Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 34

Editor's pick

Ultimele

Cei trei regi – O carte esentiala pentru intelegerea Chinei

Adriana Gionea
-
0
Cei trei regi – O carte esentiala pentru intelegerea Chinei

Scrisă de unul dintre cei mai apreciaţi şi citiţi autori chinezi actuali, Cei trei regi este o carte esenţială pentru cei fascinaţi de istoria şi de cultura Chinei.

Mulţi occidentali au descoperit China fie prin intermediul picturilor pe mătase în care delicateţea este redată prin linii viguroase, fie ascultând cu nesaţ poveştile despre fastul de care se bucurau împăraţii în palatele opulente, unde erau bine primiţi şi artiştii adulaţi. La rândul său un artist complex – pictor, scriitor, scenarist şi poet – A Cheng şi-a propus, în cele trei nuvele ce alcătuiesc acest volum, să îţi arate ce se află de fapt în spatele tuturor elementelor estetice prin care arta şi civilizaţia Chinei au cucerit atâţia occidentali.

A Cheng s-a folosit de pasiunea pentru jocul minţii a personajului din Regele Şahului, de respectul solemn faţă de natură al fostului soldat din Regele Copacilor şi de încercarea profesorului din Regele Copiilor de a le oferi elevilor săraci o şansă la educaţie pentru a te face să descoperi sufletul chinez, strâns legat de moştenirea confucianistă şi daoistă pe care Mao Zedung şi comuniştii au vrut să o stârpească.

Deşi pleacă de la evenimentele unei realităţi terne din timpul Revoluţiei Culturale, A Cheng te face să descoperi o altă dimensiune, mult mai fertilă şi profundă, având rădăcini în miturile şi principiile filosofiei chineze. Fiecare nuvelă ascunde, în spatele scenelor cotidiene, un mesaj care demonstrează că nu poţi dezrădăcina prin teroare sufletul chinez privându-l de tâlcurile şi de armonia propovăduite cu mii de ani în urmă.

Personajele principale din nuvelele care alcătuiesc volumul Cei trei regi devin un simbol al rezistenţei de care a dat dovadă chinezul simplu atunci când partidul comunist a vrut să-i reducă orizontul spiritual la o lume cotidiană simplificată până la austeritatea care de obicei abrutizează. Chinezul obişnuit, despre care scrie A Cheng, şi-a căutat un refugiu în vechile învăţături pentru a nu se lăsa contaminat de lozinci tâmpe ori de îndemnuri absurde la lupta de clasă şi la reeducarea prin renunţarea la valorile moştenite de la filosofii antici.

Publicarea în anii ’80 a celor trei nuvele a fost o revelaţie pentru cititorii din China, deveniţi imediat admiratorii lui A Cheng. S-a vorbit chiar şi despre o febră A Cheng în rândul cititorilor împătimiţi. Aceştia au descoperit încântaţi o nouă abordare a unui subiect incomod, care atrăgea blamul autorităţilor asupra oricărui autor ce îndrăznea să-l abordeze caustic şi fără menajamente la adresa puterii despotice. Subiectul era legat de traumele colective rămase în urma Revoluţiei Culturale prin care Mao a încercat reeducarea în masă a chinezilor odată cu deformarea memoriei în care erau adăpostite toate învăţăturile benefice din trecut.

În loc să ofere o proză de un realism brutal, cu scene apăsătoare în care spiritul şi conştiinţa omului sunt zdrobite de activiştii deveniţi apostolii Revoluţiei Culturale, aşa cum descoperi în romanele În viaţă sau Cronica unui negustor de sânge, A Cheng a oferit o viziune liniştitoare precum o pictură chineză din vechime ce reprezintă un peisaj calm pe fundalul unui cer misterios. Adoptarea unui ton cald şi blând nu înseamnă o îndulcire naivă a realităţii bântuite de traumele colective. Doar că scriitorul A Cheng a preferat să nu arate portretul sumbru al unui chinez învins, deformat de propagandă, ci mai degrabă o imagine optimistă a celui hotărât să îşi păstreze spiritul liber, aşa cum l-au învăţat maeştri daoişti, care încercau să conecteze armonios elementele vieţii, dar mai ales omul cu natura (cum vei descoperi şi în Regele Copacilor).

Pentru A Cheng, rezistenţa împotriva ravagiilor din timpul Revoluţiei Culturale a însemnat în primul rând salvarea moştenirii culturale, a unei normalităţi în acord cu principiile filosofiei orientale ce îndemnă la solidaritate, răbdare, calm, deschidere spre voluptăţile spiritului şi armonia dintre sine şi natură. Toate personajele sale fac parte din categoria tinerilor obligaţi să petreacă ani buni muncind în satele chineze, pentru a învăţa de la ţărani ce înseamnă adevărata muncă. Forţaţi să se re-educe prin renunţarea la preocupările intelectuale în favoarea activităţilor sănătoase în viziunea Partidului, tinerii din cele trei nuvele au parte până la urmă de revelaţiile oferite de personajele ce trăiesc în armonia propovăduită tocmai de maeştri chinezi pe care activiştii de partid îi reneagă schilodind memoria chinezului nou, clădit după valorile comuniste.

Noul chinez făurit de comunism nu mai avea nevoie de învăţăturile spirituale, considerate perimate. Nu avea nevoie nici de cărţile generaţiilor trecute, nici de cuvântul cer şi nici de credinţa în existenţa legăturii dintre om şi pădurea seculară ce trebuia rasă de pe faţa pământului pentru a se planta arbori noi, consideraţi a fi mai folositori. În Regele Copacilor vei descoperi un personaj demn, care încearcă să împiedice tăierea unui arbore vechi de sute de ani, care domina solemn peisajul prin coroana intimidantă. Încercarea lui de a proteja copacul secular este considerată rodul unor superstiţii aberante, care opreau dezvoltarea noii Chine progresiste.

Citind nuvela despre conflictul dintre aspiraţia spre armonia din relaţia cu natura şi nişte creiere spălate de propagandă vei descoperi cât de importantă este aceast carte pentru memoria colectivă. Prin mesajele alegorice oferite de cele trei nuvele, A Cheng te ajută să înţelegi adevărata dimensiune a încercării de a simplifica, prin dictatură, universul uman, pe care unii conducători l-au vrut deposedat de preocuparea pentru spirit, pentru transcendenţă.

În Regele Şahului cei pasionaţi de jocul minţii vor descoperi captivaţi legătura dintre mişcările inspirate ale pieselor şi principiile ce ţin de armonia dintre Yin şi Yang. Deşi Partidul vrea din răsputeri să educe noul tineret căruia îi tot repetă că vechile învăţături daoiste sunt demodate, jucătorii de şah îl ascultă cu mult interes pe cel dornic de a le prezenta beneficiile vechilor învăţături, acele învăţături ce le disciplinează mintea şi le şlefuiesc spiritul, şi care au depăşit graniţele Chinei.

A Cheng nu uită nici de ipocrizia regimului comunist atunci când susţinea că promovează egalitatea ca formă a dreptăţii. În nuvela Regele Copiilor, un profesor dintr-un sat descoperă că elevilor nu li se dădeau nici măcar manuale, în schimb erau alocate destule resurse pentru materialele de propagandă.

Ce te impresionează cel mai mult la aceste nuvele pline de mesaje alegorice este puterea lui A Cheng de a-şi înfrâna ispita de a denunţa răspicat un regim ticălos, alegand un ton ce reflectă mai degrabă duioşia personajelor sale, care par acei tineri naivi nimeriţi în mijlocul unor schimbări pe care nu le înţeleg. Furia revoltei este înlocuită cu forţa tăcută a solidarităţii umane dublate de compasiunea delicată atunci când neputinţa înghite orice formă de opoziţie în faţa dezastrului abătut peste foarte multe ţări după ce s-a încheiat Al Doilea Război Mondial.

Citeşte şi Femeia cu buchetul de flori şi alte povestiri – China mai crede în satiră

O undiţă pentru bunicul meu – Plăcerea lecturii se ascunde în detaliile poetice

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

O undita pentru bunicul meu – Placerea lecturii se ascunde in detaliile poetice

The Invisibles – Prietenia invinge

Adriana Gionea
-
0
The Invisibles – Prietenia invinge

Considerat unul dintre cele mai aşteptate filme ale festivalului Cinepolitica (ediţia 2018), The Invisibles include o reţetă care îi convinge să intre în sala de cinema şi pe cei ce se tem de filmele despre Holocaust, şi pe cei familiarizaţi deja cu foarte multe filme despre crimele naziştilor, încât au tendinţa de a spune că le-au văzut şi auzit pe toate până acum şi nimic nu îi mai poate surprinde.

Acţiunea filmului nu se petrece în iadul unui lagăr de concentrare. Nu vei vedea oroarea care i-a zguduit pe cei ce au văzut Fiul lui Saul. Filmul The Invisibles prezintă mai degrabă o palpitantă succesiune de soluţii de supravieţuire psihologică în Berlinul asaltat de nazişti. Aceste soluţii inteligente îţi vor dezvălui nişte personaje încântătoare, care au existat şi în realitate. Luminozitatea carismatică a personajelor interpretate de actorii Max Mauff, Alice Dawyer, Ruby O. Fee şi Aaron Altaras risipeşte groaza unui coşmar devenit realitate.

Cei ce se tem de imaginea infernului creat de om vor găsi dovezi de solidaritate acolo unde nu sperau. Aceste dovezi se vor suprapune peste mijloace nebănuite de supravieţuire născocite într-o ţară transformată într-un imens teren de vânătoare de oameni. În stilul pur evreiesc, umorul, care supravieţuieşte în orice situaţie, şi talentul de a îmblânzi absurdul cu tentă grotescă dejucându-i planurile prin metode insolite îţi oferă nişte poveşti cât se poate de reale despre o perioadă care sfida orice realitate acceptată de mintea normală.

Poveştile evreilor supravieţuitori îi dau evadării un mesaj umanist furnizat prin mijloace estetice specifice mai degrabă unui film noir, poate singurul capabil să redea atmosfera tenebroasă a unei societăţi asaltate de extremism, alienante, angoasante, sufocante, pline de pericole, instabilitate şi de prădători. Totuşi, The Invisibles este un film în care vezi de fapt cum oroarea poate fi învinsă de luminozitatea unor personaje aflate la vârsta adolescenţei, a căror poftă de viaţă şi isteţime fentează perseverenţa malefică a naziştilor.

Regizorul Claus Raefle foloseşte o reţetă în care ficţiunea îi este fidelă mărturiilor unor evrei supravieţuitori din Berlin. Prin această reţetă nu poate da greş deoarece îi mulţumeşte atât pe cei ce vor mai degrabă un documentar, cât şi pe cei ce vor un film dinamic, plin de răsturnări şi de ieşiri imprevizibile dintr-o situaţie periculoasă.

foto: https://www.jewishboston.com

Claus Raefle transformă interviurile cu amintirile şi mărturiile unor supravieţuitori inventivi într-un film cu suspans, turnură imprevizibilă, prietenie, solidaritate umană tandră, la care se adaugă participarea unor actori carismatici şi expresivi, pe care spectatorul îi simpatizează din prima clipă. Actorii transpun fidel în lumea ficţiunii poveştile reale ce sunt relatate chiar de supravieţuitorii ce au trăit evenimentele de film, care sunt relatate în timpul unor interviuri ce întrerup firul narativ pentru a fi prezentate ca într-un documentar.

În loc să realizeze un simplu documentar bazat pe flashbackurile terifiante ale supravieţuitorilor, Claus Raefle a preferat să le dea culoare acestor crâmpeie de amintiri apelând la estetica unui film de epocă despre tineri evrei cosmopoliţi din Berlin. Aceştia erau prinşi între dorinţa de a gusta din toate plăcerile vârstei, într-o capitală efervescentă, şi teroarea ce a transformat metropola ispititoare într-o arătare hâdă, monstruoasă, care pândea răbdătoare la cotitură şi înhăţa pe neaşteptate. Aşadar, flashbackurile persoanelor reale se transformă în scenele demne de un film de ficţiune palpitant despre solidaritatea umană, dragostea eliberatoare în perioade sufocante şi dovezi de curaj arătate de germanii care ajutau evreii.

Mărturiile supravieţuitorilor, transformate în scene ce te ţin cu sufletul la gură, îţi demonstrează că uneori istoria poate fi un talentat şi cinic regizor de thrillere cu succes de casă. Însăşi adolescenţa evreilor supravieţuitori a fost demnă de un scenariu de film cu aventuri şi metode ingenioase de a procura acte false, de a-i convinge pe cei din tabăra inamică să îi ajute.

Efortul de a scăpa din ghearele naziste nu a le-a epuizat până la urmă energia de a căuta o viaţă normală chiar în oraşul ce se dezicea de ei. Deşi propaganda nazistă dorea să le strivească brutal stima de sine, să îi facă să se simta diferiţi faţă de ceilalţi semeni, adolescenţii evrei din acest film se încăpăţânau să îşi demonstreze că pot duce viaţa firească a oricărui om de vârsta lor. Asemenea tuturor adolescenţilor, ei se îndrăgosteau, dansau, se bucurau de orice privire admirativă primită şi nu renunţau la încercarea de a le face loc în viaţa lor şi bucuriilor, trăite însă în clandestinitate, în rarele momente când nu simţeau paşii naziştilor ajungându-i din urmă.

foto: www.filmlinc.org/films

The Invisibles preia emoţionant şi expresiv reţeta docu-dramei în care secvenţele din interviurile acordate de supravieţuitorii Holocaustului ce au evitat deportarea în lagărele de concentrare alternează cu scenele unui film de epocă despre Berlinul anilor ‘40, în care ei devin personaje interpretate de actori. Spectatorii vor aprecia gestionarea trecerii de la documentar la estetica unui film de ficţiune, prin modul în care Raefle îi face să plonjeze în atmosfera unei metropole aflate sub teroare. Ai impresia că fugi de pericole alături de personaje prin flashbackurile supravieţuitorilor devenite scenele unui thriller despre supravieţuire şi prietenie în Berlinul nazist, oraşul în care fiorii groazei alternează cu emoţiile senine trezite de activităţile unei existenţe normale de care oamenii se agăţau dând curs primei iubiri, unei invitaţii la film sau unei plimbări prin parc.

Momentele de panică sunt întrerupte de scenele în care îi vei vedea pe adolescenţii din film ataşându-se curajos de tot ce avea viaţa mai frumos de oferit. Se întruneau în secret pentru a dansa ori pentru a vorbi despre planuri de viitor cu voce joasă, deoarece pereţii aveau urechi necruţătoare. Se îndrăgosteau, visau ca toţi cei de vârsta lor şi născoceau metode pentru a uita de austeritatea extremă sau pentru a domoli epuizarea şi groaza care mergeau mână-n mână de fiecare dată când erau nevoiţi să-şi petreacă noaptea colindând fără ţintă oraşul după ce familiile germane care îi adăposteau erau luate la ochi de nazişti.

Vei vedea un film în care prietenia devine sinonimul supravieţuirii. Şi nu este vorba doar despre acea prietenie ce s-a legat între evreii din oraşele devenite un teritoriu al grozei răspândite de uniformele naziste ce patrulau neîncetat pe străzi adulmecând şi gata să captureze. Supravieţuitorii ale căror mărturii au stat la baza acestui film au insistat asupra rolului vital pe care l-au avut germanii care nu s-au lăsat contaminaţi de propaganda nazistă. Aceşti germani ce au mers împotriva curentului i-au ascuns în casele lor, i-au ajutat să obţină acte false, le-au zis naziştilor că le sunt rude, asumându-şi la rândul lor nişte riscuri enorme. De fapt, răsturnările de situaţie care transformă aceste mărturii în scenele unui film de suspans au fost legate şi de înfiriparea unor prietenii salvatoare, nu doar de situaţiile periculoase. Doi salvatori din rândul populatiei germane vor crea nişte situaţii paradoxale, care demonstrează că natura umană este un amalgam de contradicţii stranii ce se pot dovedi benefice în situatii de criză sau de război.

Te va uimi la acest film învecinarea considerată neverosimilă, care devenise însă cât se poate de firească pentru acele vremuri, a exuberanţei adolescentine cuceritoare şi a disperării apăsătoare. Iar această învecinare se confundă adesea cu încercarea protagoniştilor de a supravieţui conservând acel gen de normalitate ce se suprapune peste un ritm securizant al rutinei cotidiene. Dacă pentru alţii cotidianul poate reprezenta forma repeţiei exasperante, pentru evreii din Berlin rutina devenea o sărbatoare deoarece reprezenta un triumf împotriva morţii.

Un pat curat, un loc unde să doarmă încă o noapte fără teama deportării, un surâs binevoitor al unor chiriaşi ce îi primesc fără a le cere actele sau apropierea unui german a cărui unică intenţie este o inofensivă invitaţie galantă la film deveneau la fel de valoroase precum produsele banale care ajungeau la preţuri exorbitante în timpul războiului, când preţul alimentelor şi al salvării era plătit prin renunţarea la avuţia strânsă într-o viaţă. De fapt, situaţiile care te vor ţine cu sufletul la gură sunt strecurate printre aceste scene ale vieţii cotidiene, în care însăşi rutina devenise o sursă a imprevizibilului.

foto: www.filmlinc.org/films

The Invisibles este genul de film care îi ajută pe cei din generaţiile mai tinere să înţeleagă o istorie văzută în primul rând prin ochii celor ce au trăit-o. Este o istorie vie, trecută prin amintiri, sentimente, visuri. O istorie care ia forma unor chipuri pentru a scoate din anonimat oamenii obişnuiţi datorită echilibrului vizual dintre scenele de ficţiune, scăldate de lumina rău prevestitoare a străzilor berlineze din anii ’40, lumină care întreţine suspansul, şi minimalismul documentar. Claus Raefle a ştiut cum să dozeze elementele specifice unui documentar şi cele aparţinând unui film de ficţiune despre adolescenţa unor evrei cosmopoliţi din Berlinul năucitor pentru a realiza un film ce salvează amintirile de la uitare.

Citeşte şi Paradise – O altă perspectivă asupra salvării prin iubire

Trustul patriotismului şi alte groteşti – Comorile Interbelicului avangardist

Paradise – O alta perspectiva asupra salvarii prin iubire

Trustul patriotismului si alte grotesti – Comorile Interbelicului avangardist

The Cleaners – Cine decide ce ai voie sa postezi?

Adriana Gionea
-
0
The Cleaners – Cine decide ce ai voie sa postezi?

Proiectat în cadrul festivalului Cinepolitica, The Cleaners este un documentar foarte bine ancorat în realitatea globală, care sensibilizează, sperie şi incită la dezbateri aprinse. Însă nu o face prin multe artificii filosofice sau vizuale, ci mai degrabă prin autenticitatea secvenţelor minimaliste ce au un mare impact emoţional şi atrag întrebări incomode.

Îl vei considera tulburător şi extrem de util, şi îl vei recomanda prietenilor datorită modului în care îmbină informaţiile jurnalistice şi abordarea empatică faţă de angajaţii al căror job description include ştergerea conţinuturilor neagreate, postate pe internet. Aceşti angajaţi au avut curajul de a răspunde la întrebări, într-o lume unde secretomania este vitală pentru interesele financiare ale companiei.

În ultimii ani din ce în ce mai mulţi utilizatori ai reţelelor de socializare precum Facebook s-au plâns că le-au fost şterse fotografii cu picturi consacrate, deoarece reprezentau nuduri, sau că le-au fost interzise filmuleţe catalogate a fi indecente, deşi ei le considerau inofensive. De asemenea, campaniile politice din ultimii doi ani, precum cea legată de Brexit sau de alegerile prezidenţiale din Statele Unite, au devenit sursele unor indignări, întrebări sau dezbateri generate de ştirile despre culisele Facebook, Twitter sau Google, odată cu audirea responsabililor în senatul american. Tocmai de aceea un documentar precum The Cleaners era necesar pentru a sparge tăcerea din jurul oamenilor al căror job full-time este acela de a şterge conţinuturile sau postările ofensatoare din social media.

Cine sunt aceşti oameni care generează frustrare în rândul utilizatorilor de Facebook, de exemplu, care îşi văd ameninţat dreptul la liberă exprimare? De unde vin şi ce valori au acei angajaţi ce se consideră nişte poliţişti ai spaţiului virtual, cu o misiune vitală? Ei trăiesc în Manila. Vin din cartierele sărace, iar jobul din cauza căruia sunt detestaţi – acela de a cenzura informaţiile postate – le promite confortul găsit într-o clădire de birouri asemănătoare celor din Pipera, ceea ce este un lux pentru ei deoarece le oferă nu doar un salariu mai bun, ci îi salvează de la condiţiile de muncă degradante pe care le acceptă mulţi asiatici.

Totuşi, acest gen de job ceva mai bine plătit, dintr-o zonă cu birouri concentrate în zgârie-norii ce se înalţă arogant deasupra barăcilor mizere ale Manilei, are un revers: descoperirile şocante, adesea insuportabile, despre partea întunecată a naturii umane. Confortul oferit de clădirile de birouri în stil occidental nu se suprapune peste cel psihologic. Pentru a-şi îndeplini targetul zilnic, aceşti cleaners trebuie să vadă cele mai şocante imagini postate, de la acelea greu de îndurat legate de pornografia infantilă sau de genocid până la decapitările din taberele fundamentaliste, aşadar fotografiile cu nuduri, inclusiv pictura caricaturală ce îl înfăţişa pe Donald Trump în ipostaza bărbatului nu prea dotat, sunt inofensive pentru aceştia.

Alternând confesiunile angajaţilor din Manila cu secvenţele ce includ audierea reprezentanţilor Facebook, Twitter şi Google sau cu declaraţiile activiştilor ce susţin ideea unei democraţii ce implică dreptul de a transmite informaţii necenzurate despre problemele umanităţii chiar şi prin imagini şocante care să emoţioneze, apoi să mobilizeze colectivităţile, regizorii Moritz Riesewieck şi Hans Block îţi prezintă diferenţa dintre mentalităţile celor două lumi. De-o parte este lumea utilizatorilor ce îşi revendică dreptul la libertatea de exprimare, mai ales cei din organizaţiile care vor să informeze cu privire la efectele războiului din Orientul Mijlociu prin fotografii şi reportaje ce redau necenzurat urmările tragice ale bombardamentelor, şi care îşi văd materialele şterse înainte de a ajunge la opinia publică. De cealaltă parte este lumea angajaţilor umili din ţările asiatice, nevoiţi să îndure efectele vizionării unor imagini care i-ar întoarce stomacul pe dos ori l-ar face să urle de indignare pe orice om care nu are apucături de psihopat sadic.

Interviurile cu angajaţii responsabili pentru verificarea conţinutului din social media te vor face să-ţi schimbi atitudinea faţă de ei. Vei descoperi că nu sunt nişte persoane rău intenţionate, niste gardieni troglodiţi care urăsc oamenii liberi, ci nişte oameni care nu au prea multe variante atunci când îşi caută un job decent şi care sunt în primul rând oripilaţi de filmuleţele şi de fotografiile pe care trebuie să le privească zi de zi.

Imaginile ce suprapun mărturiile angajaţilor peste forfota copleşitoarei Manila, genul metropolei asiatice pline de contraste, oferă un portret intim şi emoţionant al acestor angajaţi. Este un portret ce invită la compasiune prin focusarea camerei asupra privirilor acestora, ce reflectă mila şi neputinţa pe care o simt văzând zi de zi anumite imagini şocante.

Ai putea să îi compari pe aceşti angajaţi cu personajele din serialele sau documentarele ce redau zguduitor uzura psihică a poliţiştilor idealişti, cu adevărat devotaţi binelui, care îşi fac datoria patrulând prin zonele rău famate ale metropolelor, acolo unde întâlnesc scursuri cu apucături dezgustătoare şi cazuri sordide, care le lasă un gust amar la finalul zilei şi o perspectivă sumbră şi cutremurătoare asupra umanităţii. Unii dintre angajaţii al căror job este acela de a controla postările online din toată lumea sunt convinşi că au o misiune benefică deoarece împiedică la timp răspândirea fotografiilor şi a filmuleţelor ce instigă la ură, la bullying, la traficul de persoane sau la genocid (cum este cel comis impotriva minorităţii Rohingya din Myanmar).

Aşa cum se vorbeşte despre epuizarea la locul de muncă în cazul profesiilor ce implică activităţi stresante şi condiţii de risc, la fel se poate vorbi de oboseală, de uzură cu efecte imprevizibile şi în cazul acestor poliţişti ai internetului. Peste epuizare se pot suprapune reacţii emoţionale ce amintesc de stresul posttraumatic.

Documentarul prezintă mai mult decât un portret al angajatului spre care se îndreaptă înjurăturile celor indignaţi când sunt cenzuraţi pe net. Vei descoperi de fapt portretul unei întregi societăţi filipineze urmărind traseul zilnic al acestor angajaţi. Drumul lor spre job oferă imaginea grandioasă, năucitoare, ispititoare şi deopotrivă crudă a metropolei din ţările trecute prin criză.

Paşii angajaţilor te vor purta din cartierele sărace ale Manilei, ce îţi dau impresia că zonele de la periferiile româneşti, pline de blocuri socialiste, sunt un lux, până în zonele cu zgârie-nori unde îi aşteaptă milioane de postări ce trebuie să fie analizate în timp record pentru a-şi îndeplini targetul ce le permite supravieţuirea cotidiană. Acest drum zilnic devine metafora unei lumi în care omul este uşor de strivit prin alegeri toxice făcute atunci când nu are de fapt alternative.

Regizorii leagă portretul individual de portretul colectiv pentru a răspunde subtil la întrebarea: Cât de mult influenţează backgroundul cultural şi nivelul de educaţie decizia de a şterge sau de a ignora o postare? Vei descoperi informaţii despre influenţa religioasă din Manila, mai ales în cazul unei angajate care se simţea vinovată când trebuia să vizioneze filmuleţe porno postate pe reţelele de socializare şi care a descoperit astfel o lume nebănuită.

Nu lipsesc nici informaţiile despre actualul preşedinte cu apucături dictatoriale ce laudă metodele naziste de exterminare în masă, pe care le-ar folosi pentru a curăţa propria ţară de infractori. Documentarul analizează şi modul în care acest preşedinte se foloseşte de artişti pop cu priză la public pentru a manipula prin postările acestor staruri locale.

Legătura dintre social şi individual duce şi la abordarea negocierilor dintre cei ce reprezintă interesele financiare ale companiilor precum Facebook sau Google şi guvernele unor ţări în care sunt încălcate flagrant drepturile omului. Pentru a nu-şi pierde utilizatorii, implicit un segment important din piaţă, reprezentanţii acestor companii acceptă condiţiile impuse de politicienii care inventează legi ce restricţionează accesul la anumite informaţii nefavorabile unui anumit regim politic. Utilizatorii din ţări precum Turcia sunt impiedicaţi să acceseze anumite site-uri ce oferă informaţii ostile preşedintelui, demonstrând că democraţia de pe internet este îngrădită de legislaţia fiecărei ţări în parte.

Vei considera The Cleaners un documentar multistratificat, perfect pentru a polemiza educativ pe mai multe teme. Meritul regizorilor Moritz Riesewieck şi Hans Block este acela de a-l face pe cel care îl vede să se documenteze, să îşi pună întrebări, să conteste nişte mituri sau certitudini şi să afle mai multe lucruri despre societăţi aflate la mii de kilometri şi totuşi atât de aproape în marea comunitate virtuală.

Hot Docs 2018 Trailers: THE CLEANERS

LYTE video

Citeşte şi Snowden – A fi sau a nu fi un apărător al democraţiei

Citezenfour – Suntem nişte ţinte(?)

Snowden by Oliver Stone– a fi sau a nu fi apărător al democrației

Citizenfour – Suntem niste tinte(?)

 

Revenge – O deviere plina de inventivitate a cliseelor

Adriana Gionea
-
0
Revenge – O deviere plina de inventivitate a cliseelor

Cum se poate face un film în care să te ia prin surprindere într-un mod original tocmai elementele previzibile din categoria numită clişee? În care toate ingredientele care de obicei plictisesc un public select ajung mai degrabă să intrige prin desfăşurarea lor atipică? Îţi arată Coralie Fargeat, cu debutul ei în lungmetraj – Revenge, prin care jonglează sarcastic şi ingenios cu toate elementele filmelor de box office de la Hollywood.

Poţi considera filmul Revenge o reciclare originală a elementelor din filmele cu femeia-supererou, acea femeie care devine un luptător la propriu pentru a-şi face dreptate, punând mâna pe arme mortale şi acceptând provocarea unei lupte cu bărbaţii, înfruntând condiţii de mediul ostile. Acţiunea se derulează într-un ritm febril, în care, prin manipularea insolită a şabloanelor, îţi sunt date peste cap toate aşteptările pe care le-ai avea de la un astfel de film.

Revenge este genul de film în care eşti ţinut cu sufletul la gură nu doar prin actele personajului central – o femeie ce vrea răzbunare în cel mai exploziv mod cu putinţă, pulverizând orice solidaritate machistă – ci şi prin modul în care sunt exploatate creativ detaliile vizuale pe care le întâlneşti de obicei în filmele hollywoodiene de mall. Asemenea detalii alcătuiesc de data aceasta un spectacol vizual mai elegant, ieşit din comun pentru un film de public lansat în ultimii ani.

Evenimentele alerte ce declanşează vânătoarea umană de pedepsire a bărbaţilor misogini de către femeia subestimată pleacă de la o tachinare greşit înterpretată de unul dintre ei. Acesta o transformă pe Jen (protagonista) în victima unui viol după ce ea acceptă să petreacă zile de neuitat în compania iubitului ei, ce face parte din categoria bărbaţilor însuraţi ce îşi iau ca amante femei care să se încadreze în tipologia hollywoodiană a blondinei prostuţe, cu aspiraţii de vedetă, dar care de obicei se mulţumeşte şi cu firimiturile din postura escortei de lux.

Jen nu ştia că au fost invitaţi şi cei doi prieteni ai lui Richard, iubitul ei, în vacanţa pe care urma să o petreacă într-o vilă elegantă din mijlocul deşertului californian. Oaspeţii neaşteptaţi de Jen împart pasiunea pentru vânătoare a lui Richard. Încercând să împace cheful de aventuri extraconjugale cu dorinţa de a vâna alături de prietenii săi, Richard va fi uimit de talentul de vânător al lui Jen, pe care toţi o considerau o fufă slabă de înger.

După ce iubitul încearcă să o ucidă pentru a nu crea un scandal în care el să fie târât împreună cu prietenul violator, Jen sfidează moartea asemenea unei supereroine călite de timpuriu în focul luptei. Revine în vieţile celor ce au încercat să-i facă de petrecanie şi îşi caută dreptatea adoptând rolul prădătorului la partida de vânătoare oferită de iubitul ei amicilor săi. Deşi ingeniozitatea acţiunilor sale nu duce la un film sofisticat precum Elle, vei descoperi însă o reinterpretare mai extravagantă a luptei feminine din filmele de acţiune si mai ales a elementelor vizuale ce plac ochiului, folosite în reţeta filmelor comerciale. Aceste elemente sunt debarasate de semnificaţiile imediate, facile, şi salvate de la alunecarea în prost gust.

foto: Cine Europa

Din momentul în care pune mâna pe armă şi începe urmărirea, Jen îţi oferă spectacolul unei vânători în care următoarea mişcare inteligentă este greu de anticipat. Tipologia prostuţei din categoria bimbo se oferă o demonstraţie de inventivitate care îţi arată cum pot deveni arme eficiente pentru supravieţuire halucinogenul peyote şi cutia de bere.

 Pentru ca filmul să fie cu adevărat surprinzător, regizoarea nu cade în patima unui mesaj feminist superficial, demn de filmele de acţiune de proastă calitate, nominalizate la Zmeura de aur. Coralie Fargeat îndrăzneşte să manipuleze ironic apetitul pentru acest gen de mesaj feminist cu tentă pop aruncând un ochi sarcastic şi asupra filmelor de gen, dar şi asupra obişnuiţelor de consum ale spectatorului ce adoră să fie îndopat până la refuz cu producţii în care evadarea din real implică efectele speciale deviate spre umorul tâmp, abordarea fără pic de originalitate a sexualităţii, femei luptătoare precum nişte prinţese războinice, gata să ofere soluţii ce nu au legătură cu posibilităţile oferite de realitate sau eterna situaţie care scapă de sub control şi în care sunt aduşi laolaltă prostuţa sexy, bărbatul infidel şi prietenii lui misogini, mari amatori de aventuri în cuibuşoare de nebunii luxoase.

Revenge transformă şabloanele fimelor comerciale, mai ales pe cele cromatice, într-un tur de forţă plin de originalitate ce împinge spre o desfăşurare halucinantă vechea poveste a femeii-obiect subestimate, care se răzbună în stil grandios, demn de filmele de acţiune cu eroine amazoane dotate cu puşti, după ce amantul ei, care o invită să-i ţină companie într-o vilă situată departe de vigilenţa nevestei, se solidarizează cu prietenul care o violează.

Cei-i drept, ai fi tentat să spui că filmul începe ca multe altele despre şarmantul bărbat naricisist şi potent financiar, care profită de farmecele piţipoancei fără alte calităţi în afara celor exibate prin gesturi lascive previzibile, îmbrăcată în roz ţipător şi amatoare de lux în ţinuturi exotice. Doar că regizoarea îţi demonstrează rapid că nu vei vedea un film comercial aşa cum sunt multe alte filme comerciale, iar actriţa Matilda Lutz o susţine eficient în această nouă direcţie surprizătoare dată filmului. Realizezi imediat că regizoarea face un joc derutant tocmai prin înşiruirea aparent previzibilă a tuturor elementelor cromatice din videoclipurile pop în care până şi erotismul s-a aplatizat din cauza clişeelor. Încă de la primele secunde ale fimului ţi se dă de înţeles că succesiunea acestor elemente vizuale ţipătoare şi facile are de fapt un mesaj caustic la adresa reţetelor ce transformă un film de public într-unul plictisitor şi la obisnuinţa consumatorului de a căuta aceste reţete chiar şi acolo unde lipsesc.

foto: Cine Europa

Nu vei fi luat prin surprindere doar de modul abil de reciclare prin sarcasm a clişeelor, pe care focusarea le transformă în defilări vizuale bizar-delirante bine dozate, ci şi de acţiunile personajului feminin. Coralie Fargeat reuşeşte să evite penibilul din spectacolul neverosimil, plin de suspans, oferit de metamorfoza personajului feminin vulnerabil ce devine un prădător geu de combătut. Fiecare gest al protagonistei ia o turnură aberantă care să intrige prin inventivitate şi efecte vizuale.

Un rol major în abordarea nonconformistă a reţetei de succes îl are şi modul în care sunt puse în valoare anumite detalii ce ţin de spaţiu, peisaje şi de cromatica pop. Regizoarea foloseşte detaliile astfel încât să le dea o notă delirantă prin sincronizări sau alăturări insolite, pentru a exprima simbolic pornirile animalice ale personajelor dezgustătoare şi pulsiunile scăpate de sub control. Aceste detalii jonglează cu aşteptările tale. Ele te fac să anticipezi următoarele acţiuni ale personajelor, dar nu şi efectele acestora.

Detaliile rafinate din vila minimalistă inundată de lumina şi peisajele misterioase ale deşertului au un dublu rol: acela de a prevesti simbolic acumularea tensiunii sau izbucnirea impulsivă a pericolului şi acela de a face din banalitatea clişeelor un spectacol ce permite infiltrarea caustic-aberantă a stranietăţii fertile pentru suspans. Manipularea detaliilor îi dă răzbunării o întorsătură halucinantă demnă de un thriller cu aspecte horror delirante. Însă anumite scene te vor duce cu gândul la un horror în care grotescul este prezentat pe tonul aceluiaşi umor negru ce face ca sângele să strălucească precum culorile din revistele glossy ce prezintă răsfăţul celor bogaţi şi faimoşi.

foto: Cine Europa

Regizoarea nu îţi dă impresia că aruncă ingredientele reţetei vandabile doar ca să fie, ci pentru a le integra într-un mecanism vindicativ insolit. În acest mecanism, fiecare detaliu clişeistic punctat de coloana sonoră ispititoare este amplificat pentru a face din actele personajelor o succesiune de fapte ce depăşesc limitele umanului, exact ca-n filmele hollywoodiene, dar fără a crea acel neverosimil penibil, ci mai degrabă o sfidare mai sofisticată a realului, ce tinde spre halucinantul dozat inteligent.

Folosind ingenios reţeta filmelor în care femeia-obiect devine vânătorul ce le vine de hac masculilor bădărani ce o subestimează, regizoarea franceză a realizat un film ce poate fi considerat plăcerea vinovată din vara lui 2018 pentru cei ce preferă mai degrabă filmele de artă şi care evită să recunoască nevoia de a-şi relaxa neuronii obosiţi de problemele apăsătoare din filmele premiate la marile festivaluri. Totodată, prin originalitatea scenelor asociate de obicei filmelor facile, Revenge îi va impresiona şi pe cei dependenti de filmele de acţiune cu tenta feministă, în care plăcerile vinovate ale misoginilor sunt aspru, halucinant şi spectaculos pedepsite după regulile girl power.

Atât amatorii filmelor de mall, cât şi cei ce preferă mai degrabă filmele de artă vor spune că Revenge poate fi considerat cel mai diferit film care a fost realizat astfel încât să semene cu toate celelalte filme comerciale despre femeia care îşi face dreptate pe cont propriu. Iubitorii filmelor de artă vor avea impresia că regizoarea se foloseşte de clişeele scoase de pe traiectoria previzibilă pentru a-i face părtaşi la încercarea ei de a lua în derâdere lipsa de creativitate a multor regizori de filme vandabile. Mulţi spectatori vor considera că povestea este de fapt un pretext pentru umilirea creatorilor de filme comerciale pe care se irosesc bugete impresionante, dar care dau dovadă mai ales de o lipsă a preocupării pentru originalitate şi pentru reîmprospatarea reţetelor.

foto: Cine Europa

Apropierea de genul filmelor de la mall este parodiată printr-un cocktail vizual irezistibil. Din cocktailul creativ oferit de regizoare nu lipsesc umorul negru inundat de strălucirea culorilor tari, asociate revistelor glossy, efervescenţa stilisticii pop sau folosirea inteligentă a decorurilor ce amintesc de apetitul pentru luxul redat prin stilizarea nuanţelor stridente specifice anilor ’70. Toate aceste elemente vizuale alimentează parodic şi inteligent suspansul demn de un thriller şi catharsisul oferit de filmele de acţiune cu tentă feministă.

Coralie Fargeat oferă un adevărat spectacol transformând ingenios culorile şi lumina ce inundă vastitatea stranie a deşertului californian în actorii din umbră, ce manipulează fiecare detaliu astfel încât să te invite la un dialog sarcastic despre elementele clişeistice asociate filmelor care amestecă suspansul, adrenalina, umorul negru, imaginea femeii sexy şi vulnerabile şi tipologia bărbaţilor de succes având gesturi de tălâmbi libidinoşi.

Regizoarea nu ignoră nici opiniile celor dezamăgiţi de gesturile eroice trase de păr, datorită cărora imaginea femeii războinice din filmele de acţiune capătă o notă penibilă când ea devine peste noapte din victima delicată o luptătoare nemiloasă. Deşi personajul său feminin scapă de moarte într-un mod care sfidează logica, acţiunile ei pline de eroism nu ţi se par penibile tocmai datorită privirii sarcastic-parodice şi mai ales datorită abordării creative a scenelor previzibile din asemenea filme.


LYTE video

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

7 carti pe care le gasesti la inceputul lui mai in librarie

Adriana Gionea
-
0
7 carti pe care le gasesti la inceputul lui mai in librarie

Cărţi scrise de unii dintre cei mai buni autori contemporani din China, un roman despre forţa memoriei, legenda unui şarpe mitic, Portugalia lui Antonio Lobo Antunes, peripeţiile unui adolescent american din secolul al XIX-lea şi memoriile unui dramaturg fascinant îşi aşteaptă cititorii la începutul lunii mai.

 

 Memoriile unui bătrân crocodil

Viaţa lui Tennessee Williams a fost la fel de intensă precum trăirile şi dramele personajelor sale. În Memoriile unui bătrân crocodil nu vei descoperi doar gândurile secrete ale unui autor ce nu încetează să fascineze, ci şi portretul unei epoci devenite o inepuizabilă sursă de inspiraţie. Din această epocă, Tennessee Williams a ştiut să aleagă personalităţi fascinante, ce i-au devenit prieteni, printre care se numără artişti iconici asociaţi culturii americane: Truman Capote, Elia Kazan, Marlon Brando, Vivian Leigh, Elizabeth Taylor sau Gore Vidal. Despre aceştia şi despre anii tumultuoşi în care dramaturgul a cunoscut succesul poţi citi în seducătorul său volum de memorii.

 

 Zile, luni, ani

 

Yan Lianke este considerat unul dintre cei mai buni scriitori chinezi actuali. Romanele sale care îmbină satira halucinantă şi observaţia psihologică devin adevărate parabole subversive la adresa regimului. Microromanul Zile, luni, ani a fost comparat cu scrierile sud-americanilor ce apelau la realismul magic pentru a descrie viaţa unei aşezări în care aveau loc întâmplări excepţionale.

În centrul romanului se află un ţăran dintr-un sat ai cărui locuitori au fost alungaţi de seceta nemiloasă. Personajul central a refuzat să abandoneze pământurile strămoşilor. Printr-un singur lujer de porumb, acesta încearcă să apare continuitatea generaţiilor din satul natal, devenind pentru locuitorii copleşiţi de capriciile naturii un simbol al curajului şi al devotamentului.

 

Cei trei regi

Scriitorii chinezi actuali încep să atragă din ce în ce mai mulţi cititori în România. Tot în mai este lansat volumul de nuvele scrise de A Cheng. Nuvelele care alcătuiesc volumul Cei trei regi – Regele Şahului, Regele Copacilor şi Regele Copiilor – au fost considerate o adevărată revelaţie datorită modului în care prezentau Revoluţia Culturală din China lui Mao. Îmbinând elementele tradiţionale, satira modernă şi valorile daoist-confucianiste, A Cheng nu a vrut să descrie printr-un realism brutal ravagiile suferite de chinezi în acele vremuri, ci a vrut să accentueze rezistenţa prin conservarea principiilor morale.

Fiecare povestire este o metaforă a supravieţuirii datorită personajelor care se ridică deasupra mizeriei umane încurajate de regimul dictatorial. Ajunse în mijlocul unor peisaje industriale dezolante sau în localităţi unde profesorii lipsesc, la fel şi cărţile, personajele reuşeşc să se agaţe de speranţă şi de idei năstruşnice pentru a evita dezumanizarea şi alienarea.

 

 Şarpele din Essex

Realul şi fantasticul se îmbină captivant şi enigmatic în romanul Şarpele din Essex, considerat o revelaţie a literaturii britanice. Sarah Perry transformă căutarea unui şarpe legendar într-o reflectare asupra conflictului dintre ştiinţă şi mit. Ştiinţa este reprezentată de protagonista Cora Seaborne, care, după moartea soţului ei, se mută într-un sătuc aflat într-una dintre zonele pitoreşti ale Angliei. Ea îşi dedică timpul încercând să demonstreze că miticul Şarpe din Essex nu este o creatură ireală, aşa cum preferă să creadă localnicii. Pentru ea, vietatea legendară văzută în mlaştinile din împrejurimi aparţine de fapt unei specii nedescoperite. Cora va stârni interesul vicarului ce îi critică aspru pe localnicii superstiţioşi. Pe măsură ce eforturile Corei de a găsi şarpele se înteţesc, vicarul devine şi el captivat de misterul vietăţii.

 

 Spulberatic

 

Pentru cei dornici de a citi un roman în care foile unui jurnal secret devin un labirint datorită căruia se intersectează mai multe poveşti de viaţă, luna mai aduce romanul Spulberatic, scris de Anca Vieru (autoarea volumului Felii de lămâie). Foile jurnalului ajung pe mâinile a două eleve de liceu, apoi sunt redescoperite de un sculptor. Poveştile de viaţă încep să se intersecteze odată cu amintirea unei vechi iubiri. Amintirea este resuscitată de imaginea unei statui din reclama la un muzeu subacvatic.

În centrul poveştilor din romanul Spulberatic se află un tânăr cuceritor pe nume Tibi Vreme. În adolescenţă, el avea două visuri: să ajungă regizor şi să plece din ţară. Ajuns la treizeci de ani, Tibi Vreme îşi tot imaginează plecări, fiind epuizat de responsabilităţile de inginer şi de o căsnicie din care sentimentele au dispărut.

 

 Zile fără sfârşit

Lăudat şi de Kazuo Ishiguro, Zile fără sfârşit este unul dintre cele mai apreciate romane despre America scrise în ultimii ani. Romanul i-a adus lui Sebastian Barry Premiul Costa şi o nominalizare la Man Booker Prize. Citindu-l, vei fi impresionat de povestea trepidantă a unui adolescent irlandez care, în 1850, se înrolează în armata americană. Misiunea lui şi a camarazilor ce îi devin noua familie este aceea de a lupta împotriva indienilor sioux şi yurok pentru a le lua pământurile fertile. Aceste lupte împotriva indienilor vor fi urmate de Războiul Civil şi îl vor purta pe adolescentul Thomas McNulty din Wyoming până în Tennessee. În timpul războiului va descoperi adevărata faţă a comunităţilor americane, se va îndrăgosti, va încerca să îşi facă prieteni şi chiar o familie.

 

Pe râurile ce duc…

Pe mine intriga nu mă interesează, nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul, spune António Lobo Antunes, unul dintre cei mai apreciaţi şi citiţi scriitori portughezi contemporani. Pe râurile ce duc… este un astfel de roman, care se trăieşte de către cititorul pus faţă-n faţă cu labirintul amintirilor care, pe parcursul a 15 zile de spitalizare, prezintă evenimentele unei vieţi pasionante. Copilăria protagonistului narator, anii petrecuţi în ţări exotice, foste colonii, dantelele de la pieptul mamei, zilele în care învăţa să meargă pe bicicletă şi emoţiile din anii de şcoală alcătuiesc o lectură tandră şi profundă, în care personajul central este de fapt natura umană.

 

Casa de la Marginea Noptii – Pentru cei ce viseaza la vacante siciliene

Adriana Gionea
-
1
Casa de la Marginea Noptii – Pentru cei ce viseaza la vacante siciliene

Casa de la Marginea Nopţii este un roman care îi va încânta în special pe cititorii dornici de a evada prin lectură într-un loc pitoresc însorit, descris prin imagini vii populate de localnici guralivi şi pregătiţi să arunce o vorbă amuzantă în orice situaţie.

Legendele şi freamătul unui astfel de loc inundat de soare – în care vei recunoaşte sudul Italiei în toată splendoarea şi neliniştirea lui – formează mediul fecund pentru istoria de viaţă a personajelor principale. Şi pentru a face din evadarea cititorului o sursă de poveşti emoţionante şi adictive, Catherine Banner a inventat şi o casă veche şi ademenitoare, în care pulsează, cum nu se poate mai bine, spiritul locului.

Catherine Banner face parte din categoria scriitoarelor înzestrate cu darul povestitorului capabil să transforme un ţinut meditarenean inundat de soare într-un spaţiu unde realitatea şi legenda coexistă fără a forţa limitele credibilităţii. Ştie cum să dozeze elementele poveştilor situate între verosimil şi imaginar. Descrierile acestui loc sunt suficient de apropiate de reperele unei realităţi geografice la care visează mulţi cititori atunci când se gândesc la vacanţa ideală, dar suficient de îndepărtate de idilicul artificial din broşurile turistice. Pasajele descriptive reuşesc să te treacă dincolo de limitele spaţio-temporale care banalizează orice loc magic în ghidurile ce-l fac pe visător să regrete că a ajuns prea târziu pentru a mai avea impresia că acest loc şi-a păstrat câteva mistere doar pentru el.

Cum reuşeşte Catherine Banner să împace realul şi imaginarul dătător de legende locale ce sfidează dorinţa de a le confrunta cu adevărul? Inventează o insulă, dar o plasează într-un spaţiu real, recongnoscibil – în apropierea coastelor siciliene.  Înzestrează această insulă cu toate acele calităţi vizuale ofertante pentru naraţiunea ce invită la evadare şi pe care le găseşti în vechile descrieri ale vieţii cotidiene din orăşelele meridionale inundate de soare, dar care nu au fost încă năpădite de turiştii gălăgioşi care acoperă forfota localnicilor, dătatoare de autenticitate.

Insula unde se petrece acţiunea se numeşte Castellamare. În inima insulei se află cea mai veche şi frumoasă casă, numită şi Casa de la Marginea Nopţii. În această casa, al cărui parter devine localul preferat al localnicilor, îşi intemeiază familia un medic venit din Italia continentală pentru a lăsa în urmă dramele şi încercările unei vieţi marcate de o copilărie fără părinţi. Este singurul medic dornic de a se instala aici, pe această insulă despre care italienii de pe continent spun că se află mult prea departe şi încremenită în trecut.

Doctorul, pe nume Amedeo, deşi interesat de ştiinţă şi de lucrurile verificabile, este şi un devorator de poveşti fabuloase. Multe dintre ele sunt legate de secretele ascunse în grotele de lângă mare şi în pietrele caselor despre care se spune că uneori plâng. Amedeo cară mereu cu el un caiet. În acest caiet el notează, cu aceeaşi seriozitate dedicată scrierii unei reţete care salvează vieţi, fiecare poveste, anecdotă şi legendă spusă de cei din jur.

Cunoştinţele medicului Amedeo salvează vieţile multor localnici, deveniţi nişte admiratori ai lui şi nişte ajutoare de nădejde când gelozia unui conte orgolios, ce stârnea frica asemenea unui tiran feudal, risca să-i distrugă devotatului medic reputaţia şi viaţa liniştită. Contele nu-l suporta pe Amedeo deoarece medicul a trezit şi admiraţia Carmelei, soţia vanitosului aristocrat, faimoasă datorită aveturilor ei. Aşadar, localnicii îl salvează la rândul lor pe Amedeo prin poveştile şi ospitalitatea lor, aşa cum poate fi ospitalitatea oamenilor într-un asemenea loc rămas în trecut, adică genul de ospitalitate în care simpatia şi francheţea sunt uneori tulburate de bârfe, cuvinte usturătoare, gesturi primitive şi porniri impulsive.

Odată cu venirea lui Amedeo pe insula Castellamare, legendele, iubirile, pasiunile trecătoare, dar intense, personajele expresive şi realitatea istorică se revarsă într-un şuvoi de evenimente care te fac să nu mai laşi cartea din mână. Desfăşurarea evenimentelor din roman seamănă cu derularea episoadelor dintr-un serial ce îmbină calităţile unui film de epocă, plin de culorile unei insule meridionale, cu detaliile specifice poveştii despre o familie a cărei dinamică reflectă evoluţia unui întreg secol XX. Este povestea familiei întemeiate de medicul Amedeo pe insula Castellamare, o poveste întinsă pe mai multe generaţii, în care se reflectă schimbările produse de istorie.

Rivalităţi fraterne, iubiri neaşteptate, scene amuzante, localnici mucaliţi, care au mereu pregătite replici savuroase precum accentul meridional, personaje feminine aprige sau candide, toate alimentează o naraţiune antrenantă, din care nu lipsesc descrierile îmbietoare. Aceste descrieri, care nu încetinesc ritmul naraţiunii, te fac să te simţi la rândul tău un oaspete pe terasa Casei de la Marginea Nopţii, ascultând ultimele întâmplări din viaţa localnicilor şi răcorindu-te cu limonadă proaspată făcută din fructele culese chiar din livezile insulei. Catherine Banner ştie cum să redea atmosfera unui loc în tablouri cotidiene vii, astfel încât să te facă să simţi că eşti de-al locului.

Povestea despre viaţa lui Amedeo pe insula Castellamare începe cu desfăşurarea palpitantă a unui triunghi amoros amintit chiar în primele rânduri. Triunghiul infidelităţii nepermise pe o insulă tradiţionalistă ameninţă să ducă la urmări care să scoată viaţa sătenilor din tihna confundată adesea cu amorţeala scăldată în arşita din preajma coastelor siciliane. Apoi, existenţa lui Amedeo începe să ia forma unei poveşti ce se ramifică odată cu apariţia primului copil (al soţiei şi al fostei amante, nimeni alta decât nevasta celui mai de temut locuitor al insulei, considerat urmaşul unei familii cu sânge albastru).

Mica istorie a lui Amedeo şi a familiei sale, intersectată cu a locuitoriloor iscoditori de pe insulă, primeşte din plin trepidaţiile marii istorii, odată cu ascensiunea lui Mussolini, care-i determină pe vecini din Castellamare să se alăture fie taberei formate din comunişti, fie celei apropiate de fascişti. Odată cu marea istorie ce se ravarsă pe izolata insulă precum valurile unei mări agitate apar şi câţiva bărbaţi străini ce vor influenţa viaţa fiicei şi a nevestei doctorului Amedeo.

Totuşi, în ciuda evenimentelor ce marchează înfiorător istoria secolului XX, insula se încăpăţânează să îşi păstreze propriul timp, mai generos cu localnicii prietenoşi, un timp dilatat de legende. Există însă destul de mulţi locuitori branşaţi la timpul real, venit dinspre continent, un timp ce aduce schimbări pe care tinerii din familia lui Amedeo le acceptă în felul lor, mai ales când trebuie să ia decizii cu privire la viitorul locului magic numit şi Casa de la Marginea Nopţii, ce adăposteşte şi barul devenit inima insulei.

Vei descoperi totodată dorinţa lui Catherine Banner de a păstra stilul tandru prin care descrie visurile şi metehnele amuzante ale personajelor, chiar şi atunci când efectele influenţei fasciste ameninţă să erodeze relaţiile umane. Prin acest stil duios, autoarea a reuşit să menţină echilibrul între detaliile istorice reale, ameninţătoare, şi cele asociate unui spaţiu şi timp fabuloase. Un rol important în acest echilibru îl joacă personajele secundare, unele dintre ele de-a dreptul adorabile. Ele dau culorea locală şi întreţin o atmosferă ce permite alunecarea în atemporal, chiar dacă prezentul aducător de modernitate şi prosperitate vrea să acapareze insula cândva izolată, ce respira în propriul ritm, pentru a o ancora pentru totdeauna în realul conectat la ritmul Italiei continentale ispitite de privilegiile oferite de noul model al prosperităţii postbelice.

Scriind romanul Casa de la Marginea Nopţii, Catherine Banner poate fi considerată genul de scriitoare ce va fi asociată cu promisiunea unei poveşti amplasate în locuri generoase cu visătorii dornici de a călători (mai ales) cu ochii minţii. Are talentul de a crea tablouri ale ţinuturilor însorite suspendate în timp, cu multe personaje. Cititorii ei apreciază aceste compoziţii în proză tocmai datorită interesului acordat fiecărui personaj secundar. Personajele secundare ale romanului ascund nişte detalii ce pot face dintr-o siluetă neînsemnată dintr-un plan îndepărtat o poveste care să te intrige şi care să alimenteze povestea centrală, în care sunt implicate personajele principale, schimbându-i chiar şi traiectoria.

Citeşte şi În Calabria – Un pitoresc imprevizibil

Sicilia – 5 locuri care nu trebuie ratate – prima parte

Sicilia – 5 locuri care nu trebuie ratate – a doua parte

In Calabria – Un pitoresc imprevizibil

 

Sicilia – 5 locuri care nu trebuie ratate – prima parte

Sicilia – 5 locuri care nu trebuie ratate – a doua parte

Putere si sange. O aventura indiana – Inteligentele femei ale Imperiului Mogul

Adriana Gionea
-
0
Putere si sange. O aventura indiana – Inteligentele femei ale Imperiului Mogul

Noua carte scrisă de Aurora Liiceanu devine o călătorie prin secolele în care India a strălucit datorită conducătorilor expansivi şi luminaţi (unul dintre ei a construit Taj Mahal).

India prezentată de Aurora Liiceanu este acea Indie a Imperiului Mogul, ce poate fi comparată cu perioada Renaşterii din Europa Occidentală. De-a lungul secolelor, această Indie a devenit un fluviu de poveşti şi de biografii suculente şi picante, la fel de abundente precum elementele decorative ale palatelor construite de moguli.

Poveştile şi biografiile analizate au şi personaje înţelepte, şi necumpătate. Şi personalităţi feminine introspective, senine, cu deschidere spre lumea artei, şi eroine obsedate de putere în cel mai distructiv mod cu putinţă. Şi mai au şi acele descrieri ale opulenţei excesive pe care împăraţii şi favoritele acestora au transformat-o în capodopere ale artei şi arhitecturii. Aşadar, poţi spune că regăseşti în cartea Putere şi sânge. O aventură indiană acea întâlnire irezistibilă dintre istorie, descrieri îmbietoare ale vieţii de la curtea imperială mogulă, observaţii psihologice bine drămuite, anecdote memorabile, asumări curajoase ale erotismului feminin şi un vizionarism social-politic nemaîntâlnit la vreun suveran oriental ce a trăit în perioada cuprinsă între secolele XV-XVIII.

Vei citi pagini captivante despre suveranii Imperiului Mogul şi despre femeile remarcabile ce i-au sedus printr-un amestec preţios de isteţime, cultură şi tenacitate ieşită din comun. Aceşti suverani orientali aparte au rămas în istorie nu doar prin relatările despre obsesia lor de a cuceri fecundele teritorii ale Asiei, ci şi datorită viziunilor moderne asupra educaţiei cosmopolite şi toleranţei de orice fel (mai ales religioasă).

O altă calitate asociată mogulilor a fost şi abilitatea de a recunoaşte şi fructifica potenţialul intelectual al favoritelor din harem. Ei au ştiut să preţuiască sfaturile, erudiţia şi inteligenţa femeilor din preajma lor, pasionate de arte şi de ştiinţe, şi vorbitoare de multe limbi străine.

foto: www.metmuseum.org

Stările pe care ţi le dă o carte despre India din timpul Imperiului Mogul pot fi coagulate într-un singur cuvânt: uimire. Te uimesc picturile în care nuanţele sofisticate, miturile, trăsăturile rafinate, senzualitatea şi delicateţea se împletesc. Te uimesc palatele înconjurate de un paradis vegetal înmiresmat. Te uimeşte dezvoltarea oraşelor precum Lahore, unde se aflau reşedinţele imperiale, oraşe ce depăşeau de câteva ori numărul de locuitori ai marilor capitale occidentale. Te uimesc abilităţile de lider ale soţiilor imperiale şi puterea adesea revendicată de ele datorită înzestrării intelectuale pe care împăraţii puneau mare preţ în alegerea femeilor devenite favoritele palatului. Dar te vor uimi (şi înspăimânta în acelaşi timp) cel mai mult contradicţiile psihologice.

Vei regăsi în lumea interioară a suveranilor şi a femeilor de la curtea mogulă o convieţuire de neînţeles pentru omul modern între înţelepciunea dătătoare de toleranţă şi pornirile năvalnice iraţionale şi devastatoare când lupta pentru păstrarea tronului şi a privilegiilor se dezlănţuie aprig. În această Indie erudiţia şi întunecimea se luptă pentru a stăpâni regatul psihologic al fiecărui conducător şi al fiecărei femei inteligente ce l-a influenţat. Acelaşi om capabil să-şi dedice viaţa artelor, iubirii şi cunoaşterii poate cădea rapid în mrejele barbariei ce îi oferă iluzia dominării, a puterii nemăsurate.

Personajele analizate de Aurora Liiceanu în Putere şi sânge. O aventură indiană au trăit în secolele marcate de înflorirea a fascinantului Imperiu Mogul. Acest imperiu unic a devenit faimos deoarece a lăsat în urmă unele dintre cele mai frumoase palate, autobiografii regale, picturi şi grădini nu doar din Orient, ci din întreaga lume. Taj Mahal este simbolul acestei perioade despre care se spune că este de neegalat în istoria Orientului şi care a lăsat urme adânci în memoria colectivă a indienilor, dar şi a occidentalilor.

În documentele oficiale şi în relatările istoricilor, Imperiul Mogul a fost reprezentat de  conducătorii săi neînfricaţi, renumiţi şi datorită setei de cunoaştere, dorinţei de a înţelege şi asimila tot ce avea mai bun cultura altor popoare. De faima şi dezvoltarea fără precedent a Imperiului Mogul sunt legate numele unor mari cuceritori şi buni strategi în campanile militare, deveniţi, pe timp de pace, şi nişte împătimiţi colecţionari de manuscrise preţioase.

Din galeria împăraţilor moguli emblematici fac parte Babur (întemeietorul imperiului) şi marele Akbar, devenit celebru datorită interesului manifestat faţă de istoria religiilor, filosofie, ştiinţă şi arte, dar mai ales datorită obiceiului de a chema la curtea lui reprezentaţi ai mai multor culturi şi religii pentru a se inspira din ideile acestora. Akbar era ospitalier cu misionarii creştini şi încuraja construirea unor lăcaşe de cult de către supuşii adepţi ai altor religii decât a sa (Islamul). Se poate spune că Akbar a fost înaintea vremurilor sale deoarece a înţeles principiul modern al unităţii prin respectarea diversităţii.

foto: https://www.culturalindia.net/indian-history/akbar.html; http://www.speakingtree.in//files/blogfiles/images/920010/Akbar_2.jpg

Bunicul lui Akbar, pe nume Babur, a devenit primul suveran musulman ce şi-a scris memoriile, care egalează prin observaţia introspectivă operele multor înţelepti occidentali. Akbar i-a moştenit interesul pentru cunoaştere. El a rămas în memoria colectivă drept un suveran cu viziuni liberale nemaîntâlnite până atunci în spaţiul musulman. Akbar le-a permis tuturor etniilor care alcătuiau vastul său imperiu să îşi păstreze religia, neobligându-le să se convertească la religia sa – Islamul – şi a dat legi prin care a promovat dreptul femeilor la demnitate, nişte legi cu adevărat curajoase pentru secolul al XVI –lea, la care nici măcar femeile din Europa Renaşterii nu visau.

Moştenirea lăsată de Babur şi de nepotul său, Akbar, a fost continuată de Shah Jahan, care a ordonat construirea faimosului Taj Mahal, în memoria soţiei sale. Cei trei împăraţi – Babur, Akbar şi Shah Jahan – au transformat Imperiul Mogul într-o lume uluitoare pentru călătorii şi aventurierii străini, printre care negustorul de pietre preţioase Jean-Baptiste Tavernier şi medicul francez devenit apropiatul conducătorilor indieni – François Bernier.

În memoriile negustorului Tavernier şi ale medicului Bernier, care se întind pe mai multe volume, occidentalii au aflat despre un imperiu oriental unde splendoarea, desfătarea, cunoaşterea şi opulenţa transformată în artă contrastau cu actele pline de cruzime din culisele puterii. Multe dintre aceste acte au fost puse pe seama intrigilor ţesute de favoritele împăraţilor moguli. Despre ele se spune că nu s-au temut să preia frâiele puterii când soţii lor sau fraţii lor erau prea ocupaţi cu luptele şi campanile militare. Două dintre aceste femei au fost Jahanara şi Roshanara, fiicele celui ce a ordonat ridicarea celebrului Taj Mahal.

Între cele două surori (Jahanara şi Roshanara), la fel de inteliente şi cultivate precum împăraţii vizionari, a existat o rivalitate întreţinută de tatăl lor, Shah Jahan, care a preferat-o pe Jahanara surorii ei mai mici Roshanara. Sora care s-a simţit respinsă (Roshanara) l-a convins pe unul dintre fraţii ei să-i devină aliat. Fratele avea să preia tronul, pe când Roshanara s-ar fi transformat în cea mai influentă femeie a imperiului. Uneltirea a dus la decăderea surorii mai mari, Jahanara, care însă a compensat pierderea statului privilegiat prin bucuriile aduse de lectură şi de scris. Asemenea femeilor influente de la curtea imperială mogulă, Jahanara era o erudită ce a transformat pasiunea pentru lectură într-un mod de viaţă şi într-o supravieţuire psihologică.

foto: Printesa Jahanara; https://en.wikipedia.org/wiki/Jahanara_Begum

Istoricii îi datorează Jahanarei unul dintre cele mai intime, poetice şi realiste portrete ale Indiei Mogule. Manuscrisul ce includea impresiile, observaţiile şi memoriile ei a fost descoperit la trei sute de ani de la moartea acesteia. Manuscrisul Jahanarei a fost ascuns într-un loc secret din Turnul Iasomiei (din Fortul Agra), locul unde îi plăcea ei să se retragă pentru a-şi scrie gândurile.

Descoperit întâmplător de Andrea Butenschön, în momentul în care o bucată din marmură s-a desprins din zid pentru a dezvălui o ascunzătoare nebănuită, manuscrisul Jahanarei (mai bine zis copia lui în limba persană) a dezvăluit scene din viaţa cotidiană a haremului, descrieri ale palatelor şi ale grădinilor (devenite surse de inspiraţie pentru europeni), dar mai ales cutumele şi legile care influenţau viaţa unei femei din India mogulilor. Manuscrisul a fost tradus în engleză de către Andrea Butenschön, în 1931, cu titlul Viaţa unei prinţese mogule: Jahanara Begum, fiica lui Shah Jahan.

Nu doar Jahanara avea obiceiul de a-şi transforma gândurile în memorii sau în poezii. Majoritatea femeilor ce au căpătat statutul de favorite ale împăraţilor erau înzestrate cu o minte sclipitoare şi un simţ al observaţiei ce le permitea să îmbine lirismul cu descrierile demne de un sociolog sau antropolog. Erau cel puţin la fel de cultivate precum suveranii vizionari ai Indiei mogule. De mici deschideau volumele din marile biblioteci imperiale, din care citeau despre arhitectură, astronomie, istorie, religiile altor popoare, geografie, lingvistică, poezie. Puteau citi în mai multe limbi şi toate visau să lase în urma lor construcţii şi grădini care să impresioneze prin valoarea estetică.

Din păcate, biografiile prinţeselor şi ale favoritelor din harem ce au impresionat prin inteligenţa lor nu s-au bucurat de marele interes al cronicarilor de la curtea imperială. Ele au devenit cunoscute mai degrabă datorită scrierilor autobiografice, poeziilor lăsate în urma lor, picturilor şi povestirilor găsite în memoriile călătorilor occidentali, vrăjiţi de personalitatea acestora. Se poate spune că perioada colonială a fost una benefică pentru redescoperirea acestor personalităţi feminine remarcabile devenite foarte influente odată ajunse în haremul imperial.

foto: www.metmuseum.org/art/collection

Printre colonialiştii având interese pur mercantile s-au strecurat şi europeni cu preocupări nobile. Aceştia au salvat manuscrise rare ce includeau gândurile personalităţilor feminine, pe care le-au tradus în engleză, astfel încât se poate spune că începutul secolului XX a reprezentat intrarea în spaţiul vestic al femeilor de la curtea imperială mogulă. Scrierile lor deveniseră bestseller, fiind apreciate la adevărata lor valoare, dincolo de prejudecăţile ce le prezentau drept nişte intrigante avide de putere, lipsite de scrupule.

Aurora Liiceanu le dedică multe rânduri acestor erudiţi care nu i-au considerat pe indienii colonizaţi nişte fiinţe inferioare. Povestea femeilor de la curtea imperială se împleteşte cu poveştile călătoarelor şi ale învăţaţilor occidentali ce au ajuns în India pentru a o descrie aşa cum merită, drept un tărâm ce a cunoscut şi perioade înfloritoare, ce au influenţat cursul istoriei, mai ales al istoriei artei. De fapt, cartea Aurorei Liiceanu seamănă cu iluziile optice produse de oglinzile răspândite într-un palat mogul având multe înflorituri decorative, arabescuri, dantelării şi încăperi ascunse.

Asemenea iluziilor optice născute din reflexiile produse cu ajutorul oglinzilor, paginile abundă în detalii ce se suprapun sau îţi dau impresia că asişti la o multiplicare infinită a unor detalii repetitive. Se repetă istoria trădărilor şi a vărsării de sânge, a desconsiderării femeilor în manuscrisele cronicarilor, dar şi a gloriei acestor femei ce au ştiut să devină indispensabile datorită inteligenţei. Ce nu se repetă din păcate este anvergura vizionarismului liberal demonstrat de aceşti moguli ce au visat să oprească şuvoiul intoleranţei şi al fanatismului care a sufocat multă vreme Orientul, ţinându-l captiv într-un stadiu de înapoiere faţă de Occidentul filosofilor şi al artiştilor subversivi.

Deşi au fost scrise cu secole în urmă, versurile, impesiile şi memoriile împăraţilor moguli, ale soţiilor şi ale fiicelor acestora sunt de mare actualitate prin valoarea umanistă. Ideile vizionare nu se demodează niciodată, şi nici interesul pentru artă, care a înflorit sub domnia mogulilor, aşa cum a fost ea, cu progrese, dar şi cu multe acte de cruzime adesea motivate de nevoia de a se apăra de ferocitatea rivalilor ce râvneau la tron.

Citeşte şi The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Top 5 filme despre India

The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Top 5 filme despre India

Wonder Wheel – Un rasfat vizual oferit de Woody Allen

Adriana Gionea
-
0
Wonder Wheel – Un rasfat vizual oferit de Woody Allen

Prin noul său film, proiectat în premieră (în România) la American Independent Film Festival 2018, Woody Allen continuă să îşi răsfeţe spectatorii prin calităţile vizuale date de paletă cromatică generoasă. Dar în Wonder Wheel parcă s-a întrecut pe sine. Alternanţa dintre culorile senine precum o zi de vară în care te scalzi în timp şi nuaţele potrivite unei reverii nocturne pe plaja părăsită de turişti, unde îndrăgostiţii îşi pot face în sfârşit confidenţe, este pur şi simplu fermecătoare.

Wonder Wheel este un film în care deznădejdea cea mai adâncă pluteşte în marea de culori seducătoare ale verii, iar vara personajelor din film este una ce invită la evaziunea hrănită prin defilarea iluziilor. Asemenea ultimelor filme regizate de Woody Allen, vei vedea ideile serioase despre marile drame umane luând forma unor discuţii superficiale într-un loc însorit, în timp ce plimbările fără ţintă în care se trăieşte prezentul fluid în culori vesele pot conduce la nişte revelaţii interesante despre natura umană.

Începutul filmului îţi dă impresia că eşti luat din sala de cinema şi aşezat confortabil pe unul din şezlongurile ce populează până la refuz faimoasa Coney Island în plin sezon. Ca spectacolul vizual să fie şi mai intens pentru visători, Woody Allen ţi-a pregătit un sejur însorit pe vesela Coney Island aşa cum era în anii ’50. Nu de alta, dar ştie că abia aştepţi un film care să te scoată din prezentul ce te consumă într-un ritm năucitor, încât nu le poţi rezista imaginilor vintage capabile să recreeze un timp mai duios prin farmecul desuet al culorilor saturate ce transmit frenezia unei zile de vară.

foto: www.news.com.au/Amazon Studios

În Wonder Wheel trăieşti o zi de vară pe care o vezi în cărţile poştale ce îţi arată eleganţa oamenilor de altădată prin nuanţele de bezea ce roiesc în jurul unui parc de distracţii amenajat lângă plajă, cu nelipsitul carusel. Acest carusel permite intrarea în scenă a seducătoarei Carolina (Juno Temple). Ea este fiica lui Humpty (Jim Belushi), nimeni altul decât bărbatul care supraveghează caruselul. Mai bine zis, fiica rătăcitoare, care a fugit de acasă pentru a se mărita cu un gangster, de care mai nou vrea să se ascundă, apelând tocmai la ajutorul tatălui pe care l-a dezamăgit şi care a renegat-o.

foto: www.news.com.au/Amazon Studios

Tatăl are acum un fiu adoptiv, cu tendinte de piroman, şi o soţie pe nume Ginny (Kate Winslet) ce poate fi considerată o actriţă ratată, dar care visează la gloria de altădată în timp ce încearcă să pară credibilă în noul rol de chelneriţă la restaurantul unde serveşte scoici. Pentru a uita de existenţa alături de vulgarul ei soţ, Ginny îşi caută un salvator, dar se trezeşte în vâltoarea unei iubiri presărate cu scene de gelozie şi teama de abandon, trăită alături de mai tânărul Mickey, salvamarul interpretat de Justin Timberlake, ce aminteşte de tipologia charming boy din filmele vechi.

Nu este deloc greşit să spui că personajele intră în scenă, chiar dacă este vorba despre un film, deoarece marile drame, speranţe şi deziluzii sunt prezentate ca printr-o încercare de a găsi acel amestec genial ce poate face dintr-o piesă de teatru o capodoperă. Nu Woody Allen încearcă să scrie aceasta piesă, ci şarmantul Mickey, interpretat de Justin Timberlake. El este un salvamar care la finalul verii îşi continuă studiile masterale pentru a se specializa în dramaturgie.

foto: www.thelondoneconomic.com/film/Amazon Studios

Woody Allen doar conturează personajele şi le aruncă în situaţiile încâlcite, gata să fie exploatate de aspirantul Mickey. Sunt clasicele situaţii din filmele sale ce oscilează între tensiune şi degajarea oferită de calităţile vizuale care favorizează acel gen aparte de profunzime adesea mascată de lejeritatea ce-ţi opreşte alunecarea în adâncurile apăsătoare ale personajelor. Şi în acest film Woody Allen a vrut să te scalzi în frumuseţea locului ales pentru a plasa dramele, fie care este vorba despre Roma, Paris, Barcelona sau o plajă desprinsă din vederile ce amintesc de moda anilor ’50.

De la înălţimea scaunului de salvamar, personajul ce se visează dramaturg nu vrea să salveze pe nimeni din valurile propriei nefericiri. El doar colecţionează stări şi drame, provocând un conflict între mama vitregă, ce se teme de bătrâneţe precum o starletă uitată, şi tânăra fiică având toate calităţile unei protagoniste ce poate deveni capul de afiş în piesa amantului ei, că doar a fost capabilă să-i sucească minţile şi unui gangster (Woody Allen ţine să ne amintească şi de latura tulbure a unei Americi urbane postbelice marcate de ascensiunea mafiei în anii ’50, însă doar atât cât să ne dea acea mică doză de suspans pentru a nu ne plictisi pe plaja însorită).

Datorită salvamarului Mickey, devenit personajul ce se viseazăun mare dramaturg, Wonder Wheel mai poate fi considerat şi un film care transpune ludic ideea că viaţa reală şi ficţiunea se contopesc în mintea visătorilor. Prin aluziile erudite, Woody Allen iniţiază un joc derutant, între omagiul adus marilor clasici ai modernităţii şi parodia ce vizează mai degrabă percepţia cabotinilor asupra lor.

foto: www.clevescene.com/cleveland/Amazon Studios

Aşa cum te-a obişnuit în ultimele sale filme, Woody Allen reuşeşte să redea farmecul unui loc efervescent, ce apare frecvent în fanteziile spectatorilor ce visează la frenezia unei vacanţe într-o capitală faimoasă din altă ţară sau în locuri din alte timpuri. Prin aceste filme se apropie de regizorii ce îţi pot creea iluzia că biletul de cinema devine de fapt biletul pentru o călătorie. Dar face acest lucru fără a-ţi lăsa impresia unei butaforii, nici măcar atunci când te duce în decorurile altor epoci. Atmosfera din Coney Island, unde se petrece acţiunea filmului, nu îţi lasă impresia dezamăgitoare provocată de reproducerea artificială a unui loc din anii ’50, în care totul pare o imitaţie exagerată, de la figuranţi până la accesoriile vestimentare şi la decorurile ce transformă autenticitatea în extravaganţa unui pictorial fashion mai putin reuşit.

În Wonder Wheel, regizorul îţi dă iluzia că te afli chiar acolo, în Coney Island, un loc regăsit aşa cum îl vrea el. Este o iluzie dătătoare de speranţe pentru spectatorii ce preferă un film 2D care pledează pentru ingeniozitatea regizorului de a facilita imersiunea în atmosfera locului unde se desfăşoară povestea personajelor, în defavoarea imixtiunii unor inovaţii tehnice revoluţionare, care propovăduiesc binefacerile 3D.

Văzând acest film, ai impresia că ziua pe o plajă din anii ’50 este cât se poate de reală. Că simţi adierea brizei în luminile apusului, ca asişti la dialogurile amuzante sau tensionate ale personajelor în timp ce pe fundal se desfăşoară duios trecerea de la culorile vii ale amiezei la cele misterioase ale înserării. Poţi spune că adevăratul personaj ce asigură succesul filmului este lumina, ce îi da glas fiecărui moment al zilei. Lumina care se prelinge candid sau intempestiv nu doar exprimă stările personajelor, ci are rolul de a-i permite spectatorului să intre în atmosfera filmului amintindu-şi propriile senzaţii trăite într-o zi de vară pe malul mării, când soarele dogoritor îl obliga să caute un local umbros, înotând prin mulţimea estivală forfotitoare, când nostalgia îl făcea să aprecieze un parc de distracţii ce aducea mai degrabă a bâlci în culori stridente, când apusul îl invita la visare sau când o zi înnorată îi permitea să guste din voluptatea răgazului pe care îl oferă de obicei o plimbare solitară pe malul mării, pentru limpezirea gândurilor.

Poţi spune că în Wonder Wheel, Woody Allen reuşeşte să-ţi ofere acea experienţă cinematografică menită să invite la evadarea din propriul cotidian prin imagini frumoase, apropiindu-te în acelaşi timp de realitatea apăsătoare care se încăpăţânează să le joace farse oamenilor plini de visuri. Astfel de oameni sunt şi personajele sale, fragile precum cele din piesele dramaturgilor americani ce au revoluţionat literatura secolului XX (şi pe care Woody Allen îi omagiază în acest film prin multiple aluzii mai mult sau mai puţin subtile). Şi nu întâmplător am pomenit de omagiul adus marilor dramaturgi americani precum Eugene O’Neill. Vei descoperi că în scenele decisive, în care tensiunea escaladează imprevizibil, chipurile personajelor şi decorurile încăperilor sunt scăldate de cuceritorul joc de lumini care face trecerea de la roşul aprins, cu tentă senzual-misterioasă, la un albastru ce exprimă inocenţa vulnerabilă şi melancolia la care invită un parc de distracţii pe malul mării, la sfârşitul sezonului.

foto: www.thedigitalfix.com/film/Amazon Studios

Această dozare seducătoare şi tulburătoare a luminii aminteşte de un spectacol de teatru ajuns la scena în care tensiunea atinge apogeul şi în care personajele dau toate cărţile pe faţă, în timp ce modificarea intensităţii luminii şi a culorilor devine un artificiu ce branşează lumea interioară a spectatorului la zbuciumul afectiv al personajelor, la emoţiile ce se ghicesc dincolo de replicile acestora. Însă Woody Allen reuşeşte să transmită dramele universale ale oamenilor ce nu pot deveni ceea ce îşi doresc – drame ce au dus la naşterea dramaturgilor de geniu din America secolului XX – fără a te face să simţi claustrarea lor într-un mediu ce devine o capcană pentru personajele care adesea fac parte din lumea celor marginalizaţi, esuaţi la periferiile insalubre ale metropolelor americane în plina transformare sau în culisele tenebroase ale unor locuri asociate cu distracţia.

Datorită luminozităţii estivale, nu devine copleşitioare povestea familiei din care nu lipsesc acele clasice tipologii vulnerabile – bărbatul ce îşi maschează prin brutalitate fragilitatea, îngustimea minţii şi neputinţa de a duce acel trai îndestulat ce devine un simbol al virilităţii în societatea americană postbelică pregatită să pună mare preţ pe afirmarea de sine şi pe etalarea succesului în marile oraşe, femeia pe care trăsăturile senzuale o pregăteau pentru o viaţă strălucitoare, dar care se ofileşte într-un mediu strâmt ce nu îi oferă decât rolul de gospodină ce trebuie să îşi drămuiască atent pauperitatea, tânărul ce oscilează asemenea multor americani între dorinţa de a se afirma onorabil prin studii înalte şi ispita unei existenţe palpitante, în care experienţa este cel mai bun profesor la şcoala vieţii, şi tânără pe care îmbinarea dintre farmec şi naivitate o aruncă în lumea bărbaţilor şarmanţi din lumea interlopă.

foto: www.businessinsider.com/Amazon Studios

Prin reacţii comice deviate spre caricatural şi prin ironia candidă, Woody Allen reuşeşte să evite până la capăt amărăciunea sufocantă a omului învins într-o societate care începea să construiască un mit artificial al eroului. Regizorul încearcă totodată să contureze veridic acele personaje ce populează lumea dramaturgilor precum O’Neill, Tennessee Williams şi Arthur Miller. Prin alegerea actorilor care amintesc de tipologiile marginalilor ce ajung în prim-plan datorită acestor dramaturgi, Woody Allen nu propune doar o revizitare mai puţin apăsătoare sau o replică mai puţin zguduitoare a unei dramaturgii iconice pentru cultura americană. Regizorul invită senin la o reflectare asupra modului în care aceşti dramaturgi, prin şubrezirea miturilor din societatea postbelică, au influenţat de fapt noua cinematografie, care propunea o abordare mult mai francă, mai realistă a dramelor umane.

Nu puţini vor fi spectatorii care vor descoperi în spatele personajelor o aluzie la metehnele şi obsesiile unui creator gata să colecţioneze dramele celor din jur, pe care să le exploreze, apoi să le exploateze. Personajul interpretat de Justin Timberlake ar putea fi la fel de bine un alter ego în varianta caricaturală, demitiza(n)tă a oricărui regizor/autor ce încearcă să îşi imagineze cum este privit din afară, cuprins adesea de teama de a nu fi considerat un cabotin ce face din tragediile profunde nişte simple melodrame pline de clişee. De asemenea, obsesia salvamarului pentru vieţile ieşite din comun, pe care să le transforme în sursă de inspiraţie, devine şi o trimitere spre influenţa cinematografiei asupra modului în care ajung să fie exprimate şi percepute sentimentele şi relaţiile interumane în viaţa de zi cu zi.


LYTE video

Citeste şi Caractere atipice – Tom Hanks a devenit scriitor

Caractere atipice – Tom Hanks a devenit scriitor

Faces Places (Visages Villages) – Doi artisti pe care i-ai vrea si pe strada ta

Adriana Gionea
-
0
Faces Places (Visages Villages) – Doi artisti pe care i-ai vrea si pe strada ta

Faces Places (Visages Villages), prezentat în premieră naţională în cadrul One World Romania 2018, merită din plin toate laudele care i s-au adus, de la Cannes până pe continentul Oscarului.

Visages Villages este un film de-a dreptul încântător, cu şi despre oameni frumoşi din generaţii diferite, care te inspiră în timp ce îţi dau şi ţie o felie generoasă din pofta lor viaţă. Iar definiţia omului frumos din acest film include dorinţa de a se bucura de creativitatea şi originalitatea ce se cer neapărat împărtăşite prin formele de artă ce transformă satele şi oraşele uitate sau zonele industriale dezolante în experimente vizuale jucăuşe.

Documentarul nominalizat la Premiile Oscar, care va intra în cinematografele din România pe 29 iunie 2018, redă întâlnirea fructuoasă dintre doi oameni creativi – o mare cineastă (Agnes Varda) şi un enigmatic artist urban (JR). Împreună transformă zidurile în fresce inedite, ce îi scot din anonimat pe oamenii obişuiţi. Ei vor în primul rând să te facă să vibrezi, să apreciezi frumuseţea clipei şi a lucrurilor considerate efemere dar care pot lăsa impresii de neşters. Îţi vor plăcea ideile lor dacă la rândul tău eşti un căutător de poveşti aflate între două lumi: una a naturii ce a refuzat să se predea în faţa timpului, cealaltă a peisajelor industriale care abia aşteptau timpul pentru a-l domina, apoi pentru a se lăsa devorate de el până la stadiul de ruină.

Văzând ce pot face o mare cineastă devenită un simbol al modernizării filmului francez în era lui Godard şi un artist contemporan nonconformist îţi vine să aduni o gaşcă de oameni veseli şi plini de idei pentru a umple de culoare şi desene simpatice toate zonele cenuşii, abandonate şi neprietenoase din oraşul tău. Visages Villages nu numai că îi redă spectatorului încrederea în puterea lui de a-şi înfrumuseţa oraşul, de a redefini spaţiul public, asupra căruia să îşi pună amprenta, dar îi reaminteşte şi de puterea creativităţii de a conecta oameni diferiţi. Filmul devine astfel o pledoarie nu doar pentru arta murală urbană, ci şi pentru legătura vitală dintre această formă de exprimare a creativităţii, manifestul transformator şi memoria oraşelor, a cartierelor părăsite sau a comunităţilor date uitării.

foto: www.festival-cannes.com

Cinefilii îndrăgostiţi de inconicii regizori Nouvelle Vague se vor declara vrăjiţi de manifestul vizual, ludic şi optimist al lui Agnes Varda. Jucând rolul artistului intrat în ultima perioadă a vieţii, însă la fel de surprinzător ca în anii tinreţii, cineasta le oferă admiratorilor ei bucuria de a o regăsi la fel de modernă şi dornică de a capta energia şi prospeţimea degajate de ideile artistice progresiste. În Visages Villages îşi arată acea latură a personalităţii ce o face să semene cu genul de copil pus pe şotii, ori de câte ori îi dă replica mult mai tânărului JR.

foto: Rollercoaster PR

Visages Villages mai poate fi considerat şi un road trip luminos pentru visătorii care nu pot respira fără artă. Agnes Varda şi JR ating toate corzile sensibile ale neobosiţilor aflaţi mereu în căutarea unor locuri care să-i inspire, fie că este vorba de peisaje în care lumina permite nişte întâlniri cromatice uimitoare, sau de clădiri abandonate ce respiră stranietatea ce-şi aşteaptă artiştii contemporani să o absoarbă, să o transforme. În acest documentar arta se transformă şi transformă. Descoperi o formă de artă plină de umor, melancolie, ghiduşie şi dorinţa de a-i face nemuritori pe anonimi, chiar şi atunci când ea însăşi nu se poate sustrage efemerului.

Succesul şi valul de simpatie trezit în rândul spectatorilor se datorează şi transformării acestui documentar într-un road trip, deoarece imaginea artistului rătăcitor, ce trăieşte la intensitate maximă fiecare clipă şi fiecare întâlnire cu anonimii pe care poveştile de viaţă îi scot însă din anonimat, face apel la nevoia fiecăruia de a i se confirma existenţa unor oameni calzi şi plini de umor duios, ce pot înfrumuseţa lumea în care trăim. Pentru a infrumuseţa această cu ajutorul oamenilor pe care îi întâlnesc, regizoarea Agnes Varda şi artistul urban JR nu au nevoie decât de o dubiţă şi de culori.

Dubiţa se transformă într-o cabină foto pe durata călătoriei prin ţinuturile pitoreşti sau industriale ale Franţei. Oamenii sunt invitaţi înăuntru pentru a fi fotografiaţi. După fotografiere, imaginea ia forma unei picturi murale datorită ideilor lui JR, care transformă străzile oraşelor în galerii de artă dedicate celor ce le însufleţesc – locuitorii. Rezultatul: o imagine ce face o pictură aparte dintr-un om pierdut în aglomeraţia colectivă. Este o pictură expresivă, candidă şi plină de umor, demnă de a fi postată pe site-urile şi paginile de Facebook dedicate artei urbane ce le permite locuitorilor să îşi revendice mult mai creativ spaţiul public.

foto: Rollercoaster PR

Timp de aproape 90 de minute simţi că sala de cinema devine un orizont deschis, o galerie în aer liber. Un oraş minier ce şi-a trăit gloria în alte vremuri şi în care au mai rămas puţini devine dintr-un loc dezolant o expoziţie vie de chipuri. În locul clasicelor pânze sunt folosite casele de cărămidă ajunse ţinta dezvoltatorilor imobiliari ce vor să rupă zona de trecutul industrial. Pe zidurile acestor locuinţe, Agnes Varda şi JR imprimă chipurile dârze, aprige şi uneori melancolic-duioase, în care abrutizarea celui ce înfruntă întunericul terifiant din adâncul minei dispare şi îi face loc expresivităţii ce invită la descoperirea nuanţelor sufleteşti şi la compasiune. Tranformând şirul de case într-o galerie de street art, ai vrea să întrebi dacă nu cumva JR şi Agnes Varda au vrut să contracareze mitul celui abrutizat din romanele naturaliste. Prin zidurile transformate în spaţiu de expunere, Agnes Varda şi JR restaurează demnitatea pierdută a unei lumi.

foto: Rollercoaster PR

Nu doar spaţiile industriale abandonate devin sursa de inspiraţie pentru cei doi artişti,  ci şi locurile vii. Spectatorii vor vedea ingeniozitatea celor doi când se hotărăsc să transforme într-o frescă neconvenţională povestea angajaţilor dintr-o companie. Privind această pictură murală, unii şi-ar imagina o nouă formă de team building sau de întărire a relaţiei de ataşament dintre omul actual şi locul de muncă. Nu sunt uitate nici femeile ce au acceptat joburi atipice pentru ele. Unele dintre cele mai simpatice şi orginale fresce sunt cele dedicate angajatelor de pe şantierul naval din Le Havre. Este vorba despre acele femei care manevrează utilaje dificile şi care nu se tem să îşi asume responsabilităţi ce implică riscuri. Acestea îţi păstrează feminitatea într-o lume despre care se spune că este potrivită doar pentru forţa şi determinarea bărbaţilor. Feminitatea lor este celebrată de Agnes Varda şi de JR în picturile murale ce transformă aspectul monoton al unui şantier într-o galerie veselă şi primitoare.

foto: https://www.cineman.ch/en/movie/2017/VisagesVillages/gallery.html

Documentarul Visages Villages este demersul unor artişti care vor în primul rând să te facă să vibrezi, să apreciezi frumuseţea clipei şi a lucrurilor efemere care pot lăsa impresii de neuitat. Îţi va plăcea dacă la rândul tău eşti un căutător de poveşti aflate între două lumi: una a naturii ce a refuzat să se predea în faţa timpului, cealaltă a peisajelor industriale care abia aşteptau timpul pentru a-l domina, apoi pentru a se lăsa devorate de el până la stadiul de paragină.

foto: https://www.cineman.ch/en/movie/2017/VisagesVillages/gallery.html

Având informaţii despre identitatea artistică a celor doi protagonişti, ai putea să te aştepţi la un contrast între o lume veche şi alta nouă, cu viziuni diferite asupra menirii unui om creativ. Însă contrastul dintre generaţii se dovedeşte a fi de fapt o colaborare şi o simbioză creativă reconfortantă pentru cinefilii fascinaţi atât de generaţia lui Godard, cât şi de noile direcţii ale artei contemporane. Îţi dai seama de talentul de a se reinventa al regizoarei devenite celebră datorită filmului Cleo de 5 a 7 abia când o pui alături de un artist nonconformist al zilelor noastre, ce ia cu asalt zidurile pentru a schimba oraşele, făcând din zonele dezolante adevărate galerii, accesibile tuturor. Acest artist se numeşte JR şi este cunoscut datorită artei sale ce transformă chipurile anonimilor în portrete supradimensionate expuse pe zidurile din Kenya, Brazilia, Paris ori New York.

Interesată de arta lui JR, al cărui chip enigmatic îi aminteşte de bunul ei prieten Godard datorită ochelarilor fumurii la care JR nu vrea să renunţe (ochelarii îi apără aura de mister), Agnes Varda îţi demonstrează că marii cineaşti nu şi-au trăit gloria doar într-o anumită epocă apusă, fiind capabili de a se reinventa prin înţelegerea şi reinterpretarea personală a unor stiluri noi. Când străbate Franţa-n lung şi-n lat alături de JR, într-o dubiţă ce devine o cabină foto, Agnes Varda captează acea plutire a frumuseţii în clipa efemeră ce aşteaptă chipuri memorabile, aşa cum făceau şi colegii ei în filmele Nouvelle Vague. Chipurile sunt fotografiate, apoi sunt transformate de JR în portrete supradimensionate pe care le imprimă pe zidurile caselor abandonate, pe hambare, pe şantiere navale sau pe construcţiile industriale.

foto: Rollercoaster PR

Tot ce le-ar părea un moft locuitorilor ostili în faţa artei contemporane ce transformă spaţiul public într-un teren de joacă, plin (uneori) de culori ţipătoare, devine în acest documentar magie şi nostalgie. Agnes Varda transmite voluptatea acelei nostalgii ce rămâne după clipele petrecute în inima unui peisaj/spaţiu care îţi promite iluzia unui paradis atemporal regăsit, apoi lăsat în urmă, Tot la astfel de loc se reîntoarce şi Agnes Varda, pentru a-i povesti pişicherului JR cum şi-a descoperit ea pasiunea pentru artele vizuale fotografiind nuduri masculine în decorul straniu al unor case părăsite (vei vedea fotografii de artă impresionante, realizate în anii primelor ei filme).

Întâlnirea cu JR, un artist reprezentativ pentru noua generaţie, mai este folosită de Agnes Varda şi ca pretext pentru a crea discret o punte necesară pentru memoria colectivă, între prezent şi un trecut al căror artişti vizionari şi-au pus amprenta asupra viitorului. Trecutul este revizitat prin aluzii pline de candoare şi nostalgie ce aduc în prezent o scenă antologică din filmul Bande a part, regizat de Jean-Luc Godard. Aşadar, poţi spune că filmul aduce nu numai pe ecran, ci şi în faţa lui, două generaţii de cinefili. Unii sunt adepţi ai vizionarismul imaginat de artiştii actuali, ceilalţi suspină precum nişte îndrăgostiţi după filmele din anii ’60, la care mulţi artişti ai prezentului încă se mai închină, recunoscându-le puterea de a deschide toate acele drumuri fertile prin abordarea neconvenţională a subiectelor ce incită interesul oamenilor din toate timpurile.


LYTE video

Citeşte şi articolul 6 filme actuale care te invită la o hoinăreală prin oraş

Top filme de călătorie – pentru drumeţii curajoşi

6 filme actuale care te invita la o hoinareala prin oras

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei indragosti de acest film

Adriana Gionea
-
0
Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei indragosti de acest film

Magnetic, sexy, efervescent, sensibil şi plin de neastâmpărul molipsitor al culorilor hipnotice la modă în anii ’60 -’70. Aşa poate fi descris filmul dedicat de James Crump iconicului Antonio Lopez, considerat autorul unor ilustraţii de modă ce au schimbat estetica revistelor de profil, dar şi modul în care designerii vizionari îşi prezentau creaţiile. Vei descoperi o personalitate cuceritoare, readusă în atenţia publicului printr-un documentar care îţi trasmite pofta de viaţă şi setea de culori ale lui Antonio Lopez.

Una dintre surprizele ediţiei din 2018 a Bucharest Fashion Film Festival, Antonio Lopez 1970: Sex, Fashion & Disco are tot ce şi-ar dori de la un documentar oricine este interesat să descopere o personalitate ravisantă din lumea modei, care şi-a lăsat amprenta asupra unei epoci. În primul rând ia informaţiile biografice esenţiale şi le expune prin acel mix seducător de elemente vizuale ce devin un răsfăţ pentru retină şi care, în stilul acelor ani inovatori, îmbină pictura modernă cu arta fotografică, astfel încât să te facă să-ţi doreşti să fi avut talentul unui designer sau a unui fashion illustrator nimerit în plină desfăşurare a eliberării de convenţii. În al doilea rând are acea mare calitate de a te vrăji, permiţându-ţi trecerea de la cotidianul personal spre lumea lui Antonio Lopez. Astfel, poţi spune că lui James Crump i-a reuşit ceea ce îşi doreşte orice regizor printr-un asemenea documentar: transformarea sălii de cinema într-un spectacol flamboaiant asociat cu tot ce avea lumea modei mai creativ şi avangardist în anii revoluţiei sexuale. Acest spectacol îţi dă iluzia că te înfrupţi curajos dintr-o felie de paradis al ispitelor, la care doar artiştii provocatori au avut acces.

Antonio Lopez a fost aşa cum te aştepţi să fie orice artist atras de strălucirea modei şi de posibilităţile pe care le oferă, acelea de a jongla cu limite, culori, prejudecăţi, tabuuri şi graniţe: nesăţios. Şi nu este un cuvânt gratuit. Prietenii lui îi descriu privirea nepământeană din timpul creaţiei. Ochii prin care privea obsesiv modelele feminine le dădeau impresia că dorea să aspire tot ce era mai frumos în jurul lui. Când desena, privirea lui Antonio Lopez căuta mereu cu voracitate frumuseţea.

Foto: Trailer Addict/Dogwoof/sexfashiondisco.com

Viaţa lui Antonio Lopez a însemnat acea întâlnire dintre euforia hedonistă, originalitatea vizionară, instinctul cromatic, abilitatea de a intregra noile schimbări de mentalitate, libertatea şi libertinajul devenit un stimulent pentru creativitate, şi un mare apetit pentru excesele erotice. Este genul de întâlnire fertilă dar şi copleşitoare, ce devine scopul multor artişti ce au forţat limitele estetice ale epocii lor.

Regizorul şi-a propus să-l prezinte pe Antonio Lopez asemenea unui zeu adulat de marii designeri ce au revoluţionat moda începând cu anii ’60. Şi pentru a te face să înţelegi cât de intens a ştiut el să trăiască spre deosebire de pământenii de rând, îţi prezintă şi paradisul transformat în curtea lui de joacă. Paradisul era de fapt acea perioadă în care omenirea a fost încurajată parcă mai mult ca niciodată să trăiască dezinhibat, să se revolte împotriva convenţiilor, să exploreze senzualitatea şi graniţele fluide dintre identitatea masculină şi cea feminină, şi să o expună în cel mai obraznic mod cu putinţă, însă întotdeauna prin artă.

În acest paradis al anilor nebuni, odată cu Antonio Lopez au fost primiţi cu braţele deschise şi cei marginalizaţi din cauza unui stil extravagant catalogat drept strident, a reputaţiei sau a preferinţelor sexuale considerate până atunci scandaloase. Lopez a pus etucheta de cool pe tot ceea ce majoritatea respinsese până atunci. I-a transformat astfel în trendsetteri pe cei respinşi, priviţi până atunci asemenea exponatelor din cabinetul de curiozităţi.

foto: bucharestfashionfilm.ro

Ajungând în lumea desenată de Lopez, tipologiile umane blamate ieşeau din umbră, fiind propulsate direct în mijlocul petrecerii în culori electrice, la care dorea să participle toată lumea. Ilustraţiile lui captau vraja acestei petreceri nesfârşite în care se transformaseră anii în care el a cunoscut gloria. O petrecere în care decadenţa avea elemente glam, iar strălucirea avea chipul modelelor ce aruncau priviri neruşinate.

Ilustraţiile lui Antonio Lopez nu semănau cu nimic din ceea ce s-a putut vedea până atunci într-o revistă de modă care se respecta sau într-o reclamă ce promova o nouă colecţie. Privindu-le, îi descoperi talentul de a simţi curentul epocii sale, care îi cerea să înlocuiască rafinamentul demodat, ce amintea de luxul saloanelor pariziene somptuoase, cu obrăznicia liniilor nesupuse a desenelor ce înlocuiau feminitatea expusă gomos în desenele fashion de altadată cu noua feminitate emancipată, devenită sinonimul asumării încrederii în sine şi în propria sexualitate. Lopez a promovat femeile cu trăsături atipice, deloc perfecte, însă expresive, misterioase şi debordând de energia irezistibilă a celei ce nu se teme de propria forţă sexuală.

foto: sexfashiondisco.com

Moda îşi revendica statul de artă inovatoare, încurajată de artiştii pop-art precum Warhol şi de influenţa din ce în ce mai puternică a unor designeri precum Yves Saint Laurent sau Karl Lagerfeld. Lopez s-a format într-o perioadă în care designerii părăseau lumea atelierelor pentru a schimba percepţia despre creatorii de modă. Noua generaţie a designerilor, care a marcat anii ’60 şi ’70, nu se mai regăsea în imaginea croitorului discret. Ei au devenit rapid noii privilegiaţi ai vieţii mondene, având aura strălucitoare a unui star pregătit să joace rolul de idol al unei generaţii.

Poţi spune despre Antonio Lopez că fost pentru lumea modei ce a fost Warhol pentru cea a picturii, datorită stilului reflectat de ilustraţiile sale din revistele de modă şi culorilor electrice, dezinhibate precum noul ideal feminin. Documentarul te face să-l admiri şi să-l invidiezi datorită şansei de a se naşte în cea mai bună perioadă pentru inovatorii fără pudoare, o perioadă pe care personalităţile creative lansate după Al Doilea Război Mondial şi-au revendicat-o, ajungând s-o modeleze.

Prin desenele sale, Antonio Lopez a reuşit să influenţeze cercurile înalte şi exclusiviste din lumea modei, la care doar monştri sacri alături de preferaţii lor aveau acces. A fost hotărât să remodeleze percepţia asupra feminităţii pe care a vrut-o un simbol al noii revoluţii sexuale. În ilustraţiile sale, feminitatea degaja o energie provocatoare fără precedent. Spre deosebire de mulţi artişti, Lopez şi colaboratorul său Juan Ramos, de care îl lega o relaţie puternică, nu şi-au transformat modelele ce pozau pentru ilustraţiile lor în obiecte sexuale dispensabile.

Lopez a fost adulat de femei, mai ales de modele, deoarece le-a şlefuit frumuseţea atipică, le-a făcut să îşi descopere personalitatea puternică dincolo de imaginea din revistă. Multe dintre modelele ce i-au pozat şi-au dezvoltat cariere puternice în alte domenii, unele ajungând actriţe consacrate, cum a fost şi Jessica Lange, descoperită tot de Lopez.Invitate de regizor să povestească detalii captivante din relaţia lor cu Antonio Lopez, aceste modele te vor face să te îndrăgosteşti de el. Le-a fost prietenul perfect, pe umărul căruia puteau să plânge, fratele protector, colegul petrecăreţ, sculptorul cu fler ce scoatea la suprafaţă cele mai frumoase ipostaze ale fiecăreia. Lopez era la fel de tandru pe cât era de libertin, iar succesul şi răsfăţul de care avusese parte în lumea modei nu l-au transformat într-un snob cu purtări de tiran irascibil, care să îşi terorizeze modelele până la distrugerea încrederii în sine.

Prin alegerea modelelor feminine reprezentând frumuseţea ieşită din tiparele perfecţiunii de păpuşă a la Dior, Antonio Lopez se arăta preocupat de şlefuirea lor şi de scoaterea la suprafaţă a trăsăturilor ce le făceau să pară mai mult decât nişte manechine. Legătura dintre acesta şi modele era atât de sudată, încât mulţi au scris pagini întregi despre cele numite şi fetele lui Lopez, aluzie la titlul serialului popular în acea perioadă, Charlie’s Angels.

La magnetismul filmului contribuie din plin talentul regizorului de a pune în valoare fotografiile îndrăzneţe ale unor artişti iconici. Imaginile îţi permit accesul în lumea intimă a lui Lopez, o lume unde tandreţea şi sensibilitatea erau îmbrăcate în hainele copiilor teribili ce scandalizau, preferau culorile ţipătoare şi efemerul incandescent. Imaginile documentarului te fac să simţi vibraţia ameţitoare şi voluptatea unei epoci în care se crea aşa cum se şi trăia: nebuneşte, intens, pătimaş. Antonio Lopez a tradus pofta de viaţă şi de libertate a epocii sale printr-o sete de nuanţe orbitoare, o sete pe măsura apetitului erotic insaţiabil ce devenise motorul oricărui ideal artistic din anii ’60-’70.

Lopez nu ar fi fost ceea ce a fost fără posibilităţile oferite de perioada în care a creat, devenită simbolul unei emancipări ce revendica dreptul la plăcerea experimentată fără graniţe, întâlnindu-se adesea cu viciul, decadenţa autodistructivă şi cu excesele convertite într-un apetit sexual mărit, pe care Lopez îl transformase în creativitate. Şi nici anii ’60-’70 nu ar fi rămas în istorie fără artiştii vizuali de talia lui Lopez, ce au transformat apetitul pentru excese în curiozitate, deschidere avangardistă şi manifest. Lopez a făcut un spectacol estetic revigorant din marea petrecere dusă la limita orgiei în care se transformaseră anii revoluţiei sexuale.

Insistând asupra elementelor estetice asociate anilor ’60 şi ’70, din New Yorkul atelierelor şi al cluburilor de noapte devenite nişte temple ale libertinilor, unde se propovăduia toleranţa în raport cu diversitatea de orice fel, până în Parisul extravagant devenit un teritoriu disputat de rivalii Yves Saint Laurent şi Karl Lagerfeld, regizorul îţi arată faţa necunoscută a multor personalităţi din lumea modei ce l-au venerat pe Lopez. Îl vei descoperi, în fotografii şi filmări de arhivă, pe un Karl Lagerfeld exuberant şi seducător, aşa cum puţini îl stiu. Alături de elitele din lumea modei, Lopez a reuşit să absoarbă precum un burete binefacerile unei perioade în care se dădeau petreceri nebuneşti, dar în care marii designeri aveau o la fel de mare poftă de artă. Îndrăzneala lor creativă, deşi părea iconoclastă, avea o bază consistentă bazată pe o cultură solidă. Această îmbinare dintre euforia senzuală şi interesul pentru artă i-a făcut pe mulţi să reconsidere anii revoluţiei sexuale şi să recunoască meritele copiilor teribili de atunci.

Tonul nostalgic al celor ce s-au lăsat seduşi de Antonio Lopez – de la critici la modele şi colaboratori – pune într-o lumină inofensivă apetitul erotic transpus în culori electrice. Văzute după trecerea anilor, toate acele fotografii considerate scandaloase în epoca lui Lopez par jocurile unor copii îndrăzneţi dar sensibili şi visători precum nişte naivi, care ştiau să facă artă din ceea ce alţii ar fi făcut mai degrabă o vulgaritate vandabilă.

Erotismsul exibat de modelele alese de Lopez şi de ilustraţiile acestuia sunt expresia unei pofte de viaţă pe care o răspândea cu şarmul unui magician. Având un tată pasionat de ezoterism, Antonio Lopez a conectat pasiunea pentru modă cu dorinţa oamenilor de a se lăsa vrăjiţi, hipnotizaţi, de a se abandona într-un ritual extravagant, pe care nu îl pot regăsi în ritmul monoton de zi cu zi. Mişcările febrile din momentele în care desena şi dependenţa de ringul de dans au fost mijloacele prin care Lopez a transmis în profesia aleasă dorinţa de a vrăji, de a crea voluptate.

Pasionat de dans, Lopez folosea transa din ring pentru a stimula creativitatea. Asemenea multor contemporani, folosea ritmurile eclectice devenite nişte declaraţii languroase ale dorinţelor provocatoare pentru a absorbi energia şi pentru a o transmite. Se inspira din ritmul oraşelor şi al cluburilor de noapte. De altfel, coloana sonoră joacă un rol esenţial pentru succesul acestui documentar, care presupune seducerea şi transpunerea cuceritoare a spectatorului în universul lui Antonio Lopez. Vei descoperi aşadar o foarte bună sincronizare a imaginilor cu piesele de rezistenţă ale anilor ’70, cântate de iconicii Donna Summer, Marvin Gaye, Evelyn “Champagne” King sau Isaac Hayes.


LYTE video

Citeşte şi David Bowie Is – Un documentar special

Laurence Anyways – Drame captive într-o fantezie plină de culorile anilor ‘80

David Bowie Is – Un documentar special

Laurence Anyways – Drame captive intr-o fantezie plina de culorile anilor ‘80

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026