Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 37

Editor's pick

Ultimele

Patti Cake$ – O Adele in lumea Hip-Hop

Adriana Gionea
-
0
Patti Cake$ – O Adele in lumea Hip-Hop

Ce s-ar întâmpla dacă Eminem s-ar transforma într-un duh şi ar intra în corpul lui Adele, făcând-o să scoată rime obraznice într-un ritm ameţitor, în locul versurilor sentimentale? Păi s-ar naşte Patti Cake$, numită şi Killa P – un personaj de care te îndrăgosteşti din primele minute ale filmului datorită interpretării memorabile oferite de actriţa Danielle Macdonald, aflată la primul ei rol. De fapt, Patti Cake$ este genul de film care se sprijină pe interpretarea unei actriţe compatibile cu genul de personaj feminin care te cucereşte printr-un amestec irezistibil de umor caustic, inventivitate, expresivitate şi candoare.

Cine este Patti Cake$? O dulceaţă pişicheră ce vrea să devină rapperiţă. În aşteptarea faimei, derulează în mintea ei imagini ale gloriei ce iau forma unor fantezii desprinse din videoclipurile în care Hip-Hop-ul are nevoie de nişte decoruri opulente şi de efecte speciale grandioase. Patti ştie că nu poate obţine această glorie decât prin confirmarea dată de un maestru afro-american. El trebuie să îi ofere legitimitate după ce o ia sub aripa sa protectoare şi să o prezinte marelui public într-un ceremonial solemn cu blink-blink-uri şi mulţimi hipnotizate de rimele cathartice pentru visătorii născuţi la periferie. Seamănă puţin cu povestea lui Eminem? Până la un punct, da.

Patti Cake$ a fost poreclită şi Feminem într-un articol al revistei Rolling Stone. Şi Patti Cake$, şi Eminem au probleme cu mamele, doar că Patti Cake$ mai are doi aliaţi ce o încurajează, compensând neglijenţa maternă – cel mai bun prieten, devenit şi coleg de scenă, şi o bunică oscilând între atitudinea ursuză şi hâtrenie, despre care alţii ar spune că este o babă nebună, adică una cool, gata să aplaude rimele mai mult decât obraznice ieşite din gura nepoatei. Şi Patti, şi Eminem vin din medii defavorizate şi din familii cu taţi absenţi şi fără multe perspective. Totuşi, spre deosebire de albul Eminem, alba Patti Cake$ trebuie să îşi croiască singură un drum în lumea visurilor – industria Hip-Hop. Nu corpul iesit din tipare îi stă în cale. Missy Elliott este dovada că perseverenţa şi creativitatea pot sparge gheaţa ce desparte anonimatul din underground de faima din zona mainstream, unde se vinde adesea (doar) o imagine sexy.

foto: www.rogerebert.com/reviews

Patti Cake$ are un obstacol mult mai greu de trecut: absenţa unui Dr. Dre care să creadă în talentul unei albe care vrea să facă rap. Spre deosebire de Eminem, Patti Cake$ nu numai că nu este ajutată de un afro-american consacrat în lumea rap-ului, dar este şi umilită. Este numită un cultural vulture de un producător cu mentalitate de nabab plecat din ghetou şi devenit un guru cu bijuterii supradimensionate şi mansion opulent demn de etalat la MTV, şi care decide ce aspiranţi merită să fie noile staruri ale muzicii rap.

În spatele filmului se află renumitul regizor de videoclipuri Geremy Jasper. Implicarea unui regizor ce nu este deloc străin de culisele industriei muzicale se simte nu doar în coloana sonoră demenţială, ce îmbină Hip-Hop-ul cu elemente de hard rock abraziv, sau în scenele precum nişte videoclipuri suprarealiste, ce exprimă fantasmele de glorie ale lui Patti, ci şi în modul în care a fost gestionat cockailul ce asigură succesul de casă al unui astfel de film – o poveste de viaţă dramatică + un personaj feminin inteligent, care trebuie să lupte pentru a fi acceptat din cauza kilogramelor în plus + originalitatea + intervenţia salvatoare a personajului masculin special, care dă sarea şi piperul unei astfel de poveşti.

Regizorul ştie cum să pună în valoare calităţile actriţei din rolul principal, care are toate şansele să fie distribuită şi în alte filme deoarece are acel amestec dintre carismă, expresivitate facială, umor şi autenticitate care transformă fiecare scenă într-un spectacol. Şi tocmai pentru a nu irosi calităţile actriţei Danielle Macdonald într-un film ca toate celelalte despre tinerele supraponderale ce se luptă pentru a le fi luate în considerare talentele, regizorul mută atenţia de la situaţia de viaţă apăsătoare spre adevăratul mesai al filmului, ce ţinteşte satiric spre industria ce duce în derizoriu muzica de protest. Acest mesaj este exprimat cel mai bine de personajul masculin de care se îndrăgosteşte Patti Cake$: Nu te încrede în falşii profeţi!, referindu-se la starurile hip-hop (ajunse producători) ce aleg zona comercialului, venerate datorită puterii etalate prin stilul de viaţă în care luxul străluceşte ostentativ.

foto: trailer/Youtube

Decizia de a lăsa muzica în prim-plan debarasează povestea de clişeele şi de contrastul dintre mizeria sordidă în care se zbat marginalii şi gloria ce îi propulsează din ghetou direct în cartierele selecte – un contrast mult prea des folosit, şi care distruge autenticitatea unui astfel de personaj ce face muzică în primul rând de dragul mesajului şi care-şi spune sufletul fragil în rime precum o torpilă. Viaţa grea de care Patti Cake$ are parte nu este prezentată sufocant. Ea nu doarme pe sub poduri, nu face parte dintr-o dubioasă bandă de cartier şi nici nu are un comportament audostructiv, în care fragilitatea este mascată de ură şi de agresivitate. Este mult prea inteligentă pentru a fi o bătăuşă ce vrea să îşi ascundă vulnerabilităţile. Nici măcar modul în care decide să reacţioneze până la urmă când oamenii o umilesc din cauza kilogramelor în plus nu este unul banal, oferind una dintre cele mai bune şi imprevizibile scene ale filmului. De fapt, modul în care personajul îşi gestioază frustrările îi face să aprecieze rolul Hip-Hopul-ui până şi pe cei ce asociază acest gen de cu primitivismul, vulgaritatea, delicvenţa şi agresivitatea.

Ai spune că Geremy Jasper a avut curajul nesăbuit de a miza pe autenticitatea unui film despre ascensiunea în lumea Hip-Hop-ului a unui personaj feminin diferit. Patti Cake$ ce are două trăsături care nu corespund percepţiei colective legate de un veritabil aspirant la notorietatea şi la respectul din această lume: este albă şi nu a trecut prin etapele ce le-au călit pe multe staruri din industrie, care au în spate o poveste – adică nu a cunoscut viaţa dură a celui având cazier, nişte vicii grele la activ şi o faimă de mic interlop ce şi-a salvat sufletul prin muzică.

Patti Cake$ are doar nişte rime explozive, nicidecum o viaţă periculoasă, traită în umbra societăţii. Dimpotrivă, în viaţa de zi cu zi este un cetăţean model. Îşi ajută bunica, ţine casa luându-şi mai multe joburi, îşi culege mama beată de pe podelele barului iar singurul derapaj este un joint ale cărui efecte au lecuit-o de încercarea de a fi precum derbedeii din Hip-Hop, rămânând astfel doar la versurile dure. Totuşi, acest personaj atipic este unul cât se poate de credibil. Are substanţă, ingeniozitate, perseverenţă, rezistenţă la refuzuri şi umilinţe, dar mai ales acea lipsă de inhibiţii chiar şi atunci când este obligată să traverseze pojghiţa subţire dintre nonconformism şi ridicol. Toate acestea sunt nişte atuuri indispensabile unui artist Hip-Hop ce vrea să scoată capul din mulţime pentru a fi remarcat de un producător exigent.

Patti Cake$ este un personaj care arată faţa isteaţă (şi mai alescathartică) a Hip-Hop-ului în tentativa ei de a duce pe umeri povara unei vieţi marcate de lipsa afecţiunii. Iar această isteţime se reflectă şi în traiectoria de la anonimat la prima piesă difuzată la radio de un DJ pe care îl admiră. În primul rând trebuie amintit faptul că Patti Cake$ nu are tracul celei marginalizate, ascunse în spatele timidităţii. Nu este tristă, ci mereu expansivă, cu zâmbetul pe buze, de la cel inocent la cel de îngeraş sarcastic. Oferă nişte reprezentaţii ce stârnesc hohote de râs, dar nu prin recurgerea la penibil, ci prin ingeniozitatea de a se pune în valoare, în ciuda unei siluete ce devine ţinta glumelor sau a momentelor în care se îndoieşte de şansele ei. Este mai degrabă genul pe care mulţi şi-ar dori-o în gaşca de prieteni datorită replicilor din arsenalul unui simţ al umorului dublat de inteligenţă şi creativitate.

În al doilea rând, nici povestea ei de iubire – acea iubire care îi redă încrederea în calităţile de artist ce-şi poate crea o identitate aparte – nu are un protagonist aşa cum te-ai fi aşteptat. În locul tipului carismatic îl vei descoperi pe Basterd, un personaj cu aspect de rock star sumbru. Interpretat de Mamoudou Athie, iubitul lui Patti Cake$ este un rock star afro-american ce trăieşte precum un homeless cu trecut plin de traume. Este un personaj ce îi dă filmului aura unei poveşti fantastice deoarece are misterul terifiant al unui personaj de thrillere cu bântuiţi. Acest personaj are două roluri: aduce imprevizibilul şi îi adaugă rapului dramatismul şi profunzimea asociate muzicii rock.

Prestaţia actorilor din cele două roluri masculine – Siddharth Dhananjay (în rolul celui mai bun prieten al lui Patti) şi Mamoudou Athie (iubitul ei) – se ridică la nivelul actriţei din rolul principal. Actorul Siddharth Dhananjay, la fel de expresiv, oferă acel element ce înseninează viaţa lui Patti prin susţinerea oferită de o prietenie autentică, menită să compenseze lipsa unor părinţi care să o încurajeze.

Mulţi spectatori au apreciat mai ale ingeniozitatea regizorului în a ironiza clişeele – atât pe cele asociate culturii hip-hop aduse în zona comercială, mainstream, cât şi pe cele ce ţin de un love story amestecat cu mesajele ce susţin asumarea până la capăt a unor aspiraţii, în ciuda unui mediu ostil. Se poate spune despre Patti Cake$ că a devenit o alternativă neconvenţională şi totodată luminoasă la filmele despre efortul de a ieşi dintr-un mediu fără prea multe perspective cu ajutorul muzicii.

Regizorul preia reţeta filmelor cu mesaj aspiraţional optimist, însă o nuanţează pentru a nu te plictisi nici o secundă. Spre deosebire de alte filme de genul acesta, Patti Cake$ prezintă un personaj cu parcurs imprevizibil, pentru care lucrurile se rezolvă mai puţin spectaculos, dar mult mai credibil, de unde şi laudele aduse de mulţi critici, dar şi de spectatorii care au aplaudat minute în şir la finalul proiecţiilor de la Sundance şi Cannes.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

Femeile anului, în 8 filme de neuitat

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

 

11 carti aduse de luna februarie (2018) in librarii

Adriana Gionea
-
0
11 carti aduse de luna februarie (2018) in librarii

Personaje din însorita Calabrie, extravagantul New York, India Imperiului Mogul, Spania anilor tulburi, Norvegia contemporană, Dobrogea de altădată, Londra elisabetană sau din pitorescul ţinut al Ţării Galilor te aşteaptă în librării. Ele îşi spun poveştile în cărţile scrise de Care Santos, Isabel Allende, Ayelet Gundar-Goshen, Karl Ove Knausgard, Peter Beagle, Aurora Liiceanu, Cătălin Pavel, Melanie Benjamin sau de Kingsley Amis.

 

Trezirea leilor

După ce a uimit prin romanul ce i-a marcat debutul – O noapte, Marcovici, scriitoarea Ayelet Gundar-Goshen a revenit în atenţia cititorilor prin al doilea roman – Trezirea leilor, intrat deja pe lista scurtă a premiilor literare. Vei descoperi un thriller în care se întâlnesc secretele, fuga de responsabilitate, vinovăţiile şi personajele ce vin din culturi diferite. Evenimentul ce declanşează lanţul răsturnărilor de situaţie este legat de ascunderea unei fapte ce poate distruge reputaţii.

 

Dincolo de iarnă

Două femei din America Latină – una din Guatemala, cealaltă din Chile – ajung să schimbe monotona viaţă a unui profesor solitar din New York. O tamponare din Brooklynul înzăpezit îi obligă pe cei trei să se (re)descopere şi declaşează un şir complicat de evenimente. În Dincolo de iarnă vei regăsi principalele elemente ce au făcut din romanele scrise de Isabel Allende nişte succese editoriale: puterea feminităţii, mesajul ce promovează compasiunea, întâlnirea unor oameni din medii şi culturi diferite şi acea împletitură de poveşti menite să te facă să crezi în bunătatea umană dezvăluită în condiţii vitrege.

 

În Calabria

 

Dacă în plină iarnă îţi vine să evadezi călătorind printr-un ţinut însorit, unde realitatea şi fantasticul se înţeleg precum doi vecini vechi dintr-un sătuc meridional pitoresc, atunci s-ar putea să te simţi ca peştele-n apă în lumea lui Claudio Bianchi. El este personajul central din romanul În Calabria. Îi plac lucrurile simple, dăruite de natură, şi, când are timp, le citeşte poezii ţapului Cherubino, câinelui Garibaldi şi celor trei graţii, nimeni altele decât simpaticele sale văcuţe. Acestor necuvântătoare ce sunt receptive la frumos li se alătură şi o licornă de o frumuseţe rară (să nu uitam că Peter Beagle a devenit cunoscut datorită romanului Ultima licornă). Licorna îi va schimba viaţa lui Claudio, iar el va trebui să o păzească de vânătorii de unicorni, de turiştii în căutare de senzaţional şi de reporterii curioşi. În ajutor îi vin poştaşul şi temperamentala lui soră.

 

 Djamilia

Djamilia este considerat unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste scrise vreodată, fiind reprezentativ pentru literatura ce vorbeşte despre ţinuturile şi popoarele de la marginea fostului imperiu sovietic. Povestea de iubire se petrece în Kârgâstanul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aici, într-un sătuc de câmpie, se întâlnesc una dintre cele mai frumoase localnice, pe nume Djamilia, şi Daniar, un soldat infirm. Djamilia este un simbol al răzvrătirii în satul ei tradiţionalist, aşadar nu este de mirare că a îndrăznit să sfideze regulile şi să se ataşeze de un străin. Povestea ei va fi reamintită, peste ani, de un băiat din satul natal, sedus la rândul său de farmecele ei. Cu mulţi ani în urmă, băiatul jucase şi rolul de complice al iubirii interzise dintre ea şi Daniar.

 

 Chihlimbar

 

Călătoriile în alte veacuri şi poveştile fabuloase te ademenesc să citeşti romanul Chihlimbar. Vei descoperi un exerciţiu de imaginaţie în care ţinuturile dobrogene sunt străbătute de muzicianul franco-flamand Josquin des Prez, căruia scriitorul Cătălin Pavel îi atribuie o biografie uşor balcanizată. Este un roman în care se râde cu poftă, se cântă şi se iubeşte cu patimă.

 

 Lebedele de pe Fifth Avenue

Celor îndrăgostiţi de personajul interpretat de Audrey Hepburn în Breakfast at Tiffany’s le va plăcea şi romanul scris de Melanie Benjamin. Protagonistele sunt nimeni altele decât muzele scriitorului Truman Capote, poreclite lebedele. Ele îţi vor aminti de şarmantul personaj feminin ce a transformat-o pe Audrey Hepburn într-un simbol al fascinantului New York, un oraş ce a intrase într-o nouă eră după finalul celui de-al Doilea Război Mondial.

 

 Lupta mea. Cartea a cincea. Mai sunt şi zile cu ploaie

Unul dintre cele mai aşteptate romane ale anului este cel de-al cincilea din seria Lupta mea, a scriitorului norvegian Karl Ove Knausgard. Romanul Mai sunt şi zile cu ploaie prezintă modul în care evoluează protagonistul, marcat de iubiri tulburătoare, de imaginea copleşitoare a tatălui şi de încercarea de a-şi îndeplini aspiraţiile de scriitor.

 

Jumătate de viaţă

Romanele scrise de Care Santos au cucerit mulţi cititori din România. Noul său roman, distins cu Premiul Nadal în 2017, promite o poveste la fel de cuceritoare, din care nu lipsesc personajele feminine având multe screte. Jumătate de viaţă urmăreşte evoluţia a cinci prietene care s-au cunoscut pe când erau elevele unui internat ţinut de nişte măicuţe. O noapte din vara anului 1950 le va marca existenţele şi le va face să conştientizeze ipocrizia unei societăţi ce dorea păstrarea aparenţelor cu orice preţ.

 

 Putere şi sânge. O aventură indiană

 

Aurora Liiceanu îşi surprinde mereu cititorii analizând biografiile unor personalităţi feminine ce au ieşit din tiparele epocii în care au trăit. De data aceasta a hotărât să te trimită în India Imperiului Mogul, devenită scena rivalităţilor feminine din umbra marilor decizii. Vei descoperi astfel un păienjeniş de intrigi şi trădări în care sunt prinse două surori în lupta pentru putere.

 

 Cum să opreşti timpul

 

Protagonistul romanului Cum să opreşti timpul are ce şi-ar dori mulţi: posibilitatea de a trăi mult, ca urmare a unei boli rare. Deşi nu i-ai da mai mult de 41 de ani, el a trăit deja câteva secole. A cunoscut Londra elisabetană, Parisul anilor nebuni, unde jazz-ul cucerea boema, New Yorkul marilor schimbări şi tainele Pacificului. Ajuns profesor în Londra prezentului, acesta le va povesti elevilor despre secolele trecute, însă va încerca să ascundă secretul nemuririi, care îi cere un preţ foarte mare – să nu se îndrăgostească.

 Bătrânii ticăloşi

Cine a zis că înaintarea în vârstă nu-ţi aduce decât plictis, tristeţe şi însingurare nu a citit despre personajele romanului Bătrânii ticăloşi, distins cu Man Booker Prize. Folosindu-se de pretextul revenirii unui cuplu în localitatea natală din Ţara Galilor, scriitorul Kingsley Amis ţese o poveste plină de suspans, pasiuni readuse la viaţă, rivalităţi, secrete şi dorinţe negate. Îl ajută din plin aceste personaje mereu puse pe şotii, care vor să recupereze tinereţea la vârsta la care alţii s-ar fi resemnat acceptând o existenţă monotonă şi cuminte.

Soldatii. Poveste din Ferentari – Socul vine din alta parte

Adriana Gionea
-
0
Soldatii. Poveste din Ferentari – Socul vine din alta parte

Soldaţii. Poveste din Ferentari şochează prin îndrăzneală. Dar şocul nu este provocat de subiect – o poveste de dragoste între doi bărbaţi, încă greu de asimilat într-o cultură balcanică. Şi nici de locul desfăşurării acţiunii – cartierul Ferentari – perceput adesea drept un infern al sărăciei murdare, al drogurilor şi al seringilor împrăştiate precum chiştocurile de ţigări în zilele de vară, când oamenii de la periferie se adună la o bere în faţa blocului.

Ceea ce te „şochează“ este faptul că aceste două elemente ce-i scandalizează de obicei pe oamenii normali – homosexualitatea şi infernul asociat cartierului Ferentari – nu se transformă într-un cocktail Molotov ale cărui ţinte devin personajele ce îşi trăiesc idila interzisă într-o lume machistă. Nu pot fi considerate nici măcar un supliciu vizual pentru tine, spectatorul, în cazul în care aveai rezerve înainte de a păşi în sala de cinema. În locul unei brutalităţi dezlănţuite şi al unor imagini cu sărăcia purulentă vei descoperi un film mai mult decât suportabil, datorită unui amestec de umor, sentimentalism duios (însă bine mascat de apetitul pentru caterincă al personajelor şi prelins printre nişte replici fără perdea) şi acea pledoarie pentru înţelegerea alterităţii, o pledoarie deloc îmbrăcată în militantismul ipocrit ori în falsitatea snobilor burghezi ce se dau hipsteri progresişti (pe care-i ironizează la greu Adrian Schiop în romanul omonim ce stă la baza filmului).

 Soldaţii. Poveste din Ferentari, care a făcut deja turul mai multor festivaluri importante înainte de premiera oficială din România, a fost aşteptat precum o apariţie exotică în rândul filmelor a căror estetică rămâne totuşi în zona noului val (cu decoruri minimaliste, la fel ca dezvoltarea narativă, şi expunerea vieţii din apartamentele claustrofobe). Dar, la fel ca în romanul cu acelaşi nume, scris de Adrian Schiop, devenit unul dintre actorii din rolurile principale, exoticul nu este legat de subiectul ce ar trimite filmul în zona celor de nişă, care tratează relaţiile şi dramele comunităţii LGBT într-o ţară (încă) tradiţionalistă. Nu relaţia de iubire dintre doi bărbaţi de etnie şi nivel de educaţie diferite, ambii locuitori ai cartierului Ferantari, poate fi considerată elementul exotic al filmului, ci însuşi mediul în care aceştia îşi consumă relaţia – cartierul Ferentari, un fel de no go zone pentru cei din afara lui, o lume închisă, cu propriile-i reguli de supravieţuire şi coduri sacre fără de care nu se poate convieţui paşnic şi nu poţi fi acceptat.

Devenit un al treilea personaj principal, cartierul Ferentari este prezentat diferit de cum ai văzut până acum şi de cum te-ai fi aşteptat. Sărăcia extremă, expusă claustrofob, sordid şi coşmăresc în majoritatea reportajelor nu mai apare ostentativ. Nu simţi că invadează sala de cinema precum o periferie sud-americană contopită cu mahalaua indiană, sufocându-te prin detalii brutale. Cadrele realiste nu satisfac nevoia unor spectatori veniţi din zone mai confortabile de a vedea periferia mizară exploatată senzaţionalist într-un spectacol grotesc sub pretextul documentarului ce arată lumea necosmetizată. Cartierul Ferentari vorbeşte mai mult prin tipologiile umane expresive, ce se dovedesc a fi şi ospitaliere, şi mai puţin prin blocurile degradate sau prin furnicarul ce mişună printre dughenele insalubre.

Personajele filmului, autentice şi pitoreşti, sunt o sursă inepuizabilă de umor, spontaneitate şi candoare în cele mai neaşteptate momente, iar acest amestec transformă o poveste dezolantă într-una mult mai suportabilă. De altfel, tentativa reuşită a regizoarei debutante în lungmetraj Ivana Mladenovic de a scoate la suprafaţă dovezile de umanitate într-o mahala considerată brutală şi licărul de fragilitate ce mijeşte sub coaja de băiat dur al unuia dintre personaje te face să te întrebi dacă nu cumva acesta este genul de film pe care l-ar fi făcut Pasolini în locul lui Accattone, sau colegii săi neorealişti, dacă s-ar fi născut în Ferentari.

Deşi rămâne un loc al lipsei de speranţă pentru majoritatea locuitorilor, un cartier uitat de lume, ignorat de autorităţi şi care le inspiră teamă celor din afara lui, Ferentariul din filmului Ivanei Maldenovic poate fi şi primitor dacă îi respecţi regulile ce te pot apropia de locuitorii săi fără a mai fi catalogat drept străin. De altfel, Ada Solomon, producătorul filmului, a declarat că oamenii locului sunt ostili când văd o cameră de filmat doar dacă le dai de bănuit că vrei să îi prezinţi într-o lumină proastă.

Un alt element care te va surprinde, în cazul în care nu ai citit romanul omonin înainte de a intra în sala de cinema, este relaţia celor doi protagonişti – Adi, un intelectual timid ce vrea să facă primul doctorat în manele, şi Alberto (Vasile Pavel-Digudai), un fost puşcăriaş, care, fiind de-al locului, îi promite că îl va introduce în lumea cântăreţilor de manele. Este o relaţie care ajunge destul de repede să se desfăşoare dezinvolt, pe faţă, deşi implică un personaj ce provine dintr-o cultură machistă, în care homosexualitatea este înfierată dur şi condamnă la excludere. Nimeni nu îi agresează pe cei doi protagonişti. Adevăratul inamic al relaţiei este de fapt lipsa banilor, dublată de viciul costisitor al lui Alberto – jocurile de noroc.

foto: Rollercoaster PR/Hi Film Productions

Cei drept, la început, Alberto, de etnie romă şi vărul lui Borcan, un interlop celebru din Ferentari, al cărui palat domină peisajul de parc-ar fi un pachebot nimerit într-un port amărât, se fereşte de ochii lumii. Ce facem noi aici să nu ştie nici Pământu’! îi ordonă ferm lui Adi la finalul unei prime întâlniri amoroase (cei având intoleranţă la scenele de gay sex pot vedea filmul liniştiţi, deoarece nu există detalii explicite). Pe măsură ce avansează relaţia, Alberto începe să nu se mai teamă aşa de mult de gura lumii (poate doar de bătaia ce ar putea-o încasa de la vărul Borcan) şi îi cere lui Adi să-l ia la el în apartament, pentru a trăi precum un cuplu sudat.

Soldaţii. Poveste din Ferentari a început să ruleze după ce s-a tot vorbit despre alte două filme apreciate, având ca subiect relaţia de iubire dintre doi bărbaţi – God’s Own Country şi Call Me by Your Name. Dacă în aceste două filme relaţia era fie una cu năbădăi transformate în scene incandescente, fie una tandră, consumată precum o iubire adolescentină secretă, în filmul Ivanei Mladenovic vei descoperi o abordare diferită. Regizoarea a respectat dinamica relaţiei amoroase din romanul ce a stat la bază filmului şi a renunţat la clasica expunere a sofisticatului conflict dintre asumarea identităţii sexuale şi obsesia pentru aparenţe într-un mediu tradiţionalist, la desfăşurarea dramatică a legăturii dintre două personaje având personalităţi diferite, aparent incompatibile, la tandreţea specifică unui film despre căutarea de sine odată cu a sufletului pereche sau a iubirii ce îmblânzeşte un personaj greu încercat de viaţă şi lipsit de speranţă (cum se întamplă în God’s Own Country).

Aici, în Ferentari, nu este loc pentru dileme sau pentru explorarea adâncă a sinelui între două întâlniri amoroase. Caterinca lui Alberto bate interesul pentru lucrurile serioase, precum asumarea identităţii, vindecarea emoţională sau viitorul unei relaţii. Tandreţea se prelinge în replici abrazive pentru nişte urechi pudice, dialogurile despre cuplu sunt însoţite de băşcălia şmecherului ce se vrea dur, iar iubirea te obligă să-l accepţi pe celălalt aşa cum e, fără a încerca să-l domesticeşti, să-l vindeci de metehne.

foto: Rollercoaster PR/Hi Film Productions

Povestea de iubire dintre doctorandul Adi şi recidivistul Alberto este precum dialogul oamenilor de la periferie: un amestec de francheţe, umor cu show, vorbe colorate, pe alocuri porcoase, gesturi demonstrative de băieţaş de cartier histrionic, poveşti cu înflorituri pentru gonflarea stimei de sine ori pentru construirea unei reputaţii de temut, şi vorbe dulci, inspirate din textele manelelor contemporane, prin care îndrăgostitul dezinhibat şi lunecos (Alberto) vrea să-şi cucerească prada (Adi). În cazul acestei relaţii, prada este şi sursa banilor indispesabili supravieţuirii celui ce joacă abil rolul îndrăgostitului cuceritor şi versat. Ai putea spune că asişti la o parodie gay a relaţiei pe interes dintre bărbatul educat, venit dintr-un mediu mai curat, şi trufandaua de la periferie, necizelată, însă fără inhibiţii şi având şcoala vieţii.

Până într-un punct al poveştii, Alberto pare varianta masculină a femeii versatile şi vulgare, ce-l tapează de bani pe bărbatul de condiţie superioară, dar care are nişte placeri vinovate şi fetişuri ascunse, ce nu pot fi manifestate liber decât în cartierele mărginaşe. Are vorbele la el şi stăpâneşte perfect acel ritual de ademenire mieroasă, ce-l face să pozeze în victima sorţii pentru a-şi atinge scopul: acela de a fi întreţinut de Adi. Însă modul în care Ivana Mladenovic transpune dinamica relaţiei şi gesturile demonstrative ale lui Alberto, puternic înfluenţate de cultura mediului său, evită caricaturizarea şi umorul simplist. Nici măcar scenele cu dansuri orientale pe manele, fie că se desfaşoară în birtul cu păcănele din Ferentari, fie că au loc într-un decor opulent de club frecventat de interlopi, nu au ca scop ridiculizarea unor marginali cu gusturi dubioase. Spectacolul ostentativ dintr-un club de manele pentru barosani este filmat astfel încât să pară un spectacol burlesc, de cabaret balcanic, nicidecum desfăşurarea unui kitsch care îngreţoşează.

Regizoarea însistă să păstreze demnitatea personajelor sale, transformându-l pe Alberto, interpretat convingător şi cuceritor de actorul amator Vasile Pavel-Digudai, într-un personaj mult mai complex decât pare. Aşadar, în loc să-l prezinte doar ca pe un infractor mărunt ce îşi duce traiul scornind minciună după minciună şi apelând la tertipurile unui şarlatan emoţional ce pune în practică trucurile de supravieţuire învăţate la pârnaie, Ivana Mladenovic insistă asupra cauzelor din trecutul lui tumultuos, ce invită la compasiune, aceeaşi compasiune pe care o simţi faţă de cel de-al treilea protagonist – cartierul Ferentari.

Detectezi o preocupare vizibilă pentru dreptul personajelor de a fi privite prin lentila toleranţei şi a compasiunii. Pentru a invita spectatorii la empatie fără a recurge la patetism, Ivana Mladenovic preia reţeta folosită de Adrian Schiop în romanul său: înlocuirea plângerii de milă cu umorul presarat în replici savuroase. De fapt, vei regăsi în film replicile memorabile şi vorbele de duh colorate ale lui Alberto din roman. În film, personajul Alberto reuşeşte să transforme nişte relatări greu de digerat referitoare la trecutul său în rafale de umor. În ciuda unei realităţi triste, se şi râde la acest film, în mare parte datorită replicilor fruste din arsenalul lui Alberto, personajul ce dă sarea şi piperul filmului datorită interpretarii actorului Vasile Pavel-Digudai. Gesturile sale şi tonul au transformat vulgaritatea în pitoresc, iar duritatea în candoare, o candoare aparte, cum este şi lumea în care a fost nevoit să înveţe ritualul adaptării.


LYTE video

Citeşte şi God’s Own Country – Curajul de a te ataşa după o partidă de sex

Call Me by Your Name – Însorita Italie şi iubirea pe care o trăieşti doar o dată în viaţă

God’s Own Country – Curajul de a te atasa dupa o partida de sex

Call Me by Your Name – Insorita Italie si iubirea pe care o traiesti doar o data in viata

 

Dincolo de portocali – Sevilla cea parfumata si extravaganta culinara a unui aristocrat rus

Adriana Gionea
-
0
Dincolo de portocali – Sevilla cea parfumata si extravaganta culinara a unui aristocrat rus

Romanul Dincolo de portocali are tot ce-şi doreşte un cititor dependent de poveştile care li se adresează tuturor simţurilor: personaje fabuloase din trecut, dar cărora le place să locuiască în imaginaţia celor din prezent, oraşe istorice mirosind puternic a grădini abundente, multe extravaganţe gustative şi imagini ce te fac să visezi la secole în care se trăia pătimaş.

Ioana Bâldea Constantinescu ştie cum se presară cuvintele potrivite aşa cum ştie să drămuiască unul dintre personajele sale nişte condimente rare, care transformă un banal hering într-un festin culinar suprarealist (pasionaţii de gastronomie vor fi pur şi simplu fermecaţi de paginile romanului). Aproape toate paginile devin o întâlnire care te farmecă, între aromele ispititoare şi imaginile unui paradis pierdut.

Dincolo de portocali este o poveste multisenzorială ţesută din mai multe istorii de viaţă. Ele se suprapun sau se contopesc precum ornamentele copleşitoare ale unui palat cu arhitectură bulversantă, însă voluptuoasă prin aducerea laolaltă a unor obiecte şi elemente aparţinând unor epoci şi culturi diferite. Unele pagini miros a livezi de portocali răsărite în Sevilla maură, unde o prinţesă vizigotă a devenit favorita unui cuceritor de pe alt continent, considerat păgân. Alte pagini trimit la gustul reţetelor în care ingrediente aparent incompatibile se îmbină ameţitor. Vei fi tentat să întrerupi lectura pentru a încerca să pregăteşti nişte mese pe care se desfăşoară generos păstrăvi cu afine şi migdale prăjite, serviţi cu şerbet de cactus, vişine marinate şi asezonate cu ierburi de Provence, o cremă de piersici cu lavandă şi piper roz, o cremă de mentă întinsă peste nuci de Macadamia…şi inventivitatea autoarei continuă parcă la nesfârşit .

Nu lipsesc nici paginile dedicate exploratorilor de case vechi, cotropite de iederă, în exterior, şi de volume cu poveşti uitate, în interior. Te vei simţi scufundat în poveştile altor vremuri precum Alex, unul dintre personajele prezentului, care, înaintea dispariţiei sale misterioase, şi-a hrănit visurile de romancier cu aventurile exotice descoperite în casa veche a unei mătuşi excentrice. Sunt poveştile unei femei pe care pusese ochii maurul ce a reuşit să cucerească Sevilla. Sunt poveştile unei mătuşi ce recrea grădini luxuriante cu plante exotice în spatele casei. Sunt poveştile cercului de boemi ce deveniseră adoratorii unei mame ce îşi dorea să scrie un roman dedicat lui Ivan, fiul unui ţar rus, plecat peste mări şi ţări pentru a născoci reţetele culinare ce au făcut din restaurantul său plutitor o fantasmagorie pentru papilele gustative ale regilor. Toate acestea ajung să coloreze povestea de viaţă a lui David, un carierist nefericit, nimeni altul decât fratele lui Alex, scriitorul dispărtut.

Când raţionalul David ajunge în posesia manuscrisului lăsat în urmă de fratele dispărut fără urmă, romanul începe să îi pună cititorului nişte întrebări legate de veşnicul război dintre scriitorul visător, cu capul în nori, şi pragmaticul ce pretinde că alege calea raţiunii. Alex este fratele ce îi semănă mamei, o scriitoare ratată, care nu a mai reuşit să publice romanul ce avea ca subiect aventurile unui nobil rus ce alesese o viaţă de bucătar nomad. David este fratele uitat de această mamă după divorţ şi a căruit iubită pretinde că a găsit din întâmplare, într-o călătorie din Maroc, manuscrisul lui Alex, fratele mult mai carismatic.

Romanul Ioanei Bâldea Constantinescu are o structură apreciată de cititorii ce nu mai cred în coerenţa liniară a unei poveşti, ci în fragmentarea ei, ce permite revenirea la suprafaţă a simbolurilor ascunse. Fragmentarea naraţiunii a transformat scriitura într-o reflecţie asupra regulilor ce îi permit unei poveşti să se considere o poveste. Descoperi cel puţin patru-cinci poveşti în acest roman, cu personaje ce vin din epoci diferite şi care au ales ţinuturi îndepărtate de cultura lor pentru a se regăsi. Trecerea de la o poveste la alta se face brusc, nefiind marcată de începutul unui nou capitol.

Ai impresia, citind acest roman, că poveştile sunt precum liniile suprapuse ameţitor în dantelăria hipnotică, întinsă la infinit, de pe zidurile unui palat maur, precum Alhambra. Sunt nişte poveşti ce te pot năuci atunci când sunt anulate graniţele ce ţin de spaţiu şi timp. Fără ezitare, te abandonezi în vârtejul lor. Îţi dai voie să uiti de convenţiile unei poveşti clare, după cum îşi dă voie să uite de el orice adept al ordinii când zăreşte fascinanta dezordine orientală simbolizată de abundenţa formelor şerpuitoare, ce se încâlcesc senzual în arabescurile unui palat exotic.

Poţi citi şi Mâţa Vinerii – Bucureştiul fanariot şi realismul magic din bucătăria domnească

Mata Vinerii – Bucurestiul fanariot si realismul magic din bucataria domneasca

Florence and the Uffizi Gallery – Un documentar 3D care te duce acolo unde a inceput lumea noastra

Adriana Gionea
-
0
Florence and the Uffizi Gallery – Un documentar 3D care te duce acolo unde a inceput lumea noastra

Când afli că noul documentar despre minunăţiile Florenţei este unul 3D, te gândeşti că ai vrea să ai parte de acea imersiune vizuală în lumea artei renascentiste care să-ţi taie răsuflarea, apoi să te ducă pe culmile beatitudinii. Şi ţi se va îndeplini această dorinţă! Cele mai frumoase detalii ale capodoperelor ţi se vor dezvălui într-un ritm al filmării ce adânceşte misterul chipurilor din portrete, graţia senzuală a siluetelor sculptate într-un bloc de marmură şi invitaţia la contemplarea unui ideal de frumuseţe.

Călătoria 3D începe din pădurile Toscanei picturale. Dai la o parte crengile copacilor şi începi să zăreşti aşezările din jurul oraşului magic. Priveliştea se schimbă şi eşti surprins când se trece brusc de la imaginea micilor aşezari pitoreşti la măretia estetică a Florenţei, peste care pluteşte faimoasa cupolă a catedralei Santa Maria del Fiore.

Folsindu-se de avantajele tehnologiei 3D, regizorul Luca Viotto a reusit să ofere iluziile optice menite să îţi răsfeţe retina cu tot ce are Galeria Uffizi mai frumos. Apoi, odată ieşit din galerie, te simţi de parc-ai pluti deasupra oraşului filmat de sus, ce pare el însuşi un tablou perfect. Mişcările camerei de filmat îţi dau impresia că Florenţa îţi stă la dispoziţie, că este doar a ta şi că te strecori nestingherit în grădinile interioare, că poţi zbura printre coloane, ziduri de palate şi acoperisuri ce se armonizează precum piesele unui puzzle cromatic.

Te aştepţi ca un documentar despre unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii să te surprindă prin informaţii noi. Să îţi prezinte nişte descoperiri inedite despre artiştii săi ori despre locuri secrete, descoperiri ce s-au putea să dărâme nişte mituri ori să modifice tabloul acestui loc idealizat. În schimb, dacă acest oraş este Florenţa, considerat Atena Renaşterii şi locul unde a început evadarea din întunericul Evului Mediu, ţi-ai dori ca documentarul să nu tulbure idealul de perfecţiune artistică devenit un paradis pentru iubitorii de artă. Ai vrea ca noile informaţii să nu distrugă acest paradis unde aşteaptă diafana Venus a lui Botticelli, David al lui Michelangelo, palatele pline de comori şi toate acele opere de artă ce promit eterna reîntoarcere la o lume a desfătării estetice.

foto: Sky 3D/www.theflorentine.net/news

Luca Viotto, regizorul devenit faimos datorită filmelor dedicate artei italiene renascentiste, nu vrea să arate umbrele din spatele strălucirii, şi nici să dărâme un mit construit în jurul Florenţei considerate un oraş ideal. Preferă să lase picturile, sculpturile şi palatele să-ţi vorbească despre o eră de aur a omenirii, aşa cum nu a mai fost alta. Nu contează că oamenii de seamă ai Renaşterii au făcut şi greseli sau că marii conducători deveniţi patroni ai artelor au fost motivaţi şi de vanitate. Ceea ce au lăsat în urma lor a devenit întruchiparea perfecţiunii în marele muzeu care este azi Florenţa, locul unde i promite iubitorului de artă fericirea supremă ce poate dura o veşnicie, oricât de greu l-ar încerca viaţa.

Tehnologia 3D te face să apreciezi şi mai mult primele tablouri în care pictorii foloseau adâncimea perspectivei sau jocul volumelor şi al formelor geometrice reunite în armonia catedralei Santa Maria del Fiore, ce a deschis un nou drum în arhitectură. Documentarul îţi arată de fapt că Florenţa şi idealurile Renaşterii nu vor face niciodată parte din trecut, că ele vor fi mereu de actualitate. Iar acest mesaj este perfect exprimat de imaginile 3D, în care formele, culorile uimitoare ale tablourilor şi fiinţele sculptate capătă o intensitate aparte, încât ai impresia că li s-a oferit suflul vital pentru a le vorbi celor din secolul XXI. Leii din piatră par să prindă viaţă, eliberându-se de rolul de simple ornamente costisitoare ale unor clădiri. Fundalurile tablourilor capătă o mai mare vizibilitate pentru a-ţi dezvălui nişte detalii impresionante, de multe ori trecute cu vederea. Însă vor fi diverite impresiile, trăirile şi gândurile trezite de unghiul de abordare adoptat de regizor in fuctie de experienţa ta de călător.

Dacă ai avut ocazia de a te bucura de frumuseţile Florenţei în calitate de călător iubitor de artă, documentarul va fi precum o succesiune de picturi, sculpturi şi palate dintr-un album. Vei simţi nostalgia călătorului avizat, care nu îşi doreşte neapărat informaţii noi, ci doar o reîntoarcere în oraşul de care s-a îndrăgostit. Fiecare detaliu din fundalul unui tablou, fiecare nuanţă senzuală, obţinută din pietre aduse de peste mări şi ţări, şi fiecare trup eliberat dintr-un bloc de marmură îţi vor trezi din nou dorul de ducă, de evadare într-un alt secol.

În cazul în care nu ai vizitat Florenţa până acum, tot ce vei simţi şi gândi în timpul vizionării se coagulează în jurul unui singur cuvânt: uimirea. Iar pentru a nu risipi seducţia ce însoţeşte uimirea, Luca Viotto face totul pentru a te convinge de inutilitatea acelor informaţii oferite de cercetătorii din prezent, ce ar dori să demitizeze acele perioade considerate nişte epoci de aur. Pentru tine, cel străin de Florenţa, trecutul reprezentat de capodoperele considerate avangardiste acum 500 de ani este adevărata sursă a noutăţii. Tehnologia 3D îţi demonstrează că au rămas multe de spus despre faimoasele opere de artă, iar toate aceste detalii văzute şi mai bine pe marele ecran eclipsează nevoia de a cunoaşte amănunte mai puţin măgulitoare despre acea perioadă fertilă ori despre secretele întunecate ale familiei Medici, de care se leagă evoluţia Florenţei şi ascensiunea artei renascentiste.

Interpretat de Simon S. Merrells, unul dintre cei mai buni actori britanici de teatru, Lorenzo de’ Medici, zis şi Magnificul, are alura unui personaj shakespearian, a unui rege ce a pierdut o mare iubire. Ne vorbeşte dincolo de timp despre cât de mult îi lipseşte Florenţa. Lorenzo Magnificul devine un personaj copleşit de frumuseţea lumii pe care a construit-o, o lume pe care al vrea să o cutreiere din nou dacă ar putea reveni din cea de dincolo.

foto: Sky 3D/youtube

Introducându-l pe Lorenzo de’ Medici în calitate de personaj ce tânjeste după mult iubita lui Florenţa, retrăind emoţiile trezite de finalizarea unei capodopere sau a unui palat, regizorul îl face pe spectator să înţeleagă nu doar fascinaţia omului renascentist pentru acest oraş. Spectatorul conştientizează un aspect esenţial pentru mentalitatea conducătorului florentin: aspiraţia la glorie, ce are la bază dorinţa de a intra în memoria umanităţii, de câştigare a dreptului la veşnicie, nu s-a transformat în grandomanie, ci în splendoare.

Alegând un actor expresiv, care să-ţi vorbească precum un îndrăgostit înflăcărat despre frumuseţea Florenţei, regizorul a dorit să demonstreze cât de importantă este prezenţa unor conducători aflaţi cu mult înaintea epocii lor. Lorenzo Magnificul a rămas în istorie drept un mecena vizionar şi curajos, el însuşi dedicându-se poeziei, atunci când nu se ocupa de administrarea cetăţii.

Pentru iubitorii artei, Lorenzo a devenit un conducător ideal datorită interesului acordat înfrumuseţării unui oraş prin dezvoltarea intelectuală. De fapt, frumuseţea atinsă prin artă devenise pentru familia lui singura cale de cucerire a gloriei, într-o epocă a expansiunii militare şi a dorinţei de a călători peste mări şi ţări, pentru a descoperi comorile unor lumi exotice, în scopuri mercantile. Devenit un personaj care îţi arată frumuseţile oraşului său, Lorenzo declară triumfător că nu are nevoie de Lumea Nouă, descoperită de Columb în anul morţii sale. El a trăit în adevărata Lume Nouă, care a fost mult iubita lui Florenţa, acolo unde a început Renaşterea, implicit o nouă eră de progres pentru omenire.

În ciuda aparentei glorificări a vizionarismului de care a dat dovadă Magnificul, anumite informaţii incluse în documentar le vor da dreptate şi celor dornici de a contesta imaginea idealizată a familiei Medici, acuzată că a vrut să deţină monopolul asupra Florenţei. Într-adevăr, vei descoperi, prin mimica triumfală a mândrului Lorenzo ce îşi admiră creaţia supremă, că familia Medici a vrut să acapareze memoria colectivă a Florenţei, implicit a lumii influenţate de arta ei. Însă modul în care actorul Simon S Merrells îl interpretează te va face să empatizezi cu el, să îi ierţi trufia datorită iubirii sale pentru artă şi generozităţii ieşite din comun faţă de creatorii incomozi şi rebeli.

Lorenzo şi-a permis un lux riscant pentru un conducător din acele vremuri: acela de a visa, apoi de a-şi transforma visurile în realitate. O realitate cucerită de artă, care să reziste peste secole, desi a fost construită în anii în care totul în jur reflecta instabilitatea politică a cetăţilor italiene aflate în conflicte sau în alianţe cu scopuri meschine. El a înţeles rolul armoniei, al cunoaşterii şi al memoriei universale cucerite prin dăruirea frumuseţii. Departe de a fi el însuşi un ideal de frumuseţe, Lorenzo de’ Medici a devenit protectorul tuturor artiştilor plastici şi al arhitecţilor vizionari ce au vrut să capteze acest ideal. A cheltuit averi doar pentru a face rost de ingredientele din care se obţinea o nuanţă rară de albastru. A ignorat pericolul ce îi păştea pe toţi cei ce îndrăzneau să creeze nuduri din marmură pentru a demonstra că omul este întruchiparea armoniei, nu a păcatului originar ce prevestea iminenţa morţii, a descompunerii. Şi, mai presus de toate, a înţeles că operele de artă nu pot fi iubite şi înţelese decât într-un oraş la fel de frumos. De aceea a încurajat vizionarismul urbanistic, dorind să continue astfel visul bunicului său, Cosimo.

Prin intervenţia unor experţi ai Galeriei Uffizi şi a lui Lorenzo de’ Medici readus în prezent, vei transforma umirea şi voluptatea oferită de imagini într-o concluzie preţioasă, devenită şi mesajul principal al regizorului: Aici, în Florenţa, s-a născut totul. Prin totul se înţelege lumea noastră, a civilizaţiei europene moderne, prin reinterpretarea idealurilor antice greceşti.

Artiştii Renaşterii au fost liberi să exprime ce au vrut prin operele lor, chiar dacă familia Medici nu a înţeles democraţia aşa cum o înţelegem noi azi. Totuşi, prin acest documentar nu se urmăreşte consolidarea viziunii europocentriste. Modul în care au fost expuse creaţiile acestor artişti nu impune un model, ci îndeamnă la un dialog între epoci şi curente sau între culturi, deşi nimeni nu anticipase evolutia artei, a relaţiilor inter-culturale odată cu descoperirea Orientului sau a Lumii Noi…poate doar un vizionar precum Lorenzo Magnificul.


LYTE video

Citeşte şi Loving Vincent – Festivalul culorilor într-un film cum n-ai mai văzut

Fiica papei – Aveţi ceva de zis în apărarea Lucreziei Borgia?

Loving Vincent – Festivalul culorilor intr-un film cum n-ai mai vazut

Fiica papei – Aveti ceva de zis in apararea Lucreziei Borgia?

 

Ragtime – Intalniri explozive in America feroce

Adriana Gionea
-
0
Ragtime – Intalniri explozive in America feroce

Ragtime nu pare să împărtăşească soarta crudă a romanelor aşezate pe raftul clasicilor. Va fi citit de fiecare generaţie cu acelaşi interes. Pe lângă densitatea naraţiunii în care se intersectează poveşti de viaţă tumultuoase, romanul are marea calitate de a-i face pe cititori să iniţieze discuţii aprinse despre un secol în care a fost consolidat mitul celei mai puternice naţiuni a lumii – Statele Unite ale Americii. Aceste discuţii ajung să atingă teme sensibile universale, mereu actuale, precum alienarea în marile oraşe, migraţia, lăcomia, inechitatea, rasismul, lupta pentru drepturile civile sau reversul capitalismului (mai ales al celui sălbatic).

Ragtime îşi datorează faima şi tabloului incomod, pe alocuri grotesc, al societăţii nord-americane. Câinele de pază al democraţiei avea, la un moment dat, un comportament de tiran primitiv şi grandoman. Vei descoperi că America secolului trecut era departe de a fi un tărâm al făgăduinţei. Devenise în schimb un hău al lipsei de speranţă, unde opulenţa şi mizeria aveau ceva în comun: erau copleşitoare.

În loc să ofere un tablou 100% realist, Doctorow recurge la imagini alegorice şi la scene cu tentă halucinantă. Demonstează astfel că diversitatea umană dintr-un oras al contrastelor frapante este cea mai bună sursă a detaliilor aberante, fără a-l obliga pe scriitor să se îndepărteze prea mult de realism. Văzută prin ochii lui Doctorow şi ai personajelor sale, America poate lua minţile şi corupe.

Se spune despre E.L.Doctorow că face parte din galeria autorilor ce au dat marile romane americane sau, mai bine zis, acele romane ce au spulberat mitul societăţii ideale, construit în imaginarul străinilor. În romanul său cult – Ragtime – vei descoperi America de la începutul secolului XX. Anul 1900 este asociat cu începutul a modernizării urbane, cu noul flux de imigranţi şi cu numărul tot mai mare al conflictelor dintre clasele sociale, odată cu dorinţa celor din pătura de jos de a se alătura sindicatelor.

Doctorow surprinde fidel această nouă Americă de la începutul secolului XX, aşa cum a rămas ea în memoria colectivă – o aglomerare babilonică transformată în metropole expansive, gata să ceară sacrificii, însă deloc pregătite să răsplatească pe măsură. În această babilonie devoratoare se ciocnesc tipologii umane aparţinând unor culturi diferite. Tipologiile venite din lumi cu valori opuse convieţuiesc în marea diversitate a romanului precum sunetele noului stil muzical îndrăzneţ numit ragtime, ce a schimbat percepţia despre armonie, deschizând calea jazz-ului.

Doctorow este înzestrat cu talentul ce naşte romane fabuloase. Este acel talent ce îi permite să înţeleagă spiritul unei epoci şi apoi să-l reinterpreteze provocator şi exploziv prin intermediul unor personaje fabuloase, reprezentând fiecare o anumită piesă din marele puzzle complicat şi grandios (America de la 1900). Vei descoperi magnaţi ale căror palate din centrul New Yorkului amintesc de opulenţa excentrică a reşedinţei din Citizen Kane, unde sunt adunate laolaltă antichităţi orientale, capodopere greco-romane sau renascentiste şi manuscrise preţioase. Vei asista la naşterea unui nou stil muzical ce le-a deschis calea spre celebritate artiştilor din comunitatea afro-americană. Te vei trezi pe străzile cartierelor de imigranţi veniţi din toată lumea pentru a descoperi cât de mult contează talentul pentru câştigarea dreptului de a trăi decent. Vei întâlni două personaje feminine opuse, dar care odată aduse împreună ajung să dea peste cap viaţa unei metropole – feminista anarhistă Emma Goldman şi Evelyn Nesbit, ademenitoarea nevastă a unuia dintre cei mai bogaţi americani, devenită şi amanta celebrului arhitect Stanford White.

Aparent, este greu să gestionezi o naraţiune cu personaje ofertante, dar care nu au prea multe în comun. Provin din culturi şi medii sociale incompatibile. Nu frecventează aceleaşi cercuri şi au valori ce le-ar face să intre în conflict. Însă Doctorow ştie cum să manevreze hazardul astfel încât să le aducă în acelaşi loc, fără a te face să crezi că a forţat evenimentele într-un mod neverosimil.

Aceste personaje sunt aduse laolaltă de un punct comun: dorinţa de a evada. Soţia bărbatului bogat vrea să evadeze de sub tirania lui. Pianistul afro-american ar vrea să se elibereze de sub jugul nedreptăţilor umilitoare provocate de rasism. Tânărul de familie bună vrea să îşi găsească libertatea imitând tacticile anarhiştilor din mediile sărace. Imigrantul evreu doreste să evadeze din mizeria sordidă a periferiei pentru a-şi ţine fiica departe de pericolul reprezentat de bordeluri, acolo unde eşuau sotiile şi fiicele multor străini ce s-au lăsat momiţi de iluzia visului american. Toate acţiunile şi planurile lor nebuneşti se intersectează într-o ţesătură a disperării şi a dorinţei de a găsi fericirea. Fiecare, în felul său, vrea să îşi împlinească visurile în mijlocului unei lumi haotice, unde regulile supravieţuirii darwiniste sunt singurele ce par să capate sens.

Vei aprecia Ragtime dacă îţi plac scriitori ce ştiu să transpună spectaculos, lucid şi necruţător forfota umană pestriţă dintr-o metropolă în continuă schimbare. Începutul secolului XX vestea ascensiunea metropolei americane prin excelenţă, cu zgârie-nori, reşedinţe luxoase ce imitau stilul renascentist dar şi furnicare mizere, unde se recruta forţa de muncă. Doctorow a surprins cum nu se putea mai bine vibraţia acestei metropole, folosind biografiile personajelor ce uimesc datorită acţiunilor imprevizibile. Majoritatea protagoniştilor au intenţii nobile, fireşti, însă lumea nemiloasă în care au nimerit îi va împinge să ia decizii aberante, transformându-i din nesăbuiţi rezvrătiţi în bombe cu ceas sau în victime neînţelese, considerate nişte pericole pentru cei din jur.

Ai spune că toate rănile umanităţii s-au adunat în furnicarul uman din Ragtime. Însă, pe cât de hidoasă poate deveni societatea în care sunt aruncate personajele, pe atât de magnetică este scriitura lui Doctorow. Ştie cum să redea prin naraţiune ritmul frenetic al oraşului şi al schimbărilor năvalnice din conştiinţa personajelor. Conştient de talentul său de a înţelege diferitele tipologii umane, foloseşte reacţiile absurde, uneori devastatoare ale personajelor pentru a obţine ceea ce îşi doreşte fiecare scriitor ce visează să ofere un roman grandios: să te facă să treci prin stări intense. Te vei revolta, te vei îngrozi şi, la final, vei simţi exact ce şi-a dorit autorul – multă compasiune pentru fiinţele umane.

Citeşte şi Io contra Statele Unite ale Americii – O satiră cum rar ţi-a fost dat să citeşti

Ruta subterană – Despre cea mai curajoasă pasageră

Io contra Statele Unite ale Americii – O satira cum rar ti-a fost dat sa citesti

Ruta subterana – Despre cea mai curajoasa pasagera

 

Leilah Mahi 1932

Adriana Gionea
-
0
Leilah Mahi 1932

Leilah Mahi 1932 este genul de carte greu de trecut cu vederea. Fotografia de pe copertă are un efect puternic asupra ta. Imediat te face să-ţi imaginezi o poveste interbelică de neuitat, cum este şi chipul protagonistei. Speri să găseşti acea poveste care să îmbine extravaganţa strălucitoare, misterul, seducţia şi momeala exoticului.

Din fotografia de pe copertă, Leilah Mahi te fixează cu privirea precum o enigmă ce se vrea a fi descifrată. Ea te împiedică să mergi mai departe până nu încerci să-i afli biografia. Tot aşa l-a împedicat şi pe Didier Blonde să-şi continue viaţa fără a căuta mai multe informaţii despre ea.

Desnos aurait pu faire de ses yeux une poeme, Cocteau un dessin, Chanel un parfum. Peut-etre a-t-elle servi de modele a Man Ray, Modigliani ou Tamara de Lempicka. 

Autorul este cunoscut datorită cărţilor prin care a readus în atenţia publicului staruri interbelice uitate sau femei anonime cu existenţe tragice. De data aceasta, el a fost ispitit de chipul provocator al acestei femei enigmatice. Portretul ei îl aştepta pe o piatră funerară din cimitirul Pere-Lachaise din Paris, vestit printre turişti.

Didier Blonde nu este singurul căzut sub vraja misterioasei cu privire de femme fatale, despre care se ştia doar data morţii – 12 august 1932. Milioane de visători – parizieni şi turişti – au născocit poveşti, legende şi biografii picante, încercând să umple golul unei biografii oficiale, confirmate de nişte documente. Până la apariţia acestei cărţi, alte detalii privind existenţa ei par să se fi evaporat precum un fir de apă într-o după-amiază caniculară de august, cum se pare că a fost şi cea în care s-a stins Leilah Mahi (conform ştirilor din ziarele păstrate în arhivele Bibliotecii Naţionale).

Distinsă în 2015 cu Premiul Renaudot pentru eseu, cartea lui Didier Blonde îmbină obsesia pentru o femeie misterioasă din trecut, ancheta demnă de un detectiv meticulous, fantasmele trezite de un chip având o biografie vagă, însă o expresivitate ce trece proba timpului, şi fascinaţia pentru acel Paris al anilor nebuni, unde s-au întâlnit marii artişti vizionari ai secolului XX. Îţi oferă plăcerea lecturii în care vei regăsi enigmele, aerul senzual ce pluteşte de obicei peste modelele lui Brassai, indiciile ce aduc mereu câte o descoperire neprevăzută şi descrierile de atmosferă.

Cei seduşi de femeile ale căror priviri îi ţintuiesc lasciv din fotografiile alb-negru, amintindu-le de eroinele cu secrete şi biografii volatile din romanele scrise de Patrick Modiano, vor considera fiecare pagină o sursă de voluptate. Didier Blonde ştie cum să picure nostalgia după vremuri netrăite, însă regăsite mereu cu ajutorul imaginaţiei, cum să amâne răspunsurile precum un abil autor de romane poliţiste şi cum să îţi ofere acea trecere din prezent într-un trecut idealizat. O singură condiţie trebuie să îndeplineşti: să uiţi de obiceiul omului actual de a folosi un motor de căutare pentru a descoperi cine a fost Leilah Mahi. Google s-ar putea să-ţi strice plăcerea lecturii printr-un spoiler.

Leilah Mahi 1932 este mai mult decât o încercare de a descifra identitatea unei femei frumoase, din care a rămas doar o fotografie ce invită la născocirea unor poveşti desprinse parcă din romanele populare ale Parisului interbelic, pline de artiste de cabaret ravisante sau de curtezane rafinate ce sfârşeau tragic. Încercând să o descopere pe Leliah, Didier Blonde ajunge să exploreze de fapt nevoia noastră de a săpa o breşă în real pentru a găsi o lume a fantomelor care ne promit nişte istorii de viaţă ieşite din comun.

Dincolo de a fi un portret feminin captivant, această carte este o desfăşurare plină de şarm a ipostazelor îmbrăcate de autorul copleşit de propria obsesie. Acesta devine, rând pe rând, un detectiv perseverent, căruia deţinătorii de informaţii preţioase îi dau impresia că se comportă precum nişte suspecţi ce au făcut un pact al tăcerii, un stalker, un bărbat îndrăgostit de o fantomă, un colecţionar şi un restaurator al trecutului.

Multe romane detectiviste de calitate se transformă într-o reflecţie asupra naturii umane şi asupra metamorfozelor pe care le cunoaşte definiţia adevărului pe măsură ce se produc schimbări în conştiinţa anchetatorului. Cartea lui Didier Blonde se transformă de fapt într-o reflecţie asupra percepţiei subiective înşelătoare şi asupra relaţiei pe care un scriitor o dezvoltă cu femeia din altă epocă, despre care îşi doreşte cu ardoare să scrie ceva unic. Mulţi au fost seduşi de fotografia celei numite Leilah Mahi, iar faţă de ei autorul ce vrea să descopere amănunte inedite simte gelozie. Ar vrea ca Leilah Mahi să-şi dezvaluie secretele numai la chemarea lui, să îi ofere exclusivitate. Nu este oare dorinţa oricărui scriitor ce ar vrea să acapareze un subiect, o existenţă, o întreagă epocă?

Citeşte şi Amintirea dragostei – Orgie şi artă în Parisul interbelic

Muza – Poveştile tabloului misterios

Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Muza – Povestile tabloului misterios

 

The Killing of a Sacred Deer – O razbunare aberanta

Adriana Gionea
-
0
The Killing of a Sacred Deer – O razbunare aberanta

The Killing of a Sacred Deer îţi arată cum se poate face un thriller care să te surprindă până la a te zgudui, chiar dacă este vorba despre acelaşi gen de thriller psihologic având note horror (unele soft, fără imagini groteşti), bazat pe acelaşi subiect atât de des abordat, încât îţi dă impresia că l-ai văzut reciclat în prea multe filme.

Subiectul filmului – ravagiile pe care le produce un intrus considerat inofensiv – este legat de acele dedesubturi tenebroase ce surpă aparenţele familiei perfecte, cu părinţi elevaţi şi copii liniştiţi, ce merg la cor şi iau lecţii de pian. Reţeta ingenioasă, care încă mai surprinde, şi pe care Yorgos Lanthimos o stăpâneşte impecabil, include suspans, indicaţii evazive legate de cauzele unor acţiuni, personaje misterioase, plus nişte simboluri fertile pentru pasionaţii de interpretări multistratificate (vezi mitul Ifigeniei), dar incapabile să desfacă nodul gordian al ambiguităţii indispensabile unui film de artă. Lor li se alătură trimiterile către zona în care abisurile sufletului nasc manifestări bizare, ce sfidează raţiunea, dar inserate plauzibil în poveste, şi turnura imprevizibilă favorizată de nişte alegeri dezumanizante şi absurde pe care trebuie să le facă personajele dacă vor să îşi salveze viaţa.

În noul său film premiat la Cannes, Yorgos Lanthimos deviază spre zona halucinant-alegorică vechea reţetă a poveştii cu tentă horror, în care un străin enigmatic scoate la suprafaţă latura întunecată a familiei perfecte. Familia perfectă este alcătuita dintr-un cuplu de medici apreciaţi, interpretaţi de Colin Farrell şi Nicole Kidman, şi cei doi copii (o adolescentă ce şi-ar dori mai multă libertate şi fratele ei mai mic). Halucinantul cu tentă înfricoşătoare îşi face loc treptat, odată cu apariţia unui puşti având o privire de adolescent vulnerabil şi ezitant, pe care medicul cardiolog îl tratează ca pe un fiu. Îl prezintă familiei, îi cumpără un ceas scump şi pare interesat de lumea lui, purtând discuţii despre importanţa prieteniei, ca între tată şi fiu.

foto: Independenta Film

Ai spune că adolescentul taciturn (interpretat convingător de Barry Keoghan), cu privire misterioasă, replici sumare şi gesturi stângace, sub care mijeşte o profunzime precoce, este fiul pe care medicul şi l-ar fi dorit, mai ales că discuţiile lui cu proprii copii îţi dau de înţeles că nu se simte tocmai în largul său în familie (pare mai receptiv la trăirile străinului decât la problemele propriilor copii). Dar ce pare a fi o relaţie paternă inofensivă se transformă într-un joc al puterii cu pretenţii aberante din partea adolescentului ce începe să controleze familia medicului. Acest puşti aparent sfios îi cere doctorului să-şi sacrifice un membru al familiei pentru a răscumpăra o greşeală cu efecte tragice, greşeală ce a distrus familia adolescentului.

Pentru a-l obliga să-l ia în seamă şi să decidă cât mai repede care dintre membrii familiei va fi sacrificat, puştiul îl convinge pe doctor că toţi cei dragi lui vor muri…rând pe rând. Apropierea morţii este anunţată de imposibilitatea acestora de a-şi mai folosi picioarele. Când ambii copii îi spun tatălui că nu mai pot merge, deşi testele clinice nu au depistat vreo problemă, medicul este convins de puterile malefice ale puştiului faţă de care manifestase un interes patern.

Cei care au apreciat filmul anterior prezentat la Cannes – The Lobster – vor pândi în fiecare secundă apariţia elementului fantastic având o conotaţie mitică. Însă în filmul The Killing of a Sacred Deer, fantasmagoricul se lasă aşteptat. Mitul şi absurdul se manifestă mai subtil şi imprevizibil decât în The Lobster. Imersiunea în realitatea absurdă, şi mult mai sinistră, este realizată mai degrabă cu ajutorul coloanei sonore, în care amestecul de compoziţii preluate din muzica simfonică şi modul în care unul dintre personajele feminine interpretează o melodie pop nasc trăiri angoasante în rândul spectatorilor, făcând trecerea spre dimensiunea terifiantă, rău prevestitoare, ca într-o tragedie greacă. De fapt, alunecarea în irealul cu elemente horror stilizate, având trimiteri spre alegoria din universul animalier şi spre mitul sacrificiului, este realizată fără o scindare între planul real şi fantastic.

Yorgos Lanthimos face parte din categoria regizorilor care pot întreţine o atmosferă la graniţa cu delirul făcând economie de elemente vizuale. Nu apelează la artificii sau la efecte vizuale ce distorsionează realitatea pentru a premedita infiltrarea irealului, a miticului. Acest film dovedeşte cel mai bine că poţi extrage suprarealismul din realismul nefiltrat doar folosind o coloană sonoră potrivită (scena hiperrealistă a unei operaţii pe fundalul unui concert simfonic) sau nişte personaje cu apucături sau replica fără sens, demne de teatrul absurd (de care Lanthimos nu este deloc străin).

Gesturile personajelor interpretate de Colin Farrell şi Nicole Kidman favorizează o trecere naturală de la normalitate la declanşarea aberantului, de parcă între aceste dimensiuni n-ar exista discrepanţe sau conflicte, ci doar o continuitate firească. Ambii protagonişti se comportă de parcă mitul sacrificiului pentru o răscumpărare morală ar fi un dat natural şi tratează cu multă seriozitate cerinţele străinului ce le-a ordonat sacrificiul. Nu par consternaţi de absurdul situaţiei şi nici nu consideră aceste cerinţe ca fiind rodul unui delir. Încercarea fiecărui membru al familiei de a se salva, imaginea adulţilor lipsiţi de empatie şi de candoare, străinul ce vrea să transforme casa burgheză într-o scenă pentru jocurile de putere cu final sadic şi trimiterea spre mitul ce dezvăluie psihicul ascuns îi va face pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva s-au întâlnit Haneke şi Jung pentru a-l inspira pe Yorgos Lanthimos.

imagine: Independenta Film

Regizorul ştie să calcuzele foarte bine intensitatea fiecărui detaliu pentru reuşi să întreţină suspansul, amânând dezlănţuirea maleficului şi intervenţia absurdului. Nu există o fractură evidentă între rutina familiei ce pluteşte într-o tihnă burgheză şi planul fantastic întunecat, în care pândeşte pericolul nevăzut. Intervenţia elementelor înfricoşătoare nu bruschează realitatea într-un mod ridicol. Dimpotrivă, trecerea este gestionată abil, prin elemente ce ţin de efectul decorurilor scăldate într-o lumină aurie ce le oferă scenelor din intimitatea familiei un aer straniu, dar mai ales prin alegerea actorilor tineri Raffey Cassidy şi Barry Keoghan, care îi interpretează pe fiica medicului şi pe băiatul cu tendinţe malefice. Trăsăturile şi mimica personajelor (fiica doctorului şi intrusul) le fac să pară ca venite din altă lume. Atracţia pe care o simt unul faţă de celălalt îi dă flirtului adolescentin o aură nelumească. Totul pare ciudat la ei, de parcă ar comunica printr-un cod secret, ce îi exclud pe ceilalţi, folosindu-se doar de priviri.

Urmărind gesturile prin care personajele aflate la vârsta adolescenţei întreţin misterul tenebros ce pluteşte deasupra tuturor îţi va da impresia că actorii tineri eclipsează la un moment dat interpretarea celor doi actori consacraţi. Interpretările facilitează o segregare între lumea supusă controlului, reprezentată de adulţi, şi lumea în care se preling haosul şi pericolul nevăzut, reprezentată de comportamentul adolescenţilor. Contrastul dintre raţional şi lumea trăirilor scăpate de sub control reflectă de fapt constrastul dintre autenntic şi artificial. Abia când sunt puse în faţa pericolului reprezentat de un plan vindicativ absurd, personajele din familia respectabilă pot intra în contact cu propriile trăiri. Părinţii renunţă în sfârşit la iluzia controlului raţional, în timp ce adolescenţii se dovedesc a fi mult mai receptivi la cerinţele bizare ale intrusului.

Fanii lui Yorgos Lanthimos vor aprecia acest film deoarece regizorul nu se dezice de intenţia de a păstra planul elementelor bizare necontaminat de explicaţii psihologice lămuritoare. Oricât de mult ar încerca spectatorii pasionaţi de mitologie, de psihanaliză sau de simbolurile arhaice să decodifice elementele bizare din acest film sau comportamentul personajelor, vor avea împresia că le scapă ceva printre degete. Filmul este precum compoziţiile simfonice alese pentru coloana sonoră. El se simte, nu se analizează…cel puţin nu până la epuizarea sensurilor.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

Confesiunile leoaicei – Înapoi la vremurile în care femeile africane au fost zei

Tablou de vânătoare – Răzbunarea animalelor

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Confesiunile leoaicei – Inapoi la vremurile in care femeile africane au fost zei

Tablou de vanatoare – Razbunarea animalelor

 

Arta contemporana. Istorie si geografie

Adriana Gionea
-
0
Arta contemporana. Istorie si geografie

Succesul filmului The Square (distins cu Palme d’Or) a promovat arta contemporană până şi în rândul celor nepăsători în faţa ei. Filmul lui Ruben Ostlund şi cartea scrisă de Catherine Millet au câteva aspecte în comun. Ambele descriu caracterul interactiv al artei contemporane şi rolul participativ al publicului în interpretarea simbolului multistratificat pe care îl poate avea un obiect cât se poate de simplu, expus într-o galerie cu decor minimalist. De asemenea, ambele subliniază mesajele privind viitorul societăţilor civilizate şi unda de şoc pe care o pot strârni unele expoziţii controversate – două elemente asociate de obicei artei contemporane.

Cartea scrisă de Catherine Millet i se adresează unui cititor dornic să experimenteze şi care, deşi nu trebuie să fie un fin cunoscător al noilor artişti, a depăşit deja momentul în care este şocat fie de simplitatea inacceptabilă a unui exponat, realizat din materiale pe care marii artişti consacraţi ai secolelor trecute le-ar fi aruncat la gunoi, fie de mesajul exploziv ce promovează o expoziţie de artă contemporană, aşa cum se întâmplă în The Square. Pentru a savura analiza făcută de Catherine Millet, ce a enunţat două întrebări esenţiale – Ce este arta contemporană? Şi când şi-a făcut ea loc printre preocuparile curatorilor şi ale celor ce decid ce intră în colecţiile marilor muzee? – trebuie să ai totuşi minime cunoştinţe legate de curentele avangardiste ce au răsărit în Parisul interbelic.

Arta contemporană. Istorie şi geografie nu este o lucrare introductivă, nici un manual. Nu oferă nişte răspunsuri clare. Scopul acestei cărţi este acela de a te face să-ţi pui întrebări legate de prezentul şi de viitorul artei, aşa cum este definită atât de artist, cât şi de public. Asemenea artei contemporane, te invită mai degrabă să analizezi din mai multe perspective ceea ce vezi într-o galerie de profil, nicidecum să găseşti certitudini. De fapt, cartea reflectă cel mai bine două dintre caracteristicile artei începând cu secolul XX: renunţarea la stabilitatea dată de certitudini în interpretarea mesajului oferit de opera de artă şi invitaţia la plonjarea în ambiguitatea ce duce la o continuă discuţie despre ceea ce face dintr-un obiect expus o veritabilă operă de artă.

În ciuda lipsei unui răspuns clar, această carte va fi apreciată mai ales de cei îndrăgostiţi de avangarda interbelică, apoi seduşi de îndrăzneala iconoclastă a generaţiei de artişti din New York-ul anilor ’50 şi ’60. Catherine Millet răspunde totuşi la o întrebare: Când avangarda interbelică a început să faca parte din trecut şi când s-a născut noua avangardă, sinonimă cu arta contemporană, aşa cum o percepem în zilele noastre? Răspunsul este unul indispensabil pentru înţelegerea secolului XX, un secol în care arta a ieşit din galerie şi a păşit în casele oamenilor obisnuiţi, sub forma designului industrial şi al obiectelor utile: Avangarda pariziană a căpătat denumirea de artă modernă, în timp ce noua generaţie de artişti aparută la New York după Al Doilea Război Mondial a fost asociată artei contemporane. Mulţi consideră azi că arta contemporană s-a născut de fapt în New York-ul anilor ’60, după desprinderea de modernismul interbelic european.

Fiind născută în anii ’60, odată cu noul boom economic, arta contemporană a fost foarte rapid curtată de industria publicităţii şi de cea a bunurilor de larg consum, dar mai ales de cea a tehnologiei (Pop Art rămâne cea mai bună dovadă, continuând relatia dintre artă şi design începută de Eileen Gray, de artiştii Art Deco sau de elevii şcolii Bauhaus). Este probabil singura certitudine într-o lume în care adevărurile şi definiţiile se negociază permanent în relaţia cu publicul receptor şi devin fluide. Succesul comercial al artei contemporane a început să bată recorduri începând cu anii ’80, conform surselor consultate de Catherine Millet.

Vei aprecia modul în care autoarea te ajuta să înţelegi revoluţia începută de artiştii asociaţi artei contemporane, începând cu anii ’50. În arta contemporană, gustul publicului eclipsează validarea oferită de critici sau de maeştri veterani. Expoziţiile şi vernisajele capătă de cele mai multe ori un caracter interactiv, publicul având şi rolul de martor al naşterii unei noi tendinţe în artă, care hrăneşte şi apetitul pentru controversă.

Artistul nu mai visează la statutul de titan, de geniu apreciat de posteritate. El vrea să influenţeze prezentul. Are posibilitatea câştigării faimei şi a confortului material încă din timpul vieţii. Începe să devină din ce în ce mai scurtă perioada dintre debut şi confirmarea consacrării (prin expunerea în marile muzee). Curatorul ajunge să capete un rol din ce în ce mai important, la fel şi noile galerii independente. Totodată este favorizată democratizarea accesului în lumea artei (artistul nu mai trebuie să treacă printr-o şcoală sau să înveţe cum să îmblânzească, din ipostaza de ucenic într-un atelier, materiale dificile).

Noua artă este ancorată într-un prezent continuu, de unde şi lipsa temerii legate de folosirea unor tehnici sau materiale ce nu vor contribui la rezistenţa operei de artă peste ani, secole. Sunt din ce în ce mai des folosite materiale neconvenţionale, de unde şi noile limite date de perisabilitatea operei. Nu de puţine ori, opera de artă li se supune proprietăţilor avute de materiale, nu invers. Aceste materiale joacă un rol mult mai activ în calitatea operei finale, uneori devenind ele însele opera de artă.

Artiştii încep să modeleze spaţiul de expunere şi să redefinească arhitectura vechilor muzee. Se încurajează expansiunea muzeelor, anularea graniţelor dintre artă şi celelalte domenii sau dintre curente şi epoci, prin dorinţa de a revizita marile capodopere. Mitologiile colective sunt înlocuite de cele personale. Asta înseamnă că artistul îşi dezvăluie lumea interioară prin simboluri ce lasă loc ambiguităţii, nemaifiind preocupat de construirea unui cod comun al interpretării, astfel încât privitorul să înţeleagă mesajul său.

Una dintre cele mai importante schimbări este legată de comportamentul colecţionarului. Dacă în secolele trecute marele colecţionar asculta de sfaturile unui critic atunci când alegea operele de artă, aşa cum făcuse Peggy Guggenheim, acum singurul criteriu este impresia pe care i-o produc exponatele văzute la bienale sau la marile târguri de artă.

Cartea scrisă de Catherine Millet oferă genul de lectură la care te vei întoarce mereu. Te invită să subliniezi idei şi nume de artişti inovatori sau de galerii, despre care să cauţi ulterior mai multe informaţii.

Citeşte şi Confesiunile unei dependente de artă – Colecţia lui Peggy Guggenheim

Lento. Meduza – Mergi mai încet prin viaţă

Arta corpului – Femeia consolată de un străin ciudat

Confesiunile unei dependente de arta – O mostenitoare prospera nonconformista, un palat venetian atipic si un paradis al celor indragostiti de avangarda interbelica

Lento. Meduza – Mergi mai incet prin viata

Arta corpului – Femeia consolata de un strain ciudat

 

Confesiunile leoaicei – Inapoi la vremurile in care femeile africane au fost zei

Adriana Gionea
-
0
Confesiunile leoaicei – Inapoi la vremurile in care femeile africane au fost zei

Confesiunile leoaicei este un roman cu adevărat uluitor pentru cei dornici de a face din lectură un mijloc de cunoaştere a unei ţări africane despre care se ştie prea puţin în lumea occidentală.

Cartea are multe pasaje memorabile şi o poveste pe care nu o uiţi. Peste acestea se suprapun metafore dense şi enigmatice, vorbe cu tâlc venite parcă de la începutul timpurilor şi mesaje alegorice, prin care proverbele africanilor de altădată vorbesc despre dramele omului contemporan.

Ţara în care vei călători parcurgând această carte este Mozambic sau, mai bine zis, o ţară mai mică, în interiorul Mozambicului, guvernată de propriile-i cutume. Ţara mai mică este satul Kulumani. Aici, tradiţiile, superstiţiile şi rănile vechii Africi colonizate au rămas suspendate în timp, departe de modernizarea ce mijeşte în capitală sau în oraşele mai mari din Mozambic.

Singura punte dintre Kumulami şi restul ţării este catastrofa morală rămasă după războiul civil din anii ’90. Dar nu despre acest război este vorba. Nu vei avea parte de imagini groteşti ale masacrelor. Scriitorul Mio Couto (Veranda cu frangipani) – unul dintre cei mai buni autori de limbă portugheză – preferă calea realismului magic, bine ancorat în legendele africane. Răul nu este reprezentat de război, ci de haosul produs de frica instalată în satul Kulumani după ce leii omoară localnicii, apropiindu-se fără pic de teamă de gospodăriile acestora.

Teroarea simbolizată de leii parşivi, ce dau târcoale şi le atacă pe femeile satului, este scânteia ce aprinde vâlvătăile din interiorul personajelor. În sufletul personajelor feminine zac secrete inflamabile şi dureri nemărturisite ce s-au transformat în furie. Furia este de fapt singura armă împotriva pornirilor barbare ale partenerilor lor, ce vor să le menţină într-o stare de obedienţă dezumanizantă. Există o legătură tainică între atacul felinelor şi dramele femeilor ce au fost reduse până atunci la tăcere. Te va uimi cât de bine a reuşit Mia Couto să transforme întâlnirea animalicului cu umanul pentru a-ţi dezvălui lumea satului african, greu accesibilă celor din afară. Este o lume fertilă pentru imaginar pe cât de aridă este pentru anumiţi locuitori.

Evenimentele declaşante de hăituirea leilor scot la suprafaţă o lume până atunci izolata în propria viziune magico-religioasă. Kulumani este un alt Mozambic, unul ignorat de propovăduitorii modernizării, sub al cărui mister ce fascinează se ascund resentimente şi cruzime psihologică. Această lume este privită prin conştiinţa a două personaje – Mariamar, una dintre localnicele satului, şi Arcanjo Baleiro, bărbatul chemat din capitală să împuşte leii. Cei doi nu sunt străini. Cu ani în urmă s-au întâlnit şi s-au ademenit. Vânătorul a devenit salvatorul lui Mariamar, iar Mariamar sursa fricilor acestuia după ce l-a sedus în timpul unui dans ritualic. De fapt, dansul are o mare importanţă pentru Mariamar, iar Mia Couto leagă acest dans de lumea enigmatică a psihicului feminin.

Revenirea vânătorului Arcanjo Baleiro în satul lui Mariamar eliberează un şuvoi de fapte şi descoperiri ce te uimesc. Ambele personaje sunt ofertante pentru cititorul dornic de a citi un roman care să-l surprindă prin răsturnările de situaţie şi prin tensiunile ce escaladează cu fiecare pagină. Mariamar şi vânătorul Arcanjo se dovedesc a fi un sac fără fund când vine vorba despre secrete. Sunt nişte secrete cutremurătoare, pe care Mia Couto ştie să le devoaleze cu priceperea unui autor de thrillere psihologice. Nu-i este străină nici profunzimea dublată de creativitate, a unui autor obişnuit să jongleze cu elementele realimsului magic şi interpretările moderne oferite lengendelor africane.

Romanul are structura unei duble confesiuni. Amintirile lui Mariamar şi impresiile vânătorului alternează pentru a-ţi dezvălui tainele cutremurătoare ale Mozambicului greu accesibil celui din afară. Prin ochii lui Mariamar, satul devine un tărâm unde se întâlnesc înţelepciunea strămoşilor, moştenită de bunicul ei, singurul care îi este alături în momentele grele, şi răutatea pură a semenilor. Pentru vecinii lui Mariamar, invidia, lăcomia, ignoranţa, atitudinile tipice misoginilor şi agresivitatea devin adevăratele raţiuni de a fi.

Dacă prin gândurile lui Mariamar ai acces la tradiţiile africane, prin ochii vânătorului cunoşti mai degrabă situaţia socială a ţării. Încercarea vânătorului de a scăpa satul de leii feroce ar putea fi speculată în plan politic, însă Africa profundă, adesea eliminată din calculele autorităţilor locale, începe să dea târcoale, asemenea leilor, dejucând orice plan de a transforma sacralitatea naturii şi ritualul iniţiatic al vânătorii într-un joc politic.

Ştiind că acţiunea se petrece în Africa, îţi pui următoarea întrebare, la începutul lecturii: Ce primează? Mitul, sau realismul brutal? Ei bine, mitul domină în Confesiunile leoaicei. Însă nu prin alungarea definitivă a realismului şi prin izolarea personajelor într-o lume paralelă, unde se pot refugia sub aripa străbunilor înţelepţi. Mitul nu face decât să denunţe şi mai zguduitor problemele Africii postcoloniale, inechitatea şi condiţia umilitoare a femeilor ce nu se pot apăra de bărbaţii ce le transformă în sclave. Totuşi, mărturiile lui Mariamar, ascunse în jurnalul ei, îţi arată că femeile şi-au mai păstrat o armă în această lume nedreaptă, ce le răpeşte bucuria de a trăi şi mai ales demnitatea. Arma lor este reîntoarcerea la miturile ce le redau acestora puterea zeiţelor.

În conştiinţa lui Mariamar, leoaica de care se temeau sătenii, are o mare legătură cu promisiunea reîntoarcerii la vremurile în care femeile erau zei. Legătura plină de simboluri dintre lumea interioară a lui Marimar şi prezenţa ameninţătoare a leoaicei devine un prilej de a explora universul arhetipal.

Pentru a înţelege universul arhetipal de care sunt legaţi protagoniştii romanului te va ajuta mult şi apariţia unui personaj masculin, un fel de bătrân al satului. El devine vocea strămoşilor într-o comunitate pervertită, în care înţelepciunea mamei Africa este profanată zi de zi, aşa cum se întâmplă şi cu trupul femeilor. Acest personaj este nimeni altul decât bunicul lui Mariamar, care dezvăluie importanţa spirituală a dansului şi forţa vorbelor cu tâlc pentru scufundarea în psihicul colectiv. Bunicul înţelept devine un ghid spre universul spiritual african, din ce în ce mai ignorat de sătenii din Kulumani, terorizaţi de lei, însă deloc speriaţi de instinctualitatea umană scăpată de sub control, devenită cea mai rea dintre fiare.

Pe măsură ce înaintezi cu lectura, vei putea să afirmi că mesajul lui Mia Couto este unul vechi de când lumea, dar mereu actual: ferocitatea animală are un alibi asigurat de instinctul orb şi de lipsa raţiunii, aşadar nu poate fi condamnat, în timp ce ferocitatea umană este greu de suportat. Leii au gheare, dar pot cruţa o femeie vulnerabilă. Oamenii au bune intenţii, dar care ajung să sfâşie, nu neaparat carnea, ci libertatea. Totuşi, modul în care este construit acest mesaj este unul stupefiant, pe care nu l-ai putea anticipa uşor.

Confesiunile leoaicei îţi va rămâne în memorie drept un bun exemplu de realism magic african impecabil construit. Asemenea altui scriitor de limbă portugheză ce scrie despre Africa postcolonială – angolezul Eduardo Agualusa – Mia Couto ştie cum să îmbine simbolurile arhaice, prin care denunţă problemele societăţii contemporane, şi descrierile poetice. În aceste descrieri se simte nostalgia lusitană, acel dor intraductibil ce pluteşte deasupra poveştilor de iubire, poate singura moştenire suportabilă rămasă în urma coloniştilor.

Citeşte şi A General Theory of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme şi realism magic în Africa portughezilor

Ruta subterană – Despre cea mai curajoasă pasageră

A General Theory of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme si realism magic in Africa portughezilor

Ruta subterana – Despre cea mai curajoasa pasagera

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026