Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 35

Editor's pick

Ultimele

In the Fade – O transformare imprevizibila a unui subiect de actualitate

Adriana Gionea
-
0
In the Fade – O transformare imprevizibila a unui subiect de actualitate

Văzând multipremiatul In the Fade, poţi spune că Fatih Akin a găsit acea reţetă care ajută un film despre urmările rasismului de tip neo-nazist să-şi facă auzit mesajul într-un Occident care începe să conteste din ce în ce mai răspicat validitatea, utilitatea şi legitimitatea corectitudinii politice.

Reţeta presupune evitarea mesajelor clişeistice prin dozarea inteligentă a tensiunii psihologice şi prin inspiratul amestec al elementelor ce fac dintr-un film o experienţă pe care nu o uiti usor. Aceste elemente folosite de Fatih Akin, care permit scufundarea bruscă în universul tulburător al personajelor, sunt: intensitatea emoţională plină de autenticitate, redată printr-o convingătoare interpretare actoricească, veridicitatea abordării temei de actualitate astfel încât să permită şi intervenţia atipicului dătător de noutate, alternanţa dintre acalmia raţionalului şi revolta explozivă, legătura dintre colectiv şi individual şi escaladarea reacţiilor imprevizibile asociate de obicei unui thriller.

Dorind să atragă un semnal de alarmă asupra atacurilor neo-naziste din cartierele cu imigranţi, regizorul alege povestea unei văduve germane care vrea să fie pedepsiţi de justiţie conaţionalii de extramă-dreapta ce i-au ucis copilul şi soţul de origine kurdă. Întregul ei demers justiţiar devine un pretext foarte bine exploatat de regizor pentru a introduce temele fierbinţi ale sociatăţii germane/occidentale în relaţie cu imigranţii şi cu marginalii, astfel încât să nu fie considerat părtinitor sau moralist de către vocile ostile mesajelor ce încurajează diversitatea.

De fapt, construirea personajului feminin pe nume Katja este esenţial pentru dozarea mixului de elemente ce asigură devierea filmului de la reţeta previzibilă. Katja, interpretată de actriţa Diane Kruger (Premiul pentru cea mai buna actrita la Cannes, în 2017), trece printr-o serie de transformări emoţionale derutante ce surprind spectatorul prin escaladarea insolita a durerii şi a furiei şi prin deznodământul neprevăzut al planurilor sale, deşi demersul ei părea destul de predictibil la începutul filmului.

foto: Cinepolitica/Independenta Film

Pentru a-i atrage în sala de cinema pe cei ce se declară sătuli de filmele care pledează pentru acceptarea imigranţilor, precum şi pe cei ce amintesc mereu de infracţiunile imigranţilor pentru a-i combate pe idealiştii multiculturalismului, Fatih Akin are un as în mânecă, pe care îl valorifică abil şi credibil: un personaj din rândul imigranţilor ce strârneşte reacţii contradictorii şi care nu se face uşor de acceptat de către spectator. Acest personaj de origine kurdă (asasinat de rasişti) este construit realist, cu bune şi rele. El corespunde portretului demonizat al imigrantului barbar ce ameninţă viaţa tihnită a europenilor civilizaţi, testând limitele toleranţei şi alimentând puterea de convingere a dreptei extremiste.

Regizorul alege să se îndepărteze de imaginea imigrantului fragil şi inocent. Amintind de păcatele din tinereţe ale victimei neavând origine germane– trafic de droguri şi legături cu lumea interlopă – Fatih Akin schimbă conflictul dintre occidentalii rasişti şi străinul vulnerabil în conflictul dintre occidentalii intoleranţi şi imigrantul care a depus eforturi pentru a se reabilita după o călătorie prin lumea afacerilor subterane. Încercările străinului dubios de a fi un cetăţean model şi un tată cu valori occidentale, ce îşi înscrie copilul la cursuri de vioară, sunt zădărnicite de un atac neo-nazist.

Paradoxal, regizorul pledează credibil împotriva prejudecăţilor alegând tocmai un personaj care în ochii multora confirmă aceste prejudecăţi: orientalul cu apucături de infractor. Şi cum să-l facă să empatizeze cu victima pe spectatorul occidental speriat de mesajele şi reportajele despre barbarii din Est, care transformă străzile civilizate ale Occidentului în no-go zones, cu traficanţi periculoşi? Folosindu-se de jocul oferit de actriţa Diane Kruger, ce o interpretează expresiv şi tulburător pe Katja, văduva traficantului kurd. Revoltată că autorităţile vor să devieze ancheta despre motivele crimei spre zona reglărilor de conturi din lumea interlopilor turci, nicidecum spre cea a rasismului german, nemţoaica va scoate la suprafaţă, prin amintiri pline de candoare, trăsăturile umane ale soţului kurd reabilitat.

foto: Cinepolitica/Independenta Film

Jocul actoricesc al lui Diane Kruger este unul derutant care, printr-o economie de cuvinte şi acţiuni, îţi alimentează interesul şi te ţine atent de la început până la final. Personajul feminin atrage datorită oscilaţiei ambigue între ipostaza femeii epuizate de apăsarea pierderii celor mai dragi fiinţe şi luptătoarea care ia problemele în propriile mâini, debordând de energia revoltatei.

Acest personaj feminin este la rândul lui unul ce amână simpatia imediată şi artificială a spectatorului. Ea nu corespunde imaginii mamei impecabile. Totuşi, îl atrage pe spectator de partea ei datorită plierii acţiunilor şi trăsăturilor sale pe modelul tinerei debusolate, consumatoare de droguri, dar care se maturizează odată cu asumarea responsabilităţilor materne. Diane Kruger reuşeşte să-l branşeze pe spectator la emoţiile personaului interpretat, să-l facă să vadă lumea prin ochii protagonistei.

Vei aprecia la Diane Kruger modul în care ştie să pună în valoare calităţile şi contradicţiile personajului său, care te cucereşte prin amestecul dintre carismă, perseverenţa calculată, spontaneitate năvalnică, vulnerabilitatea ce poate fi luată drept imaturitate şi forţa interioară din momentele zguduitoare, ce pot pulveriza integritatea psihică a oricui ar trece printr-o asemenea tragedie. Toate aceste trăsături revigorează tensiunea filmului plin suspans, fără a fi nevoie de un fir narativ dinamic şi încărcat. Reacţiile personajului feminin sunt suficiente pentru a-ţi capta interesul datorită unei treceri derutante de la apatia celei ce şi-a pierdut sensul vieţii la energia explozivă prin care îşi mobilizează întreaga forţă pentru a-şi duce până la capăt planul de pedepsire a vinovaţilor.

Interpretarea plină de autenticitate a unui astfel de personaj feminin este vitală pentru caracterul imprevizibil al filmului şi mai ales pentru evoluţia atipică a unui scenariu care, până la un punct, mizează pe acceptarea unui ritual coerent al dreptăţii căutate în sala de tribunal, în urma unui proces. Introducerea avocatului Danilo (Denis Moschitto), prietenul personajului kurd asasinat de neo-nazişti, te păcăleşte. Actiunile lui Danilo şi relaţia lui cu protagonista îţi dau impresia că vei asista la clasicul film ce aminteşte de un documentar minimalist în care problemele sociatăţii actuale se rezolvă prin lupta cu sistemul şi prin aducerea în sala de judecată a unei probleme care de multe ori este băgată sub preş ori rezolvată prin mijloace ilegale, precum reglarea de conturi. Însă reacţiile văduvei răscolite de revoltă spulberă aşteptările spectatorului dându-i demersului raţional justiţiar o cu totul altă direcţie, una anarhică, dificil de anticipat la început.

Modul în care Fatih Akin îşi construieşte personajul feminin poate fi interpretat drept o replică uşor caustică dată filmelor ce demonstrează că vocile celor ce vor să se facă dreptate pot fi auzite prin curajul şi perseverenţa care pun presiune asupra autorităţilor. Fatih Akin ar fi înclinat altfel balanţa dintre drama individuală si captarea realităţii sociale colective, dacă ar fi urmat paşii unui film hollywoodian despre lupta pentru dreptatea celor deveniţi victimele rasismului şi în care apare şi figura mistificată a avocatului tenace şi loial, ce reuşeşte să combată argumentele taberei rasiste. Dar ar fi riscat astfel să afecteze relaţia puternică dintre spectator şi personajul feminin tocmai prin renunţarea la acele faţete ale protagonistei ce îi oferă filmului caracterul memorabil zguduitor pe măsură ce demersul de pedepsire a vinovaţilor se apropie de final.

Decizia de o scoate pe Katja în afara travaliului de doliu, ce include prezenţa cathartică în sala de tribunal unde se împarte dreptatea, şi de a o arunca direct în haosul propriei lumi afective răvăşite de moartea brutală a soţului şi a copilului îi dă câştig de cauză spectatorului interesat mai degrabă de metamorfozele psihologice ale personajului decât de abordarea ce aminteşte de filmele americane cu procese.


LYTE video

Citeşte şi The Woman Who Left – Răzbunare, iertare şi revenirea la filmul de artă

Aquarius – Cum luptă o braziliancă

The Woman Who Left – Razbunare, iertare si revenirea la filmul de arta

Aquarius – Cum lupta o brazilianca

 

Ida. La comedie burgeoise – Doua femei interbelice

Adriana Gionea
-
0
Ida. La comedie burgeoise – Doua femei interbelice

Irene Nemirovsky a fost o deschizătoare de drumuri în proza psihologică feminină. În Parisul anilor ’20 şi ’30 s-a alăturat scriitoarelor care începeau să vorbească fără pudoare, în fraze subversiv-incandescente, despre aspiraţiile şi trăirile nemărturisite ale femeilor. Nemirovsky şi-a asumat ca nimeni alta în epoca ei curajul de a capta universul feminin la răscrucea dintre conformism şi emanciparea interbelică. Şi a făcut-o printr-un stil seducător, sofisticat şi tulburător, dând dovadă de o maturitate precoce şi un simţ al observaţiei deopotrivă empatic şi sfredelitor.

În povestirile şi nuvelele sale Nemirovsky surprinde ipostaze feminine ispititoare şi tulburătoare, a căror biografie este demnă de un roman consistent. Două dintre aceste proze scurte au fost extrase din volumul Films parles. Este vorba despre Ida şi La comedie burgeoise, care nu numai că demonstrează talentul lui Irene Nemirovsky de a capta portrete feminine din medii cu valori aflate în conflict, ci şi atitudinea ei diferită faţă de unele tipologii umane. Cu femeile decadente, ce devin vedetele strălucitoarei şi devoratoarei vieţi de noapte pariziene, se dovedeşte a fi mai empatică, în ciuda unei turnuri necruţătoare pe care o iau evenimentele pregătite acestora. În schimb, cu burghezele nefericite pare a fi neiertătoare.

Ida şi Madeleine din La comedie burgeoise ar fi trebuit să aibă sorţi diferite, însă cruzimea societăţii faţă de libertatea şi demnitatea feminină le pregăteşte o destinaţie asemănătoare: nefericirea. Ida este o vedetă de cabaret ofilită, care se agaţă cu ultimele puteri de gloria de altădată pentru a nu fi înlocuită de rivalele mult mai tinere. Ea ascunde un trecut ruşinos, ale cărui amintiri ies la suprafaţă prin flashbackuri având ecouri nebănuite chiar la premiera unui spectacol. Deşi încă mai ştie cum să joace rolul vedetei adulate de spectatorii teatrelor de revistă sau ai cabaretelor interbelice, perioada ei de celebritate este la apus.

În cealaltă povestire descoperi o femeie pe nume Madeleine, aflată la adăpost de jocul măririi şi al decăderii din Parisul interbelic. Spre deosebire de Ida, Madeleine vine dintr-o familie bună, care face parte din burghezia ce stă departe de tentaţiile Parisului. Madeleine duce viaţa celei măritate cu un bărbat capabil de a conduce o afacere prosperă, însă nu se poate bucura de bunăstare deoarece existenţa ei devine o farsă. Mai bine zis, viaţa ei este marcată de rutina burgheză a celei având o reputaţie impecabilă şi un soţ infidel cu preferinţe amoroase ne-burgheze, mereu consumate în afara căminului impecabil. Monotonia îi este zguduită de două elemente: apariţia unui bărbat ce îi arată calea spre o ieşire din această rutină descrisă apăsător, satiric şi dezolant de Irene Nemirovsky, şi revolta muncitorilor din frabrica soţului ei.

De fapt, prin dramele femeilor din cele două nuvele descoperi o Franţă într-o continuă transformare. În Ida se face trimitere la efemerul vieţii de noapte pariziene şi la transformarea urbană a Franţei prin venirea imigranţilor cu aspiraţii de artist. În această nuvelă observi interesul lui Irene Nemirovsky pentru viaţa tipologiei feminine ce asistă la surparea propriei glorii. Ida este simbolul unui Paris la care visează mulţi dintre cei ce suspină când văd fotografiile alb-negru. Regăseşti un Paris al contrastelor. Acel Paris deopotrivă generos şi meschin, care promite să le întâmpine cu braţele deschise pe străinele cuceritoare precum Ida, însă plin de admiratori nestatornici, gata să profite de ocazia de a sfâşia o divă aflată în declin, aceeaşi divă pe care au adulat-o cândva.

În cea de-a doua nuvelă, intitulată La comedie burgeoise, sunt reflectate mult mai clar schimbările sociale ce iau prin surprindere o burghezie anchilozată, incapabilă de a înţelege noile idealuri ale oamenilor din secolul XX. Această nuvelă este o caricatură sufocantă a unei clase sociale ce se opune schimbării şi care lâncezeşte într-un conservatorism sinonim cu nefericirea personajelor feminine. Drama lui Madeleine reflectă scindarea dintre Franţa progresistă şi cea tributară vechilor idealuri ale claselor privilegiate, anticipând ciocnirile de mentalităţi din anii ’50 şi ’60.

Aceste două nuvele te vor face să cauţi mai multe cărţi scrise de Irene Nemirovsky, despre care unii critici au afirmat că poate fi considerată o Françoise Sagan a perioadei interbelice, datorită subiectelor îndrăzneţe ce prezentau tipologii feminine care încălcau scandalos valorile conservatorismului burghez.

Citeşte şi 10 cărţi interesante găsite în librăria franceză Kyralina

10 carti interesante gasite in libraria franceza Kyralina

 

Mic dejun la Tiffany – Despre o femeie mereu surprinzatoare

Adriana Gionea
-
0
Mic dejun la Tiffany – Despre o femeie mereu surprinzatoare

Mic dejun la Tiffany este genul de carte despre care ţi se spune că nu mai are nevoie de nici o prezentare, dar care invită fiecare nouă generaţie de cititori să adauge propria interpretare. Niciodată nu-şi va pierde farmecul, prospeţimea şi capacitatea de a seduce.

Stilul acestui microroman reflectă fapt reţeta de seducţie a faimoasei protagoniste Holly Golightly, ce va fi asociată mereu cu imaginea iconicei Audrey Hepburn. Reţeta are la bază combinaţia irezistibilă dintre mister, versatilitatea de cameleon, eleganţa, cochetăria plină de naturaleţe şi candoarea reconfortantă ce se regăseşte la graniţa dntre adolescenţă şi maturitate. Holly Golightly foloseşte acest amestec de trăsături pentru a strecura cu tact şi ghiduşie replicile evazive cu privire la originile umile şi la vârsta ei reală. Născoceşte biografii paralele fără a părea o impostoare, ci mai degrabă o adorabilă ştrengăriţă, stilată şi inofensivă.

Holly era simbolul noii generaţii de tinere venite de nicăieri pentru a-şi construi noua identitate în metropolele americane. Prin intermediul ei, Truman Capote glorifica pentru eternitate imaginea efemerelor mondene cu statut social volatile. Acestea au învăţat pe cont prorpiu să-şi urmeze visurile nebuneşti profitând mai ales de avantajele tinerei suspendate într-o etapă nesigură, ce îi permite însă mimarea lejerităţii care o ajută să facă din propria identitate evazivă o scenă pe care defilează o multitudine de ipostaze feminine.

Holly Golightly, deşi este un personaj de ficţiune, poate rivaliza cu modelele folosite de revistele de modă pentru a crea şi hrăni visuri aspiraţionale sclipitoare. Meritul lui Truman Capote a fost acela de şti să dozeze calităţile enigmatice ale unui personaj feminin captivant astfel încât să-i transforme trucurile şi minciunile într-un joc al ambiguităţii care se cere interpretată, dar care descurajează abil demascarea. A coagulat apoi toate aceste calităţi într-un simbol ce nu se va demoda niciodată: acela al femeii care se reinventează, care se reconstruieşte pentru a scăpa de un trecut apăsător fără a-şi pierde farmecul sau fără a-şi sacrifica frenezia provocatoare.

Flerul lui Truman Capote l-a ajutat să înţeleagă dorinţa feminină de reinventare dincolo de capriciile adesea catalogate drept semne ale unor aspiraţii superficiale. În perioada lansării cărţii, nevoia personajului său feminin de a se reinventa se suprapunea peste expansiunea modei în viaţa cotidiană a omului lipsit de privilegii, ca urmare firească a obsesiei pentru imagine, comună oamenilor din toate timpurile, şi a nevoii de evaziune prin remodelarea identităţii. Un personaj precum cel inventat de Truman Capote nu putea apărea decât în America primei jumătăţi a secolului XX, unde marea discrepanţă între rural şi urban transforma frustrările în fantezii sclipitoare ale vieţii rafinate în marile oraşe.

Holly Golightly a pus în practică dorinţa omului actual de a se reconstrui pentru a deveni ceea ce îşi doreşte să devină: o apariţie transformată într-o poveste care să-l scoată din mulţime, care să-l prezinte drept o persoană mereu interesantă. Nu întâmplător ea a fost inventată de un scriitor ce a lăsat Sudul provincial pentru acel New York devenit noua metropolă ce domina lumea. Truman Capote a cunoscut New Yorkul într-o perioadă în care arta pop îi dădea fiecăruia iluzia vizibilităţii şi a popularităţii, iar dorinţa de a construi măşti sociale din ce în ce mai dezirabile ducea la dezvoltarea noilor profesii şi industrii ce vindeau visuri.

Pentru cei ce au fost contemporani cu Truman Capote, Mic dejun la Tiffany a devenit oglinda epocii lor. Alţii au văzut o consemnare ludică a naşterii miturilor asociate New Yorkului plin de fast (dar şi de promiscuitate), transformat într-un Babilon al extravaganţei pusă la dispoziţia unei noi generaţii de mondeni adepţi ai huzurului sclipitor. Nu puţini au fost cei ce au văzut o parabolă chic-inteligentă despre feminitate, vanitate şi iluzie în marile furnicare urbane ce ascund capcane pentru cele abia ieşite din adolescenţă şi atrase de promisiunea gloriei. Însă este o parabolă ce nu pedepseşte. Dimpotrivă, justifică subversiv şi încurajează anarhia afectivă şi nestatornicia personajului central.

Protagonista lui Truman Capote leagă trăsăturile devenite emblematice pentru universul feminin arhetipal de oportunităţile moderne oferite de o epocă generoasă cu visătorii ce au ştiut să joace multe roluri. Sub luxul plin de frivolitate la care ea tânjea, mesajele profunde capătă lejeritatea strălucitoare a unui cocktail într-un local elegant din Manhattanul anilor ’40, nişte ani în care New Yorkul, devenit paradisul lui Holly, cunoştea o nouă transformare ce avea să-i consolideze gloria.

New Yorkul era ceea ce americanii numesc the place to be pentru cameleoni, pentru starletele având ambiţii solide şi identităţi volatile şi pentru efemerele frumuseţi venite de nicăieri pentru a deveni veritabile socialites demne de a fi menţionate în paginile revistelor glossy. Un astfel de cameleon era şi ispititoarea Holly Golightly, pe care succesul în lumea înaltei societăţi, unde putea trece drept o curtezană extrem de selectivă, nu o transformase în imaginea unei femme fatale cu aer de vampă blazată şi vanitoasă. Dimpotrivă, Holly Golightly îşi păstrase duioşia copilei nimerite într-un mare oraş, cu un bagaj de visuri şi tristeţi, pe care le recunoştea numai în prezenţa vecinului cu aspiraţii de scriitor, devenit şi personajul-narator.

În ochii personajului masculin îndrăgostit de ea şi care începe să rememoreze perioada în care el si Holly Golightly au fost vecini, protagonista devine simbolul convieţuirii unor ipostaze de neîmpăcat: a inocentei cu mondena senzuală, a indiscretei dezinvolte cu misterioasa fragilă, a copilei cu femeia sofisticată. Poţi spune că Truman Capote a vrut să jongleze cu trăsăturile asociate în memoria colectivă cu femeia-zeiţă, blamată şi bănuită de tranzacţionarea farmecelor, mai mult sau mai puţin subtil.

Dacă mulţi autori ar fi transformat-o pe Holly Golightly într-o curtezană modernă, adaptată la secolul XX, Truman Capote s-a încăpăţânat să întreţină ambiguitatea cu privire la statutul ei. O prezintă mai mereu înconjurată de bărbaţi din lumea bună, dintre care unii îi devin protectori, însă nu vei şti clar dacă face parte din categoria vânzătoarelor de plăceri. Până şi replicile ei te derutează, deoarece, pe măsură ce i se confesează vecinului devenit naratorul poveştii ei, pasajele în care ea este descrisă asemenea unei adolescente fragile şi inocente vin să modifice imaginea celei atrăgătoare ce avea un comportament scandalos.

Holly stăpâneşte întregul arsenal util seducătoarei: ştie cum să mintă, cum să îşi pună în valoare farmecele. Totodată, reuşeşte să dea dovadă de o francheţe nebănuită, însă doar în faţa vecinului devenit prieten. Pentru acest vecin, Holly este un copil mare, aruncat într-o metropolă ameţitoare, ce alimentează şi totodată devorează iluziile.Admirată prin ochii personajului masculin, Holly îţi oferă unul dinte cele mai frumoase spectacole ale feminităţii, ştiind până unde să se dezvăluie fără a fi deposedată de farmecul enigmatic. Este un spectacol ce permite o desfăşurare într-o formă nouă a eternelor ipostaze feminine derutante. Regăseşti femeia-copil, femeia-adolescentă-nesăbuită, cu vârstă incertă, seducătoarea pragmatică, femeia-prietenă cu spirit matern, femeia necruţătoare, femeia tandră, femeia anarhică, femeia sigură pe ea care ştie să se facă indispensabilă chiar şi atunci când ameninţă să-şi epuizeze psihic admiratorii.

Citeşte şi Acum ne despărţim – Surpriza pe care o meritau fanii lui Truman Capote

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Paula – O pictorita mult prea moderna pentru epoca ei

Adriana Gionea
-
0
Paula – O pictorita mult prea moderna pentru epoca ei

Istoria picturii este plină de personalităţi feminine curajoase şi inovatoare. Unele au trecut dincolo de statutul de muză adorată ori de model al perfecţiunii ce se lungea graţios şi ademenitor în atelierul unui geniu (întotdeauna) masculin şi având pofte carnale pe măsura gloriei.

Din păcate, multe pictoriţe îşi aşteaptă încă rândul în lumea regizorilor şi a scriitorilor ce vor să le scoată din uitare. Paula Becker, prietenă cu Rainer Maria Rilke (prezentat aici într-un mod caricatural-excentric), a fost mai norocoasă. Decizia ei de a lăsa tihna burgheză din idilicul peisaj german pentru tumultuosul Paris din vremea lui Cezanne a inspirat-o să creeze tablouri avangardiste cum nu s-au mai văzut ieşind din mâna unei femei până atunci. O parte dintre acestea au fost reunite în primul muzeu din lume dedicat unei pictoriţe (atât de înapoiată pare a fi omenirea dacă te gândeşti la cât de târzie a fost includerea femeilor în galeria marilor artişti).

Regizorul Christian Schwochow a realizat genul de film cu pictori în care scenele par la rândul lor nişte picturi, mai ales că locurile de care s-a legat evoluţia Paulei – Worpswede, nordul Germaniei, şi Parisul libertinilor – sunt cât se poate de ofertante pentru voluptatea vizuală. Cadrele reprezentând viaţa scurtă a vizionarei Paula Becker (Carla Juri) oscilează între interioarele cu decoruri de epocă perfecte pentru tablourile cu naturi moarte, liniştea nepământeană a peisajelor surprinse în toată picturalitatea lor ce încântă ochiul, forfota străzilor pariziene ce par desprinse dintr-un tablou Belle Epoque în stilul lui Caillebotte sau din scenele de cabaret deocheat redate de Toulouse-Lautrec.

Această oscilaţie între liniştea din inima naturii şi manifestările impetuosului Paris este folosită de regizor pentru a reflecta de fapt ruptura dintre cele două tabere ale pictorilor. De-o parte se aflau pictorii tradiţionalişti, care insistau ca elevii lor să picteze realitatea fidel şi (mai ales) cuminte, deoarece o compoziţie valoroasă trebuia să redea realitatea aşa cum apare ea. De cealaltă parte răsăreau obraznic operele acelor pictori iconoclaşti, pentru care noua artă interpunea lumea interioară între compoziţie şi realitate.

Paula a înţeles înaintea profesorilor săi germani şi a soţului – Otto  Modersohn – considerat unul dintre cei mai buni pictori din acea parioadă, că noua pictură nu înseamnă o copie a realităţii. Paula a intuit că opera de artă îi este fidelă în primul rând lumii interioare a pictorului, nicidecum realităţii percepute de majoritate. Culorile, proporţiile şi mai ales siluetele trebuie să reflecte frământările, intensitatea emoţiilor şi zvâcnirile neobosite ale pictorului. Ea nu picta ce vedea, ci mai mai degrabă cum vedea.

Prezentate şi în film, picturile celebre ale Paulei îţi arată cât de bine a ştiut ea să simtă noul curent ce prevestea schimbările aduse de secolul XX şi să intuiască noua direcţie a picturii. A avut curajul de a picta în nuanţe sălbatice şi tuşe neîmblânzite, renunţând la cuminţenia peisajelor bune de atârnat în saloanele respectabile. Interpune subiectivitatea în transpunerea pe pânză a realităţii şi promovează simplitatea compoziţiilor ce amintesc de perioada în care pictura modernă se întâlnea cu influenţele artei primitive din insulele exotice. Nu puţine sunt compoziţiile datorită cărora poţi spune că Paula avea aceeaşi benefică lipsă de pudoare în exibarea culorilor puternice regăsită şi la Gaugain.

Azi, Paula Becker este o icoană la care se închină femeile emancipate şi iubitorii artei moderne care i-au ridicat la rangul de zei pe decadenţii secolului XX, cândva nişte paria refuzaţi de saloanele oficiale şi de galeriile respectabile. Este considerată o precursoare a Expresionismului, iar mulţi se uită azi la operele ei ca la nişte profeţii despre cum avea să evolueze pictura modernă în secolul XX, rupând lanţurile canoanelor prin erupţia culorilor tari. Însă în Germania începutului de secol XX, Paula era o neadaptată. Nu numai că îndrăznea să picteze nuduri deşi era femeie, apoi să-şi neglijeze soţul pentru a trăi în Parisul dezmăţului, ci mai avea şi neruşinarea de a-şi contrazice profesorul sever şi retrograd, care îi spunea că nu pictează frumos, că personajele ei sunt deformate. Nici tatăl ei nu părea mai înţelegător, sfătuind-o să-şi găsească un soţ şi să lase pictura pentru timpul liber…dacă partenerul de viaţă îi va permite acest moft.

Interpretată cuceritor de Carla Juri, Paula este reprezentată ca fiind o tânără pictoriţă ambiţioasă, curajoasă în faţa criticilor, încrezătoare în viziunea ei modernistă. Are mentalitatea asociată de percepţia colectivă oricărui artist rebel aflat înaintea epocii lui, adică vrea să trăiască puţin dar intens, iar singurul ei scop în viaţă este realizarea a trei picturi geniale până să împlinească 30 de ani (nu refuza nici ideea maternităţii). Pentru a-si realize visurile, ia calea Parisului, unde prietena ei, sculptoriţa Clara Westhoff (Roxane Duran) se afla deja, lucrând în atelierul lui Rodin.

foto: www.filmswelike.com/films/paula

Te vei lăsa vrăjit de expresivitatea Carlei Juri ce interpretează o Paula având farmecul ghiduş, prospeţimea şi zâmbetul pişicher al femeilor îndrăzneţe din tablourile secolului al XIX-lea, aerul sensibil al tinerei copilăroase şi dezinvoltura emancipatei. Acest amestec de trăsături îi atrage atenţia pictorului Otto Modersohn (Albrecht Schuch), care îi devine soţ. Deşi este mai putin critic la adresa Paulei în comparaţie cu alţi colegi de breaslă, relaţia lor este una cu năbădăi. Pe cât de modernă, deschisă la minte şi plină de originalitate este Paula, aşa cum o vede regizorul Christian Schwochow, pe atât de rigid pare a fi soţul ei. Nu îi despart doar trăsăturile de personalitate, ci şi viziunea asupra picturii.

Otto Modersohn era adeptul unui stil desuet, însă care avea mare trecere în saloanele bogătaşilor conformişti, ce se închipuiau şi fini colecţionari de artă. Cu alte cuvinte, picta frumos minunile naturii. Paula era tot ce soţul ei nu îşi dorea să fie: rebelă şi mult prea sfidătoare la adresa regulilor ce decideau cum trebuia să arate o pictură pentru a fi considerată pictură. Nu avea succes ca artistă şi nimeni nu îi aprecia în ţinutul natal compoziţiile originale, ce aveau să anunţe zorii curentelor avangardiste. Paula era îndrăzneaţă şi plină de idei moderne, pe când soţul ei era lipsit de vitalitate şi temător în faţa entuziasmului ei artistic şi senzual. Poţi spune că s-au întâlnit bărbatul care îşi dorea ca totul să rămână neschimbat, mai ales pictura, şi femeia născută prea devreme pentru a fi înţeleasă, având verva creativă dublată de curajul de a-şi apăra ideile inovatoare.

 

Când redă evoluţia legăturii dintre Paula şi soţul ei, regizorul insistă asupra scindării dintre mentalitatea tradiţionalist-burgheză şi noul spirit al epocii, adus odată cu vântul schimbării din lumea artei, ce venea de la Parisul decadenţilor ce scandalizau. Această scindare între vechi şi modern leagă de fapt cele două planuri ale filmului – cel reprezentând viaţa personală a Paulei şi cel ce surprinde evoluţia picturii ei în anii petrecuţi la Paris, încurajata fiind şi de Rilke (Joel Basman), al cărui portret devine una dintre compoziţiile emblematice ale ei datorita stilului neconvenţional. În paralel cu evoluţia artistică a Paulei, regizorul prezintă conflictul dintre mentalităţi, un conflict asumat de toţi cei ce au revoluţionat pictura. Aşadar, filmul va fi pe placul spectatorilor pasionaţi de artă şi fascinaţi de modul în care noua pictură a secolului XX a forţat normele morale, a încurajat emanciparea feminină şi a schimbat idealurile estetice.

foto: www.cityplex-tomis.ro

Deşi nu este un film ce pătrunde spectaculos în psihicul personajelor şi nici nu exploatează memorabil conflictele sau fertilitatea întâlnirii unei femei creative cu Parisul efervescent, abordarea lui Christian Schwochow şi interpretarile actoriceşti sunt ideale pentru discuţiile de la finalul proiecţiei. După ce vezi filmul îţi vine să iniţiezi conversaţii interminabile cu prietenii despre cum s-a trecut de la pictura dinaintea Impresionismului la cea avangardistă, despre câte femei devenite pictoriţe cu viziuni revoluţionare a reusit să atragă Parisul şi mai ales despre cât de important a fost rolul artei în descoperirea şi explorarea erotismului feminin, rămas până atunci un subiect tabu. Paula este şi genul de film care te îndeamnă să cutreieri librăriile pentru a găsi cărţi despre femeile ce au influenţat pictura modernă.

Evoluţia artistică a Paulei Becker este legată în acest film de trezirea propriei sexualităţi într-un Paris generos cu femeile ce îşi asumau noi roluri interzise până atunci. O vezi frecventând cu entuziasm şi nonsalanţă stabilimente devenite a doua şcoală pentru artiştii acelei perioade şi cafenelele boeme alături de prietena ei, artista Clara Westhoff (devenită soţia neglijată a lui Rilke), precum şi străzile rău famate în căutarea subiectelor. Are o relaţie hedonistă cu pictorul Georges (Stanley Weber), care o fotografiază nud. Aflată în cea mai bună perioadă pentru stilul inovator, ea profită de tot ce îi putea oferi Parisul unei artiste ce înţelegea relaţia simbiotică dintre descoperirea stilului modern în pictură şi trezirea feminităţii descătuşate, vitală pentru creativitate, prin acceptarea plăcerii fără teama de a fi aspru judecată.

Parisul o îndepărtează de soţul ei, dar o apropie mai mult de ea însăşi. Schimbul de scrisori dintre Paula şi acesta dezvăluie ostilitatea societăţii de atunci faţă de femeile emancipate, considerate labile psihic. Soţul ei trebuie să reziste în faţa presiunilor exercitate de bărbaţii din anturajul său, care îl sfătuiesc să o închidă pe rebela Paula într-un ospiciu. Însă Paula nu se sperie şi îşi înfruntă soţul prin decizii surprinzătoare.

Paula nu este un film cu multe evenimente şi scene senzuale picante, aşa cum s-ar fi aşteptat mulţi să vadă într-o poveste despre o pictoriţă mult prea curajoasă pentru epoca ei. Şi nici o capodoperă în care spectacolul vizual în stilul Belle Epoque se suprapune ingenios peste analiza psihologică sofisticată. Meritul filmului este acela de a surprinde legătura vitală dintre conştiinţă, metamorfozele afective şi artă, dintre psihicul feminin şi evolutia picturii. Mulţi şi-ar fi dorit ca legăturile afective dintre personaje să fie mai bine puse în valoare, mai ales că prin film apare şi Rilke. Unii ar taxa dialogurile simpliste dintre Paula şi soţul ei, precum şi acele scene în care sunt redate clişeistic mimica şi gesturile febrile sau melancolice din faţa şevaletului, când inspiraţia loveşte din plin.

Calităţile filmului, care stârnesc interesul, sunt date de interpretarea actoricească, de accentul pus pe relaţia dintre emancipare şi modernizarea artei şi de imaginile picturale ce îţi permit o imersiune cromatică stranie în peisajele din nordul Germaniei. Regizorul a ştiut să expună lumina capabilă de a realiza propria compoziţie paradiziac-atemporală, dând nuanţe diferite ceţei lăptoase ce asigură fundalul poetic pentru zborul unei păsări şi care învăluie misterios ţinutul natal al Paulei. Aceste imagini care pot reda contrastul dintre natura cuprinsă de lentoarea unei somnolenţe melancolice şi vibraţia urbană sunt atât de bine captate încât pot vorbi în locul personajelor despre difenţele dintre noua şi vechea artă şi mai ales despre conflictul din cuplul format din pictorii Paula Becker şi Otto Modersohn.


LYTE video

Citeşte şi Loving Vincent – Festivalul culorilor într-un film cum nu s-a mai făcut

Amintirea dragostei – Orgie şi artă în povestea unei pictoriţe uitate din Parisul interbelic

Muza – Poveştile tabloului misterios

Loving Vincent – Festivalul culorilor intr-un film cum n-ai mai vazut

Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Muza – Povestile tabloului misterios

Palaria Presedintelui – Franta la care visam

Adriana Gionea
-
1
Palaria Presedintelui – Franta la care visam

Pălăria Preşedintelui este un roman încântător, chic, inteligent şi plin de umor, aşa cum este orice roman franţuzesc în care adevărurile profunde referitoare la problemele omului modern sunt servite cu nonşalanţa unei plutiri boeme ce te face să te bucuri de tot ce are Parisul mai ispititor şi efervescent.

În acest Paris ispititor, o cină în timpul căreia îşi pierde pălăria unul dintre cei mai influenţi şi contestaţi preşedinţi ai Franţei – François Mitterrand – devine începutul unei călătorii. Este o călătorie vindecătoare, în care marile reflecţii despre umanitate devin reconfortante precum replicile spirituale în care descoperirile profunde se volatilizează înainte de a îngreuna inutil conştiinţa. Pălăria călătoare trece de la un proprietar la altul, unindu-le poveştile de viaţă pline de trăiri în care se regăsesc mulţi cititori.

Antoine Laurain face parte din categoria scriitorilor ce ştiu cum să-şi seducă rapid cititorii. Îi extrage din agitaţia cotidiană şi îi face să viseze fără a părea aerieni, să creadă în frumuseţea clipei fără a părea naivi. Laurain nu foloseşte însă reţeta artificială şi lipsită de consistenţă a filmelor despre schimbările benefice neverosimile furnizate sub forma unor miracole ce răsar de nicăieri în existenţele personajelor. El se foloseşşte inspirat de satira plină de aluzii subtile şi luminoasă precum notele unui parfum proaspăt, şi de peripeţiile încărcate de tâlcuri ale unui obiect ce leagă poveştile de viaţă ale mai multor personaje aflate într-o plină criză şi devenite captive în propria existenţă din cauza fricii de schimbare. Fiecare poveste aminteşte de numeroasele ipostaze ale Parisului şi ale Franţei în imaginarul colectiv.

Antoine Laurain îţi arată că abordarea lejeră a temelor grele nu este neapărat o dovadă de superficialitate. Autorul se pricepe de minune să înlocuiască revelaţiile apăsătoare ale personajelor cu pagini senine. Paginile romanului său degajă acea lejeritate asociată unei joie de vivre la care visează mulţi cititori pentru care Franţa înseamnă un prezent plutitor suspendat într-o zi însorită petrecută în Parisul plăcerilor şi al răsfăţului rafinat.

Conştient de transformarea Parisului şi a Franţei într-un tărâm ce hrăneşte fanteziile visătorilor de pretutindeni, Antoine Laurain foloseşte presupusa pălărie a lui Mitterrand pentru a-l plimba pe cititor acolo unde s-a păstrat Franţa elegantă, chic şi dătătoare de plăceri efemere ce lasă în urmă amintiri de neşters. Te face să te simţi oaspetele privilegiat al unui restaurant parizian exclusivist, unde ţi se oferă cele mai bune fructe de mare şi cel mai bun vin, şi de unde poţi vedea ritualul cotidian din culisele puterii trăgând discret cu ochiul la masa vecină, unde se află nimeni altul decât marele Mitterrand.

Alături de tine, în elegantul restaurant se mai află cineva, pentru care învecinarea cu Mitterrand, fie ea şi una trecătoare precum o cină dintr-un local select, reprezintă un miracol, un eveniment grandios ce merită povestit mai departe. Cine este cel pentru care prezenţa lui Mitterrand la masa vecină – un Mitterrand care îşi alege acelaşi vin şi acelaşi fel de mâncare cu ale omului obişnuit ce îşi permite rar un răsfăţ culinar- devine o permisiune de a intra în Olimpul celor ce scriu istoria? Acest personaj fascinat de pălăria lui Mitterrand este Daniel, un cetăţean exemplar care trebuie să înveţe lecţia curajului de a-si expune ideile în faţa unui şef arogant. Printr-un joc al hazardului, Daniel ajunge primul proprietar al pălăriei lui Mitterrand. Descrierea verosimilă a atmosferei din restaurantul de lux şi a trăirilor celui anonim care fetişizează obiectele deţinute de oamenii puterii ia o turnură fabuloasă dar care nu forţează într-un mod penibil realitatea cum se întâmplă în romanele unui scriitor amatorist.

Pălăria îi schimbă viaţa lui Daniel, apoi îşi continuă misiunea, aceea de a provoca alte şi alte schimbări, cu viaţa lui Fanny, care îşi doreşte să devină scriitoare şi să deţină propria librărie. Odată cu Fanny intră în scenă Franţa lejerităţii amoroase de neacceptat pentru străini, însă nu mai puţin fascinantă pentru aceştia. Este Franţa relaţiilor clandestine, devenite o sfidare discretă la adresa monotoniei (ar putea fi şi interpretată drept o aluzie la relaţia secretă a lui Mitterrand, care a durat 32 de ani, în timp ce el era însurat, şi care a fost dezvăluită prin publicarea, în 2016, a scrisorilor de dragoste către iubita lui). Însă Fanny se trezeşte prinsă în acel gen de relaţie secretă care din plăcere devine exasperare, mai ales când bărbatul iubit amână momentul separării de soţie. Pălăria îi va da lui Fanny ideea salvatoare, ce va permite intrarea în paginile cărţii a Franţei potrivite pentru visătorii ce şi-ar dori să trăiască într-un orăşel pitoresc, unde să deţină propria librărie şi unde visurile considerate naive să devină un mod de viaţă.

Nu este ignorată nici Franţa devenită paradisul celor dependenţi de voluptatea olfactivă. Pentru ei, Antoine Laurain se dovedeşte a fi un scriitor generos cu talent de magician, deoarece le oferă un regal în paginile sale. Dacă eşti îndrăgostit de parfumuri, vei descoperi în acest roman unele dintre cele mai frumoase pasaje dedicate răsfăţului olfactiv. Cei înzestraţi cu memoria unui parfumier vor avea impresia că paginile miros a renumitele parfumuri devenite comorile Franţei, intrate în arsenalul prin care această ţară a sedus de-a lungul secolelor. Paginile devin astfel o retrospectivă a deliciilor oferite de parfumurile pentru care oamenii au dezvoltat un adevărat cult. Sunt amintite parfumurile care au schimbat percepţii despre feminitate şi despre amestecul unor ingrediente aparent de neconciliat.

Folosindu-se de călătoria pălăriei prin viaţa unui parfumier intrat în pană de inspiraţie, autorul le aduce un omagiu ademenitor şi jucăuş marilor artizani olfactivi. Sunt pagini care te fac să iniţiezi la rândul tău o călătorie pe străzile parfumierilor pentru a descoperi noi şi noi combinaţii de flori, elemente neconvenţionale şi trăiri ce nu pot ieşi la suprafaţă decât prin mirosurile volatile.

Pălăria Preşedintelui nu este doar o plimbare ce te scoate din realitatea fadă, ci şi oglindirea caustic-lucidă a societăţii franceze divizate. Să nu uităm că toate evenimentele romanului se petrec în anii ’80, în care vechea burghezie se simţea ameninţată şi luată pe nepregatite de libertatea morală şi de succesul noilor îmbogăţiţi cu fler de vizionar, ce îşi doreau un alt stil de viaţă, unul considerat scandalos, provocator şi mai ales plin de sfidare la adresa vechilor valori. Pălăria va face dintr-un burghez nefericit un om al anilor ’80, care se bucura de ce avea această perioada mai frumos, năvalnic şi creativ.

Le vine rândul şi nostalgicilor pasionaţi de artă să fie răsfăţaţi odată cu apariţia lui Bernard. El este personajul burghez convertit la noul model hedonist şi intelectual din anii ’80, nişte ani ireverenţioşi la adresa conservatorismului din toate domeniile. Alături de Bernard, cititorii se vor simţi precum invitaţii la petrecerea plină de culoare a unui guru din industria publicităţii, care sărbătoreşte expunerea publică a portretului pe care i-l făcuse marele zeu al picturii postbelice, nimeni altul decât Andy Warhol.

Convertirea burghezului la nonconformismul artiştilor contemporani lansaţi de galeriile anilor ’80 reflectă subtil falia dintre valorile considerate progresiste şi cele ale înaltei societăţi conservatoare, snoabe, cabotine şi ostile schimbărilor curajoase impuse de Mitterrand, pe care burghezii îl consideră stângist, comunist. Noua Franţă încurajată de măsurile lui Mitterrand să accepte valorile estetice şi democratizarea artei promovate de organizaţiile independente de controlul statului este reflectată de uluirea şi entuziasmul personajului Bernard la vederea picturilor murale ale artiştilor contemporani, ce adaptează suprarealismul la estetica noii arte urbane.

După ce i-a purtat prin paradisul olfactiv pe cei fascinaţi de parfumuri, autorul le-a pregătit o surpriză şi cititorilor ce şi-ar dori o călătorie în timp. Ei vor descoperi pagini care să îi arunce în mijlocul petrecerilor date de artiştii şi de copiii teribili ce dictau noile tendinţe în anii ’80, când kitschul, descătuşarea cromatică, extravaganţa pop şi revendicarea unor libertăţi nemaiauzite au schimbat canoanele estetice. Laurain transformă într-o deşteptare a creativităţii periplul lui Bernard prin noua lume pestriţă şi dezinhibată a anilor ’80. În euforia petrecerii unde îi cunoaşte pe inovatorii anilor ‘80, acesta uită până la urmă de misiunea avută în calitate de moştenitor al unei respectabile familii burgheze devenite depozitara valorilor din vechea Franţă.

Cei îndrăgostiţi de modă şi de arta acelei perioade vor găsi în anumite pagini ale romanului o capsulă suspendată în timp, în care s-a păstrat acea decadă pe cât de contestată, pe atât de captivantă, plină de vitalitatea revoltei în culori stridente, de libertăţi asumate răspicat şi de excese. Burghezul din roman, devenit peste noapte un colecţionar de artă contemporană, simte această perioadă cu toată revărsarea ei de culori obraznice peste compoziţiile năucitoare cu simboluri păgâne, ale noilor pictori exotici promovaţi de proprietarii galeriilor amenajate în locuri având cândva alte destinaţii. Noua lui obsesie sunt picturile cu simboluri în culori hipnotice realizate de unul dintre cei mai apreciaţi artişti ai anilor ’80 – Jean-Michel Basquiat.

Poţi spune că Antoine Laurain are de toate pentru toţi în romanul său. Îi atrage şi pe cei ce visează la Franta huzurului simandicos, cu şampanie şi stridii costisitoare, a buticurilor unde tronează creaţiile marilor parfumieri sau a relaţiilor interzise trăite cu artă, cât şi pe hipsterii zilelor noastre ce suspină când se gândesc la petrecerile nebune din Occidentul anilor ’80, la care i-ar fi putut întâlni pe noii copii teribili ai artei contemporane, cu a lor prospeţime electrizantă. Tot acest amestec al elementelor din medii şi culturi diferite sunt bine dozate într-o imagine caleidoscopică plină de coerenţă.

Deşi poveştile romanului par simple şi demne de lumea superficialilor hedonişti ce fetişizează obiectele la modă, ele ascund nişte aluzii inteligente şi observaţii valoroase la adresa istoriei recente a Franţei. Antoine Laurain preferă să înlocuiască fresca monumentală în redarea istoriei cu scenele volatile demne de o comedie franţuzească regizată astfel încât marile sentinţe despre o anumită epocă să fie rostite în replici degajate sau ascunse în detalii reprezentând efemerul. Pălăria din romanul său nu doar mijloceşte întâlnirea dintre omul influenţat de istorie cu personalitatea care scrie această istorie, ci invită subtil, pe un ton ludic, la înţelegerea unei decade a marilor schimbări de mentalitate, fără precedent în Franţa secolului XX.

Citeşte şi Orizontul – Parisul are propriul timp

Un an de studiu – Paris, Godard şi iniţierea feminină pe placul cinefililor

Orizontul – Parisul are propriul timp

Un an de studiu – Paris, Godard si initierea feminina pe placul cinefililor

 

 

Trustul patriotismului si alte grotesti – Comorile Interbelicului avangardist

Adriana Gionea
-
0
Trustul patriotismului si alte grotesti – Comorile Interbelicului avangardist

Povestirile din acest volum te vor enerva. Însă nu din cauza stilului sau a conţinutului. Dimpotrivă, le vei aprecia originalitatea sclipitoare, care îl plasează pe autor în galeria artiştilor geniali din perioada interbelică. Povestirile te vor enerva deoarece îţi arată cât de cinică poate fi istoria cu marii scriitori. Paul van Ostaijen ar fi putut ajunge departe (şi literatura odată cu el) dacă boala vremii lui (tuberculoza) nu l-ar fi răpus la doar 32 de ani.

Prozele scurte ale lui Paul van Ostaijen sunt nişte delicatese pentru cei care îi admiră pe Kafka sau pe Cortazar şi preferă filmele lui Bunuel. Vor găsi acelaşi amestec irezistibil între satira cu tentă suprarealistă, frustrările ce nasc fantezii coşmăreşti şi distopice, situaţiile absurde demne de preocuparea unui psihanalist şi observaţiile despre situaţia politică expuse prin biografia unor personaje pentru care aberantul devine o nouă formă de normalitate.

Asemenea marilor autori de proză scurtă ce au modernizat literatura în secolul XX, Paul van Ostaijen a ştiut să extragă absurdul şi irealul stupefiant din scene cât se poate de familiare. Nişte decoruri de bordel, un dans nud oferit de o burgheză cu pretenţii de mare divă sau o simplă fobie devin o reprezentaţie excentrică, demnă de burlescul unor cabarete sau teatre frecventate de marii avangardişti. Cititorii îşi vor imagina deja nişte posibile spectacole sau filme în care umorul, aberantul, oniricul explorat psihanalitic şi terifiantul convieţuiesc pentru a reda un mesaj tulburător despre situaţia politică sau despre natura umană.

Aparent, majoritatea povestirilor sunt nişte caricaturi familiale ce demască defectele unor tipologii universale. Sigur ai mai citit despre arivişti şarmanţi ce se visează politicieni de succes, despre matroane de bordel ce ajung să domine bărbaţi influenţi, despre acei demagogi manipulatori care ţes comploturi pentru a câştiga alegerile, despre funcţionari plictisitori ce visează la o viaţă fabuloasă în care să poată cumpăra favorurile celei mai dorite femeie din oraş, accesibilă doar pentru şefii lor sau despre bogătaşi ce devin suspicioşi faţă de intenţiile celor din jur, pe care îi bănuiesc de furt. Însă rar ţi-a fost dat să vezi aceste personaje familiare deconspirate în situaţii în care satira să vireze atât de sofisticat spre halucinant. Nu de puţine ori ai impresia că asişti la un spectacol de teatru absurd, impecabil regizat. Anumite scene amintesc de nişte picturi caricaturale realizate de George Grosz şi Otto Dix, în care erosul şi alienarea se învecinează în culori stridente, demne de un burlesc grotesc vecin cu suprarealismul.

Citind aceste povestiri captivante, îţi dai seama că descoperi un scriitor care a ştiut să profite de tot ce avea interbelicul mai bun de oferit. Paul van Ostaijen face parte din generaţia autorilor ce au detectat la timp urmările schimbărilor sociale, morale şi politice zguduitoare. Au reuşit apoi să le redea ca nimeni alţii înaintea lor, folosindu-se de trei elemente ce au revoluţionat literatura în perioada respectivă: psihanaliza, suprarealismul şi absurdul. Prozele lui Paul van Ostaijen sunt exemplul perfect al întâlnirii echilibrate dintre aceste trei elemente. Fiecare are rolul său, fiind bine dozat în compoziţia finală, astfel încât imersiunea cititorului în halucinant să fie surprinzătoare, ca în poveştile în care aberantul este expus prin mimarea comportamentului coerent, logic (aberantul ajungând să ia forma normalităţii). Scriitorul regizează în aşa fel specacolul bizar încât logica să nu se simtă deloc stingherită de halucinant, iar tu să ai impresia că asişti la un delir organizat, aşa cum păreau multe declaraţii ale unor lideri politici extremisti, care mobilizau masele în secolul XX.

Deşi au fost scrise cu aproape un secol în urmă, povestirile incluse în acest volum pot fi considerate actuale, deoarece, asemenea vizionarilor avangardişti din anii ’20-’30, Paul van Ostaijen s-a dovedit a fi un profet ce a văzut cum se va transforma lumea în viitor. A prevăzut demagogia fluturată nonşalant în zilele noastre de către naţionaliştii ce vor iesirea din Uniunea Europeană sau lupta dintre neonazism şi noua stângă. Regăseşti imaginea marilor capitale din Est ce au fost rapid transformate de afacerile imobiliare înflorite într-o perioadă a capitalismului de tranziţie după ravagiile unei perioade marcate de lipsuri.

Când alţii luau calea Parisului, Paul van Ostaijen a fost inspirat de efervescentul Berlin interbelic. A fost martorul straniei matamorfoze care a dat naştere acelui Berlin unde hedonismul, ideile revoluţionare, strălucirea, mizeria şi ascensiunea extremiştilor ofereau mediul prielnic pentru artiştii absurdului. Era un oraş al contrastelor fecunde pentru artiştii preocupaţi de contradicţiile psihicului uman şi de revărsarea iraţionalului sub forma reacţiilor emoţionale năvalnice, greu de explicat.

Din acest Berlin a extras tot ce parea nefavorabil vieţii morale, aşa cum era percepută în secolele trecute. Fiind martorul unei societăţi berlineze năucitoare, demnă de un tablou avangardist deopotrivă ispititor şi înfricoşător, autorul a creat nişte situaţii în care tot ce este declarat anormal pare cât se poate de verosimil. Niciunul dintre personajele sale nu pare surprins de răsturnarea valorilor considerate sacre înaintea Primului Război Mondial, iar cititorul este la rândul lui surprins de lejeritatea protagoniştilor în acceptarea situaţiilor absurde.

Totuşi, oricât de ciudate ar fi reacţiile personajelor, mesajele povestirilor se transformă în profeţii coerente. Iată una dintre ele, care marchează începutul prozei ce dă şi titlul volumului, şi care trimite la situaţia Europei actuale ce asistă la revigorarea mişcărilor de extremă-dreapta: Agitatorii pretind că valorile străvechi, în care oamenii au avut din moşi strămoşi încredere, nu sunt decât potlogăriile unor vraci de bâlci menite să-i înşele pe ţărani. Canaliile astea tratează patriotismul, această nobilă virtute, domnilor, ca pe un răpăit de tobă în faţa cortului şarlatanilor de iarmaroc.

Poţi citi şi Byrne (Anthony Burgess) – Călătoria unui Don Juan irlandez prin haosul unui secol

Durerea e o făptură înaripată – O reinventare plină de originalitate a dădacei salvatoare

Byrne by Anthony Burgess – Calatoria unui Don Juan irlandez prin haosul unui secol

Durerea e o faptura inaripata – O reinventare plina de originalitate a dadacei salvatoare

Jeannette, the Childhood of Joan of Arc – Rock-ul face revelatiile sa sune divin

Adriana Gionea
-
0
Jeannette, the Childhood of Joan of Arc – Rock-ul face revelatiile sa sune divin

Noul film al lui Bruno Dumont, prezentat la Cannes şi proiectat în deschiderea ediţiei din 2018 a Bucharest International Experimental Film Festival, reinterpretează mitul eroinei într-un mod care ignoră monumentalismul cu iz hollywoodian. Le va plăcea mai ales celor ce sunt de părere că marile personalităţi devenite icoane în memoria colectivă nu trebuie reprezentate neapărat solemn în cinematografie, ci mai degrabă năstruşnic, ludic şi nonconformist.

Filmul despre copilăria şi adolescenţa Ioanei d’Arc devine un experiment vizual-muzical îndrăzneţ precum punerea în scenă a unei poveşti din secolul al XV-lea cu personaje ce se lasă absorbite de ritmurile sălbatice ale secolului XXI. Odată ajuns în sala de cinema, ai impresia că ai nimerit de fapt într-o sală de teatru, în care se pune în scenă un musical. Este genul de musical creat pentru a face un pariu legat de aducerea laolaltă a elementelor din epoci diferite printr-o abordare proaspată şi actualizată a miturilor despre eroii din alte epoci.

Jeannette, the Childhood of Joan of Arc este un spectacol în care nişte ciobăniţe în straie tradiţionale, oamenii din popor şi călugăriţele de pe vremea Ioanei d’Arc îşi exprimă emoţiile şi temerile stârnite de armatele invadatoare scuturandu-şi pletele pe ritmurile chitarei dezlănţuite. Toţi amintesc de nişte fani acaparaţi de transa întreţinută de un star rock. Din când în când mai apar şi rimele demne de rapper amator ale unchiului Ioanei d’Arc, speriat de comportamentul nepoatei sale.

Pe cât de modernă este muzica, pe atât de clasice sunt peisajele. Imaginile naturii sunt de o picturalitate luminoasă ce încântă ochiul, aşa cum erau cele din filmul precedent al lui Bruno Dumont (Ma Loute). Bruno Dumont a fost atât de preocupat de captarea peisajelor idilice încât ai impresia că musicalul în aer liber devine un tablou pastoral din alte vremuri, restaurat de un fan al formaţiei Metallica, dornic de a vedea personajele cuminţi, pictate după canoanele secolului al XV, lăsându-se cuprinse de energia pe care o dă rockul trăirilor puternice. Iar copilăria Ioanei d’Arc (din acest film) era plină de astfel de trăiri, care îi însoţeau viziunile sacre despre salvarea Franţei de invazia armatei engleze.

foto: bieff.ro

Ioana d’Arc în ipostaza copilei visătoare îşi cântă misiunea sacră, apoi începe să danseze precum o păstoriţă ghiduşă. Dansul din altă epocă se transformă brusc în gesturile unui rocker ce începe să dea frenetic din cap atunci când îşi vede idolii pe scenă. Deşi pare greu de crezut pentru unii, rockul electrizant şi pătrunzător se armonizează perfect cu liniştea degajată de peisajele bucolice şi coregrafia inspirată din dansurile tradiţionale. Nu ţi se părea nefiresc să o vezi pe copila Ioana d’Arc începând un dans popular, cu mişcări graţioase, apoi ţopăind cu tălpile goale prin nisip de parcă ar fi nimerit la un festival de rock organizat la Vama Veche.

Pe tot parcursul filmului o vei vedea pe copila Ioana d’Arc exprimându-şi prin mişcările corporale impetuoase dictate de heavy metal revolta şi trăirile induse de conştientizarea misiunii copleşitoare de salvatoare a Franţei. Ei i se alătură nişte călugăriţe pioase, care îşi scot acoperământul monahal pentru a-şi lăsa pletele să zboare în acordurile rock.

Totuşi, nonconformist nu înseamnă şi ireverenţios în acest film. Aşadar, pot sta liniştiţi cei ce o vor pe Ioana d’Arc învăluită în aura sfintei neprihănite, patrioate şi aspru sacrificate pe altarul datoriei. Rockul nu sună blasfemic. Dimpotrivă, chitara dezlănţuită (abraziv pentru cei ce nu sunt fani, însă divin pentru cinefilii rockeri) exprimă dramatismul contextului istoric al unui război ce aproape distrusese Franţa. Sunetele zguduitoare ale chitarei anticipează misiunea încheiată cu sacrificiul suprem, care nu este arătat în acest film ce se opreşte la adolescenţa Ioanei d’Arc, înaintea de plecarea ei spre câmpul de bătălie.

Văzând filmul, te intrebi dacă nu cumva Bruno Dumont le dă o palmă celor ce au considerat muzica rock un instrument satanic ori un atac asupra timpanului. Coloana sonoră creată de muzicianul Igorrr nu are doar rolul de a exprima întâlnirea inocenţei copilăreşti a protagonistei cu maturizarea înainte de vreme, prin asumarea unei misiuni ce implică acceptarea suferinţei pentru o cauză nobilă. Acordrurile rockului, ce devin din ce în ce mai intense, înlocuiesc dramatismul asociat unei desfăşurări narative a biografiei cutremurătoare. Pe toată durata filmului, Ioana d’Arc rămâne în acelaşi decor şi în acelaşi loc. În schimb, cei ce îi cunosc povestea pot anticipa acel amestec dintre un destin măreţ şi un final cumplit, cu ajutorul coloanei sonore a cărei intensitate devine răvăşitoare.

Bruno Dumont nu a realizat un film de acţiune, cu multe personaje sau scene dramatice, menite să reflecte prin continuitatea narativă biografia Ioanei d’Arc. Lipseşte finalul ce implică sacrificiul care a transformat-o într-o icoană a Franţei, deoarece regiziorul a fost captivat mai degrabă de momentul trezirii spirituale a Ioanei d’Arc prin conştientizarea misiunii.

Cu toate că poate fi catalogat drept excentric, teribilist sau penibil, filmul lui Bruno Dumont, ce transformă iconografia sacră într-un spectacol actual cu muzică, parodie subtilă şi dans le va părea cât se poate de credibil pentru imaginea copilăriei. Misiunea solemnă este primită cu entuziasmul copilului liber să se bucure de fiecare clipă în mijlocul naturii şi de confirmarea importanţei prin acordarea unui rol măreţ. De fapt, acest film ar putea fi considerat o îmbinare între un studiu neconvenţional de personaj, musical şi un one-woman-show. 80% din film o prezintă pe Ioana d’Arc uitându-se la cameră şi cântâdu-şi nealterata credinţă în salvarea divină a Franţei, zburdând şi dansând în momentul primirii şi acceptării misiunii de salvatoare cu entuziasmul copilăresc. Versurile mistice şi acordurile puternice ale muzicii compensează, în imaginarul spectatorului, absenţa unei succesiuni narative care să îi prezinte evoluţia de la copilărie la maturizarea ce a transformat-o în martira supremă a poporului ei.

Spectatorii obişnuiţi ca filmele despre marii eroi să fie încărcate de acel dinamism dublat de mesaje umaniste înălţătoare, formulate pe un ton plin de patetism, vor fi dezamăgiţi de noul film al lui Bruno Dumont. Aici, mesajele nu sunt exibate ostentativ şi clar. Misticismul şi mesajul pătrunzător ce însoţesc misiunea eroinei sunt rostite precum o incantaţie ludică, nicidecum expuse în replici filosofice.

Nu doar asupra structurii narativ-stilistice se îndreaptă nonconformismul lui Bruno Dumont. Viziunea lui devine atipică şi datorită actriţelor alese pentru a întruchipa cele două ipostaze ale Ioanei d’Arc – adolescenta şi copila. Spre deosebire de şarmantele şi carismaticele Ingrid Bergman, Florence Delay sau Milla Jovovici, a căror expresivitate de dive trece dincolo de ecran într-un mod seducător, actriţele Lise Leplat Prudhomme (copila) şi Jeanne Voisin (adolescenta) întruchipează o Ioana d’Arc mult mai credibilă, din popor, din rândul ţărănimii oropsite, dar încrezătoare în lumina călăuzitoare a unei misiuni divine.

Lise Leplat Prudhomme interpretează o Ioana d’Arc în perioada copilăriei aproape doar prin expresivitatea mimicii. Va reda emoţionant, prin chipul ce acaparează ecranul, momentul în care inocenţa gândirii magice specifice vârstei se îmbină cu seriozitatea unui copil mare, a cărui privire îndreptată spre viitorul promiţător asociat unei cauze trădează hotărârea demnă de maturizarea înainte de vreme. Neavând strălucirea asociată unui star internaţional, însă compensând prin autenticitate, actriţa Jeanne Voisin impune o imagine a Ioanei d’Arc la ajunse la vârsta adolescenţei mult mai apropiate de realitatea acelei epoci. O imagine plină de naturaleţe şi debarasată de grandoarea filmelor de box office.

Reacţiile stârnite de noul film al lui Bruno Dumont vor fi contradictorii. Într-un fel va fi receptat filmul de spectatorii din afara Franţei, care vor vedea în Ioana d’Arc o apariţie stranie, între istorie şi legendă, şi într-un alt mod se vor raporta la personaj cei ce o venerează. De fapt, Jeannette, the Childhood of Joan of Arc va invita la acelaşi gen de discuţie care urmează după fiecare spectacol în care o poveste clasică/legendă/carte din altă epocă a fost adaptată la valorile estetice ale secolului XXI. Unii se vor declara încântaţi, alţii indignaţi sau dezamăgiti. Însă toţi vor recunoaşte că nu au putut rata acest spectacol datorită curiozităţii stârnite de promisiuniea unei abordări actualizate a vieţii unei eroine sanctificate de memoria colectivă.


LYTE video

David Bowie Is – Un documentar special

Adriana Gionea
-
0
David Bowie Is – Un documentar special

Cele mai frumoase momente din cariera lui David Bowie alcătuiesc o retrospectivă plină de magie, strălucire, culoare şi energie, aşa cum erau toate apariţiile artistului. Regizorul Hamish Hamilton le oferă un regal celor seduşi de personalitatea lui David Bowie, de versurile sale şi de spectacolul nemaivăzut, oferit de fiecare dată când acesta urca pe scenă. Documentarul proiectat la Happy Cinema îi va face să-şi retrăiască momentele emoţionante din viaţă pe cei care au crescut alături de muzica lui Bowie şi să se îndrăgostească de el, apoi să-i caute albumele pe cei care abia acum îl descoperă.

Vei avea impresia că plonjezi în universul ameţitor al lui Bowie, univers devenit paradisul celor fascinaţi de relaţia dintre muzică, scenografie, teatru inovator şi design futurist. Regizorul Hamish Hamilton insistă asupra sincronizării suprarealiste dintre sunet şi impactul vizual straniu oferit de nuanţele tari ale machiajului şi ale costumelor extravagante, demne de acea reprezentaţie efervescentă prin care Bowie şi-a prins fanii în mrejele sale pentru totdeauna.

Documentarul David Bowie Is le dă dreptate fanilor care au spus mereu că David Bowie avea tot ce şi-ar fi putut dori un artist: un fler înnăscut în depistarea surselor de inspiraţie ce vor face din el un deschizător de drumuri, o dezinhibare totală în exprimarea ideilor excentrice, un stil propriu care să nu se demodeze niciodată, vizionarismul ce face dintr-un star un veritabil icon, curajul de a-şi asuma nonconformismul, şi mai presus de toate încrederea în abilitatea de a-şi influenţa admiratorii spunându-le că au dreptul, la rândul lor, să-şi descopere şi să-şi afirme convingător originalitatea.

Realizatorul documentarului a insistat asupra celei mai mari calităţi a lui Bowie: versatilitatea de cameleon, datorită căreia a ştiut să-şi regizeze impecabil metamorfozele, să se renventeze mereu, să simtă pulsul rebel al generaţiei lui, apoi să fie cu mult înaintea epocii sale, inventând el noile curente. Îl vei (re)descoperi astfel pe acel Bowie care declara despre sine I’m a born librarian with a sex drive. Un David Bowie gata să profite de numeroasele surse de inspiraţie din domenii diferite şi să integreze elemente dintr-o varietate de stiluri, genuri şi curente artistice. Iar cameleonul David Bowie nu ar fi fost apreciat la adevărata lui valoare dacă nu ar fi conştientizat un adevăr vital pentru succesul lui: că transformarea sa continuă nu ar fi fost posibilă dacă el nu ar fi profitat de tot ce avea mai bun de oferit acea perioadă în care s-au sincronizat muzica, artele performative şi experimentele ce schimbau lumea modei şi percepţia asupra culorii, identităţii sau graniţelor estetice dintre sexe.

La baza documentarului a stat expoziţia David Bowie Is, organizată la Victoria& Albert Museum. Au fost expuse obiecte personale, despre care puţini ştiau, costumele faimoase, notiţe secrete, fotografii, schiţe pentru decoruri sau picturi realizate de Bowie în anii petrecuţi la Berlin. Curatorii expoziţiei, Victoria Broackes şi Geoffrey Marsh, s-au ridicat la nivelul celebrităţii lui Bowie. Această expoziţie a strâns cel mai mare număr de vizitatori de la înfiinţarea muzeului, nelipsit de pe lista celor ce vizitează Londra.

Expoziţia demonstrează încă o dată că David Bowie poate fi considerat artistul din generaţia lui care a ştiut cel mai bine să profite de schimbările care au sincronizat muzica, teatrul avangardist, arta spectacolului şi inovaţiile propuse de acei designeri care au schimbat mentalităţi şi canoane. A şocat prin stilul său, câştigând astfel notorietatea de care au parte doar rebelii vizionari. A incitat la nesupunere faţă de vechile standarde estetice menite să definească diferenţele dintre feminin şi masculin. A transformat în avantaj părerile ostile, însă a ştiut să fie mai mult decât o apariţie care scandaliza prin stilul androgin expus cu siguranţa de sine şi îndrăzneala fără precedent la un artist din mainstream.

Regizorul a vrut să imortalizeze exponatele, sălile, decorurile şi reacţiile vizitatorilor astfel încât să le facă dreptate şi fanilor ce nu au avut ocazia de a vizita această expoziţie, prezentată într-un turneu internaţional ce a inclus doar marile capitale şi metropole celebre. Pentru a reda atmosfera magică oferită de latura multimedia interactivă a expoziţiei şi pentru a surprinde legătura dintre obiecte şi evoluţia artistică a lui Bowie, regizorul a intercalat imaginile cu exponatele şi interviurile luate de curatorii expoziţiei unor personalităţi care l-au cunoscut sau l-au admirat pe Bowie.

Creatorul de modă Kansai Yamamoto îţi va povesti despre surprinzătoarea întâlnire cu David Bowie şi despre faimosul costum asociat cu Aladdin Sane. Muzicieni şi profesori, dar şi fani ajunşi celebri te vor face să înţelegi influenţa colosală a lui David Bowie asupra unor adolescenţi din cartierele cenuşii ale Angliei, care până atunci se temeau să iasă din mulţime prin originalitatea ideilor creative ce vizau ţinutele vestimentare, dansul, muzica sau profesia aleasă.

David Bowie le-a demonstrat tinerilor născuti la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când Marea Britanie se confrunta cu mari probmele sociale şi financiare, că pot avea o viaţă interesantă, în care arta să joace un rol important. David Bowie avusese curajul de a se îndrepta spre o carieră în lumea artei. Poate fi considerată prima lui extravaganţă într-o perioadă în care părinţii responsabili le repetau obsesiv copiilor că nu pot avea o viaţă decentă dacă nu vor urma profesii clasice, serioase. Bowie a îndrăznit să iasă din mulţimea pragmatică, pe care experienţa vieţii pline de lipsuri de după Război a învăţat-o să aleagă siguranţa cu preţul monotoniei şi al conformismului.

Tinerii din generaţia noastră îl admiră pe Bowie ca pe un muzician ajuns un fashion icon ce nu s-a demodat, şi care i-a inspirat pe artiştii lor preferaţi, care domină topurile actuale. Tinerii din anii’60 şi ’70 vedeau în Bowie confirmarea unei alegeri corecte: aceea de a fi diferiţi de părinţii lor, de a-şi afirma liber creativitatea, de a se simţi confortabil urmându-şi propria chemare şi găsindu-şi un stil care îi făcea să fie consideraţi diferiţi de majoritate.

Începutul documentarului face referire la acea Londră a primei generaţii de boemi ce îndrăzneau să se bucure de ispitele vieţii de noapte şi de plăcerile oferite de noua libertate cucerită după austeritatea din anii ’40. Este Londra barurilor de jazz şi a cartierelor devenite primele bastioane ale noului val de artişti nonconformişti de după Război. Aşadar, Bowie s-a format în atmosfera londoneză din romamul Absolute Beginners, transformat într-un film al cărui soundtrack va fi asociat cu vocea sa cântând nonşalant versurile piesei cu acelaşi nume.

Abia când te laşi ghidat de camera de filmat şi de povestirile celor influenţaţi de el îţi dai seama că marea contribuţie a lui Bowie în muzică, pe lângă inovatoarele piese fredonate de fiecare generaţie, a fost de fapt curajul de a înlătura elementul care ar fi putut inhiba creativitatea multor artişti ce i-au urmat: teama de inadecvare, de a fi considerat bizar sau deviant. Această dorinţă a lui Bowie de a le arăta fanilor că normalitatea include şi curajul de a fi original poate fi considerată de fapt tema centrală a expoziţiei. Hiturile alese pentru a te însoţi de-a lungul încăperilor unde au fost expuse obiectele, varietatea exponatelor şi amenajarea spaţiului astfel încât să-ţi permită imersiunea efervescentă în universul vizual al lui Bowie îţi spun acelaşi lucru: Fii ceea ce vrei să fii, chiar dacă vei fi neînţeles, criticat sau ironizat! Bucură-te de creativitate pentru a scăpa de apăsarea monotoniei şi a mediocrităţii!

Asa cum există mai mulţi David Bowie – expoziţia îi invită pe vizitatori să se întrebe cine a fost de fapt David Bowie: muzician, showman, şaman, creator de stiluri hibride ce îmbină performance-ul, scenografia avangardistă, pictura şi teatrul experimental – tot aşa există mai multe unghiuri de abordare a biografiei şi a influenţei sale. Valoficând importanţa obiectelor expuse la Victoria&Albert Museum, regizorul Hamish Hamilton a vrut să-l prezinte pe acel David Bowie plin de magnetism, carismatic şi provocator, care în ciuda ipostazei de idol desprins dintr-o compoziţie suprarealistă, a reuşit să fie cât se poate de aproape de fani. Pentru ei a fost asemenea unui profesor care le dă încredere în puterea de a face lucruri extraordinare cu viaţa lor, folosind arta, sub toate formele ei, mai mult sau mai puţin nebuneşti. Îţi va rămâne în minte declaraţia unei adolescente după ce a simţit ghiduşia, entuziasmul proaspăt şi sensibilitatea din scrisul de copil al lui David Bowie, păstrat pe o foaie cu versurile unei piese celebre: Mă încurajează să  mă apuc de scrierea propriul cântec.


LYTE video

Poţi citi şi Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

 

Jumatate de viata – Capcanele prieteniei din adolescenta

Adriana Gionea
-
1
Jumatate de viata – Capcanele prieteniei din adolescenta

Care Santos face parte din categoria scriitoarelor ale căror nume apărute pe coperţile unor cărţi echivalează cu promisiunea unei poveşti ce se citeşte pe nerăsuflate, dar care, la sfârşit, face apel la răbdarea necesară unei discuţii cu tine însuţi. Pe cât de apăsătoare sunt dramele personajelor sale, pe atât de mult sporeşte plăcerea lecturii, deoarece ştie cum să dozeze acea devoalare vitală a unui mister şocant, cum să integreze detaliile picante din istoria oraşului de suflet (Barcelona) şi când să devieze dramele năucitoare spre o turnură neaşteptată, care poate conserva umanitatea în epoci dezumanizante.

Jumătate de viaţă confirmă un talent preţios al scriitoarei catalane, reflectat şi de romanele anterioare traduse în limba română: acela de a-şi fideliza cititorii, atât pe cei ce vor doar o poveste, una trepidantă, cu secrete, complicităţi şi teme controversate legate de un oraş (poate prea) încărcat de istorie, dar mai ales de istorii personale – Barcelona, cât şi pe cititorii pentru care un roman bun trebuie să scoată la suprafaţă amănuntele tulburătoare din istoria zbuciumatului secol XX.

Câştigător al Premiului Nadal în 2017, romanul Jumătate de viaţă are toate ingredientele unei poveşti suculente, ispititoare şi deopotrivă răvăşitoare despre acea relaţie de prietenie şi complicitate feminină care va fi pusă la grea încercare într-un moment de cotitură pentru cele cinci protagoniste. Aceste ingrediente sunt evenimentul care schimbă destine (mai mult sau mai puţin asumat de cea care îl provoacă pentru a-şi testa puterea), trădarea şi toate acele schelete din dulap, scoase la lumină după ani de zile. Nu lipseşte nici suspansul care te face să simţi că ai intrat în sevraj dacă obligaţiile cotidiene te forţează să amâni continuarea lecturii.

În centrul evenimentelor dramatice, prezentate în asa fel încât cititorul să simtă nevoia de a-şi pune întrebări pentru a-şi da seama în ce măsura seamănă (sau nu) cu personajul admirat, dar şi cu acela detestat, se află cinci prietene: gemenele Olga şi Marta, Lolita, Nina şi Julia. Ele au fost alese pentru a reprezenta mai multe tipologii umane şi atitudini în raport cu pericolul şi luarea unor decizii rapide, care plasează personajele în tabăra celui curajos sau în a laşilor ce nu îşi asumă niciodată nimic, nici măcar în relaţia cu ei însişi.

Olga, poreclită Grăsunica, este genul de persoană care îşi ascunde vulnerabilitatea şi teama de abandon prin replici răutăcioase şi prin obsesia pentru putere. Va inventa jocuri în care să le domine pe celelalte şi va suferi din cauza kilogramelor în plus până în clipa în care vizionarea filmului Pe aripile vântului o va determina să ţină regimul care să o transforme într-o femeie cuceritoare precum Scarlett O’Hara. Va urca pe scara socială şi o va lăsa în urmă pe adolescenta complexată. Va duce viaţa femeii din înalta societate, fără griji şi care nu-şi refuză nici un răsfăţ…până când reapariţia colegei devenite victima răutăţii ei îi va destrăma imaginea iluzorie inventată despre ea însăşi.

Marta, sora geamănă a Olgăi, va deveni o vedetă, în ciuda preferinţei pentru o existenţă discretă. Va cunoaşte, pe lângă glorie, şi acea suferinţă a femeii divorţate într-o perioadă în care divorţul era sinonimul ruşinii, al eşecului şi al nefericirii ce surpa stima de sine. Opusul Martei, Nina, fiica unor afacerişti ce nu prea aveau timp şi de creşterea copiilor, ajunge să descopere secretele care o vor transforma într-o femeie veşnic tânără, dezinvoltă precum Samantha din Sex and the City. Independentă, îndrăzneaţă şi provocatoare, aflată înaintea vremurilor ei, Nina are privilegiul de a-i cunoaşte personal pe idolii tinerelor din generaţia ei – componenţii trupei Beatles. Lola, devenită cea mai apropiată prietenă a Ninei, va trăi o poveste de iubire atipică. La fel de atipică (pentru Spania acelor vremuri) poate fi considerată şi evoluţia Juliei, cea mai săracă dintre cele cinci prietene. Julia era tipologia orfanei căreia majoritatea îi prevedeaa un viitor mizer, mai ales după un eveniment petrecut într-o noapte din vara lui 1950, despre care prietenele ei doar bănuiesc, însă nu îndrăznesc să întrebe mai multe.

Evenimentele care sporesc plăcerea lecturii sunt cu atât mai intense cu cât se petrec în adolescenţă. Pentru cele cinci protagoniste ale romanului, adolescenţa era perioada marii nevoi de a stabili relaţii solide, vindecătoare şi cât se poate de securizante. Dar mai este şi perioada tentaţiei de a distruge relaţiile hrănitoare într-o secundă, atunci când apar dezamăgirea, insecuritatea generată de complexe, furia sau acţiunile impetuoase de recâştigare a poziţiei privilegiate în ierarhia grupului. Însă ele trăiesc o adolescenţă ingrată, aşa cum poate fi într-o epocă a dictaturii – cea instaurată de generalul Franco în Spania. Era o epocă a cenzurii ce se instaurase până la urmă şi în viaţa personală, o perioadă a cârdăşiei dintre dictator şi Biserică. Protagonistele sunt nevoie să îşi petreacă anii primelor descoperiri vitale pentru stima de sine a femeii ce vor deveni într-un internat destinat fetelor de familie bună, condus de nişte călugăriţe rigide şi puritane.

Aşa cum era de aşteptat, şcoala-internat pentru noua burghezie simpatizantă a lui Franco devine mediul propice pentru dezvoltarea celor mai puternice relaţii de prietenie, consolidate de nevoia de apartenenţă ca arma împotriva însingurării care duce automat la vulnerabilitate în faţa adulţilor severi. Dar această fidelitate puternică din relaţia de prietenie mai este şi cauza unor acţiuni care, deşi par nişte răutăţi copilăreşti inofensive, pot duce la urmări grave, deoarece în acest mediu format la confluenţa dintre dictatură, dogmă şi bigotism sentinţele pot fi disproporţionate, iar normalitatea un păcat de neiertat. Din această normalitate specifică vârstei fac parte oscilaţia între loialitate şi rivalitate, dintre admiraţia nemărturisită şi antipatia inexplicabilă în relaţia cu aceeaşi persoană, dorinţa de a testa limitele, personale, ale grupului, ale relaţiei cu autoritatea, dar mai ales ale indestructibilei loialităţii în cercul de prieteni.

Loialitatea este testată prin clasicul joc Adevăr sau provocare, ce ia o turnură imprevizibilă din cauza dorinţei de putere manifestate de Olga, una dintre eleve, care transformă jocul într-un ritual în care sacralitatea, sfidarea interdicţiilor, flirtul cu pericolul şi umilirea se amestecă pe cât de provocator pentru cititor, pe atât de înspăimântător pentru cele cinci personaje feminine. Prezenţa Olgăi aminteşte de coabitarea stranie, în interiorul aceleiaşi persoane, a nevoii de afecţiune şi a cruzimii. Iar această coabitare fascinantă şi ofertantă pentru un scriitor iese la suprafaţă cum nu se poate mai bine în ultima noapte petrecută de ea şi de sora ei în internatul unde guverna severitatea călugăriţelor.

Evenimentul învăluit în misterul a cărui devoalare este amânată se petrecuse în acea noapte în care despărţirea promitea să unească prietenia în urma ducerii la bun sfârşit, de către fiecare protagonistă, a unei misiuni riscante. Posibilitatea unui refuz de a participa, dictat de instinctul de conservare, era de neacceptat, deoarece echivala cu excluderea umilitoare din grup. Să nu uităm că personajele sunt aruncate într-o lume închisă, unde legăturile umane ce oferă validare sunt rare, iar excluderea din grup devine căderea în hăul singurătăţii insuportabile la 14 ani. Aşadar, fiecare se aruncă în situaţia riscantă, însă doar una dintre ele suportă consecinţele unei întâmplări ştiute doar de ea şi tăinuite timp de 30 de ani, până la reunirea grupului, când Franco şi călugăriţele malefice nu mai erau la putere.

Întâmplarea din noaptea care a schimbat destine este acel element care întreţine suspansul şi te face să citeşti fiecare pagină în aşteptarea indiciului care să te ia prin surprindere şi care să te zguduie. Care Santos are această abilitate de a te împiedica să abandonezi lectura deşi bănuieşti că te aşteaptă nişte descoperiri şocante despre natura umană în vremea dictaturii. Foloseşte umorul, deoarece toate cele cinci personaje pot oferi nişte replici spumoase în momente neaşteptate, când amarul, revolta şi reproşurile apăsătoare promit să atingă nişte cote alarmante.

Poţi considera episodul dramatic din ultima noapte petrecută împreună de cele cinci prietene acel pretext folosit de Care Santos pentru a lega istoria personală a personajelor de marea istorie. Această legătură este nelipsită din romanele sale dedicate Barcelonei. Vei descoperi atât fantomele unei dictaturi condamnate de istorici în manuale– cea a lui Franco, dar şi una trecută multă vreme sub tăcere – cea a clerului solidar cu fasciştii, cu dictatorii. S-a întâmplat în Italia, în Spania lui Franco, în Portugalia lui Salazar. Însă modul în care scriitoarea catalană aminteşte de ruşinoasa complicitate a clerului ţine de intimitatea confesiunii dramelor personale. Nu vei auzi sentinţe împotriva călugăriţelor ce şi-au uitat menirea. Nu este nevoie de aceste sentinţe. Lecţia supravieţuirii şi a demnităţii oferite de una dintre protagoniste nu are nevoie de acuze, ci doar de expunerea veridică, extrem de realistă, a concepţiei uluitoare despre iertare.

Jumătate de viaţă ar putea fi la fel de bine şi o lectură cathartică pe tema iertării. Însă iertarea nu este abordată nerealist sau naiv, aşa cum găseşti în pledoaria oamenilor ce se mint pe sine, ci se vorbeşte despre iertare aşa cum le place unor cititori neîndurător de sinceri cu ei înşişi: prin recunoaşterea imposibilităţii de a justifica răul făcut. Pentru unul dintre personaje, iertarea îşi are propriul mecanism absurd care ajunge să capete sens după ce sunt parcurse nişte etape la finalul întâlnirii de după 30 de ani de la noaptea care a schimbat destinul uneia dintre cele cinci prietene. Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda acest roman de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Citeşte şi Muza – Poveştile tabloului misterios

Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Muza – Povestile tabloului misterios

Femeia inventata – O adori sau o detesti

The Poetess – Reusita beduinei participante la un talent show din tara petrolului

Adriana Gionea
-
0
The Poetess – Reusita beduinei participante la un talent show din tara petrolului

Unii pot obliga o femeie să poarte văl pentru a nu fi atacată de fundamentalişti, dar nu o pot obliga să devină ea însăşi o fundamentalistă. O dovedeşte o poetă din Arabia Saudită, pe nume Hissa Hilal. Tot ea le demonstrează occidentalilor că sub un văl negru de nălucă sumbră se pot ascunde o minte ascuţită, o educaţie sofisticată, multă iubire pentru cultură şi tot atâta revoltă împotriva celor ce deformează mesajul Islamului pentru a-l transforma în instigare la ură şi în teroare.

Prezentat în cadrul ediţiei din 2018 a festivalului One World Romania, documentarul The Poetess are impactul unui film care schimbă percepţii şi la care se va face mereu referire când se va discuta despre lumea arabă şi despre cultura islamică, dincolo de prejudecăţi. Îţi va arăta un episod inedit din lupta femeilor din Arabia Saudită pentru a se face auzite. Datorită abordării pline de sensibilitate, dar şi de rime cu tâlcuri usturătoare, ceea ce părea a fi încă o imagine previzibilă a femeii arabe nevoite să se supună legilor aspre ale fanaticilor ce o vor ignorantă şi acoperită din cap până-n picioare, de parcă trupul şi chipul sunt chemarea păcatului, se transformă într-un documentar plin de amănunte “excentrice”, gata să te ia prin surprindere în mod plăcut.

Prima excentricitate ce îi atrage atenţia occidentalului nu este dorinţa unei beduine de a se afirma în lumea artelor moderne, ci emisiunea-concurs la care vrea să participe aceasta. Emisiunea se numeşte Poetul milionar (Million’s Poet) şi este considerată replica din spaţiul arab dată unor talent show-uri precum American Idol.

Beneficiind de un buget grandios şi de un decor pe măsură, ce îmbină tehnologia avansată, orbitorul joc de lumini ce transformă studioul într-un spectacol ameţitor şi copleşitor, ademenirea abilă în stilul marketingului occidental, strălucitoarea opulenţă orientală şi elementele culturii tradiţionale, concursul Poetul milionar pare un experiment suprarealist într-o lume actuală, considerată prea dură pentru versificatori. La fel de suprarealistă ar putea părea şi asocierea dintre cuvintele poet şi milionar într-o societate orientală blamată de occidentali pentru etalarea ostentativă a opulenţei incompatibile cu spiritualitatea şi libertatea creatoare.

Această emisiune, dincolo de formatul extravagant ce poate fi considerat un kitsch care deformează armonia artei arabe, ne reaminteşte că lumea islamică a păstrat cultul pentru poezie. În această lume supusă unor legi ostile cuvântului liber, oamenii nu se sfiesc să venereze curajul subversiv al poeţilor, cărora li se iartă asprimea ironiei. Nu întâmplător emisiunea are un succes colosal, reflectat de audienţa formată din 70 de milioane de telespectatori vorbitori de limbă arabă.

În galeria poeţilor subversivi poate intra şi Hissa Hilal, dintr-un neam de beduini. Prezenţa ei naşte controverse, dar şi multă simpatie. Atât juriul cât şi telespectatorii sunt uimiţi şi cuceriţi imediat de evoluţia ei, dar nu (doar) datorită faptului că este prima femeie care ajunge în finala concursului, adesea considerat un teritoriu masculin, ci datorită versurilor inteligente, ce îmbină sensibilitatea poeziei tradiţionale cu mesajul actual, ferm şi tăios împotriva fundamentalismului şi atitudinii misogine. Rimele poetei Hissa Hilal, care foloseşte pseudonimul Ramia pentru a nu-şi pune familia în pericol, dinamitează tabuuri şi atacă probleme incomode. Însă fără declaraţii impetuoase lipsite de consistenţa ideilor, ci doar printr-o luciditate ce demonstrează că protestul nu exclude dialogul cald şi tactul, în ciuda mesajului cu efect exploziv în mediile tradiţionaliste.

Celelalte elemente considerate nişte curiozităţi de occidentalii ce privesc acest documentar sunt legate de biografiei Ramiei. Deşi regulile şi teama de atacurile fanaticilor îi impun purtarea unei burka, din cauza căreia doar ochii i se zăresc, Ramia este mult mai norocoasă decât alte femei din ţara ei, Arabia Saudită. Are un soţ care îi încurajează pasiunea pentru literatură, el însuşi povestindu-i despre personajele lui Garcia Marquez. Acest soţ a înfruntat familia conservatoare pentru a-i permite Ramiei să participe la Poetul milionar. Un alt element care uimeşte precum o revelaţie despre o altă cultură adesea blamată este pasiunea unei beduine pentru poezie, pasiune devenită o moştenire transgeneraţională.

Abia când vedem documentarul regizorilor Stefanie Brockhaus şi Andreas Wolff, mulţi dintre noi ne dăm seama că ştim prea puţin despre arabii ce trăiau în deşert înainte ca societatea să se schimbe odată cu descoperirea şi exploatarea preţioaselor resurse de petrol ce au dus implicit la dezvoltarea oraşelor cu aspect futurist, spre care s-au îndreptat copiii şi nepoţii beduinilor. Cei pentru care beduinii sunt nişte sălbatici, primitivi şi barbari sau ignoranţi, decuplaţi de la civilizaţie vor fi surprinsi să afle că sunt sensibili la frumuseţea vieţii şi la duioşia poeziei şi că nu şi-au ţinut partenerele sau fiicele prizoniere. Mai mult, femeile beduine sunt preocupate de poezie, folosind versurile incisive pentru a-şi manifesta revolta sau trăirile puternice ori de câte ori se simt neînţelese în relaţia de cuplu.

Ramia aminteşte de beduinele din familia ei, care aveau chipul descoperit, părul lăsat liber în bătaia vântului şi cutreierau nestingherite deşertul, asumându-şi libertăţile unor femei aprige. Explică totodată cum s-a ajuns la obligativitatea vălului chiar şi în oraşele arabe moderne. Vălul era pentru strămoşii ei un obiect vestimentar care îşi avea utilitatea doar în deşert (nicidecum în mediul urban). Aici, printre dune, vălul era purtat doar pentru a le apăra pe femei de ravagiile soarelui puternic sau de răpitorii din triburile rivale. În timp ce femeile din generaţiile trecute puteau fi mai relaxate din punct de vedere vestimentar în spaţiul exterior, femeile din generaţia Ramiei au suportat reguli mult mai rigide. Pentru ele, vălul a devenit o armă a fanaticilor împotriva libertăţii.

În paralel cu suspansul legat de evoluţia Ramiei în concurs, întreţinut de controversele iscate, sunt prezentate, prin cuvintele acesteia, momentele de cotitură ce au dus la instaurarea terorii de către fanatici. Poeta Ramia, vorbitoare de limba engleză, se dovedeşte a fi bine informată şi conştientă de importanţa momentelor istorice în timpul cărora s-au sincronizat, pe toate continentele, acţiunile ce au permis emanciparea şi eliberarea de convenţii, chiar şi cu preţul scandalizării. Se declară o adeptă a schimbărilor din anii ’70, pe care îi considerase ideali pentru artiştii din întreaga lume.

Intercalând amintirile despre copilăria Ramiei cu imagini de arhivă în care femeile arabe din anii ’70 dansau dezinvolte în emisiuni TV alături de bărbaţi, purtând haine occidentale şi având un machiaj asemănător starurilor de la Hollywood, precum şi interviuri cu elevele din trecut, care declarau că preferă să iasă din casă fără a purta burka, regizorii te fac să descoperi o altă lume arabă. Este o lume cosmopolită şi deschisă, care a devenit victima unor calcule politice meschine, ce deturnau mesajele islamice în direcţia fanatismului şi a urii faţă de femeile emancipate, cum este şi Ramia.

The Poetess este o perspectivă inedită şi atipică nu doar asupra femeii şi feminităţii care se vor auzite în lumea islamică patriarhală, ci şi asupra modului în care sunt percepuţi arabii în lumea occidentală. Ramia îmbină respectul faţă de moştenirea beduină cu dragostea faţă de cultură, o dragoste în care vei regăsi deschiderea intelectualei cosmopolite. Ramia are o percepţie elevată asupra legăturii dintre om şi religie, compatibilă cu toleranţa şi modernitatea. Înţelege cultura islamică, la care face referire prin cuvintele şi amărăciunea celei ce sesizează diferenţa dintre spiritualitatea celui educat şi oportunismul politic al fanaticilor.

Multe scene ale documentarului te impresionează prin calmul femeii arabe oprimate în ţara natală şi judecate aspru de cei din afara spaţiului islamic din cauza atacurilor teroriste. Ramia este conştientă atât de problemele cauzate de fundamentaliştii ce se declară musulmani adevăraţi, cât şi de lipsa de informare a occidentalilor cu privire la cultura islamică, demonizată în mass-media. Participarea ei la Poetul milionar a devenit o ştire propagată în presa internaţională, care a transformat-o într-o portavoce a femeilor musulmane. Ramia afirmă că a primit şi multe mesaje de susţinere (nu doar de ameninţare) de la musulmanii din întreaga lume, ce s-au bucurat că presa internaţională a prezentat o femeie care demonstrează că în spatele unui văl nu se ascund neapărat mesaje ce incită la ură şi la cotropirea lumii occidentale.

Poeta devine simbolul musulmanului educat şi modern, al unei lumi tolerante şi deschise, în ciuda regulilor stricte impuse de fanatici. Regizorii au meritul de a-l apropia pe spectatorul occidental de lumea saudiţilor blamaţi din cauza legilor nedrepte cu femeile. Legătura emoţională, plină de sensibilitate, dintre protagonistă, cultura ţării ei şi cinefili se face printr-un ton ce îndeamnă mai degrabă la dialog şi la informare, nu la blamare. Prin tonul cald, ochii pătrunzători şi blânzi ce sfidează opacitatea veşmântului sufocant şi prin acea naturaleţe a confesiunii la feminin, Ramia îţi prezintă o Arabie Saudită care nu a fost întotdeauna atât de strictă, nici măcar cu femeile din lumea beduinilor. Argumentele ei sunt unele istorice, bine susţinute prin fotografiile şi filmările de arhivă adunate de regizorii Stefanie Brockhaus şi Andreas Wolff.

Ramia surprinde exact momentul în care marea istorie a intrat în mica istorie a fiecăruia, atunci când s-a trecut de la politica tolerantă faţă de femeile ce doreau să se manifeste în spaţiul public la rigiditatea care a distrus armonia din relaţiile dintre acestea şi bărbaţi, perturbând astfel şi armonia din spaţiul familial. Un mare merit îl au şi regizorii care, prin modul în care au filmat chipul Ramiei acoperit de văl, au reuşit să redea expresivitatea, candoarea şi demnitatea nu doar a femeii arabe implicate în lupta pentru libertate, ci şi a unei lumi devenite victima propriei faime bazate pe sumele exorbitante asigurate de petrol, o lume adesea etichetată negativ şi asociată cu terorismul.

Lansarea documentarului s-a sincronizat cu ştirile despre tentativele noului suveran al Arabiei Saudite de a moderniza societatea, reducând controlul exercitat de clericii fundamentalişti şi de adepţii lor asupra vieţii private şi asupra femeilor care vor să devină independente, iar aceste aspect este menţionat şi de regizori. În ciuda lungului drum spre libertate al femeilor din mediile arabe tradiţionaliste, documentarul îţi dă speranţă deoarece leagă emanciparea de nevoia exprimării prin artă, prin frumos. Revolta nu incită la violenţă, ci devine o sursă de inspiraţie, care descurajează barbaria.


LYTE video

Citeşte şi Căsătorie de plăcere – Un Maroc al poveştilor greu de uitat

Eu sunt Malala – Povestea fetei care a luptat pentru educaţie

Casatorie de placere – Un Maroc al povestilor greu de uitat

Eu sunt Malala – Povestea fetei care a luptat pentru educatie si a fost impuscata de talibani

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026