai zărit şi irizaţii neaşteptate de candoare. Mai este şi un film bine ancorat în actualitate, nu doar prin modul în care scenele pendulează între tinereţea ce i-a fost furată Mariei şi prezentul risipit al Olgăi – femeia modernă, dependentă de propriul succes profesional, care nu ştie cum să îşi manifeste nevoia de afecţiune. Prezentul şi trecutul se apropie mai ales prin nevoia generaţiei mai tinere de a-şi cunoaşte rădăcinile, de a integra în propria istorie de viaţă poveştile părinţilor, astfel încât să le înţeleagă motivele din spatele unor decizii ce trebuie să capete până la urmă un sens pentru a închide rănile provocate de o istorie care a năvălit ilogic şi impetuos precum un hazard hulpav.


LYTE video

Citeşte şi Arhipelagul altei vieţi – Locul unde nici busola nu mai hăituieşte libertatea

Arhipelagul altei vieti – Locul unde nici busola nu mai haituieste libertatea

 

Nuferi negri – Gradina pictorului Monet si enigma din jurul unei crime

Adriana Gionea
-
0
Nuferi negri – Gradina pictorului Monet si enigma din jurul unei crime

Dacă îţi vine să te scufunzi în culorile impresioniştilor, mai ales în cele folosite de Monet, şi îţi plac romanele în care misterul ce înconjoară anchetarea unei crime nu este decât un pretext folosit de autor pentru a emite observaţii cu tâlc despre natura umană, atunci nu vei mai lăsa din mână cartea Nuferi negri.

Începutul romanului scris de Michel Bussi te va face să-l compari imediat cu serialele poliţiste a căror acţiune se petrece în zonele pitoreşti ale Franţei. Aşa cum se întâmplă în aceste seriale, indiciile din roman sunt puternic legate de secretele unei aşezări mirifice, dar mai ales de cele mai atractive şi luminoase obiective turistice.

Un astfel de obiectiv turistic plin de lumină şi culoare a devenit un loc de pelerinaj pentru iubitorii Impresionismului. Este vorba despre faimoasa grădină din satul Giverny, unde se află şi lacul plin de nuferi amenajat de Monet pentru a-l inspira în crearea unor capodopere atât de vânate de colecţionarii împătimiţi.

Tot un tablou cu nuferi vâna şi afemeiatul Jerome Morval, unul dintre cei mai buni chirurgi francezi. Ar fi făcut orice pentru a-l avea. Iar dorinţa lui de a intra în posesia unei astfel de picturi nu era întrecută decât de obsesia pentru femeia ai căror ochi aminteau de nuanţele din picturile lui Monet.

Înainte de a-şi îndeplini visul de a-şi atârna un Monet preţios în salonul casei (cea mai frumoasă din Giverny), Jerome Morval este găsit mort chiar în pârâul care a făcut posibilă existenţa faimoaselor grădini cu nuferi. În buzunar avea o ilustrată cu nuferi, pe care scria Unspreze ani. La mulţi ani!

O fi de vină furia vreunui soţ gelos? Sau a unei amante părăsite, pe care Morval o lăsase însărcinată, apoi o abandonase? Să-i fi făcut de petrecanie chiar devotata lui  soţie, mereu la curent cu aventurile sale, dar care era prea dependentă de confortul oferit de prosperitatea infidelului medic pentru a divorţa? Să fie un dealer de artă, care făcea tranzacţii ilegale? Sau poate o persoană din trecut, căreia victima îi distrusese viaţa? Oricare dintre aceste piste poate duce la criminal, aşa cum toate cele trei personaje feminine din roman ar putea deţine cheia desluşirii misterului.

Odată cu apariţia celor trei personaje vei descoperi trei vârste feminine şi trei ipostaze de visătoare care vor să lase în urmă regatul lui Monet, Giverny, pentru a-şi îndeplini menirea. Fanette, cea mai mică dintre ele îşi doreşte să devină pictoriţă. Are un talent precoce dublat de isteţime. La unsprezece ani, Fanette ştie ce îşi doreşte de la propria viaţă, aşadar urmează îndemnul profesoarei de a picta un tablou care să intre în concursul pentru o bursă ce îi va permite să devină eleva unei şcoli prestigioase de artă.

Stephanie, profesoara lui Fanette devine şi ea un personaj central. Este cea mai frumoasă femeie din Giverny şi cândva fusese curtată asiduu de Jerome Morval, bărbatul afemeiat găsit mort în pârâul ce traversează grădinile create de Monet. Apariţia unui anchetator şarmant, cu aer de rebel pe motocicletă, o va face pe Stephanie să creadă că a venit în sfârşit bărbatul care să îi ofere şansa de a cunoaşte marea dragoste şi care să o ia cu el, departe de Giverny şi de o căsnicie nefericită.

Povestea elevei talentate la pictură şi a seducătoarei profesoare îndrăgostite de scrierile lui Aragon şi care tot repetă celebrul lui vers Crima de a visa să se instaureze va fi spusă de un al treilea personaj feminin, trecut de 80 de ani, care locuieşte în vechea moară din Giverny. Această femeie aflată la apusul unei existenţe pline de turbulenţe va fi cea prin ai cărei ochi vei descoperi satul lui Monet şi vei privi desfăşurarea anchetei.

Al treilea personaj feminin devine povestitoarea din umbră. Enigmatica povestitoare va tot schimba importanţa indiciilor pentru a furniza acea voluptate necesară cititorului de romane poliţiste inteligent scrise, care vrea mai întâi să fie derutat pentru a savura apoi clipa revelaţiei uluitoare cu privire la identitatea criminalului şi la încrengătura de motive.

Modul în care Michel Bussi ştie să îţi lase în cale momeli pentru a te face să spui că ai intuit numele asasinului, ca apoi să îţi răstoarne toate aşteptările, transformă intriga poliţistă într-o poveste cu multe straturi. Nu lipsesc nici observaţiile ironice despre fetişizarea unui loc prin marketingul turistic excesiv, ce îl transformă într-un kitsch, nici părerile amare despre localnicii deveniţi prizonierii unui satuc frumos, dar încremenit în trecut, pe care doar turiştii îl pot considera un paradis, şi nici trimiterile spre unul dintre cele mai importante romane ale lui Aragon (Aurelien), care vorbeşte şi despre cei ce visează să cunoască lumea, dar nu pot scăpa din capcana un astfel de loc pitoresc.

Vei mai admira la Michel Bussi abilitatea de a doza suspansul, astfel încât să ofere şi acel răgaz de care admiratorii lui Monet au atâta nevoie pentru a contempla grădina cu nuferi, înainte de a fi prinşi în ritmul alert al succesiunii unor probe ce dezvăluie episoade întunecate din satul atât de iubit de Monet datorită luminii vitale pentru nuanţele căutate cu atâta sete de impresionişti. Astfel, scenele calme cu peisaje ce îşi aşteaptă pictorul impresionist pentru a le imortaliza în orele în care lumina dezvăluie nuanţe nebănuite iau deodată o turnură alertă, care te ţine cu sufletul la gură odată cu năvălirea unui alt indiciu menit să îţi răstoarne toate aşteptările cu privire la deznodământ.

Poţi spune despre Nuferi negri că face parte din categoria romanelor care te ademenesc printr-o intrigă poliţistă pentru a te invita de fapt să reflectezi la mesajele oferite de existenţele personajelor. Toate cele trei personaje feminine te fac să vezi mereu altfel imaginea satului Giverny tot aşa cum lumina din momentele diferite ale zilei îl obligă pe un pictor să modifice nuanţele. Una vede culorile schimbătoare, alta o captvitate, iar cea de-a treia descoperă cu stupoare o prezenţă invizibilă ce a schimbat din umbră vieţile tuturor, inclusiv a celei îndrăgostite cândva de cel mai frumos loc din Giverny.

Marele talent al lui Michel Bussi a fost acela de a intui proporţia corectă a fiecărui ingredient care transformă Nuferi negri într-un roman hibrid. Autorul îmbină echilibrat calităţile apreciate de cei pasionaţi de artă cu desfăşurarea palpitantă de care au nevoie cei dependenţi de suspans.

Deşi acţiunea este plasată într-un loc ofertant pentru descrieri, nu vei da peste scriitura unui autor ispitit de calofilie, pregătit să transforme grădinile lui Monet într-o butaforie, cum ar face un autor mediocru. Dimpotrivă, Michel Bussi deviază obsesia turiştilor de a năvăli în Giverny pentru a obţine cea mai frumoasă poză care să ateste prezenţa lor în altarul vegetal al lui Monet spre o reflecţie satiric-acidă asupra modului în care dorinţa de a conserva un loc idilic devine până la urmă un coşmar pentru locuitorii transformaţi în fuguranţii unui tablou ce trebuie să rămână neschimbat, pentru a le încânta ochii celor aflaţi doar în trecere.

Vă voi dezvălui un alt secret. Giverny este o capcană! Un decor minunat, cu siguranţă. Cine ar putea visa să-şi ducă viaţa altundeva? Un sat atât de drăguţ. Dar va voi mărturisi: decorul este încremenit, împietrit. (…) Aici trăim într-un tablou. Suntem zidiţi! Se crede că suntem buricul pământului, că merităm drumul, cum se spune. Dar peisajul, decorul, în cele din urma ne năclăieşte. Un fel de spoială care ne lipeşte de decor. O spoială zilnică de resemnare. De renunţare…

Bussi nu îi uită nici pe cititorii depedenţi de metafore, pentru care un roman ce face referire la capodoperele picturii trebuie să lege dramele personajelor, maniile asasinului şi culorile unui tablou într-un lanţ de simboluri care ascunde cheia descifrării secretelor. Nuferii pictaţi de Monet reflectă stările personajelor şi ascund indicii preţioase, care sunt devoalate pe măsură ce ancheta ameninţă liniştea asasinului.

Nu doar pasionaţii de pictură vor fi răsfăţaţi. Lor li se alătură cei pentru care marile romane clasice furnizează citate preţioase pentru acele romane care îmbină intriga detactivistă şi observaţiile psihologice. Modul în care Bussi foloseşte cunoştinţele de istoria artei evită nevoia etalării ostentative a erudiţiei. Autorul optează mai degrabă pentru o inserare naturală a trimiterilor spre capodoperele lui Monet şi ale lui Aragon, care se integrează cu sens în ritmul poveştii.

Citeşte şi Muza – Poveştile tabloului misterios

Muza – Povestile tabloului misterios

Licu, o poveste romaneasca – Evadarea in timpul personal

Adriana Gionea
-
0
Licu, o poveste romaneasca – Evadarea in timpul personal

Filmul Licu, o poveste românească va fi o încântare dacă visezi să explorezi o casă elegantă din perioada interbelică. Într-o astfel de casă veche, ce pare suspendată în timp, descoperi istoria unui om care a ştiut să înfrunte capriciile vremurilor, apoi să-şi găsească propria oază de frumuseţe chiar şi în deceniile hâde.

Documentarul regizat de Ana Dumitrescu – distins cu marele trofeu la Dok Leipzig şi proiectat în premieră naţională în cadrul One World Romania 2018 – este o experienţă vizuală poetic-duioasă cum vezi în filmele de epocă menite să te poarte într-o altă lume. Privittă din prezent, lumea domnului Licu pare una dispărută într-un timp alungat, pe care generaţia ta nu l-a trăit, dar faţă de care a dezvoltat o stranie nostalgie.

În documentar vei descoperi cele două elemente care întreţin această nostalgie transformată într-un devotament faţă de perioada interbelică: rafinamentul obiectelor, filmate astfel încât să degaje un licăr de magie precum nişte metafore ale efemerului, şi personajele despre care se spune că ştiau să aprecieze valorile umane, aşa cum este şi domnul Licu, numele sub care mai este cunoscut domnul Liviu Canţer, invitat să le transmită un mesaj spectatorilor la finalul proiecţiei din cadrul One World Romania.

Jovial şi deschis, domnul Licu i-a sfătuit pe tineri să-şi păstreze integritatea, să fie corecţi. Şi nu ţi se va părea deloc mesajul desuet al unui visător ce nu s-a mai adaptat la vremurile actuale. După ce vei vedea acest documentar, îţi vei da seama că domnul Licu este cât se poate de conştient de mersul vremurilor, de schimbările aduse de ele, iar bunătatea şi cinstea sunt rezultatele unor alegeri prin care a reuşit să păstreze normalitatea.

Lumea cotidiană a domnului Licu, pe care l-ai vedea în ipostaza unui personaj literar plin de umor şi perseverenţă în dorinţa de a păstra frumuseţea firească a vieţii după ce România pe care o ştia şi iubea a cunoscut infernul sovietic, îţi aminteste de farmecul acelor fotografii interbelice alb-negru. De fapt, însăşi regizoarea Ana Dumitrescu a optat pentru un film alb-negru, care i-a permis transpunerea poetică a obiectelor din încăperile casei vechi locuite de Liviu Canţer.

Regizoarea Ana Dumitrescu reuşeşte să te decupleze de la ritmul alert, uneori alienant, al prezentului. Focalizarea asupra unor obiecte de argint ce amitesc de cochetăria feminină de altădată sau asupra detaliilor decorative ale mobilierului îţi oferă un joc de lumini şi umbre care, sincronizat cu melodiile duios-nostalgice, îţi dau acea iluzie a ieşirii din timp, atât de căutată în filmele de epocă.

sursa foto: http://www.licu-film.com/livingphotos.html

Modul în care au fost filmate obiectele din casa domnului Licu te transformă într-un locuitor dintr-o bulă suspendată, ce răspândeşte licăriri melancolice în jur. Anumite cadre te fac să te simţi asemenea rătăcitorului ce ia oraşul la pas, apoi se opreşte în faţa unei case vechi, pentru a-şi imagina încremenirea timpului ce a păstrat intacte obiectele pline de poveştile transgeneraţionale, pe care marii căutători de comori interbelice le visează.

Vrăjit de jocul de lumini ce transformă imaginile alb-negru într-o voluptate pentru nostalgici, ai impresia că păşeşti într-un spaţiu ireal. Un spaţiu de graniţă, unde calmul volatilizează prezentul şi apoi se cuibăreşte printre obiectele elegante pentru a induce stările difuze şi intraductibile specifice unei stranietăţi asociate ruperii de cotidian.

Prins în mrejele obiectelor vechi, devenite adevărate personaje, aproape că uiţi de real şi de întrebarea Cine este domnul Licu?. Ei bine, domnul Licu nu este o personalitate menţionată în manualele de istorie, dar poate deveni memorabil în istoria cinefililor. Îl vei considera unul dintre cei mai simpatici pensionari într-o perioadă în care se resimte acut ruptura dintre generaţii.

Ajuns la vârsta de 92 de ani în perioada filmărilor, domnul Licu poate fi considerat o lecţie de viaţă mereu actuală. Este o lecţie a rezistenţei, a bucuriilor mărunte, a iubirii faţă de aproape şi a dorinţei de a învăţa mereu lucruri noi, care să îi ocupe timpul şi să-l salveze din hăul disperării după marile pierderi.

Umorul şi entuziasmul prin care domnul Licu întâmpină fiecare clipă te face să-ţi imaginezi o viaţă fără mari încercări. De o astfel de viaţă a avut parte domnul Licu în primii ani ai existenţei, nişte ani ce aminteau de cei pe care i-ai putea regăsi în romanele a căror acţiune se petrece în preajma conacelor sau în casele unor bunici inimoşi. Însă anii copilăriei au fost alungaţi de urgia stalinistă, familia domnului Licu fiind obligată să fugă din Basarabia ocupată pentru a supravieţui. Urmează anii petrecuţi în România, studiile şi întâlnirea cu marea iubire, care i-a devenit soţie.

Când îşi rememorează viaţa, domnul Licu îmbină melancolia, observaţiile făcute pe un ton hâtru şi dorul de clipele petrecute alături de soţia lui, pentru care îşi folosise talentul de meşteşugar (în copilărie îi plăcea să stea ore întregi în atelerierele mesteşugarilor) la sculptarea ornamentelor migăloase ale unei oglinzi cum vezi doar în filme cu prinţese orientale. Pasiunea pentru crearea obiectelor şi dorinţa manifestată încă din copilărie de a învăţa secretele celor care lucrau în atelerierele din oraşul natal este mai vie ca niciodată la vârsta la care alţii se plâng de oboseală sau îşi varsă amarul prin veninul aruncat în discuţiile cu tinerii.

Ocupându-şi timpul cu activităţile ce necesită detexteritatea manuală a unui artizan, domnul Licu îşi rememorează viaţa. Este o viaţă plină, pe care Ana Dumitrescu a surprins-o perfect prin contrastul dintre amintirile zguduitoare şi graţia detaliilor din imaginile alb-negru ce par desprinse din capodoperele pe care le vezi de obicei la cinematecă.

La un moment dat ai iluzia întâlnirii mai multor timpuri în lumea protagonistului. Este un timp suspendat în reflexiile obiectelor vechi şi în imaginile alb-negru şi un timp ce îşi continuă nemilos drumul aducând cu el evenimentele unei istorii cumplite, cu toate rănile provocate de trecerea bruscă de la România modernizată la comunism. Mai este şi un timp al propriei istorii de familie şi un timp al prezentului reflectat amar şi vulgar de imaginile derulate pe ecranul televizorului devenit singurul obiect străin de oaza atemporală din casa domnului lui Liviu Canţer.

Istoria personală a domnului Liviu Canţer ia forma unui testament al demnităţii devenite un sinonim al firescului, nicidecum al unui act excepţional, al unui sacrificiu. Deşi nu face parte dintr-o familie boierească devenită în perioada regalităţii o susţinătoare a progresului, dând cărturari aclamaţi şi diplomaţi vizionari, domnul Licu poate sta oricând alături de cei având un rol important în civilizarea ţării noastre.


LYTE video

Citeşte şi Chipuri, locuri – Doi artişti pe care i-ai vrea şi pe strada ta

Faces Places (Visages Villages) – Doi artisti pe care i-ai vrea si pe strada ta

Killing Jesus (Matar a Jesus) – Dragoste si razbunare in Medellin

Adriana Gionea
-
0
Killing Jesus (Matar a Jesus) – Dragoste si razbunare in Medellin

Câştigătoare a Premiului pentru cel mai bun regizor la ediţia din 2018 a Bucharest International Film Festival, debutanta în lungmetraj Laura Mora Ortega reuşeşte să îţi ofere o experienţă intensă dacă preferi filmele care te fac să empatizezi cu personajul central. Vei dori să vezi Killing Jesus (Matar a Jesus) datorită curiozităţii stârnite de obicei de acele filme care te aruncă direct în mijlocul unui oraş aflat într-o continuă fierbere, unde amestecul dintre adrenalină, pericol, energia tinerilor şi revoltă promite un periplu ameţitor.

Inspirându-se din propria experienţă dureroasă, regizoarea debutează printr-un film despre maturizarea unei tinere care vrea să îşi răzbune tatăl, un apreciat profesor universitar din Medellin, ce a fost executat chiar sub ochii ei de către unul dintre numeroşii tineri care aleg lumea interlopă. Însă, odată cu apariţia lui Jesus, tânărul rebel de care se îndrăgosteşte protagonista pe nume Paula (Natasha Jaramillo), filmul se transformă într-un periplu alert pe străzile Medellinului, urmat de o decizie care va contrazice aşteptările multor spectatori.

Killing Jesus îţi dă iluzia ca părăseşti sala de cinema pentru a intra în lumea personajelor. Vei simţi freamătul Medellinului din campusul studenţesc şi vibraţia străzilor din aglomeratele cartiere sud-americane plimbându-te de la un capăt la altul pe motocicleta condusă de un tânăr ce nu mai are nimic de pierdut. Un astfel de tânăr este şi Jesus (Giovanny Rodriguez), care, într-o seară petrecută la club o întâlneşte pe Lita (porecla Paulei). Nici nu bănuieşte că tipa atrăgătoare ce pare a fi cu minţile rătăcite este fiica unui profesor universitar iubit de studenţii pe care îi îndemna cu patimă să îşi păstreze neliniştirea ca supremă datorie a cetăţenilor liberi în relaţia cu politicienii.

foto: 64-A Films/https://2018.miamifilmfestival.com/films/killing-jesus-matar-a-jesus/

Rătăcind cu privirea pierdută în zgomotul ameţitor al clubului, apoi în haoticul şi freneticul Medellin nocturn, Paula vrea să uite de durerea provocată de moartea violentă a tatălui, urmată de revolta faţă de autorităţile indolente în lupta cu găştile criminale ce ţin sub teroare oraşul. În schimb, ea nu vrea să uite de planul de răzbunare, iar Jesus, care pare un tânăr uns cu toate alifiile, bine ancorat în lumea subterană din Medellin, o poate ajuta să îşi facă singură dreptate.

Plasarea unei iubiri şi a unui plan de răzbunare într-un oraş având reputaţia Medellinului ar fi transformat Killing Jesus într-un film palpitant, fierbinte, senzual şi visceral plin de acţiune, care să te şocheze. Totuşi, nu dinamismul este punctul său forte. Ceea ce te va ţine în priză nu sunt evenimentele, ci stările imprevizibile ale personajului feminin care vrea să îşi răzbune tatăl, mai ales după ce descoperă adevărul despre Jesus, care devine singurul de care se apropie emoţional în perioada în care încearcă să îşi exprime durerea.

foto: 64-A Films/https://2018.miamifilmfestival.com/films/killing-jesus-matar-a-jesus/

În locul unei succesiuni de evenimente, vei avea aşadar un amalgam de stări bulversante, în care se adună revolta tinerilor împotriva nedreptăţii, trăirile din timpul travaliului de doliu, furia şi marea sete de afecţiune. Aceste stări stabilesc şi ritmul filmului, astfel încât imaginile nocturne se derulează cu repeziciune, asemenea şuvoiului de trăiri necontrolate ce acaparează mintea într-un timp foarte scurt după moartea violentă a unei persoane dragi, mai ales când este însoţită de furia ce naşte decizii pripite sau reacţii vulcanice atunci când este dublată de certitutinea unei nedreptăţi.

Lipsa naraţiunii abundente este compensată foarte bine de jocul actorilor, în special al lui Giovanny Rodriguez, care îl interpretează pe Jesus. Gesturile sale derutante menţin vie atenţia spectatorilor ce ajung să empatizeze cu Paula, care le trezeşte dorinţa de a o apăra. Pe tot parcursul filmului, Jesus, acest personaj care nu ezită să se implice în afaceri ilegale şi să o invite pe debusolata Paula la tot felul de petreceri ţinute de prietenii săi dubioşi, te face să te întrebi dacă nu cumva gesturile sale devenite brusc inocente în prezenţa fetei educate sunt doar nişte măşti în spatele cărora se află adevăratele intenţii, deloc inofensive.

foto: 64-A Films/https://2018.miamifilmfestival.com/films/killing-jesus-matar-a-jesus/

Alături de cele două personaje interpretare credibil de Natasha Jaramillo şi Giovanny Rodriguez vei descoperi un al treilea, care va deveni de fapt personajul central. Este vorba despre oraşul Medellin, care, deşi este prezentat realist şi deloc măgulitor, acaparează şi degajă un farmec straniu obţinut prin învecinarea inocenţei cu abrutizarea, a tandreţii cu vulgaritatea, sub luminile nopţii sălbatice. Acest farmec este captat mai ales când regizoarea surprinde unele dintre cele mai sensibile şi autentice scene cu tineri care se urcă pe motociclete pentru a uita de realitatea feroce din jur.

Există o legătură ombilicală între stările personajelor şi Medellin. Iar legătura depăşeşte cauzalitatea evidentă dintre mediul viciat şi decădere. Descoperi mai degrabă o legătură expusă vizual, prin insistenţa regizoarei de a include multe scene în care tinerii gonesc pe motocicletă pe colinele oraşului sau printre străduţele înghesuite, fără a purta casca de protecţie, de parcă nu s-ar gândi la pericol şi la consecinţe. Obsesia tinerilor din Medellin pentru motociclete devine un simbol al întregii generaţii de tineri care învaţă să flirteze cu pericolul, care îşi refuză liniştea aşa cum refuză casca de protecţie când se cred stăpânii oraşului în timpul nopţii.

foto: 64-A Films/http://fnpi.org/es/beca-gabo-2018/el-proceso-de-matar-jesus

Asemenea tinerilor care oscilează între inocenţă şi lumea devoratoare a periferiilor devenite cuiburile traficanţilor şi ale găştilor fără scrupule, Medellinul regizoarei îşi dezvăluie mai multe personalităţi. Vei descoperi un Medellin al studenţilor deschisi la minte, care îşi asumă schimbarea societăţii, amintindu-ţi de cei ce au iniţiat revoltele din Parisul anilor ’60. Vei descoperi şi un Medellin al tinerilor pierduţi, care abandonează traiectoria securizantă a şcolii pentru a învăţa mult prea devreme lecţiile vieţii din cartierele periculoase. Este un Medellin care trepidează şi visător precum o iubire adolescentină inofensivă, şi ameninţător.

Cele două feţe ale Medellinului sunt reprezentate de cele două personaje centrale. Când redă scenele în care Paula şi Jesus rătăcesc pe străzile Medellinului pe motocicletă, regizoarea te surprinde prin contrastul dintre lumea necruţătoare din jur, redată într-un ritm alert, şi acalmia scenelor tandre, în care derbedeul Jesus îi arată Paulei toate locurile de unde poate vedea cea mai frumoasă privelişte din Medellin după ce află despre pasiunea acesteia pentru fotografie.

Vei aprecia dorinţa regizoarei de a renunţa la clişeele întâlnite în filmele în care fata ce avea tot viitorul în faţă este sedusă de golanul fără viitor, care îşi arată partea sensibilă doar în prezenţa ei. Jesus nu este rebelul şarmant, sigur pe el, ci mai degrabă debusolatul vulnerabil, ezitant în prezenţa celei pe care vrea să o impresioneze, nemaifăcând eforturi pentru a-şi ascunde slăbiciunile şi temerile.

Nici Paula nu întruchipează tipologia naivei care scapă din lumea securizantă a fetelor de familie bună pentru a nimeri direct la periferia unde stă la pândă fantele ce are prea multe clase la şcoala vieţii. Vestimentaţia ei de adolescentă gata să cutreiere oraşul în lung şi-n lat cu aparatul foto la gât, lejeritatea prin care îşi aprinde un joint chiar în prezenţa tatălui ei şi îmbinarea dintre feminitatea de studentă hippie dată de părul lung şi gesturile camaradereşti de ştrengăriţă ce pare a se integra mai degrabă în gaşca băieţilor îl obligă pe spectator să îşi recalibreze aşteptările de la acest personaj.

foto: 64-A Films/https://2018.miamifilmfestival.com/films/killing-jesus-matar-a-jesus/

Relaţia dintre Paula şi Jesus nu este aşadar un love story picant şi antrenant, pe fundalul unui oraş periculos. Nu are acea desfăşurare senzaţionalistă a povestii de iubire în care băiatul rău îşi acordă unica şansă de a trăi duios înainte ca iadul străzii să îl înghită, şi nici scenele incandescente asociate unui film a cărui acţiune se petrece într-o ţară exotică.

Legătura dintre cele două personaje are mai degrabă rolul de a-i permite protagonistei să intre în contact cu propriile stări bulversante şi mai ales cu singura persoană care este receptivă la trăirile şi reacţiile sale. Ai putea să îi compari evoluţia în apele tulburi ale stărilor provocate de doliu cu scena în care se scufundă apoi înoată într-un mic lac din zona de unde se vede tot Medellinul, acolo unde se retrăgea şi Jesus când voia să uite de toate.

Filmul regizoarei îţi dă impresia că trăieşti în acelaşi ritm cu Paula, că îi simţi trecerea de la revolta care o face să pară dură, sigură pe ea, la fragilitatea care o determină să caute protecţia unui răzvrătit precum Jesus, care o plimbă cu motocicleta prin acele cartiere din Medellin unde o fiică de profesor universitar nu ar fi îndrăznit să se aventureze. Modul alert în care se derulează periplul tinerei prin Medellin îi permite spectatorului să îşi imagineze că a plonjat el însuşi în periculosul dar şi ispititorul oraş, cu al său haos gălăgios, în mijlocul căruia tinerii mai îndrăznesc să viseze, să iubească, să îşi strige idealurile.

Laura Mora Ortega nu îţi prezintă (doar) un Medellin sordid, construit din miturile hollywoodiene cu magnaţi ai drogurilor. Medellinul ei se cere descoprit prin lentila compasiunii pentru natura umană captivă, simbolizată de acei tineri pierduţi, consideraţi a fi irecuperabili, cum este şi Jesus.

Un alt element care îţi va da aşteptările peste cap va fi explorarea dorinţei de răzbunare. Vechea înţelepciune budistă îi recomandă celui însetat de răzbunare, aşa cum este şi protagonista filmului, să mai sape un mormânt şi pentru el, deoarece se va distruge alături de cel vânat. În Killing Jesus, drumul spre răzbunare o ia în direcţia maturizării. Iar această maturizare implică abatarea de la planul iniţial prin întâlnirea cu tabăra de unde vine sursa răului, pe care Jesus o cunoaşte foarte bine.

Debutul în lungmetraj al regizoarei columbiene îi satisface mai degrabă pe cei dornici de a intra în sala de cinema pentru o călătorie prin zonele neacoperite de pachetele turistice, dar care le oferă autenticitatea unui oraş-furnicar din ţările calde, la care omul modern rutinat în oraşele sigure tânjeşte în fanteziile sale. Anumite scene amintesc de francheţea unui documentar incitant ce te branşează la atmosfera intensă a unui oraş în care fiecare zi poate fi o luptă pentru supravieţuire, dar şi promisiunea unei libertăţi nepermise în zonele sigure.

Autenticitatea scenelor ce surprind atmosfera din Medellin au fost criticate din cauza minimalismului narativ şi a culorilor terne. Într-adevăr, filmul nu îţi încântă retina prin culoare şi efecte vizuale puternice, însă îţi furnizează acele emoţii intense, dublate de nevoia de a cunoaşte o altă lume, care îl poate face pe un spectator să spună că poate ieşi mai puţin ignorant din sala de cinema.


LYTE video

Citeşte şi The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

5 filme despre lumile mai puţin cunoscute

The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

5 filme care iti arata intr-un mod original problemele unor lumi putin cunoscute

Femei cu barbati – Fuga de celalalt

Adriana Gionea
-
0
Femei cu barbati – Fuga de celalalt

În ciuda titlului, vei descoperi povestiri (consistente precum nişte romane) în care personajele principale nu sunt femeile, ci bărbaţii aflaţi la vârste diferite. Pentru aceşti bărbaţi, cuplul nu înseamnă (re)descoperirea de sine prin Celălalt, ci prin fuga de Celălalt.

Richard Ford pune sub lupă relaţiile de cuplu într-un stil care va fi apreciat mai degrabă de cei răbdători. Deşi temele alese – gelozia, infidelitatea, evadarea din rutina unei relaţii îndelungate şi abandonul – pot induce o desfăşurare febrilă a evenimentelor, cu dialoguri sfredelitoare, replici contondente şi ieşiri impulsive, ritmul este unul domol.

Autorul demonstrează că marile crize de cuplu se desfăşoară furtunos mai mult în lumea interioară a personajelor decât prin manifestări exterioare. Atât de bine reuşeşte să redea această lume interioară, încât fiecare dintre cele trei povestiri ce alcătuiesc volumul Femei cu bărbaţi are forţa unui roman introspectiv, care solicită la maximum capacitatea de empatie a cititorului, nemulţumindu-i pe cei ce şi-ar fi dorit mai mult dinamism narativ.

Volumul Femei cu bărbaţi are o structură circulară. Începe cu povestirea (Afemeiatul) despre unui bărbat pe care Parisul ademenitor l-a aruncat în vârtejul confuziei după ce a încercat să ia o decizie cu privire la femeia alături de care vrea să rămână – soţia din America sau posibila amantă din Franţa – şi se termină cu povestirea (Occidentali) despre un profesor abandonat de soţie, care trebuie să ia la rândul său o decizie, una care îi va permite să îşi regăsescă speranţa după ce Parisul îi promite un debut literar care să îi ofere o viaţă cu sens.

De obicei, poveştile despre relaţiile de cuplu petrecute pe fundalul unui Paris văzut prin ochii unor personaje ce au legătură cu lumea scriitorilor promit o evoluţie narativă antrenantă şi pătimaşă. Dar pentru Richard Ford, un cuplu ajuns la Paris poate deveni la fel de apatic precum unul care lâncezeşte în plictisitoarele orăşele din prerie. Nu la fel de apatică este lumea interioară, care devine o sursă inepuizabilă de gânduri incomode referitoare la autoiluzionare, diferenţele culturale, singurătate şi intepretări greşite.

Când nu zăbovesc prea mult în lumea gândurilor, unde îşi întorc pe toate părţile slăbiciunile, temerile, incapacitatea de a lua o decizie sau confuzia legată de ceea ce îşi doresc să obţină cu adevărat de la viaţa lor, bărbaţii din centrul acestor povestiri sunt implicaţi în dialoguri ce se vor a fi lămuritoare. Aceste dialoguri îţi amintesc de piesele de teatru ale dramaturgilor inovatori ce preferă nişte personaje care devin măreţe tocmai când îţi arată cât de mărunte pot fi în faţa dezamăgirilor.

Nici unul dintre personajele create de Richard Ford nu îşi poate reprezenta fericirea în cuplu, dar toate ştiu cum arată viaţa după ce nevoia de Celălalt este conştientizată prea târziu. Şi totuşi nu îşi strigă deznădejdea, permiţându-i astfel tristeţii sfâşietoare să se manifeste lent. Surprinzător, la fel de lent este şi ritmul deciziilor luate după apariţia acelui eveniment care le schimbă viaţa de la o clipă la alta.

Dacă alţi scriitori ce aleg proza scurtă preferă să comprime o existenţă memorabilă în câteva pagini în care să treacă de la evenimentul sau detaliul-surpriză la deznodământul imprevizibil, încât să le compari stilul cu ploaia impetuoasă de vară, care se revarsă în şuvoaie abundente, dar nu durează mult, Richard Ford preferă să interpună zeci de pagini între elementul declanşator şi deznodământul răscolitor. Însă răscolirea se petrece în surdină, în propria intimitate nemărturisită până la capăt, prevestind un consum emoţional invers proporţional cu numărul gesturilor de exteriorizare a dramei personale.

Cele trei povestiri incluse în acest volum sunt atipice pentru un autor ce stăpâneşte matur elementele indispensabile unei proze scurte reuşite, care să resusciteze interesul cititorului exact atunci când avea impresia că totul devine previzibil. Le poţi considera atipice deoarece nu dinamismul asociat conciziei specifice prozei scurte intreţine interesul, ci detaliul ascuns în pasajele descriptive abundente, scurse lent, prin care îţi sunt activate stări până atunci amorţite.

Richard Ford nu vânează spectaculosul, deşi îţi dovedeşte că ştie cum să te ţină cu sufletul la gură, să te uimească prin acţiunile personajelor sale şi mai ales prin tensiunea care ajunge să crească brusc. Povestirile sunt pline de tăceri clarificatoare şi dialoguri simple dar percutante, asociate unei piese de teatru cu doar două personaje, în care decorurile redau intimitatea unei camere mici sau a unui bar dintr-un ţinut uitat de lume, unde protagoniştii încearcă să înţeleagă cum au ajuns în punctul în care au ajuns, apoi încotro să meargă. Iar această comparaţie cu atmosfera unei piese de teatru în care decorul auster încurajează revărsarea abundenţei emoţionale este susţinută cel mai bine de povestirea Gelozie, a cărei desfăşurare tulburătoare şi consistenţă afectivă îl pune pe Richard Ford alături de marii autori ce au surprins acel spirit al americanului însingurat în orăşele uitate de lume, cu al său dor de ducă fără certitudinea plecării sau a destinaţiei şi a lui asprime ce maschează fragilitatea sentimentalului devenit adesea taciturn în momentele de criză.

Citeşte şi Men Without Women – Un Hemingway în cea mai bună formă

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

Ordinea de zi – Dezvaluiri necesare

Adriana Gionea
-
0
Ordinea de zi – Dezvaluiri necesare

Ordinea de zi este un roman pe care nu-l poţi lăsa din mână, chiar dacă te cutremură prin fiecare pagină care îi dă în vileag pe oamenii ce l-ar fi putut opri pe Hitler, dar nu au făcut-o. Datorită Premiului Goncourt primit în 2017, acest roman despre trecut va căpăta vizibilitatea explozivă a unui denunţ cu efecte ce vor zgudui conştiinţa multor cititori din prezent.

Ordinea de zi te face să descoperi un autor capabil de a transforma o lecţie de istorie într-o poveste care te invită să o devorezi cu pofta stârnită de un roman trepidant. Dezvăluie secrete nebănuite despre evenimentele ce au schimbat lumea. Face din personalităţile istorice intimidante şi tenebroase nişte personaje caricaturale bine conturate. Prezintă deciziile conducătorilor intraţi în cartea de istorie ca pe nişte jocuri de culise demne de un thriller politic închegat din evenimente revoltătoare, petrecute în saloanele somptuoase invadate de atmosfera demnă de un film noir.

Eric Vuillard are flerul celui care ştie cum să folosească un stil simplu pentru a obţine reacţii emoţionale complicate. Stăpâneşte perfect secretele acelor fraze prin care să provoace furtuni în conştiinţa ta, folosind un amestec de revoltă, stupoare şi replici incisive când scrie despre culisele unor evenimente din trecut. Astfel, se foloseşte abil de stările pe care ţi le provoacă pentru a te face să arunci o privire lucidă şi circumspectă asupra unui prezent ameninţat iar de mişcările extremiste ce îi curtează asiduu pe alegătorii vulnerabili ai Occidentului.

Dezvăluirile reamintite de autorul francez au fost adesea eclipsate de mărturiile despre atrocităţile naziştilor din anii ’40. Însă atrocităţile au început mult mai devreme, în anii ’30, când toate semnalele ce prevesteau ascensiunea unei dictaturi fără precedent au fost ignorate pentru a nu afecta nişte interese economice. Aceste interese le aparţineau marilor bancheri şi industriaşi care, în ziua de 20 februarie 1933, au hotărât să finannţeze campania electorală a partidului ce avea să-l aducă pe Hitler la putere.

Şi acum, domnilor, la casierie! Este îndemnul unuia dintre cei 24 de afacerişti care au devenit complicii naziştilor. Sponsorizarea partidului nazist avea să le asigure acestor 24 de ticăloşi un viitor prosper, cum nici nu ar fi fost posibil pe timp de pace. Naziştii au promis că atunci când vor lua frâiele puterii, fiecărui patron i se va permite să fie un Fuhrer în cadrul întreprinderii sale, fără a se mai teme de sindicate, de legislaţia care îi obliga să respecte drepturile omului. Cul alte cuvinte, promisiunile naziştilor erau visul oricărui mare industriaş din perioada interbelică, dornic să depăşească limitele eticii şi ale firescului uman.

Timpul a trecut, iar conducătorii nazişti (aceia care au prinşi) au fost judecaţi şi condamnaţi. Totuşi, reputaţia marilor companii devenite sursele de finanţare ale naziştilor nu a fost zguduită de procese. Brandingul a reuşit să le impună în topul preferinţelor datorită siguranţei şi calităţii promise consumatorilor. Naziştii şi-au pierdut şansa la un viitor glorios. Nu şi afacerile puse pe picioare de finanţatorii lui Hitler. Istoria a fost mai îngăduitoare cu ele şi le-a transformat în branduri solide.

Eric Vuillard evocă ziua în care afacerile şi maleficul şi-au dat mâna astfel încât să ţi se pară că ai devenit martorul nevăzut al unui bal mascat în culori macabre. În sala de bal, participanţii devin marionetele răului, nişte marionete lacome şi dominate de laşitate, în ciuda puterii date de statutul lor privilegiat.

De la episodul întâlnirii celor 24 de grei ai industriei şi finanţelor, deveniţi idolii oricărui întreprinzător mânat de ambiţia feroce, autorul te face martorul altor evenimente, despre care nu ţi s-a prea vorbit la orele de istorie. Dar nu păstreaza tonul monoton al unui profesor fără vocaţie, care îşi transformă elevii în maşini de memorare a datelor istorice. El vrea să te facă să gândeşti, să interpretezi, să înţelegi mecanismele schimbărilor din secolului XX, denunţând culisele neştiute ale politicii.

Eric Vuillard are talentul celui dornic de a transforma realitatea istoriei într-o suprapunere caustică de alegorii şi asocieri simbolice. În Ordinea de zi, marea istorie se transformă într-o paradă a personalităţilor groteşti şi ridicole, într-o absurdă coregrafie a laşităţii la cel mai înalt nivel. Toate ceremonialurile diplomatice stabilite de eticheta respectată de marii şefi de stat devin astfel sinonimul unei purtări civilizate pline de falsitate, prin care au fost mascate intenţiile barbare.

Nu datele, şi nici marile întâlniri oficiale devin sursa interesului trezit în cititorul şocat, ci micile detalii care se preling printre aşa-zisele detalii importante. Aceste detalii aparent mărunte ce alcătuiesc romanul nu pot fi descoperite decât de cei ce au răbdarea de a umbla prin marile biblioteci, prin arhivele consultate mai degrabă de specialişti. Eric Vuillard tocmai asta face. Pune cap la cap detaliile mărunte pentru a forma un puzzle coerent menit să îţi arate imaginea cu mesaj cutremurător pentru natura umană.

Autorul şi-a format un stil irezistibil deoarece prezintă istoria aşa cum le place oamenilor care vor să vadă semnificaţiile din spatele evenimentelor. Cititorul său pătrunde în culisele unde se învecinează absurdul, metafora, umorul sinistru, caricatura transformată în groază, triumful şi penibilul grandomaniei. Această învecinare îl pune pe autor în postura unui regizor subversiv ce reuşeşte să te convingă rapid că marea istorie nu este altceva decât perindarea pe scena unui vodevil macabru a unor personaje mărunte care au nimerit într-un context favorabil grandomaniei de care sunt capabili doar ticăloşii mediocri. Sunt personaje cu apetit pentru stilul triumfalist, deşi nu fac decât să-şi arate ridicolul. Care vor să fie personajele centrale ale unui spectacol impresionant, deşi locul lor este lângă nişte decoruri ieftine.

Eric Vuillard ia toate informaţiile din arhive, le pune cap la cap într-o desfăşurare captivantă, apoi le învăluie în aura unui mister tenebros. Poţi spune că a scris un roman cum doar un cetăţean al unei ţări ce a cunoscut umilinţa invaziei naziste o putea face. Iar dacă ţara cotropită este simbolul erudiţiei rafinate, al ironiei pătrunzătoare şi al apetitului illuminist pentru discuţii umaniste sofisticate, atunci aşteaptă-te să descoperi nişte pagini cărora li s-au insuflat dinamismul unor scene memorabile şi li s-a dat forma unei istorii trepidante precum un thriller de modă veche, dar care nu încetează să atragă atenţia noilor generaţii.

Scopul autorului este acela de a-ţi demonstra că la baza ascensiunii lui Hitler este o vină colectivă, neasumată încă. Parcurgând fiecare pagină, inventariezi uimit şi indignat o serie de evenimente şi ritualuri diplomatice având rolul unor semnale de avertizare pe care liderii occidentali s-au făcut că nu le văd, refuzând să acţioneze împotriva naziştilor încă din anii ’30.

Romanul Odinea de zi mai poate fi considerat un tablou al politicii din anii ’30, care te face să te gândeşti la cât de uşor pot fi toleraţi dictatorii atunci când intervin meschin interesele celor dornici să prospere. Fiecare pagină seamănă cu piesa unui joc de domino sau cu veriga unui mecanism de proporţii monstruoase, care, odată pus în fucţiune, devine invincibil şi incontrolabil. Istoria, aşa cum o vede Eric Vuillard, este plină de lideri slabi, care, pentru a-şi conserva privilegiile, sunt de acord să fie transformaţi în rotiţele unui mecanism ce ajunge să deservească un dictator precum Hitler.

Deşi nu depăşeşte 160 de pagini, Ordinea de zi este solicitant şi consistent precum un roman de sute pagini. Lectura seamănă cu genul acela de călătorie rapidă şi ameţitoare, în care străbaţi multe oraşe în timp record. În această călătorie asişti la succesiunea unor episoade în care liderii ţărilor ce aveau să elibereze Europa de nazism au fost chiar oaspeţii ce s-au întreţinut la cine simandicoase cu favoriţii lui Hitler. Destinaţia călătoriei: partea necunoscută a istoriei. Vei descoperi această parte secretă aşa cum ai vedea un film zguduitor, având o coloană sonoră ce include nişte compoziţii răscolitoare, care îţi dau fiori.

Fără a introduce imaginile cumplite din cărţile supravieţuitorilor din lagărele de concentrare, Eric Vuillard reuşeşte să inducă aceeaşi groază. Este groaza generată de teama faţă de istoria care se poate repeta dacă laşitatea unor lideri din ţările civilizate şi lăcomia unor afacerişti gata să facă pactul cu diavolul se vor alinia. Însă în fatidica întâlnire dintre Hitler şi finanţatorii săi nu a existat un pact cu diavolul, deoarece aceşti 24 de complici nici măcar nu au văzut în Hitler o fiinţă cu tendinţe distructive, ci un mare protector al lumii lor.

Citeşte şi The Invisibles – Prietenia învinge

Budapest Noir – Intriga detectivistă suculentă plasată în ispititoarele decoruri interbelice

Cei doi H. – Freud ar fi făcut un pictor inofensiv dintr-un viitor dictator

The Invisibles – Prietenia invinge

Budapest Noir – Intriga detectivista suculenta plasata in ispititoarele decoruri interbelice

Adolf H. Doua vieti – Freud ar fi facut un pictor inofensiv dintr-un viitor dictator

14 carti pentru luna august, de cautat in libraria preferata

Adriana Gionea
-
0
14 carti pentru luna august, de cautat in libraria preferata

Pentru mulţi dintre noi, august se traduce prin concediu, vacanţe planificate atent, călătorii şi mai mult timp acordat lecturii. Aşadar, îţi recomandăm cărţi despre călătorii şi despre nişte personaje captivante, dornice de a-ţi arăta destinaţii celebre sau ţinuturi despre care nu auzi vorbindu-se des. Caşmirul, Balcanii, Japonia, sudul Spaniei, America văzută de un cuplu nigerian, Timişoara adolescenţilor neliniştiţi şi Geneva sunt câteva dintre destinaţiile propuse de autorii celor 14 cărţi din lista noastră.

 

Navigând singur în jurul lumii

 

Unele dintre cele mai frumoase impresii de călătorie au fost scrise de Joshua Slocum, un aventurier care, la finalul secolului al XIX-lea, a înfruntat mările şi oceanele furtunoase, ajungând unde contemporanii săi nici nu ar fi îndrăznit să viseze în timpul unei singure vieţi. Amintirile sale din cele două cărţi scrise de acesta au fost reunite în volumul Navigând singur în jurul lumii.

 

Călătoria unui sceptic în jurul lumii

 

Nu ajungi vara aceasta în India, Myanmar, Japonia, China sau America? Nu-i nimic, îţi povesteste Aldous Huxley despre ele în Călătoria unui sceptic în jurul lumii. Tradiţiile Caşmirului, arhitectura mongolă, istoria artei indiene, avantajele capitalismului şi obiceiurile stranii au fost expuse cu mult umor şi erudiţie de scriitorul care declara: Am pornit în călătorie ştiind, sau crezând că ştiu, cum ar trebui să trăiască oamenii, cum ar trebui să fie guvernaţi, educaţi, ce ar trebui să creadă. Ştiam care e cea mai bună formă de organizare socială şi scopul pentru care au fost create societăţile. Aveam părerile mele asupra oricărei activităţi a vieţii umane. Acum, la întoarcere, mă trezesc lipsit de toate aceste certitudini plăcute.

 

Carnaval

 

Muscă, protagonistul romanului Carnaval este un taximetrist crescut de o trupă de circ. El nu îşi permite o vacanţă în jurul lumii, însă călătoreşte datorită lecturilor şi clienţilor pe care îi duce dintr-o parte în alta a oraşului. Când are timp liber, Muscă devorează cărţi de istorie, filosofie şi ficţiune. Totodată, acesta descoperă în mărturisirile clienţilor săi – un dealer de droguri, o prostituată, travestiţi şi turişti, cupluri gay, un preot – nişte surse inepuizabile de poveşti. Autorul romanului, Rawi Hage, este cunoscut de cititorii din România datorită cărţilor Jocul lui De Niro şi Gândacul.

 

Povestiri din garaj

Timişoara de dinainte de ’89 devine o destinaţie palpitantă, unde se întâlnesc poveştile românilor, sârbilor, şvabilor şi ale maghiarilor. Nostalgia, experienţele adolescentine, încăierările huliganilor din galeriile de fotbal, planurile anticomuniştilor şi afacerile dubioase creează lumea efervescentă descrisă de prozele scurte ale lui Goran Mrakić, reunite în volumul Povestiri din garaj.

 

Cei doi domni din Bruxelles

 

Dacă vrei să pui în bagajul de vacanţă o carte plină de sensibilitate, umor şi tandreţe, în care personajele te surprind cu fiecare pagină datorită unor amănunte legate de trecutul lor, poţi alege Cei doi domni din Bruxelles. Cartea este o colecţie de nuvele cum doar Eric-Emmanuel Schmitt putea să ofere. Călătorind prin Bruxelles, Copenhaga, Viena şi Paris, vei descoperi nişte personaje care îţi redau încredere în puterea fiinţei umane de a supravieţui după traume grele şi de a-şi păstra încrederea în ceilalţi. Nu lipsesc nici mincinoşii care găsesc mijloace nebănuite pentru a ieşi din propria disperare.

 

Lapte fierbinte

Pentru o lectură provocatoare şi răvăşitoare poţi alege cartea Lapte fierbinte, finalistă a Man Booker Prize. Acţiunea se petrece în luna august, în timpul unei vacanţe dintr-un sat pitoresc aflat în sudul Spaniei. Deborah Levy explorează legătura dintre o mamă care apelează la un doctor controversat pentru a-şi vindeca o boală ciudată şi fiica ei, din ce în ce mai îngrijorată. Cele două vor avea parte de o vacanţă de neuitat, plină de ispite, dar şi de multe dialoguri lămuritoare.

 

Arta ca terapie

 

Cei pentru care vacanţa este un prilej de a se analiza, pot alege cartea lui Alain de Botton şi a lui John Armstrong, intitulată Arta ca terapie. Autorii îţi arată cât de multe sfaturi despre rezolvarea problemelor care ajung să acapareze viaţa omului modern se ascund în marile opere de artă, dacă sunt privite atent.

 

Arta gândirii creative

O altă carte simpatică dedicată celor fascinaţi de personalităţile pline de originalitate este Arta gândirii creative. Folosindu-se de umorul erudit într-o manieră accesibilă, Rod Judkins îţi prezintă ideile marilor inovatori, de la pictori la muzicieni, scriitori şi arhitecţi vizionari, analizând şi procesul creativ al acestora.

 

Pescuirea minunată

Geneva secolului trecut este fundalul pentru o poveste de iubire care schimbă traiectorii existenţiale. Această poveste devine subiectul romanului cu tentă autobiografică Pescuirea minunată. Scris de unul dintre cei mai buni autori elveţieni, Guy de Pourtales, romanul îl are în centru pe un tânăr pianist dintr-o familie ruinată, care se îndrăgosteşte de o femeie obligată să se mărite cu un bărbat mult mai bogat decât el. Dar Primul Război Mondial va schimba vechea ierarhie socială, inclusiv existenţa protagonistului.

 

E un pod pe Drina…

Laureatul Premiului Nobel pentru literatură, Ivo Andric a dat unul dintre cele mai importante romane inspirate de istoria Balcanilor. Acţiunea romanului E un pod pe Drina… se petrece în oraşul bosniac Vişegrad, străbătut de un pod construit de un paşă în secolul al XVI-lea. Construcţia este cunoscută drept faimosul pod peste râul Drina (care străbate oraşul Vişegrad). Acest pod grandios, cu unsprezece arcade, ajunge martorul istoriei şi al unui oraş în care musulmanii, creştinii şi evreii alcătuiesc un mozaic de poveşti captivante şi uneori zguduitoare.

 

 Păpădiile

Iubitorii literaturii japoneze pot alege Păpădiile, unul dintre cele mai bune şi originale romane scrise de Yasunari Kawabata. Este ultimul său roman, consideat a fi neterminat. Personajul central este o tânără a cărei existenţă este marcată de probleme legate de vedere, cauzate mai degrabă de misterioasa ei lume psihică, decât de problemele medicale. Protagonista va descoperi iubirea în cele mai grele momente. Folosindu-se de legătura dintre psihic şi trup, Yasunari Kawabata deviază elementele unui roman psihologic spre zona miturilor bine ancorate în cultura japoneză veche.

 

Americana

Povestea unui cuplu nigerian ajuns în America tuturor posibilităţilor este subiectul romanului scris de Chimamanda Ngozi Adichie, una dintre cele mai importante voci feminine din literatura contemporană, apreciată datorită cărţilor Jumătate de soare galben şi Hibiscus purpuriu. Americana abordează teme sensibile precum rasismul, înstrăinarea şi dezrădăcinarea. Acest roman a fost inclus pe listele multor bookoholici dornici de a cunoaşte şi alte culturi.

 

Extrem de tare & incredibil de aproape

 

Considerat a fi unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor ani, Extrem de tare & incredibil de aproape spune povestea unui băieţel supradotat, care străbate New Yorkul în căutarea acelei uşi care poate fi deschisă cu ajutorul cheii găsite printre lucrurile tatălui său mort în urma atentatului din 11 septembrie 2001. Romanul care l-a făcut celebru pe Jonathan Safran Foer leagă poveştile unor oameni ce vin din epoci diferite.

 

Papesa Ioana

 

Cei dornici de a citi despre o femeie care a scandalizat pot alege romanul lui Emmanouil Roidis, intitulat Papesa Ioana. Vor descoperi povestea singurei femei care a sfidat regulile Vaticanului pentru a deveni papă. Apărut în 1886, romanul a fost considerat o satiră ce poate stârni hohote de râs, din care nu lipsesc trimiterile filosofice.

Un cal intr-o mare de lebede – Japonia, o tara naucitoare

Adriana Gionea
-
0
Un cal intr-o mare de lebede – Japonia, o tara naucitoare

Fiecare străin cu Japonia lui. Visătorii au Japonia pagodelor răsărite graţios printre cireşii înfloriţi şi a gheişelor ce păşesc discret pe străduţele înguste din Kyoto. Introspectivii contemplativi se gândesc la ceremonialul elaborat al servirii ceaiului. Aventurierii caută viaţa de noapte din Tokio. Amatorii de senzaţii tari vor să testeze veridicitatea povestirilor despre locurile unde se îndeplinesc fanteziile bizare. Rosalyn, o studentă din Londra, ar vrea, în timpul unui an petrecut la Tokio pentru învăţarea limbii japoneze, să îşi vindece o rană sentimentală, să uite de trecut.

Celor ce au citit despre ea, Japonia li se pare măgulitoare şi răbdătoare precum o gheişă excesiv de preocupată de vanitatea gazdei, confirmându-le amabil impresia că au dreptate când emit opinii despre ea. Rosalyn, protagonista romanului Un cal într-o mare de lebede, a luat avionul spre Tokio asumându-şi ignoranţa cu privire la Japonia.

Ea nu ştie aproape nimic despre cultura niponă fascinantă. Nu îţi vorbeşte despre marii scriitori japonezi, nici despre stampele ce i-au sedus pe occidentali, nici despre zen şi nici măcar despre frumuseţea efemerului sau despre contrastul dintre tradiţional şi futurist, care defineşte Japonia urbană în percepţia colectivă occidentală. Şi tocmai acest refuz al ei de a se informa înainte de a pune piciorul pe tărâm nipon îţi oferă, în mod paradoxal, o lectură utilă, deoarece te ajută să îţi dai seama cât de înşelătoare pot fi de fapt certitudinile străinului cu privire la cultura japoneză. Înveţi împreună cu personajul central, Rosalyn, ce să faci şi mai ales ce să nu faci dacă eşti gaijin (străin) în Japonia, o ţară versatilă precum un cameleon rafinat.

Un cal într-o mare de lebede pare o carte amuzantă, simpatică, perfectă pentru acea lectură de vacanţă care să îţi ofere subiecte serioase în doze uşor diluate, relaxante. Însă tocmai lipsa unor reflecţii sofisticate despre filosofia niponă, sufletul japonez şi diferenţele culturale te fac să consideri acest roman special şi mai profund decât se arată la început. Profunzimea romanului se regăseşte în fracheţea personajului central dornic de a-şi împărtăşi ignoranţa, iar această francheţe îi permite să redea autentic împrietenirea sau dimpotrivă, micile răfuieli cu noua cultură descoperită, care se dovedeşte a fi asemănătoare unei gheişe captivante, ospitaliere şi totodată intimidante.

Raluca Nagy îţi oferă ceea ce nu găseşti în multe poveşti occidentale inspirate de Japonia: francheţea străinului care este cât se poate de conştient de propria ignoranţă. Personajul ei central, Rosalyn, îşi transformă ignoranţa într-un atu deoarece invitaţia de a o însoţi în descoperirea Japoniei, a oraşului Tokio în special, înlocuieşte cu autenticitatea plină de umor artificialitatea din povestirile unui occidental care imită stilul unui autor nipon.

Autoarea ştie cum să te convingă să continui lectura evitând tocmai acele elemente irezistibile: picturalitatea Japoniei, exotismul şi excentricitatea. Japonia ei nu are pitoresc, nici delicatese interzise. Are în schimb multe elemente dătătoare de umor, un umor ascuns în banalul cotidian, bazat pe autoironie. Personajul ei îl cultivă intens acest gen de umor alimentat de autoironie, făcându-te să ţi-o imaginezi pe Bridget Jones emiţând observaţii asupra corpului ei durduliu în vestiarul unde este înconjurată de graţioasele japoneze care îi sunt colege la cursul de yoga.

Poţi spune că britanica Rosalyn este pierdută în Tokio. Nu ştie limba, nici cutumele, având totuşi de partea ei dorinţa de a absorbi precum un burete o lume nouă, chiar dacă nu o înţelege până la capăt. Călătoria ei pare urmarea unui impuls nebunesc şi are ca singur motiv un colet misterios al cărui bizar conţinut includea tot felul de obiecte locale, nouă la număr (de altfel, fiecare capitol este o enumerare în ordinea descrescătoare a obiectelor din colet). Totuşi, pe măsură ce dai paginile, descoperi că Rosalyn era mai degrabă pierdută în propria ţară, unde emoţiile împovărâtoare au dus la apariţia unei boli de piele şi la acumularea kilogramelor în plus într-un timp scurt.

Fiecare dintre obiectele din pachetul având un destinatar misterios devine o punte de legătură între Rosalyn din trecut, marcată de o poveste de iubire cu prea multe suişuri şi coborâşuri, şi Rosalyn în ipostaza celei din prezent, care descoperă o Japonie năucitoare, dând jos treptat fiecare strat al ignoranţei pe măsură ce se aventurează pe străzile din Tokio şi are discuţii cu localnicii. Memoria afectivă îi este activată involuntar prin detaliile unui Tokio care fie o extrage din lumea certitudinilor şi a trecutului, fie o adânceşte şi mai mult în flashbackurile ce reînvie sentimentele şi senzaţiile trăite în timpul unei relaţii zbuciumate.

Citind Un cal într-o mare de lebede savurezi plăcerea de a te imagina cum te pierzi la rândul tău într-o metropolă îndepărtată, îmbrăţişând fiecare experienţă bulversantă care te îndepărtează de obişnuinţele consolidate până atunci prin ritualuri cotidiene. Folosindu-se de personajul său, Raluca Nagy îţi dezvăluie o Japonie descoperită în primul rând prin învăţarea amuzantă a regulilor simple de zi cu zi, ce permit integrarea străinului în rutina metropolei nipone. Integrarea lui Rosalyn se face prin sesizarea diferenţelor dintre un minimarket occidental şi unul din Tokio, prin descotorosirea de anumite gesturi occidentale de folosire a beţişoarelor (gesturi ce pot fi luate drept o mare lipsă de bun simţ în prezenţa japonezului) sau prin respectul faţă de semnificaţiile total diferite ale unor gesturi de politeţe.

Celor dornici de a-şi planifica genul de evadare vindecătoare într-o ţară complet străină sau de a citi o carte reconfortantă fără a fi neapărat superficială, romanul Un cal într-o mare de lebede abundă în episoade ce descriu tandru şi comic adaptarea la obiceiurile japonezilor şi urmările greu de anticipat ale unor gesturi inofensive, dar care pot avea o cu totul altă conotaţie pentru niponii obsedaţi de maniere.

Citeşte şi Wabi-Sabi – Japonia şi frumuseţea efemeră vindecătoare

Wabi-Sabi – Japonia si frumusetea efemera vindecatoare

Conu’ Leonida fata cu reactiunea – O comedie reusita, in care fiecare obiect domestic amplifica hohotele de ras

Adriana Gionea
-
0
Conu’ Leonida fata cu reactiunea – O comedie reusita, in care fiecare obiect domestic amplifica hohotele de ras

Nu regreţi că ai pariat pe reinterpretarea unei piese clasice la unteatru, dacă vrei să râzi în hohote urmărind un spectacol de calitate, impecabil regizat.

Regizorul Florin Liţă ia una dintre cele mai îndrăgite piese ale lui Caragiale – Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea – şi îţi demonstrează cât de actuală poate fi. Vei avea parte de genul de spectacol ce descreţeşte frunţile prin umor, făcându-te să conştientizezi mai mult ca niciodată cât de bine au trecut proba timpului personajele create de Caragiale şi replicile acestora.

Dialogurile personajelor despre stat, dări, proteste, inamicul străin, pensii, scutirea de impozite sau promisiunile electorale distorsionate de ignoranţa lor te fac să te gândeşti la piesa lui Caragiale ca la o profeţie adeverită. Caragiale a văzut prăpastia dintre cei informaţi şi progresişti şi cei eşuaţi la marginea civilizaţiei, o prăpastie despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult în contextul societăţii româneşti din prezentul nostru.

Regizorul Florin Liţă mizează pe jocul reuşit al actorilor Cristina Casian, Florina Gleznea şi Ionuţ Grama, care stârnesc rafale de râs doar prin mimici şi gesturi mărunte, şi pe scenografia lui Răzvan Bordoş, ce poate comprima o întreagă lume într-o sală micuţă şi poate face obiectele unei cămăruţe de mahala să exprime cât o mie de cuvinte. De fapt, încă de la primele secunde ale spectacolului îţi vei da seama că decorul este un alt personaj al piesei, care îţi vorbeşte despre emoţiile şi realitatea percepută simplist şi comic de cuplul de pensionari alcătuit din Leonida (Ionuţ Grama) şi Efimiţa, nevasta lui (Florina Gleznea).

Decorul transformă sala într-un mic apartament de periferie, unde pauperitatea capătă un aer candid în lumina difuză a unei lămpi cu abajur din alte vremuri. Fiecare obiect este foarte atent plasat, chiar dacă spaţiul redă mai degrabă aglomerarea spontană a obiectelor ieftine dintr-o casă de mahala. Nu lipsesc elementele indispensabile tandreţii domestice – peştele de televizor, carpeta cu idila orientală, în spatele căreia sunt dosite şiragrurile de cârnaţi, şi frigiderul devenit un sanctuar al vieţii securizante. Actorii te surprind prin fiecare gest ce implică unul dintre obiectele din apartamentul minuscul unde îşi duc traiul. La un moment dat, ai impresia că fiecare personaj devine asemenea unui scamator capabil să creeze un spectacol efervescent, imprevizibil şi amuzant folosind câteva obiecte banale.

foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Reuşita spectacolului se bazează, pe lângă talentul actorilor de a reda expresivitatea şi autenticitate personajelor, pe relaţia dintre gesturile comice şi elementele decorului. Personajele vorbesc puţin, însă atenţia oferită unor obiecte fără de care nu-şi pot imagina un trai fericit în modesta lor lume te zguduie de râs. Cu fiecare gest al lor te aştepţi la o nouă întrebuinţare amuzantă a măruntelor obiecte kitschioase.

Spectacolul îţi dă impresia că urmăresti o coregrafie hilară, de la început până la sfârşit, în care mimica şi gesturile vorbesc adesea în locul cuvintelor despre o viaţă devenită o comedie absurdă. O astfel de comedie este şi viaţa cuplului interpretat savuros, o viaţă în care se amestecă bezmetic suspiciunea nejustificată în relaţie cu pereţii care au urechi, viziunea obtuză asupra schimbărilor sociale şi mâncatul compulsiv ca semn al fricii în faţa zilei de mâine, dar mai ales în faţa unei nopţi de petrecere şi voie bună, confundată cu desfăşurarea unei revoluţii.

Conu’ Leonida, tipologia ignorantului ce se crede singurul în stare să emită păreri pertinente despre orice, în orice situaţie, şi consoarta lui, care se arată vrăjită de observaţiile pline de înţelepciune ale acestuia despre lume, societate şi politică, sunt dependenţi de televizor, ce-i drept unul care nu le oferă alternative informaţionale sau divertisment variat (ei trăiesc în perioada ceauşistă). Atunci când nu se uită la televizor, cuplul mănâncă lacom, transformând prepararea cârnaţilor într-un ritual amplu, din care nu lipsesc preţioasele opinii emise de Leonida şi atent sorbite de nevasta ce îi venerează inteligenţa urmând exemplul consoartei ideale de altădată.

foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Din când în când, tihna conjugală reprezentată de ritualul îmbuibării autohtone este întrerupt de teama cuplului de a fi prins în mijlocul unei revoluţii, de aceea fiecare sunet devine suspect. Cei doi folosesc metoda paharului lipit de perete pentru a capta sunetele rău prevestitoare din apartamentul vecin, pitesc avuţia culinară (cârnaţii) în supradimensionata şi deja clasica sacoşă de rafie când sunetele devin din ce în ce mai ameninţătoare, apoi se baricadează într-o cămăruţă deoarece şi lumea exterioară li se pare o mare de sunete ce seamănă cu vuietul unei revolte, deşi nu este altceva decât o petrecere de mahala revărsată pe străzi.

Un rol în alimentarea comicului îl are şi cel de-al treilea personaj – Safta, femeia angajată să facă focul. Vei descoperi o Safta în stare de ebrietate din cauza unei dezamăgiri sentimentale, interpretată adorabil şi memorabil de Cristina Casian. Având famercul şi candoarea unei adolescente sentimentale confruntate cu prima decepţie cauzată de gelozie, Safta se furişează în spaţiul domestic al cuplului adormit pentru a-i fura alcoolul.

foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Al treilea personaj capătă rolul de a înteţi comicul bazat pe reacţiile exacerbate de panică ale cuplului. Ameţită bine de aburii acoolului, Safta duce gesturile amuzante ale celor două personaje la apogeul vecin cu absurdul, spre deliciul spectatorilor, oferind prospeţime abordării regizorului.

foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Cei familiarizaţi cu textul lui Caragiale vor descoperi în această punere în scenă o trecere de la satira nemiloasă a dramaturgului pentru care tipologiile nu erau decât nişte caricaturi lipsite de raţiune la o atitudine mai tandră a regizorului faţă de personaje. Deşi nu ezită să le scoată la suprafaţă metehnele încununate de păcatul capital atribuit multor conaţionali – acea resemnare în faţa propriei ignoranţe, în care se complac senini-, detectezi şi o urmă de compasiune faţă de condiţia personajelor. În unele momente ai impresia că vezi o umbră de naivitate şi fragilitate care te face să le ierţi ignoranţa.

La această atitudine empatică a spectatorului faţă de nişte personaje condamnate la o viaţă limitată contribuie şi alegerea obiectelor ce alcătuiesc decorul şi aşezarea lor în spaţiul restrâns care îţi dă impresia că împarţi aceeaşi cameră cu protagoniştii. Sărăcia reflectată de abundenţa kitschului este luminată blând, încât spaţiul cămăruţei ce ţine loc şi de sufragerie, şi de dormitor şi de bucătărie, nu devine unul claustrofob, asociat garsonierelor din blocurile comuniste de tip confort trei, ci o expunere tandră a unei sărăcii având aerul nostalgic atribuit obiectelor salvate de la banalitate de patina timpului.

Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea este genul de spectacol pe care îl recomanzi prietenilor şi tuturor celor care te întreabă unde pot vedea o comedie bună. Întruneşte calităţile oricărei puneri în scenă reuşită de la unteatru: fructificarea ingenioasă a unui spaţiu restrâns care îl obligă pe regizor să meargă direct la esenţial prin redarea autentică a mesajului universal şi atemporal al piesei, un decor în care minimalismul nu devine auster şi care ajunge să reflecte perfect viaţa interioară a personajelor şi mai ales acea intimidate emoţională dătătoare de autenticitate, dintre spectator, personaje şi actori.

De fapt, cheia succesului unei montări sub umbrela unteatru este dată de folosirea inspirată a spaţiului minimalist pentru a facilita imersiunea în lumea personajelor. Este o imersiune ce are loc în mod natural şi empatic, aşa cum se întâmplă în momentul în care păşeşti în sala mică unde are loc piesa Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea. Imediat ce ai ajuns în Sala Mică de la unteatru ai impresia că ai nimerit în spaţiul privat al personajelor, apoi te aşezi atent pe scaun pentru a nu le perturba ritmul cotidian, asemenea unui musafir care devine martorul unui episod absurd.

Citeşte şi Vârstele Lunii – Viaţa este o lungă prietenie

Varstele Lunii – Viata este o lunga prietenie

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026