Un roman al maturizării prin împlinirea aspiraţiilor într-o epocă ostilă visătorilor inocenţi? O satiră nemiloasă la adresa propagandei sovietice îndreptate spre cucerirea spaţiului cosmic? O parodie cu tentă suprarealist-absurdă a teoriilor despre veridicitatea imaginilor cu aselenizarea? O alegorie a sacrificiului? O pledoarie pentru frumuseţea vieţii pe Pământ? O meditaţie filosofică asupra sensului vieţii, descoperit în situaţii-limită? Înainte de a răspunde la aceste întrebări pentru a înţelege mai bine mesajul romanului Omon Ra, vei citi de două ori titlul. După ce te dumireşti că nu este o greşeală de redactare, afli că jocul de cuvinte include numele protagonistului (Omon), care dorea să devină cosmonaut, şi fascinaţia acestui personaj pentru cel mai venerat zeu egiptean (Amon Ra).
Considerat unul dintre cei mai buni autori ruşi contemporani, Viktor Pelevin a scris un roman al copilăriei şi al devenirii, cu acţiunea plasată în peroada în care URSS dorea să întreţină mitul supremaţiei cucerind spaţiul cosmic înaintea occidentalilor. Omon, personajul principal, devine un pion important în construirea noului mit al eroului sovietic. I se spune că trebuie să fie pregătit pentru a-şi da viaţa odată ajuns pe Lună, astfel încât patria lui să câştige lupta împotriva imperialiştilor americani. Ca orice alt inocent care ştie că pentru visurile lui trebuie să muncească mult, Omon se înscrie, alături de cel mai bun prieten, la o şcoală militară. Nu durează mult până să afle că va face parte dintr-o elită a elevilor selectaţi pentru un program special, care îi va cere sacrificiul suprem.
Începând cu momentul în care va conştientiza amploarea programului de aselenizare, Omon începe să reflecteze asupra trecutului şi asupra sensului vieţii într-o societate absurdă, în care totul poate lua proporţii aberante. Imaginile din timpul exerciţiilor speciale se întrepătrund cu amintiri din trecut, iar nostalgia poetică degajată de ultimele clipe de pe Pământ amintesc de stranietatea unui film de Tarkovsky.
Acţiunea romanului se petrece în perioada comunistă. Totuşi, decorurile cenuşii ale oraşelor sunt înlocuite de imaginile cu tentă suprarealistă ce acaparează noua existenţă a lui Omon Ra după ce intră în programul special de pregătire a zborului pe Lună. Cititorul va avea parte, la rândul său, de nişte pagini în care trecerea spre o altă dimensiune a existenţei protagonistului poate crea, la început, confuzie. La şcoala militară, fiecare clipă este un spectacol în care banalele repere ale realităţii par să o ia razna. Privind lumea prin ochii lui Omon te vei trezi în faţa unor evenimente aparent lipsite de sens, ca într-un film experimental, în care nu ţi se livrează multe detalii despre scopul şi cauzele acţiunilor. În anumite pagini, aceste evenimente ce au loc în incinta şcolii militare devin coşmăreşti dar şi pline de simboluri, ca într-un thriller ce ia o turnură filosofic-avangardistă.
Stilul lui Pelevin te face să consideri acest roman o variantă insolită şi totodată mai profundă a filmelor de box office despre călătoriile în spaţiu. Imaginile bizare văzute de cosmonaut odată ajuns pe Lună, trăirile uluitoare, mesajul umanist, relaţiile de prietenie între camarazii de zbor şi flashback-urile ce ascund reflecţii despre frumuseţea vieţii de pe Pământ, conştientizată abia după renunţarea la ea, alcătuiesc o lectură a cărei intensitate poate eclipsa tensiunea şi impresiile transmise de multe dintre filmele celebre despre relaţia omului cu spaţiul cosmic, apreciate mai ales datorită acelei îmbinări dintre calităţile vizuale, efectele speciale uluitoare şi gândurile profunde. Mulţi cititori şi-ar dori o ecranizare a romanului, care să pună în valoare calităţile ultimelor 50 de pagini.
Citind romanul, îţi dai seama că autorul lui, Viktor Pelevin, a vrut să transmită un mesaj răscolitor despre fragilitatea umană în timpul dictaturilor, însă aşa cum o face un autor rus contemporan: folosind alegoria cu detalii stranii, alunecarea într-un absurd ce devine un tablou halucinant şi o satiră plină de metafore. Omon Ra nu este un roman cu multă acţiune, şi nici nu are suspansul întreţinut de filmele despre peripeţiile cosmonauţilor ajunşi în situaţii periculoase (decât în ultimele zece pagini). Însă modul în care Pelevin redă lumea prin ochii personajului său şi descrierea trecerii spre o altă dimensiune, cea a spaţiului cosmic, va fi pe placul celor ce preferă literatura de calitate (mai ales cea din Rusia), în care observaţiile psihologice pot compensa lipsa unei naraţiuni trepidante.
Romanele precum Omon Ra te fac să apreciezi noua generaţie a scriitorilor ruşi contemporani datorită punţii construite între moştenirea lăsată de clasici şi vizionarismul autorilor neconvenţionali din prezent. Romanul este unul profund, în stilul celor scrise de marii autori, însă poate sta şi pe raftul celor semnate de scriitori adepţi ai experimentului literar, ce s-au rupt de trecut.
Bucură-te de începutul filmului Loveless, deoarece îţi oferă una dintre cele mai frumoase imagini cinematografice văzute în ultimii ani. Picturalitatea feerică a unui peisaj de iarnă şi liniştea stranie ce se prelinge te uluiesc prin stările transmise. Aceste minute de magie cinematografică vor fi singurele în care vei avea răgazul de a te bucura de frumuseţe în acest film.
Imediat ce apare apartamentul din cutia de chibrituri post-sovietică, peisajul mirific se face nevăzut şi începe să dea năvală societatea est-europeană, în toată inumanitatea ei, una prezentată doar la nivel psihologic, fără marasmul periferiei sau al corupţiei, aşa cum ai văzut în alte filme ale lui Andrei Zvyagintsev – Leviathan şi Elena. De fapt, poţi spune că tot acest peisaj hibernal straniu din primele minute ale filmului prezice amestecul dintre inocenţa copilăriei, îngheţul afectiv dus la extrem şi misterul în care pluteşte motivul din spatele dispariţiei ce declanşează adevărata criză din existenţa cuplului din film, unul disfuncţional, aflat în plin divorţ, şi din ce în ce mai înstrăinat de fiul în vârstă de 12 ani.
foto: Les Films de Cannes a Bucarest
Loveless este filmul pe care au mizat criticii în alegerea favoritelor pentru Palme d’Or din 2017. Aparent un thriller cu miez detectivistic, datorită unei dispariţii, filmul ia o cu totul altă turnură, una având un mesaj foarte abil susţinut: societăţile corupte şi opresive nasc oameni ce nu pot să iubească sau să fie stăpâni asupra propriei existenţe nici măcar atunci când stau departe de cercurile puterii.
Andrei Zvyagintsev a supărat autorităţile ruse după succesul filmului Leviathan, în care denunţa ororile corupţiei gata să înghită destine. În 2017 a revenit cu alt film incomod pentru imaginea Rusiei. De data aceasta nu vei mai vedea o confruntare directă între cetăţeanul lipsit de apărare şi autorităţi, ci o infiltrare subtilă a modelului politic dictatorial în dinamica unei familii destrămate, prin perpetuarea unor modele bolnave la nivelul cuplului.
În Loveless, dictatura spre care se îndreaptă Rusia actuală este precum o păpuşă rusească mare, în care încap altele mai mici. Păpuşa cea mare este puterea, aia politică, zdrobitoare, monstruoasă, în care banul murdar este rege, iar naţionalismul transformă Biserica în sursă de propagandă anti-democratică. Însă puterea reprezentată de autorităţi este aproape nevăzută în acest film (cu excepţia unor aluzii la invadarea Crimeei). Personajele nu vor fi deranjate de oligarhi despotici, însă obiceiurile nesănătoase ale păpuşii mari le contaminează şi pe celelalte. Dacă marea păpuşă este politica, micile păpuşi reprezintă de fapt relaţiile interumane de la nivel social şi cele de la nivel familial, care împrumută modelul neo-dictaturii din Rusia contemporană. Evitând scenele moralizatoare, care să denunţe ferm slăbiciunile, regizorul foloseşte câteva detalii vizuale pentru a demonstra cât de uşor ajung oamenii simpli să preia defectele celor de la putere: lipsa empatiei, comportamentul ostentativ al parveniţilor şi mimarea supunerii în faţa şefului pentru avansare.
Vei descoperi în viaţa personajelor o dictatură a irosirii, a violentei psihologice, a parvenirii, a urii apărute în timpul divorţului şi a nefericirii. Iar această simbioză între sistemul politic bolnav şi opresiunile ce îşi întind tentaculele în viaţa de zi de zi este redată de scena în care bărbatul aflat în plin divorţ pentru a se căsători cu amanta însărcinată se teme că nu va avansa în carieră deoarece şeful lui este un ortodox habotnic pentru care burlacii şi cei divorţaţi sunt nişte paria. Şi astfel de exemple se vor strecura pe tot parcursul filmului Loveless, ce urmăreşte relaţia dintre Boris şi Zhenya, care îşi caută fiul dispărut fără urmă.
Cei doi protagonişti – Boris (Alexey Rozin) şi Zhenya (Maryana Spivak) – sunt în plin divorţ, unul traumatizant pentru băiatul lor în vârstă de 12 ani, retras în el, care trebuie să asculte reproşurile zbierate de mamă împotriva fostului soţ. Boris abia aşteaptă să scape de actuala nevastă pentru a începe o viaţă nouă alături de amantă. La rândul ei, Zhenya are un nou iubit, unul mai potent financiar decât fostul soţ. Acesta este singurul personaj ce va ieşi din zona aşteptărilor confirmate. Contrar imaginii tipice pentru bogatul slav post-comunist, noul iubit al Zhenyei este un bărbat manierat, suportiv şi delicat în perioada în care ea îşi reglează conturile cu fostul ei partener. O sprijină şi îşi ascunde stupefacţia şi dezgustul în fata unor mărturisiri şocante şi dureroase ale Zhenyei, care înlocuiesc vorbele dulci din postludiu. Nu la fel de calm va fi spectatorul, care va fi răscolit de scenele în care Zhenya le mărturiseşte noului iubit şi fostului soţ că nu a ştiut niciodată ce înseamnă iubirea şi că fiul ei a fost conceput la întâmplare, sarcina obligând-o să devină soţie peste noapte, fără a-i permite şi alte opţiuni. Mai mult, îi spune iubitului că nici din partea mamei nu a primit afecţiune.
Datorită legăturii dintre psihologia colectivă marcată de schimbările politice şi cea individuală, angrenată într-o relaţie de cuplu toxică, filmul are mai multe straturi ale interpretării. În primul strat găsesţi o interpretare a mecanismelor prin care frustrările părinţilor se răsfrâng asupra copilului, până într-acolo încât să-l facă să fugă de acasă. Modul în care partenerii din acest film aleg să ducă până la capăt divorţul te revoltă şi te face să te întrebi de ce nu a inventat nimeni un manual de criză pentru părinţii şi pentru părinţii părinţilor, astfel încât ura şi lipsa iubirii să nu mai fie o moştenire transgeneraţională.
Odată cu al doilea strat – cel al modelelor colective toxice, perpetuate în propria familie – îţi vei da seama că nu salvarea copilului fugit de acasă este subiectul filmului. Nu vei avea parte de acel dinamism întreţinut de indiciile bine plasate, care să amplfice suspansul, şi nici de catharsisul regăsirii, ce i-ar fi obligat pe cei doi parteneri să înceteze jocurile psihologice şi să comunice în sfârşit autentic unul cu celălalt, mărturisindu-şi nefericirea, nu afişând ostentativ masca bravării.
Adevăratul subiect al filmului este lipsa iubirii. Căutarea motivelor din spatele acestui gol sufletesc eclipsează ancheta ce vizează dispariţia băiatului. Călătoria părinţilor în locurile unde s-ar fi putut refugia fiul lor devine un periplu coşmăresc spre un trecut marcat de carenţe afective. Printre scenele ce descriu relaţia conflictuală se strecoară unele ce prezintă interacţiunile sociale, ce par la fel de golite de autenticitate, fiind marcate de obsesia pentru aparenţe, unele cât mai strălucitoare, ce descriu atmosfera din high life-ul est-european. Vei fi astfel invitat într-o călătorie prin Rusia actuală. Regizorul foloseşte abil spaţiul pentru a face imaginile să vorbească în locul personajelor despre o Rusie scindată. Vei trece de la restaurantul cu decoruri opulente, pe care Zhenya le imortalizează folosind smartphone-ul pentru a confirma noul statut oferit de relaţia cu bărbatul potent financiar, la decorurile terne ale ruinelor sovietice şi ale cartierelor aglomerate. Cenuşiul te face să simţi frigul la nivel psihologic, un frig devenit simbolul alienării şi al blocajului emoţional.
Despre Loveless poţi spune că deţine consistenţa unui film rusesc veritabil. Sau, mai bine zis, a unui film rusesc aşa cum Andrei Zvyagintsev poate realiza: care să te bântuie printr-o aplatizare a dovezilor de umanitate, de compasiune, şi prin acea întâlnire dintre cenuşiul dezolantelor decoruri post-comuniste şi răceala din sufletele personajelor, unde are loc adevăratul îngheţ. Este un îngheţ menit a fi crusta protectoare a oamenilor nimeriţi printre semeni ce nu ştiu nici să ofere, nici să primească afecţiune, şi nici nu fac eforturi pentru a schimba ceva…decât atunci când e prea târziu.
Ca în orice film regizat de Andrei Zvyagintsev, interpretările actorilor sunt răvăşitoare şi pline de autenticitate, acea autenticitate care te face să le înţelegi motivele, până la un punct, dar să îi şi respingi. Nu lipseşte nici povestea în care dramele individuale sunt legate de problemele social-politice (o legătură foarte subtilă, în acest film). Suferinţa devine un element indispensabil pentru consistenţa psihologică a personajelor, iar calităţile vizuale trimit spre sensibilitatea poetică atunci când redau stările afective copleşitoare.
Impactul puternic al filmului Loveless este susţinut mai ales de interpretarea zguduitoare oferită de actriţa Maryana Spivak. Jocul actoricesc te va face să o urăşti pe Zhenya, din cauza unui comportament asociat mamei toxice, fără urmă de afecţiune pentru copilul ei, aflat într-o postură vulnerabilă din cauza divorţului. Totodată, o vei compătimi după scenele în care dezvăluie ce se află în spatele înstrăinării de propriul copil.
În acelaşi timp, interpretarea actriţei Maryana Spivak te face să descoperi o altă faţă a mamei reci, la care te-ai fi raportat numai prin dezgust şi atitudine acuzatoare. Dispariţia copilului neglijat, precedată de scene în care mama lui se răsteşte la el şi îl repede, te va face să codamni personajul feminin. O vei considera pe Zhenya cea mai rea dintre mame. Îţi va provoca genul de revoltă ce îţi va face sângele să clocoteascaă prin fiecare gest al ei în prezenţa copilului având chipul unui înger fragil cu privire de copil maturizat înainte de vreme din cauza unor părinţi ce îi oferă zilnic un spectacol al urii. Apoi s-ar putea să fii uimit de compasiunea pe care ţi-o poate stârni în anumite scene, după ce îi afli trecutul.
Vei descoperi un personaj feminin dual, care te va surprinde pe măsură ce se derulează căutarea fiului dispărut. În relaţia cu soţul de care vrea să divorţeze şi pe care ajunge să-l urască, Zhenya este o femeie plină de venin şi resentimente, care se îndreaptă şi în direcţia copilului. În relaţia cu noul partener, Zhenya îşi poate deschide sufletul, făcându-l pe spectator să reflecteze asupra posibilităţilor limitate pe care le poate avea o femeie din societatea est-europeană când vrea să se emancipeze, să decidă singura asupra viitorului.
Actriţa Maryana Spivak este perfectă pentru rolurile ce reuşesc să întreţină legătura afectivă dintre spectator şi personaj, transformând sala de cinema, oricât de mare ar fi, într-un spaţiu intim, care favorizează confesiunea. Această impresie este dată mai ales de scena în care Zhenya îşi sprijină capul pe pieptul noului iubit în timp ce îi mărturiseşte cât de mult a lipsit afecţiunea din viaţa ei. Este o scenă tulburătoare, pe care actriţa o gestionează cu multă naturaleţe.
Vei fi impresionat şi de modul în care Zvyagintsev fentează cenzura pentru a critica regimul lui Putin şi efectele lui asupra psihicului colectiv. Spectatorul va aprecia cât de profund şi ingenios din punct de vedere vizual sunt legate Rusia opresivă de îngheţul din relaţiile interumane, fără a se face trimiteri evidente cu tentă politică. Nu este nevoie decât de imaginea Zhenyei înaintând cu o privire ageră pe o bandă de alergat şi de un echipament sportiv pe care scrie Rusia, în timp ce iubitul ei se uită la ştiri despre Ucraina.
Jeanette Winterson scrie pentru cei ce îşi doresc o lectură care să aline, dar fără mesaje care să invite la un optimism superficial, imposibil de atins. În cărţile sale, binele învinge datorită poveştilor întinse la nesfârşit, din care iau nastere alte şi alte poveşti, nicidecum datorită acelui final perfect, în care toţi sunt fericiţi. De fapt, într-unul dintre cele mai frumoase romane scrise de Winterson – Lighthousekeeping – oamenii nu pot fi fericiţi decât atunci când acceptă că viaţa este o istorisire în continuă schimbare şi că-n în momentele dificile nu le rămân decât poveştile scrise de oamenii de altădată pentru a-i salva pe cei din prezent.
Că poveştile aduc fericirea în cele mai nefericite momente – fericire înţeleasă ca bucurie de a trăi – o ştie cel mai bine Silver, personajul central. Silver este un copil orfan ocrotit de păzitorul unui far de lângă un oraş uitat de lume. De la acest păzitor, pe nume Pew, Silver învaţă cea mai bună lecţie de supravieţuire în orice situaţie: credinţa în imposibilitatea unui sfârşit. Este credinţa supremă, care obligă personajele să meargă mai departe, oricât de întunecate le-ar fi orizonturile.
Tell me a story, Pew.
What kind of story, child?
A story with a happy ending.
There’s no such thing in all the world.
As a happy ending?
As an ending.
Prin acest roman, Jeanette Winterson te face să te întorci la raftul unde stau cărţile ei, aşa cum se întorceau marinarii spre lumina farului ce alunga întunecimea angoasantă a unei mări opace. Winterson te momeşte cu poveşti. Dar înainte de a-şi răsturna sacul plin de istorii cu personaje pline de secrete şi tot atâtea feţe ascunse, îţi arată cât de important este să găseşti un loc potrivit pentru a elibera aceste poveşti, astfel încât să te scufunzi nestingherit în ele. Locul trebuie să fie unul situat între o realitate confirmată de istorie şi atemporalitate, iar farul din Salts (un orăşel ce prosperase datorită comerţului maritim, apoi dat uitării) este exact locul de care se poate lega o scriitoare precum Jeanette Winterson pentru a înşira o multitudine de poveşti.
Lumina farului nu cheamă doar nave, ci şi legende. Păzitorul farului ştie poveşti, pe care le spune marinarilor. Marinarii le povestesc altora. Odată cu mărfurile, ei mută dintr-o parte în alta a lumii şi poveştile auzite de la fiecare păzitor al farurilor întâlnite pe drum. Se întorc nu doar cu bunuri preţioase din călătoriile lor, ci şi cu poveşti nemaiauzite.
Nu întâmplător şi-a ales autoarea un far pentru a construi o lume securizantă pentru eroii cărţii. Este un far ce a intrat în istorie, construit în ţinutul vizitat de marele Darwin, dar este şi în afara timpului, fiind izolat de tumultul aşezărilor aflate sub dictatura orelor bine drămuite. Această situare în afara timpului impiedică obsesia pentru verosimil să erodeze consistenţa unor povesti ce par iesite din comun.
Farul din acest roman uneşte de fapt poveştile a două personaje: Silver, copilul adoptat de păzitorul farului, şi Babel Dark, bărbatul cu două feţe. Despre Babel Dark se spune că ar fi sursa de inspiraţie pentru faimosul personaj cu două personalităţi – una donimată de cumpătare, alta supusă instinctelor tenebroase – din romanul The Strange Case of Dr Jekyll and Mr. Hyde, scris de Robert Louis Stevenson.
Silver, personajul-narator al romanului, trăieşte în secolul XX. Babel Dark, a cărui poveste este mereu amintită de păzitorul farului, pe nume Pew, a trăit cu un secol în urmă. A fost un bărbat chinuit, plin de contradicţii. A iubit pătimaş, dar a şi rănit. A vrut să îşi ţină în frâu pornirile vulcanice, însă nimic nu i-a adus o mai mare bucurie decât clipa în care s-a lăsat în voia trăirilor năvalnice. L-a cunoscut şi pe Darwin, după ce a descoperit o peşteră plină de fosile.
Odată cu popularitatea lui Darwin, Babel, care era preot, începea să se îndoiască de lumea pe care o cunoştea. Însă îndoielile nu se rezumau la cele privind naşterea omului, ce au dus la gâlceava dintre ştiinţă şi fanaticii religioşi, ci îl făceau să extindă teoria lui Darwin la sensul vieţii. Darwin îl făcuse pe Babel să se îndoiască de corectitudinea adevărurilor individuale. Aşa cum natura este într-o continuă transformare, speciile fiind nevoite să se adapteze, la fel şi lumea începea să fie pentru Babel o certitudine a existenţei incertitudinii. Posibilitatea absenţei unui adevăr fix, veşnic, era copleşitoare.
Ajuns într-un impas, Babel Dark începe să amestece în mintea lui gândurile despre iubirea pierdută şi mesajele transmise de teoriile lui Darwin despre continua evoluţie a vieţii. Babel vede însă dincolo de lumea biologiei. Aşa cum le vedea el, descoperirile ştiinţifice zguduiau mai degrabă universul afectiv al omului. Darwin a vorbit de fapt despre o continuă evoluţie prin schimbare, revelând sensuri mai profunde, într-un moment al vieţii în care Babel Dark ar fi dat orice să anuleze posibilitatea unei astfel de schimbări. El ar fi vrut să oprească timpul, deoarece transformarea adusă de schimbare însemna pentru el pierderea unui paradis. Cititorii vor descoperi unul dintre cele mai frumoase argumente care să combată argumentele prinvind aplicabilitatea darwinismului nemilos în lumea fiinţelor umane, în care se spune că doar exemplarul dominator poate fi cu adevărat împlinit.
Povestea lui Babel Dark o însoţeşte pe Silver precum o profeţie. Babel a devenit conştient de legea perpetuei schimbări. La fel şi protagonista nevoită să ia viaţa de la capăt după ce autorităţile decid că tehnologia poate înlocui umanul în funcţionarea farului. Autorităţile îl obligă pe cel ce păzeşte farul (Pew) să îşi găsească un alt rost. La fel i se cere şi lui Silver, adoptată de Pew. În secolul inovaţiilor prezenţa lui Pew nu mai este necesară, farul putând să funcţioneze şi fără oameni. Odată cu alungarea din far, Silver se vede nevoită să cunoască o altă mare – cea a unei societăţi de care fusese izolată. Asemenea speciilor ce l-au obsedat pe Darwin, care i-a vorbit lui Babel Dark după ce a fost părăsit de femeia iubită, Silver trebuie să se adapteze la condiţii noi, să accepte schimbarea. Aşa va începe propria călătorie în lume, însetată de afecţiune.
În romanul Lighthousekeeping regăseşti acelaşi talent al lui Jeanette Winterson de a folosi detalii aparent banale, sub care ascunde o încrengătură de metafore. Fiecare detaliu are un ecou în celelalte, unul bine premeditat. Winterson foloseşte jocuri de cuvinte sau referinţe literare ingenioase ce scot la suprafaţă trăirile uitate ale cititorului. Numele personajelor devin simboluri. La fel şi trimiterile către alte opere literare sau către numele unor personalităţi istorice. Toate aceste detalii şi metafore alcătuiesc un puzzle, care devine mesajul transmis de carte. Nu voi devoala mesajul. Este un mesaj simplu, vechi de când lumea, însă construit ingenios prin alăturarea mai multor simboluri.
Jeannette Winterson stăpâneşte acel talent al marilor scriitori capabili de a crea o ţesătură sofisticată din amănunte simplificate. Foloseşte detalii istorice şi literare precum un erudit, însă nu are nevoie (doar) de cititori-enciclopedie. Ştie cum să unească prin ţesătura complicată informaţiile din mai multe domenii oferind totodată explicaţii accesibile, pe care să le integreze în povestea de ansamblu pentru a nu face din acest roman o lectură greu de parcurs. Mai mult, aceste explicaţii sunt oferite sub forma unor detalii ce devin metafore acroşante pentru sensurile viitoarelor etape ale poveştii. Aşadar, Lighthousekeeping seamănă cu o plasă având multe noduri, pe care personajul central o face din ce în ce mai mare.
Ai fi tentat să afirmi că ai în faţă o lume a poveştilor în care să te refugiezi. Însă poveştile lui Winterson sunt departe de a fi nişte droguri pentru cei epuizaţi de timpul cotidian. În loc să te scoată din real, ea te ajută să fii şi mai ancorat în el, însă într-un mod sănătos: prin creativitate şi metafore care dau sens haosului din interiorul fiecăruia sau din lumea ce pare uneori plină de evenimente lipsite de sens. Când simte că lumea devine de neînţeles, personajul cărţii o transformă într-o poveste cu multiple înţelesuri.
La rândul tău, vei descoperi, sub stratul de poveşti atemporale din acest roman, nişte probleme ce îl macină pe omul actual. Poveştile cărora personajele vor să le dea un sens devin o terapie împotriva maladiilor sufleteşti precum: neacceptarea de sine, neîmplinirea cauzată de imposibilitatea de a fi ceea ce vrei să fii, în anumite etape ale vieţii, însingurarea, lipsa de afecţiune, alienarea prin înlocuirea umanului cu tehnologia sau respingerea celor consideraţi a fi diferiţi. Doar că Jeannette Winterson reinterpretează original toate aceste probleme. Le schimbă diagnosticul şi oferă o cu totul altă soluţie, una mai empatică şi mai apropiată de nevoia omului din ziua de azi de a fi acceptat, mai ales când nu se place pe el însuşi.
După ce a fost tradus romanul Naufragii, în 2016, cititorii dornici de a descoperi autori exotici au aflat că în urmă cu zece ani au fost traduse alte două proze importante din cariera lui Akira Yoshimura. Este vorba despre Supliciul unei adolescente şi Surâsul pietrelor, incluse în acelaşi volum. Aceste două proze te fac să apreciezi stilul lui Akira Yoshimura aşa cum ai aprecia frumuseţea filmelor semnate de un regizor care şochează, devenit iconic datorită modului în care expune teme incomode în imagini poetice sau transpune sinistrul în experimente vizuale suprarealiste.
Cei familiarizaţi cu stilul marilor autorilor japonezi nu se vor teme de tiltlu. Sunt deja obişnuiţi cu scriitura delicată ce învăluie nişte subiecte ce îţi dau fiori. Ar spune că numai unui japonez i-ar fi dat prin cap să alăture frumuseţea şi moartea, imaginându-şi gândurile pe care le-ar putea avea o adolescentă abia decedată văzându-şi propria autopsie, terminată cu prelevarea organelor. De fapt, Supliciul unei adolescente este monologul prin care protagonista, în vârstă de 16 ani, le răspunde tăcut celor ce îndeplinesc această activitate sinistră şi care emit nişte observaţii vulgare legate de viaţa ei sexuală.
Cartea unuia dintre cei mai buni autori japonezi contempoani pare o perspectivă cumplită aspra primelor clipe din viaţa de apoi, o perspectivă demnă de un film horror premiat la marile festivaluri. Dar aceste detalii cumplite nu expun senzaţiile corporale din timpul autopsiei (cu excepţia celor ce îi amintesc de erotism). Adolescenta care se vede pe masa din spital aproape că nu mai percepe lumea prin simţul tactil. I-au rămas doar amintirile din trecut şi profunzimea introspecţiei revărsate în reflecţii despre viaţa efemeră şi dreptul la demnitate al celui rămas doar un corp fără suflare, anonim în fata celor ce nu îi ştiu trecutul, cu tot ce a pătimit şi a visat până în clipa morţii. De la cei pe mâna cărora ajunge corpul lipsit de viaţă vin adevăratele detalii terifiante – cinismul, aluziile vulgare legate de reputaţia adolescentei şi de trăsăturile ce anunţau o viitoare femeie seducătoare.
Asemenea unei tinere fragile ce a încăput pe mâna unor bărbaţi grosolani este şi trupul abia părăsit de viaţă. Este expus privirilor indiscrete şi remarcilor groteşti, fără a se putea apăra. Nemilosului schimb de replici dintre cei nevoiţi să se ocupe de trup după moarte, adolescenta îi răspunde prin nişte reflecţii pe cât de zguduitoare (din care îi afli şi trecutul) pe atât de poetice. Oricât ar părea de ciudat, există multă poezie în aceste pagini ce pot fi comparate cu imersiunea într-o cameră a ororilor, aşa cum este considerată morga.
Poţi spune că scriitorul Akira Yoshimura a vrut să spargă brutal mitul primelor clipe din viaţa de apoi, despre care se spune că ar fi o scufundare în pacea unui tărâm paradisiac precum o grădină exotică. Anumite pasaje sunt greu de îndurat, deoarece, asemenea marilor autori, Yoshimura îl face pe cititor să îşi înfrunte cele mai mari temeri. Dincolo de a te pune faţă-n faţă cu propriile angoase, Yoshimura te face să te gândeşti la fragilitatea unor adolescente devenite obiecte sexuale în noua Japonie, după ce vechile cartiere ale plăcerilor de pe vremea lui Utamaro, unde erotismul era însoţit de un ceremonial sofisticat, au fost înlocuite de night clubs ce imitau stridenţa barurilor europene. Imaginea adolescentei lipsite de apărare în fata celor ce îi examinează trupul după moarte poate fi şi o palmă dată de autor celor ce au încurajat noua cultură a voyeurismului în Japonia, ce are în prim-plan trupul adolescentelor expus fantasmelor scabroase.
Mult mai uşor de citit este a doua proză din acest volum – Surâsul pietrelor. Îţi aminteşte de melancolia din scrierile lui Kawabata, de trimiterile mitice la credinţele japoneze, cum ar fi budismul, dar şi de personajele sumbre din romanele lui Mishima. De fapt, în Surâsul pietrelor, Yoshimura învăluie elementele unui thriller psihologic despre un intrus diabolic în imagini picturale şi în melancolia dublată de misterul despre care occidentalii spun că pluteşte adesea într-o casă tradiţioanală japoneză.
Un autor dintr-un alt spaţiu cultural ar fi transformat povestea lui Sone, prietenul regăsit ce tulbură existenţa protagonistului, într-un thriller trepidant despre un personaj masculin enigmatic, şiret şi manipulator, dar care îşi ascunde intenţiile sub haina purtării manierate. Însă un autor japonez introduce acest gen de personaj pentru a oferi prilejul unei reflecţii asupra pierderii şi asupra unor părţi întunecate din tradiţia japoneză, adesea pomenite în piesele kabuki despre iubiţii deznădăjduiţi – sinuciderea în doi, ca probă supremă a iubirii.
Sone, personajul sumbru ce intră în viaţa protagonistului-narator (Eichi) este un prieten din copilărie, reîntâlnit în perioada studenţiei. Acest prieten regăsit îl va ademeni oferindu-i bani pentru a-l însoţi când fură nişte statuete budiste de pe mormintele abandonate, pentru a le vinde scump turiştilor amatori de suveniruri exotice. Apoi se mută în casa lui Eichi, în calitate de chiriaş, băgându-se pe sub pielea surorii triste, de neconsolat după ce soţul ei renunţase la ea deoarece nu i-a oferit un moştenitor.
Nu există acţiune în această poveste, în ciuda unui personaj malefic ofertant. În schimb, cei îndrăgostiţi de literatura japoneză vor aprecia pasajele în care miturile, imaginile picturale ale statuetelor cu priviri enigmatice şi peisajele peste care pluteşte o tăcere nelumească întreţin o atmosferă ce pare din alt spaţiu.
Asemenea marilor autori japonezi, Akira Yoshimura ştie să devieze elementele sinistre spre zona misterului dublat de o stranietate greu de exprimat în cuvinte, dar pe care o laşi să te pătrundă în tăcere. O asemenea stranietate indefinibilă pluteşte şi în jurul personajului malefic, învăluit în aceeaşi tăcere. Totuşi, o descriere a sa îi poate face pe anumiţi cititori să se gândească la tradiţionalele poveşti cu fantome şi oameni bântuiţi de spirite malefice: În trupul acela plăpând sălăşluia un duh al răului ce avea o forţă imensă şi misterioasă (…) Îl pivea cum doarme. Capul lui Sone se vedea de sub aşternut. Silueta lui ghemuită se asemăna în ochii lui Eichi cu cea a unei sălbăticiuni mici, violente care doarme încolacită pe câmp.
Aceste ghost stories nipone (unele de inspiraţie chineză) deveniseră extrem de populare în secolele trecute. Ecourile lor îşi fac simţită prezenţa în portretele multor personaje introvertite şi misterioase din literatura japoneză actuală. Sunt personaje despre care spui că par să ascundă un mister, dar un mister volatil, ce nu poate fi transformat într-o explicaţie limpede, ci doar luat ca atare, cu toate impresiile intraductibile induse cititorului, mai ales celui occidental, care nu încetează să se mire de subtilitatea japoneză. Aceeaşi subtilitate înlocuieşte declanşarea impetuoasă a intenţiilor ascunse cu ambiguitatea. Ţesătura de simboluri prin care Yoshimura transformă imaginea unei statuete budiste delicate într-o metaforă plină de intensitate l-ar face invidios până şi pe un mare fotograf sau cineast apreciat datorită modului în care obligă tăcerea să vorbească folosind nişte decoruri potrivite sau focusând atenţia spectatorului pe anumite obiecte.
Începutul unui nou an păstrează un obicei vechi: acela de a citi şi de a călători departe, cu ochii minţii. Îţi propunem călătorii în ţinuturi mai puţin umblate, acolo unde Rusia întâlneşte Orientul, sau în locurile huzurului strălucitor din Istanbulul interbelic. Nu lipsesc nici recomandările pentru curajoşii pregătiţi să descopere zonele periculoase din Mexico City.
Pantere parfumate
Se ia un cuplu dornic de a se redescoperi şi se trimite într-o destinaţie exotică. Nu este una clasică precum Bali, Maldive sau Dubai, ci una aflată acolo unde Europa şi Asia se întâlnesc. Nu li s-a făcut multă reclamă ţinuturilor locuite de mongolii budişti din Kalmîkia (vezi filmul The Gulls), şi nu s-a prea vorbit nici despre o presupusă călătorie a lui Dumas în Caucaz, devenită obsesia unuia dintre parteneri. Aşadar, scriitorul Dan Alexe va dezvălui în romanul Pantere parfumate, structurat precum un road trip, detalii privind obiceiurile, cultura, dramele şi conflictele inflamabile din ţinuturile de la Marea Caspică, din regiunile unde Delta Volgăi întâlneşte stepa sau din zonele străbătute cândva de caravanele ce luau Drumul Mătăsii.
Femeia din Orient Express
Agatha Christie devine eroina unui roman. De data aceasta este rândul ei să fie o călătoare în Orient Express (una deghizată), pentru a fi luată prin surprindere de tovarăşii de drum. În compartiment va întâlni femei cu vieţi pline de secrete, care se intersectează pentru a condimenta neprevăzutul spre care Agatha Christie şi-a îndreptat mereu personajele. Şi cine altcineva se putea încumeta să pătrundă în mintea celebrei scriitoare dacă nu o autoare specializată în criminalistică, fiind şi prima femeie absolventă a Queens’ Collage, Cambridge. Lindsay Jayne Ashford aminteşte în romanul ei şi de perioada în care Agatha Christie era prinsă într-un mariaj în care era neglijată.
Miezul nopţii la Pera Palace. Naşterea Instanbulului modern
Spioni, revoluţionari, jazzmani, scriitori, prima regină a frumuseţii din lumea musulmană şi feminista Halide Edip se întâlnesc în celebrul hotel de lux Pera Palace, din Istanbulul interbelic. Hotelul a devenit un simbol al trecerii de la cutumele otomane la emanciparea Istanbulului, prin apropierea de valorile civilizaţiilor occidentale. Profesorul Charles King te invită într-o călătorie într-un Istanbul cosmopolit şi progresist, din ce în ce mai ameninţat în zilele noastre.
Omon Ra
Nu, nu ai citit greşit. Nu este vorba despre Amon Ra, ci despre Omon Ra. Omon este numele protagonistului. Trăieşte în Rusia unui regim de tristă amintire şi îşi doreşte să devină cosmonaut. Odată intrat în programul special conceput de sovietici, va descoperi nişte culise pline de mistere ce iau calea absurdului halucinant. Vei (re)descoperi astfel un autor din Rusia actuală care descrie evenimente controversate din trecut făcând apel la tradiţia instaurată de Gogol şi Bulgakov, dar şi de autori ce au schimbat literatura Occidentului, precum Franz Kafka sau William Burroughs.
Ce-a mai rămas din mine
În cazul în care preferi o călătorie într-un ţinut al utopiei din secolul al XVII-lea, s-ar putea să te intereseze povestea cuplu visător din romanul Ce-a mai rămas din mine. Acest cuplu a vrut să întemeieze un oraş ideal, unde imigranţii europeni şi amerindienii să poată convieţui. Monique Proulx rescrie mitul societăţii perfecte într-un roman ce îmbină poveştile inedite şi reflecţia asupra lumii…de ieri şi de azi.
Bivolul nopţii
Mexicul lui Guillermo Arriaga este un mix de poveşti care atrag, dar şi sperie. Nu te plictisesc datorită amestecului de personaje bizare, secrete incitante şi detalii tenebroase. Acelaşi amestec se regăseşte şi în triunghiul amoros torid în care ajung să fie captivi protagonştii acestui roman. Fanii lui Arriaga sau cei interesaţi de literatura sud-americană contemporană vor trece pe lista lor Bivolul nopţii datorită unui stil năucitor şi unor poveşti ce nu te lăsa indiferent.
De obicei, un film despre nefericirea şi dezumanizarea din înalta societate promite scene în care luxul devine suprarealist, autodistrugerea se face în stil grandios, plăcerile ascund festişuri şocante iar faptele crude angrenează un întreg mecanism al influenţei la nivel înalt pentru a le masca. Nimic din toate acestea în filmul lui Haneke. De fapt, cei obişnuiţi să fie cutremuraţi de Haneke, după filme precum Funny Games, The White Ribbon sau Hidden, vor considera problemele personajelor din acest nou film uşoare precum lumina verii în Calais. O lumină ce te face să spui că ai văzut o comedie neagră în decoruri senine precum viaţa din înalta societate imaginată de cei din afară.
În noul film al lui Michael Haneke, intrat în competiţia pentru Palme d’Or, oamenii bogaţi sunt nişte morţi vii. Atât de amorţiţi sunt, că până şi huzurul sclipitor a plecat din viaţa lor. Toate lucrurile fireşti menite să îi amintească fiinţei umane de voluptatea bucuriei de a trăi sunt înlocuite de variante artificiale precum concertul de muzică simfonică ţinut pentru snobii adunaţi în grădina unei familii bogate, din dorinţa de a pune în valoare luxul, nu de dragul artei. Aşadar, calitatea filmului şi elementele ce îţi captează interesul nu sunt legate de evenimente cu desfăşurare spectaculoasă, ce îţi arată până unde poate ajunge dezumanizarea. Găseşti o dezumanizare dublată de o asemenea lipsă a vitalităţii încât invidia stârnită de privilegiile hedoniste ale bogaţilor este înlocuită de replica Bine că n-am banii lor!
Happy End este o satiră bazată exclusiv pe dialoguri şi acţiuni absurde, care descriu cu multă eleganţă calculată o lume care o ia razna. Dar a lua-o razna în universul acestor personaje nu înseamnă o explozie de reproşuri ori demascarea publică a unor secrete scandaloase. Toate acestea lipsesc din film, deoarece viaţa protagoniştilor este una exasperant de ternă, încât ai impresia că vezi, prin smarhphone-ul unuia dintre personaje, o replică depresivă a filmului cult Farmecul discret al burgheziei. Este replica din care s-a scurs tot entuziasmul (chiar şi cel mimat), iar mijloacele toxice de înlocuire a fericirii sunt şi ele (aproape) absente.
Nu lipsesc totuşi din filmul lui Haneke acele componente indispensabile vieţii în aerul rarefiat al înaltei societăţi: infidelitatea, relaţiile lipsite de autenticitate, neglijarea copiilor, ipocrizia, ticăloşia, cinismul sau dorinţa de a evada cu orice preţ. Însă toate ţin cont de upgrade-ul oferit de folosirea unui smartphone pentru a le deconspira şi a le debarasa de remuşcări. Amantlâcul este întreţinut mai mult de mesaje pornografice trimise pe Facebook. Tentativa de evadare a celui ce a înfiinţat afacerea pe care se sprijină bunăstarea familiei ia forma umorului negru, care devine singura cale de exprimare autentică în sânul familiei. Ticăloşia ar fi trebuit reprezentată de băiatul iresponsabil al mamei. Însă acesta este atât de epuizat de obligaţia preluării afacerii de familie, încât nici de acte scandaloase nu mai are chef, ci doar de o noapte de beţie solitară, în care face praf unul dintre hiturile Siei la karaoke (vei avea parte de o imitare memorabilă a dansului complicat din videoclipurile ei, ce are toate şansele de a deveni virală pe internet).
Singurul personaj care animă ritmul cotidian din casa burgheziei moderne este Eve, fata de 12 ani ce ajunge să locuiască alături de clanul reunit sub acelaşi acoperiş. Hobby-ul lui Eve este acela de a filma cu smartphone-ul secvenţe din existenţa familiei sale. Sunt nişte secvente dramatice, de care ea pare să se distanţeze emoţional, asemenea unui observator precoce, pregătit să înţeleagă scindarea dintre valorile afirmate şi adevăratele dorinţe (ascunse) ale adulţilor. Însă este un observator ce pare lipsit de empatie când distribuie filmuleţele pe pagina ei de Facebook.
foto: Independenta Film
Personajul de 12 ani uimeşte datorită interpretării promiţătoare oferite de Fantine Harduin şi prin sângele rece în momentele zguduitoare. Interpretarea şi modul în care a fost construit personajul te derutează. Nu ve şti cum să te raportezi la el. Suava Eve trezeşte atât sentimente materne, cât şi teamă sau dezgust. Într-adevăr, chipul angelic, precum şi statutul ingrat de copil neglijat din înalta societate, abandonat de tată până când mama depresivă recurge la o măsură extremă, activează dorinţa de a o proteja, de a o învălui în toată compasiunea de care poţi da dovadă. Pare un copil fragil şi închis în carapacea tăcerii. Însă interacţiunea cu tatăl, dar mai ales cu bunicul ei care încerca disperat să gasească pe cineva dornic de a-l eutanasia, te fac să te gândeşti la thrillerele în care personajele abia ieşite din copilărie dau dovadă de un machiavelism înfricoşător de precoce, anunţând o carieră de psihopat versat şi cameleonic. Arma copilei având chip angelic este tehnologia. Ştie cum să acceseze contul de Facebook al tatălui pentru a-i afla secretele şi nu ezită să imortalizeze, cu ajutorul smartphone-ului, acea scenă emblematică a filmului, ce l-ar fi copleşit pe alt copil în locul ei.
Personajul Eve, abia ieşit din copilărie, dă sarea şi piperul filmului ce are în distribuţie nume consacrate ale cinematografiei de artă, printre care Jean-Louis Trintignant şi Isabelle Huppert. Michael Haneke a reuşit să creeze un personaj capabil de a specula toate slabiciunile adulţilor, demonstrând că tăcerea unui copil neglijat anunţă o dezinhibare precoce a cinismului, trecută adesea cu vederea de adulţii care îl subestimează sau care sunt prea absorbiţi de lumea lor. Într-un fel, acest film oferă un răspuns aparent neverosimil, însă care se dovedeşte a fi puternic ancorat în realitatea zilelor noastre, la întrebarea Care este cel mai bun mijloc prin care se poate exprima azi un preadolescent fără a vorbi autentic despre sine? Un telefon mobil ultramodern, ce-i permite să se răzbune pe cei ce îl neglijează, captându-le ridicolul. Ai putea spune că Eve a renunţat la intimitatea securizantă a jurnalului secret, în care generaţiile trecute îşi dădeau voie să elibereze şuvoiul de indignări şi de furie. Ea te face să afirmi că azi, un copil revoltat, poate distribui în timp real, în lumea largă, fără teama de consecinţe, situaţiile care îi provoacă frustrare.
Acest personaj de vârstă fragedă animă scenariul aşa cum reuşesc de obicei preadolescenţii inteligenţi: deconspirând necruţător mecanismele familiei unite de avere dar scindate emoţional. Eve arată cu lejeritate prăpastia dintre discursul adulţilor şi acţiunile lor. Preadolescenta va privi distanta crizele familiei extinse, cărora le va adăuga nişte comentarii de o francheţe caustică, demnă de o minte precoce angrenată în detectarea încurcatelor mecanisme psihologice ale adulţilor.
Noul cămin îi oferă personajului de 12 ani multe subiecte pentru filmuleţele în care descrie viaţa de zi cu zi. În palatul burghez cu mobilă scumpă trăiesc nişte fiinţe ofertante, pline de manii, obsesii, decizii cu turnură absurdă şi reacţii penibile. Este vorba despre tatăl ei imatur (Mathieu Kassovitz), noua lui soţie (Laura Verlinden), mătuşa – femeie de succes, responsabilă, cochetă, însă tranşantă precum un bărbat, obsedată de muncă, dar mai ales de control (Isabelle Huppert), vărul-problemă (Franz-Rogowski) şi bunicul ramolit (Jean-Louis Trintignant), cândva patriarhul familiei, căruia nu i-au mai rămas decât neputinţa dată de îmbătrânire şi ideea suicidului, tratată într-o notă de umor negru ce va culmina cu una dintre cele mai bune scene dintr-un film satiric lansat în ultimii ani. Fiecare va oferi un spectacol tragi-comic şi absurd al însingurării în sanul familiei burgheze schizofrene.
foto: Independenta Film
Acţiunile individuale ale membrilor familiei interacţionează cu problemele societăţii civilizate, cum ar fi munca grea în condiţii ce pun în pericol vieţile celor marginalizaţi (adesea imigranţi), capitalismul lipsit de suflet şi de etică sau imaginea magrebienilor ajunşi nişte servitori în casele pricopsiţilor. Însă vei descoperi aceeaşi economie de mijloace în tratarea acestor teme pe care o regăseşti şi în portretele personajelor. Haneke nu oferă multe detalii nici despre biografia protagoniştilor săi (te lasă pe tine să intuieşti motivele din spatele acţiunilor), şi nici nu expune inegalitatea socială printr-un contrast ostentativ sau moralizator.
Ritmul filmului are ceva din lentoarea secvenţelor în care sunt captate mişcările de pe şantierul familiei. În imaginea angoasant-dezolantă a şantierului vezi o coregrafie mută, dar care vorbeşte cât se poate de bine despre acel amestec între alienare, ambiţie, gradomanie, inechitate, lăcomie şi însingurare, ce devin pilonii ce asigură prosperitatea şi nivelul înalt al stimei de sine în familia din film. Decizia regizorului de a te lăsa pe tine să intuieşti ce ascunde fiecare personaj prin renunţarea la genul acela de scene ce denunţă zgomotos defectele noii burghezii occidentale poate deveni frustrantă pentru spectatorul ce îşi dorea mai multă acţiune şi mai multă dezinhibare din partea protagoniştilor. Haneke nu îi dă satisfacţie spectatorului ce şi-ar dori să vadă cum sunt expuse în piaţa publică scheletele din dulapul transgeneraţional. Elementele incomode ale trecutului, dar mai ales ale prezentului, sunt prezentate elegant, precum reacţiile burghezilor manieraţi ce au stil până şi în situaţiile incomode, aşa cum o dovedeşte şi personajul interpretat de Isabelle Huppert când îşi reduce la tăcere fiul recalcitrant în timpul unui prânz servit pe fundalul unei privelişti marine răpitoare.
În schimb, cei ce preferă mai mult filmele în care talentul actorilor şi al regizorului este confirmat tocmai de exprimarea unor probleme spinoase într-un mod discret vor aprecia Happy End. Îl vor considera o satiră abil construită şi rafinată precum o discuţie despre teme inflamabile, însă purtată de oameni elevaţi, la un pahar de vin. Happy End este genul acela de film în care drama este resimţită din ce în ce mai puternic de către spectator pe măsură ce manifestările impulsive ale personajelor sunt îngheţate sau domolite.
An de an filmele de la Cannes devin subiectul multor discuţii între cinefili. Se fac topuri, se întorc pe toate părţile detaliile profunde ale filmelor câştigătoare şi uneori li se aduc acuze celor din juriu. Se spune că aici se strâng de fapt cele mai bune filme ale anului. Cu ocazia Les Films de Cannes a Bucarest am putut vedea şi noi cele mai bune filme de pe Croazetă. Majoritatea regizorilor au expus temele incomode ale societăţii actuale, apelând la poveşti răvăşitoare, la thrillere ce dau fiori sau la comedii spumoase. Am ales 10 dintre ele.
The Square
foto: Les Films de Cannes a Bucarest
Câştigătorul trofeului Palme d’Or în 2017 a fost aclamat asemenea unui viitor film-cult. Este un film inteligent (dar şi accesibil), surprinzător şi sarcastic, mizând pe calităţi vizuale şi interpretări actoriceşti impecabile. Va fi ţinut minte mai ales datorită unor situaţii imprevizibile, observaţiei filosofice asupra societăţii noastre şi unei scene în care o cină simandicoasă ia o turnură aberantă (dar foarte bine construită).
Se pot spune multe despre The Square. Atât spectatorii, cât şi criticii sunt de acord că Ruben Ostlund (Force Majeure) a reuşit să realizeze un film cu mesaj şi înţelesuri multistratificate, oferind acel amestec irezistibil dintre profunzime şi umorul cu desfăşurare halucinantă.
The Square este precum un muzeu interactiv de artă contemporană, unde curatorul vrea ca mesajul exponatelor să ajungă la oamenii din toate categoriile sociale, indiferent de profesie, agenda zilnică sau preocupări. Unii vor vedea o critică la adresa mult blamatei societăţi a spectacolului. Alţii vor descoperi un portret ieşit din comun al omului alienat din ţările occidentale considerate a fi cele mai evoluate. Pentru mulţi va fi însă oglinda unei Europe Occidentale în care toate elementele ce ar fi trebuit să ducă la un trai colectiv armonios – interesul pentru arta care schimbă vieţi, compasiunea, etica sau corectitudinea politică – ajung să producă nişte coliziuni explozive în situaţiile de criză, atunci cand ies la suprafaţă mecanisme afective primitive. Poţi citi şi recenzia.
LYTE video
Le Redoutable
foto: Les Films de Cannes a Bucarest/filmedefestival.ro
Un alt film apreciat datorită umorului inteligent cu note sarcastice este şi Le Redoutable. Va fi considerat memorabil datorită personajului faimos, devenit un simbol al cinematografiei mondiale – Jean-Luc Godard, interpretat irezistibil de Louis Garrel. Îmbinării dintre o comedie inteligentă şi biografia unei celebrităţi vizionare i se adaugă reacţiile contradictorii stârnite. Fanii lui Godard vor considera că Michel Hazanavicius (Oscarul pentru The Artist) a comis un sacrilegiu. Nu-l vor ierta deoarece s-a hotărât să transforme amintirile din cartea Un an apres (scrisă de Anne Wiazemsky, una dintre soţiile lui Godard) într-un portret caricatural mai mult decât ireverenţios.
Încercarea lui Hazanavicius de a reinterpreta idealurile lui Godard, folosind un ton plin umor în locul admiraţiei ce întăreşte miturile, va fi apreciată de spectatorii ce preferă o comedie de calitate. Pe lângă interpretarea memorabilă oferită de Louis Garrel în rolul lui Godard, spectatorii vor aprecia calităţile vizuale. Multe dintre cadre amintesc de acele decoruri în culori Pop-Art folosite în filme precum La chinoise sau Le mepris.
Le Redoutable mai are un element controversat, despre care se va discuta mereu: simpatia lui Godard pentru grupurile marxist-leniniste şi maoiste din Parisul anilor ’60. Însă cei familiarizaţi cu viziunea intelectualilor din acea perioadă vor înţelege motivele din spatele simpatiei controversate. Poţi citi şi recenzia.
LYTE video
120 BPM
foto: Les Films de Cannes a Bucarest
Unul dintre cele mai aplaudate filme la Cannes şi câştigătorul Grand Prix, 120 BPM va ocupa un loc fruntaş în topul peliculelor ce abordează tema protestelor. Vei vedea nişte personaje fragile, dar ale căror proteste şi revendicări au fost suficient de puternice pentru a schimba mentalităţi şi legi.
Personajele amintesc de tinerii curajoşi, plini de iniţiative progresiste. Sunt cei ce au atras mereu atenţia asupra cetăţenilor vulnerabili, adesea împinşi la marginea societăţii. Va mai fi ţinut minte datorită acelei legături magice şi pătrunzătoare între coloana sonoră şi trăirile personajelor, precum şi datorită unui tur de forţă oferit de actorii Nahuel Perez Biscayart şi Arnaud Valois. Interpretând nişte personaje carismatice, actorii din rolurile principale au asigurat acea notă de autenticitate pentru a reda credibil pofta de viaţă, compasiunea şi tandreţea ce fac suportabil un film despre lupta cu SIDA prin sensibilizarea semenilor şi responsabilizarea autorităţilor.
120 BPM are la bază experienţa regizorului în cadrul organizaţiei Act Up. Organizaţia dorea să oblige autorităţile franceze să ia măsuri utile împotriva răspândirii cumplitei maladii. Susţinea informarea corectă a populaţiei. Totodată le amintea companiilor farmaceutice să respecte interesul pacienţilor. Robin Campillo a readus în cinematografie efervescenţa acelui Paris al tinerilor care îşi cer drepturile, aşa cum ştiu să o facă ori de câte ori se iveşte o cauză nobilă: ingenios, vocal, perseverent şi empatic.
Deşi este un film despre nişte personaje cu o speranţă redusă legată propria supravieţuire, filmul degajă o poftă de viaţă molipsitoare. Modul în care disperarea şi voluptatea se apropie pe ringul de dans, după o zi solicitante, este definitorie pentru existenţa umană, aflată între pericolul nevăzut şi euforia abandonului în bucuria de a trăi, indiferent de problemele fiecărui spectator. Această apropiere a contrariilor sensibilizează de fapt orice tipologie de spectator. Poţi citi şi recenzia.
LYTE video
Closeness
imagine: www.sentieriselvaggi.it
Trecem Closeness pe lista debuturilor demne de ţinut minte, ce nu au întârziat să adune şi premii. Kantemir Balagov este un regizor tânăr de la care vei aştepta noi filme. Se bazează pe o poveste ce include adrenalină, suspansul întreţinut de misterul unei răpiri, conflictul dintre generaţii şi un personaj feminin cuceritor având un aer de amazoană rebelă ce ascunde multă sensibilitate. Acest personaj este intepretat năucitor şi credibil de actriţa Darya Zhovnar. Ea are toate şansele de a fi noua descoperire a cinematografiei ruse.
Dacă mai spunem că a fost realizat de un regizor din spaţiul rus, atunci nu ne mai miră calitatea lui Closeness. Se ştie că din această parte a lumii vin cărţi şi filme care ne rămân în memorie şi despre care vom povesti mereu. Doar că vei descoperi un regizor dintr-un loc aparte. Kantemir Balagov a venit de la marginea Rusiei. Mai precis, de la frontiera cu Asia, unde s-a adunat şi multă suferinţă. De această lume sunt legate cele două elemente care îi oferă poveştii emoţionante caracterul memorabil. Unul este plasarea acţiunii în mijlocul unei comunităţi despre care noi ştim foarte puţine. Este vorba despre universul cabardienilor, din care se trage şi regizorul. Celălalt element acroşant este acea tensiune alimentată de nişte personaje având origini etnice diferite şi a căror poveste a fost inspirată dintr-un caz real.
Poţi spune despre Closeness că are toate ingredientele unui debut care poate sta lângă filmele celebre. Are în primul rând o protagonistă de care să te ataşezi. Mizează trepidant pe genul de poveste care te mişcă puternic şi îţi dă de gândit. Scoate în faţă nişte actori talentaţi. Lumea din care provin personajele este explorată printr-o desfăşurare alertă a evenimentelor. Această lume îţi hrăneşte nevoia de istorii de viaţă care să te zguduie pentru a te deschide spre noi culturi. Sunt exact acele ingrediente căutate de spectatorii pentru care o sală de cinema este şi un loc unde îşi deschid mintea şi îşi dezvoltă capacităţile empatice. Poţi citi şi recenzia.
Tot la Cannes a fost prezentat unul dintre cele mai zguduitoare şi ofertante (din punct de vedere al calităţilor vizuale) filme ale lui 2017. Filmul a impresionat şi prin forţa interpretării actoriceşti.
Regizorii Fabio Grassadonia şi Antonio Piazza au realizat un film despre care poţi spune că fantasticul şi realitatea coexistă (fără a lăsa impresia unei alăturări forţate), la fel şi inocenţa cu brutalitatea. Sicilian Ghost Story este apreciat mai ales datorită frumuseţii picturale a imaginilor create de Luca Bigazzi (apropriat al lui Paolo Sorrentino). Mulţi critici au apreciat imaginile, despre care au spus că aduc într-o poveste siciliană reală (şi cumplită) un amestec între magia din filmele lui Tim Burton şi oniricul terifiant al lui David Lynch.
Este greu să uiţi povestea lui Giuseppe Di Matteo. El a fost răpit de nişte mafioţi după ce tatăl acestuia, la rândul său un mafiot, a hotărât să colaboreze cu poliţia. Tatăl lui Matteo şi-a turnat vechii camarazi vinovaţi de asasinarea unui celebru judecător. Drama lui Giuseppe a îngrozit întreaga Italie. Drama lui a devenit simbolul acelei Sicilii transformate într-o poveste sordidă. Era Sicilia stăpânită de familiile mafiote. Ele au făcut din oraşele ei pitoreşti un câmp de bătălie. La finalul proiecţiei, unul dintre cineaşti a povestit despre cât de apăsătoare devenise viaţa în Sicilia în timpul războiului dintre autorităţi şi mafie (în campania din anii ’90).
Sicilian Ghost Story va rămâne un film memorabil. Va fi dat ca exemplu datorită abilităţii celor doi regizori de a-l face pe spectator să accepte vizionarea unui film despre care ştie dinainte că prezintă un caz terifiant, demn de filmele horror (fără a avea însă imagini explicite ale răului în stare pură). Pentru a contrabalansa detaliile sinistre, Fabio Grassadonia şi Antonio Piazza folosesc atât imagini suprarealiste, desprinse din basmele pentru oameni mari, dar şi două personaje necontaminate de complicitatea malefică a lumii în care trăiesc. Ele se află în etapa ce face trecerea de la copilărie la adolescenţă. Se îndrăgostesc unul de altul şi demonstrează că inocenţa ascunde multă perseverenţă în tentativa de a rezista dezumanizării. Poţi citi şi recenzia.
LYTE video
Loveless
imagine: youtube/trailer
Regizorul cunoscut datorită filmului Leviathan a realizat un nou film care te marchează. Totodată, Lovelesste uimeşte şi datorită primelor imagini. Sunt unele dintre cele mai frumoase imagini în care apare un peisaj de iarnă. Dacă povestea este copleşitoare, primele minute ale filmului sunt un răsfăţ pentru cei fascinaţi de picturalitatea în care pluteau peisajele din filmele lui Tarkovski. Sunt singurele minute de acalmie şi de pace. După ele urmează scenele care surprind conflictul unui cuplu aflat în plin proces de divorţ, cu partajul aferent. Victima este, ca de obicei, copilul, din ce în ce mai însingurat şi mai neglijat. Într-o zi, el nu mai vine de la şcoală. Nimeni nu stie unde ar putea fi. Te întrebi dacă nu cumva a fost răpit sau a fugit pentru a le atrage atenţia părinţilor insensibili la nevoia lui de ataşament.
Loveless va fi ţinut minte datorită modului în care Andrey Zvyagintsev contrazice aşteptările spectatorului. Nu demersul detectivistic este important, ci descoperirile privind lumea interioară a părinţilor. Ei au propria lume, una puternic marcată de lipsa afecţiunii. Regizorul va descoperi o legătură incomodă între această lume individuală şi planul social. Personajele resimt presiunea unei societăţi ruseşti aflate încă sub tirania unor valori tradiţionaliste reîntărite de regimul politic. Poţi citi şi recenzia.
LYTE video
Happy End
foto: Independenta Film
Nu va înceta niciodată să ne fascineze acea superficialitate a burgheziei moderne. Mai ales în filmele despre oamenii care preferă salvarea aparenţelor cu preţul nefericirii şi al renunţării la autenticitate în relaţiile din interiorul familiei. Pe asta se bazează şi consacratul Haneke în noul său film, Happy End. Prin acest film dovedeşte că face parte din rândul cineaştilor veterani ce sunt la curent mereu cu modul în care tehnologia şi alienarea pot forma de multe ori un cuplu în zilele noastre.
Haneke upgradează burghezia oferindu-i un portret văzut prin ecranul unui smartphone de ultimă generaţie. Gadgetul permite imortalizarea unui prânz cu final dramatic-stânjenitor într-un filmuleţ ce ar putea deveni viral. Filmuleţul este realizat de o copilă. Ea are un talent precoce în a specula fisura dintre ceea ce promoveaza adulţii din lumea bună şi ceea ce îşi doresc, însă nu vor avea niciodată curajul să o recunoască.
Se va face referire la Happy End ori de câte ori se vor alcătui topuri cu filme despre bogaţii nefericiţi. Acei bogaţi văzuţi prin ochii unei generaţii de copii precoce în conştientizarea problemelor din jurul lor, însă riscând să aleagă calea cinismului atunci când se raportează la ele. Poţi citi şi recenzia.
LYTE video
L’amant double
foto: en.unifrance.org/movie
Poţi miza pe noul film al lui Francois Ozon dacă te-ai ferit cât ai putut de mult de sălile unde rula Fifty Shades of Grey. Mulţi au considerat L’amant double o alternativă inedită la celebrul film în care este descrisă relaţia toxica dintre perversul şarmant şi femeia vulnerabilă.
Francois Ozon a regizat un thriller erotic având ramificaţii psihanalitice. Aşadar perversiunea va fi mai mult în plan psihologic. Sexualitatea este desfăşurată sofisticat. Majoritatea scenelor incandescente au ca fundal decorul elegant Art Deco, ce reflectă maleficul rafinat al personajului masculin ispititor.
Mulţi ar putea critica filmul din cauza ambiguităţii legate de expunerea cauzelor psihologice. Acestea vor deveni evazive pe măsură ce te vei apropia de abisurile unde zac fantasmele personajului feminin a cărui criză este redată astfel încât să spargă ritmul coerent al acţiunii. Totuşi, L’amant double impresionează prin răsturnarea de situaţie şi prin turnura halucinantă a explicaţiilor psihanalitice. Poate fi considerat, aşadar, un thriller despre care vor discuta multă vreme de acum în colo pasionaţii de psihanaliză, dar şi fanii actriţei Marine Vacht, devenită celebră după filmul Jeune et jolie. Poţi citi şi recenzia.
LYTE video
Patti Cake$
foto: www.rogerebert.com/reviews
Adorabila protagonistă a filmului Patti Cake$ îi va cuceri până şi pe cei ce detestă rapul, cu ale lui replici obraznice şi abrazive pentru urechile fine. Este creativă, amuzantă şi sensibilă. Rimele îi sunt acide. Are o dicţie ieşită din comun, iar spontaneitatea şi rapiditatea lui Patti i-ar face de ruşine pe multi raperi celebri.
Interpretarea oferită de actriţa Danielle Macdonald este memorabilă. Te va face să spui că în sfârşit s-a făcut un film diferit faţă de cele ce prezintă aspiraţiile unei tinere a cărei siluetă nu se încadrează în tipare. Patti (sau Killa P) vrea să dea lovitura în industria muzicală. Pentru a-şi împlini visul, ea trebuie să înfrunte nu doar prejudecăţile oamenilor ce vor un trup cu dimensiuni perfecte, ci şi ale celor ce nu acceptă o albă în lumea hip-hop-ului.
Regizat de un bun cunoscător al industriei muzicale, Patti Cake$ este genul de film pe care îl vei recomanda cu încredere atunci când prietenii vor să vadă o comedie americană bună, dar care să nu provoace doar hohote de râs fără un mesaj puternic.
LYTE video
How to Talk to Girls at Parties
foto: Cannes Film Festival/www.hollywoodreporter.com
Regizorul John Cameron Mitchell a deviat spre zona culturii punk toate clişeele din filmele cu adolescenţi care vor să aibă parte de prima experienţă sexuală. Dar protagoniştii nu sunt nişte punkeri aşa cum îşi imaginează cei din afara culturii. Adică nu sunt acei bătăuşi teribilişti cu apucături de vandali. Ei sunt nişte visători. Adoră mai degrabă energia degajată de punk şi acel spirit liber ce îndeamnă la protest.
Personajul central are nişte obiceiuri cât se poate de sănătoase, ce-l încadrează în categoria adolescenţilor frumoşi. Îl fascinează Rimbaud. Mai are şi un caiet plin de benzi desenate chiar de el, pe care le-ar vrea transformate într-un roman grafic. Sursa inspiraţiei apare în persoana unei tinere pe cât de suave, pe atât de sexy, interpretată de Elle Fanning. Ea pare o extraterestră. El va face orice pentru a o face să se îndrăgostească de lumea pământenilor, o lume în care punkul este rege.
How you live your life is your business. Remember, our hearts and our bodies are given to us only once, îi spune personajul matur fiului aflat la prima iubire, într-unul dintre cele mai frumoase, autentice şi pline de empatie dialoguri tată-adolescent transpuse într-un film. Şi datorită acestui dialog, pe care l-ar merita orice adolescent, filmul Call Me by Your Name (bazat pe romanul cu acelaşi nume), văzut de publicul din România în cadrul American Independent Film Festival, poate fi considerat unul dintre cele mai bune din 2017 (Almodovar l-a considerat chiar cel mai bun).
Povestea de iubire a lui Elio, protagonistul adolescent, respectă scenariul visat de mulţi spectatori care au sau au avut vârsta lui. Se înfiripă într-o vară de neuitat, pe fundalul zilelor însorite ce reflectă euforia trezirii erotice din adolescenţă. Este intensă, împărtăşită, nu fără a fi învăluită mai întâi de secretul unei complicităţi în lipsa căreia o primă mare iubire ar fi lipsită de acea voluptate incandescentă şi de impresia trăirii a ceva unic, special. Are ca proiecţie o persoană cu mai multă experienţă, care ştie să ofere confort pe cât de mult ştie să ademenească.
Povestea te va fermeca şi datorită calităţilor vizuale. Luminozitatea peisajelor devine un al treilea personaj. Este un personaj ce are rolul de a capta langoarea care începe să cuprindă treptat lumea protagoniştilor. Cinefilii vor aprecia din nou implicarea faimosului Sayombhu Mukdeeprom. Acesta este capabil de a transmite acea vrajă mută ce îi imprimă fiecărei scene magia de care are nevoie spectatorul ce îşi doreşte ca în sala de cinema se se reverse acea frumuseţe greu de exprimat în cuvinte. Regizorul Luca Guadagnino (A Bigger Splash), cu ajutorul directorului său de imagine, Sayombhu Mukdeeprom (Arabian Nights), îi permite spectatorului imersiunea în intimitatea personajelor, transformându-l în martorul-complice, apoi îi dă impresia că părăseşte sala de cinema pentru o vacanţă în senina Italie.
Folosindu-se de lumina nefiltrată, puternică, specifică verii italiene, regizorul plasează locul în care se desfăşoară acţiunea – o vilă din altă epocă – într-o lume desprinsă de timp. Vila este plină de încăperi unde complicitatea amanţilor ascunşi nu este deranjată decât de razele filtrate astfel încât să redea senzualitatea molatică a personajului adolescent, intrepretat fascinant de Timothee Chalamet (una dintre revelaţiile ultimilor ani). Bonus pentru cei pasionaţi de artă: transformarea unei statui antice descoperite în apă de tatăl arheolog devine o metaforă a descoperirii părţilor ascunse din psihic, la vârsta marilor incursiuni adolescentine în propriul univers. Plus una dintre scene în care adolescentul cu păr buclat resuşeşte să transmită din priviri un amestec ispititor de fragilitate şi îndrăzneală în timp ce mânuieşte o chitară, amintindu-ţi de unele dintre tablourile celebre ale lui Caravaggio.
Foto: Sony Pictures Classics/trailer/cinemavine.com
Datorită scenelor scăldate în lumina verii italiene, culorilor vii şi mediului securizant, ai spune că filmul Call Me by Your Name a fost făcut pentru contrabalansa prin frumuseţe şi empatie lumea vulcanică, (uneori) crudă, angoasantă, ingrată, plină de umilinţe şi dezamăgiri în care sunt plasate adesea filmele despre adolescenţii aflaţi în etapa marilor căutări şi a primelor experienţe sexuale. Nu vezi umilinţe în acest film, provocate de conştietizarea stângăciilor de începător, nici teama de provocările celor de aceeaşi vârstă, care pot exercita o presiune copleşitoare în această perioadă a vieţii, ce poate duce la traume adânci.
Aşadar, poţi spune că esti invitat să vezi un film în care senzualitatea impetuoasă devine în acelaşi timp liniştitoare şi în acord cu aspiraţiile personajului adolescent. Un singur lucru trebuie să ai în vedere pentru a te lăsa vrăjit de sensibilitatea ispititoare a poveştii din acest film şi de calităţile vizuale: toleranţa faţă de iubirea dintre două personaje de sex masculin.
Dacă nu ai această prejudecată, vei descoperi un film care depăşeşte graniţele celor de nişă cu personaje gay, lansând mesaje ce pot sensibiliza publicurile de orice categorie, indiferent de preferinţele sexuale. De fapt, modul natural în care decurge relaţia celor două personaje masculine şi debarasarea scenariului de situaţiile ameninţătoare pentru personajele gay îi poate face pe mulţi să considere filmul Call Me by Your Name varianta însorită şi mult mai tandră a unui alt film care a impresionat prin sensibilitate şi pledoaria pentru firescul salvat de asumarea sentimentelor, intitulat God’s Own Country.
foto: Sony Pictures Classics/www.traileraddict.com
Acţiunea se petrece într-o vacanţă de vară, perioada în care părinţii lui Elio, adolescentul din rolul principal, se mută într-o vilă cu farmec renascentist din Lombardia (lângă oraşul Crema), pentru ca tatăl arheolog să descopere noi vestigii. Primele scene îţi dau impresia că totul va decurge previzibil, ca într-un film despre iubirile de-o vară, ce includ şi fiorii iniţierii sexuale. Băiatul se bucură de timpul petrecut alături de prieteni, de petreceri în aer liber, de atenţia acordată de fetele îndrăzneţe şi de lungi plimbări cu bicicleta în orăşelul pitoresc din apropiere. Timpul pluteşte în acea lentoare de vară ce va acapara atmosfera din grădina vilei, devenită magicul tărâm al flirturilor. Fiecare acţiune este cotropită de voluptatea trândăviei asociate huzurului dintr-o vacanţă italiană. Dar apariţia lui Oliver – un american jovial, nonşalant şi carismatic, interpretat de Armie Hammer – va deveni elementul de noutate pe care orice adolescent îl aşteaptă într-o astfel de vacanţă, de la care are multe aşteptări legate de ritul iniţierii. Oliver îl va face pe adolescentul Elio să îşi exploreze adevărata identitate sexuală. Relaţia dintre Elio şi bărbatul cu mai multă experienţă este deopotrivă intensă, dar şi însoţită de o tandreţe securizantă.
Actorul Armie Hammer interpretează credibil tipologia americanului şarmant datorită unei atitudini degajate şi zâmbetului afişat mereu. Îi atrage ca un magnet pe cei din familia lui Elio, ştiind să se facă plăcut fără prea mare efort şi fără a-ţi da impresia că se bagă pe sub piele. Descoperi în atitudinea celorlalte personaje interesul europeanului erudit pentru americanul considerat exotic şi tendinţa de a se lăsa cuceriţi de el tocmai datorită lejerităţii pe care acesta o manifestă faţă de tot ce se petrece în jurul lui. Dansează cu femeile ce-i caută prezenţa. Devine un bun partener de conversaţii elevate. Este amabil şi răbdător cu Elio, care numai răbdător nu este în tentativa de a-i capta atenţia străinului de care se simte atras, dar care la început nu pare să-i ia în seamă semnalele prin care puştiul îndrăgostit vrea să-i atragă atenţia.
foto: Sony Pictures Classics/www.newsweek.com
Vei descoperi o fluiditate poetică în transpunerea vizuală a trăirilor prin dozarea lumii ce se prelinge în camerele vilei în funcţie de schimbarea nuanţelor emoţionale. Acest detaliu îi va face pe mulţi să laude talentul regizorului Luca Guadagnino în gradarea iniţierii erotice dintr-un cuplu masculin. Prin cadrele irezistibile ce insistă asupra schimbului senzual de priviri ajunge să îi sensibilizeze până şi pe cei ce asociază acest gen de relaţie cu stridenţa caricatural-burlescă sau cu imagini considerate scabroase, ce îi scandalizează pe mulţi bărbati hetero. Poezia se stracoară până şi în scena unei masturbări, care în multe filme cu adolescenţi este redată de obicei în registrul comic-penibil cu tentă umilitoare sau teribilistă.
Flirtul are ceva din plăcerea oferită de tachinările cu aluzii ambigue, inteligent gestionate de regizor şi foarte bine redate de jocul actoricesc plin de magnetism. Totodată, evoluţia relaţiei împrumută ceva din lentoarea suav-ispititoare a zilelor de vară din ţările însorite. Intenţiile personajelor ţi se dezvăluie treptat. Nu există gesturi brutale, de dominare, sau grăbite în această nerăbdare erotică. De aici se trage şi popularitatea de care s-a bucurat pelicula în rândul spectatorilor ce preferă filmele în care ademenirea senzuală este însoţită de jocurile în care mesajele sunt la început evazive. Şi în acest film, intenţiile sunt neclare, ca apoi să se lase modelate de tensiunea psihologică indusă de autodescoperirile adolescentului când, la final, sunt puse toate cărţile pe masă în relaţia cu obiectul dorinţei sale.
Call Me by Your Name poate fi considerat un film aparte, atât în rândul celor cu şi despre adolescenţi, cât şi în categoria celor având tematică LGBT. În primul rând se abate de la reţeta filmelor în care adolescentul este de un comic tâmp. Adolescenţii care îşi pun întrebări adânci despre lume, viaţă, autenticitate, identitate şi alteritate se vor simţi apropiaţi de Elio, care le arată că nu toate personajele de vârsta lor se comportă de parcă ar avea un număr insignifiant de neuroni.
foto: Sony Pictures Classics /www.newsweek.com
În al doilea rând, filmul se abate de la traiectoria dramelor provocate de atitudinea respingătoare şi brutală a celor din jur sau de lupta cu o societate intolerante (nu că n-ar fi de actualitate). Drama se mută din planul colectiv în cel personal, iar problema asumării nu depăşeşte graniţele cuplului. Această plasare a precupării legate de identitate în intimitatea cuplului, departe de privirile celor din jur, este marcată de trecerea de la scenele desfăşurate în grădina vilei, unde se derulează scenele clasice ale unui film cu adolescenţi, şi unde protagonistul nu pare să ascundă vreun secret de cei având aceeaşi vârstă (ba chiar dă curs avansurilor feminine), la scenele desfăşurate în penumbra unei camere, în care senzualitatea are ceva din fluiditatea somnolentă a unei sieste.
Există o mare legătură între dinamica emoţională a personajelor şi dozarea luminii. Această dozare marchează graniţa dintre exteriorul inundat de lumina amiezei, ce simbolizeaza relaţia cu ceilalţi, şi încăperile unde au loc întâlnirile ascunse, ce reprezintă lumea personală, cu anumite secrete nedivulgate.
Vei mai descoperi în film o inversare a rolurilor. Plasarea acţiunii într-o zonă cu vestigii greco-romane i-a dus pe mulţi cu gândul la personajul matur şi erudit care preia iniţiativa în relatie cu efebul armonios construit. Doar că iniţiativa care scoate la suprafaţă interesul erotic îi aparţine adolescentului. Acest adolescent interpretat convingător şi cu multă naturaleţe de Timothee Chalamet nu pare să se teamă de propria identitate, deşi nu dă semne că ar vrea să o recunoască în faţa celor de aceeaşi vârstă. El se lasă fără menajamente purtat de fluxul emoţiilor în relaţia cu personajul mai matur, fără a deveni jucăria sexuală a unui pervers (nimic sumbru şi dezgustător în personajul interpretat de Armie Hammer).
Un singur aspect i-ar putea reproşa unii regizorului Luca Guadagnino: modul în care a expus reacţia tatălui, ce ar putea părea neverosimilă. Tatăl adolescentului (interpretat cu multă căldură de Michael Stuhlbarg) iniţiază o discuţie în care îşi încurajează fiul ce se teme de pierderea iubirii, în loc să-i ceară încetarea legăturii. Tatăl nu este ruşinat de relaţia fiului, şi nici furios, aşa cum ar fi fost unul balcanic. Această acceptare senină a orientării sexuale pare una suprarealistă, mai ales pentru spectatorii din Europa de Est. Însă regizorul oferă destule indicii legate de preocupările erudite ale tatălui pentru a-i face credibile toleranţa şi deschiderea, în nici un caz disimulate.
Includerea lui Kazuo Ishiguro în galeria scriitorilor care au primit Premiul Nobel are şi meritul de a readuce în atenţia cititorilor una dintre cele mai frumoase cărţi dedicate lumii japoneze. Dar în acest roman, frumuseţea se confruntă adesea cu descoperirile incomode referitoare la Japonia de altădată.
Totuşi, până şi reversul sumbru al unei lumi percepute ca delicate şi poetice iese la lumină tot în stilul discret al japonezilor. Devoalarea elementelor incomode din trecutul Japoniei şi al personajului principal seamănă cu descoperirea amânată a unei picturi ce te răvăşeşte după ce ai parcurs mai întâi o încăpere minimalist decorată a unei case nipone, ce invită la scufundarea în linişte şi armonie.
Chiar dacă prezintă imaginea unei Japonii traumatizate şi a unei culturi aflate la apus după cel de-al Doilea Război Mondial, romanul Un artist al lumii trecătoare (An Artist of the Floating World) va fi o încântare pentru cititorii visători. Kazuo Ishiguro le dedică romanul celor ce se imaginează bând un ceai la începutul toamnei, pe veranda unei case tradiţionale japoneze, admirând grădina, sau privind un apus de pe un pod vechi din Tokio, lăsându-se vrăjiţi de priveliştea oferită de un cartier pitoresc, unde au mai rămas câteva locuinţe din lemn, cu prăvălii şi lampioane aşa cum vedeau în stampele lui Hiroshige sau ale lui Hokusai.
Kazuo Ishiguro a ştiut că mulţi cititori îndrăgostiţi de vechea Japonie îi apreciază mai ales pe acei scriitori care îi fac să privească lumea ce îi fascinează prin ochii unui pictor. Pentru majoritatea celor îndrăgostiţi de ea, Japonia este sinonimă cu pictura, fie că este vorba despre cea reprezentând simplitatea unei flori delicate ce invită la o meditaţie asupra frumuseţii efemere, sau despre scenele senzuale din cartierele de plăceri devenite faimoase datorită stampelor lui Utamaro.
Tot despre un pictor care a trăit ultimele clipe de glorie ale vechilor cartiere de plăceri este vorba şi în acest roman. De fapt, însuşi titlul aminteşte de aşa-zisa lume plutitoare, care a intrat în imaginarul europenilor odată cu stampele ce descriau viaţa curtezanelor şi a gheişelor din faimosul cartier Yoshiwara, cu ale sale ceainării, teatre şi case frecventate de admiratorii marilor curtezane. Doar că nu vei avea parte de acea imersiune plină de senzualitate, ce transformă paginile romanului într-o poveste pasională interzisă, dintre un pictor şi modelul feminin râvnit de vizitatorii caselor de plăceri.
Acest roman este departe de a satisface facil fanteziile occidentalilor ce îşi imaginează tot felul de poveşti ale căror protagoniste sunt femeile din stampele celebre. Pictorul Masuji Ono a trecut de multă vreme de vârsta incursiunilor incandescente de la începutul uceniciei, când frecventa casele de gheişe ori de curtezane, în căutarea unor modele.
Ajuns la vârsta pensionării, lui Ono Masuji nu i-au mai rămas decât amintirile şi bucuria oferită de picturalitatea unui apus. Încă mai ştie să simtă frumuseţea trecătoare a clipei în anii în care alţii ar fi căzut în hăul disperării văzând ruinele celor mai frumoase zone ale oraşului, după ce Japonia a fost obligată să plătească preţul ambiţiilor militare din anii ’40. Pasajele descriptive îi vor impresiona pe cititorii pentru care literatura niponă a început cu marile romane scrise de Kawabata.
Deşi face parte din categoria scriitorilor asiatici adoptaţi de Marea Britanie, Kazuo Ishiguro scrie precum un japonez din alte vremuri. Multe dintre pasajele descriptive ale romanului pot sta oricând lângă cele scrise de Yasunari Kawabata, un alt autorj aponez apreciat datorită notei melancolice imprimate unui peisaj admirat de personajele sale, care sunt la rândul lor marcate de trecut, aşa cum este şi protagonistul lui Ishiguro.
Asemenea multor dintre romanele cu personaje nipone, Un artist al lumii trecătoare nu are o structură narativă liniară, fiind alcătuit de fapt din frânturi de amintiri trezite de contemplarea unei grădini, de un detaliu ce stimulează memoria involuntară sau de un dialog ce readuce în prezent crâmpeiele unei întâmplări semnificative, ale cărei urmări ajung să influenţeze viitorul fiicei nemăritate ale pictorului. Fiica mai mica a lui Ono, în tentativa de a-şi găsi un soţ, ajunge, prin replicile (uneori) tăioase aruncate tatălui, să unească mai multe amintiri disipate, ca într-un puzzle. Aceste fragmente de amintiri au două roluri: de a-i oferi cititorului detalii privind trecutul personajului central şi de a stârni curiozitatea prin amănunte controversate, atunci când pasajele descriptive pot deveni monotone pentru cei ce preferă un ritm alert.
Romanul nu oglindeşte doar conştiinţa unui mare pictor ce devine martorul unei Japonii care dispare odată cu noua modernizare, şi care este nevoit să privească vechile zone pitoreşti ce l-au inspirat înghiţite de buldozerele ce le fac loc noilor cartiere proiectate după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu venirea trupelor americane în ţara învinsă. Dincolo de pasajele picturale inundate de nostalgie vei descoperi adevăratul subiect al romanului: conflictul dintre generaţii. Dar este un conflict mult mai dureros, ce nu are la bază simplele divergenţe legate de gusturi şi de purtări. Acest conflict a fost alimentat de înfrângerea Japoniei şi de condamnarea la moarte a noii generaţii în numele unui ideal considerat nobil, promovat intens printr-o propagandă ce îndemna la sacrificiu.
O parte dintre tinerii ce au supravieţuit ororilor de pe front au considerat îndemnurile patriotice ale celor maturi nişte instrumente ale propagării unor iluzii cu efecte tragice. Se pare că nici protagonistul romanului nu este străin de această propagandă. Idealurile din trecut au un preţ mult prea mare în prezentul tinerilor ce se dezic de Japonia ce promova gloria militară expansionistă. Noua generaţie condamnă ferm valorile părinţilor, care au dus la implicarea Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial şi la reputaţia sumbră a ţării după ce soldaţii săi au comis atrocităţi în teritoriile ocupate. Iar preţul nu este plătit de pictorul ce a crezut în acele idealuri, ci de fiica lui, deoarece ritualul căsătoriei implică şi unele investigaţii făcute de familia mirelui cu privire la trecutul familiei din care face parte mireasa.
În noua Japonie, tinerii uită de respectul acordat generaţiilor mai înaintate în vârstă şi le reproşează părinţilor că i-au păcălit vorbindu-le despre idealurile atinse prin înrolare. Temându-se că loialitatea sa faţă de idealurile vechii Japonii nu vor fi privite cu ochi buni de familia bărbatului ce vrea să o ia de soţie pe fiica lui mai mică, pictorul Ono începe o călătorie răscolitoare în memorie. Călătoria începe odată cu încercarea lui de a lua legătură cu vechile cunoştinţe şi elevi pentru a-i ruga să ofere informaţii bune cu privire la trecutul său.
Această călătorie naşte gânduri ce reflectă schimbările din Japonia postbelică, refuzul asumării unei responsabilităţi sau, dimpotrivă, asumarea exagerată a ei. Totodată, încercarea lui Ono de a-şi explica nişte alegeri din trecut retrezeşte amintiri despre colegii din atelierul de pictură şi despre elevii pe care i-a inspirat. Toate aceste amintiri clarificatoare pentru cititorul dornic de a cunoaşte mai bine Japonia culminează uimitor cu dialogul în care maestrul pictorului Ono ridica în slăvi magia vechilor cartiere de plăceri, unde punerea în scenă a iluziilor era o binecuvântare pentru evoluţia unui artist.
Un scriitor dintr-un alt spaţiu cultural ar fi scris un roman plin de scene răscolitoare şi de gesturi necugetate în relaţia dintre generaţiile unei familii. Însă Kazuo Ishiguro transformă tensiunile într-o serie de scene tandre sau de peisaje melancolice. Este mult calm şi tăcere în durerea personajelor. Asemenea clasicilor niponi, Ishiguro are nevoie de multă discreţie în redarea trăirilor. Va respecta aceleaşi reguli ale scriiturii pentru a nu disipa frumuseţea de care pare a fi dependent japonezul chiar şi în momentele în care lumea, aşa cum o ştie, sau identitatea îi sunt ameninţate.
Îţi vine să afirmi că este imposibil să atingi culmile tristeţii într-o lume în care s-au mai păstrat măcar o grădină japoneză, cu micul iaz decorativ, şi o casă tradiţională cum vezi în filmele regizorilor niponi. Ajungi la această concluzie văzând cu ochii minţii cum fiecare amintire a personajului central transformă paginile în picturi, dar înlocuind frenezia senzuală ce însufleţea stampele de la începutul anilor de studiu cu fluiditatea subtilă a unui peisaj inundat de luminile apusului. Există o eternă reîntoarcere la intimitatea interioarelor tradiţionale şi a grădinii, precum şi o comuniune între imagini şi emoţii, reflectată atât de bine de ritmul plutitor ce domoleşte manifestările impetuoase asociate sentimentelor puernice.
Plasarea acţiunii între anii 1948 şi 1950, când Japonia dădea impresia că vrea să abandoneze idealurile din trecut (cel puţin la nivel declarativ), ar fi putut devia romanul în direcţia conflictului previzibil dintre Orient şi Occident, dintre eleganţa japonezului şi comportamentul barbar al soldaţilor occidentali ce se plimbau pe străzile oraşelor nipone devastate, afişând aroganţa învingătorului ignorant. Dar Kazuo Ishiguro nu cade în ispita acestei abordări simpliste. Conflictul dintre mentalităţi este mult mai profund în romanul său. De fapt, nu americanii şi japonezii sunt actorii conflictului, ci două generaţii diferite de japonezi.
Se contrazic elevul ce îşi doreşte să se implice în schimbarea societăţii abordând teme politice şi maestrul ce îşi doreşte ca elevii săi să rămână în lumea plutitoare, să ducă mai departe tradiţia picturilor ce surprind acele delicii efemere ale cartierelor de plăceri devenite simbolul unei frumuseţi fragile şi volatile, precum florile de cireş. Se contrazic tinerii ce ridică în slăvi democraţia occidentală cu vechea generaţie, ce preţuia respectul pentru seniori şi dorinţa de glorificare a Japoniei cu preţul ascensiunii militare cotropitoare. Se întrec în argumente propovăduitorii adaptării la noul mers al societăţii occidentalizate cu adepţii paşilor mărunţi, însoţiţi de precauţie. Fac schimb de reproşuri, fără menajamente, pictorul ce îndeamnă la acţiune şi la implicare în schimbările politice şi cel izolat în lumea gheişelor. Cel ce pictează pentru viitorul glorios al Japoniei şi cel ce se retrage în trecutul ei pentru a comtempla frumuseţea ce iese la suprafaţă după lăsarea întunericului, când stabilimentele din lumea plutitoare încetau să mai reprezinte vulgaritatea, devenind simbolul unei libertăţi de a visa, mai mereu ameninţată de educaţia rigidă şi de preocupările mărunte din timpul zilei.
Toate aceste atitudini opuse reflectă adevărata preocupare a lui Kazuo Ishiguro: aceea de a te face să-i înţelegi ţara de origine. Autorul japonez adoptat de Vest a încercat să le dezvăluie occidentalilor adevărata dramă a Japoniei postbelice lăudate pentru efortul de a se moderniza. În ce a constat această dramă? În riscul dezicerii de vechea aspiraţie la frumuseţea trecătoare, pe care pictorii au descoperit-o în cartierele rău famate, dar care se ridica deasupra vulgarităţii. O frumuseţe în care senzualitatea întâlnea graţia, permiţându-i celui ce se bucura de artă (pictură şi teatru) să uite de el în abandonul estetic. Frumuseţea văzută de maestrul protagonistului nu se găseşte decât hălăduind pe străzile cu lampioane, aduse la viaţă de noaptea ce alunga nu doar monotonia erotică din existenţa noii burghezii care aprecia stampele deoacheate, ci risipea şi adevărata vulgaritate – cea a preocupărilor diurne, supuse convenţiilor apăsătoare.
Anumite pagini te vor face să înţelegi de ce sporise faima cartierelor de plăceri din vechea Japonie. În aceste zone, ce au născut mituri şi fantezii exportate şi în Occident odată cu popularitatea stampelor, oamenilor li se permitea să îmbrace lăcomia tentaţiei lubrice în preocuparea pentru ritualul estetic reprezentat de parada chimonourilor, a siluetelor graţioase, a gesturilor de servire a ceaiului, devenite o sofisticată punere în scena după înserare. Relaxării senzuale i se opunea încrâncenarea militarizării pe care şi pictorul Ono a susţinut-o, contrazicându-şi maestrul.
Acest roman plin de umor, personaje vulcanice şi maşinaţiuni politice te face să spui că istoria se repetă. Dar nu din cauza personajului labil psihic ajuns la putere, ci din cauza ostilităţii oamenilor influenţi faţă de iniţiativele ce pot duce la progresul unei societăţi prin renunţarea la privilegiile nemeritate.
Iniţiatorul unor reforme deloc pe placul nobilimii daneze de la 1700 este nimeni altul decât regele Christian VII, declarat un ţăcănit fără speranţă de lecuire şi care, în puţinele sale momente de luciditate, a făcut tot ceea ce predecesorii săi fără diagnostic ruşinos nu au avut curajul. Datorită reformelor suprarealiste pentru epoca lui (eliberarea sclavilor din colonii şi a ţăranilor legaţi de glie, facilitarea accesului la educaţie pentru copiii din familiile sărace, libertatea presei şi modernizarea spitalelor) poate fi considerat un conducător ideal, aflat cu mult înaintea vremurilor sale.
Regele Christian VII face parte din galeria personajelor excentrice intrate în memoria colectivă mai mult prin legende şi povestiri bizare despre excesele sale decât prin adevărul istoric. Sunt mult mai ofertante descrierile unor întâmplări care amuză sau scandalizează, dar ale căror surse pot fi puse la îndoială, decât informaţiile furnizate de istorici.
Dario Fo este conştient de apetitul cititorilor pentru acele detalii colorate din biografiile regilor şi ale femeilor influente, iar biografia lui Christian VII are multe detalii picante (era un obişnuit al bordelurilor, marea lui iubire fiind ea însăşi o curtezană). Dar scriitorul italian ştie cum să echilibreze balanţa pentru a oferi atât informaţii serioase, cât şi entertainment pentru amatorii de poveşti lubrice în decoruri de epocă. Dozează informaţiile de calitate, legate de reformele social-politice, satisfăcând şi apetitul pentru spectaculosul cu tentă scandaloasă (evitând vulgaritatea).
Totuşi, cei dornici de a vedea un film în proză cu triunghiuri amoroase, gelozii, scene ce descriu în amănunt deliciile interzise şi excesele de tot felul din apartamentele regale vor fi dezamăgiţi (ştiind cât de ofertante sunt biografia regelui şi a soţiei sale, Caroline Mathilde). În schimb, romanul va fi pe placul acelora ce preferă scriitorii care transformă derapajele scandaloase ale aristocraţilor din trecut în dialoguri cu tâlc şi umor, sub care se ghicesc aluziile la excesele politicienilor din vremurile noastre. Nu întâmplător Dario Fo este apreciat datorită abilităţii de a-i oferi adevărului istoric (aşa cum a fost consemnat în sursele de încredere) verva satirică prin care trecutul se apropie de cititorul din prezent, oferindu-i cheia înţelegerii unor probleme actuale, ce s-au repetat de fapt în toate secolele.
Cei care au citit şi romanul Fiica papei, dedicat Lucreziei Borgia, vor afirma că Dario Fo ştie cum să-ţi capteze atenţia prin reinterpretarea clasicelor tablouri cu personaje istorice expresive, jocuri de putere, intrigi, scene comice, trădări şi comploturi, îmbogăţindu-le cu dialoguri pline de replici obraznic-explozive, dar spirituale. Imediat îţi vei da seama că scriitorul italian distins cu Premiul Nobel pentru Literatură se foloseşte de romanele sale istorice pentru a transmite un mesaj satiric despre un prezent dominat de politicieni corupţi. Slăbiciunile nobililor de altădată sunt precum acele costume şi măşti ce le permit oamenilor din prezent să-şi dezvăluie sinele ascuns prin alegerea un anumit personaj controversat a cărui identitate să şi-o însuşească în zilele de carnaval, pentru a-şi da voie să se bucure de lucruri neasumate de adevărata lor identitate.
Poveştile din trecut i-au permis lui Dario Fo să deghizeze prezentul pentru a-i denunţa problemele. Nu de puţine ori a fost ţinta ameninţărilor când a folosit în spectacolele sale originale nişte elemente din commedia dell’arte, personaje din lumea circului sau detalii carnavaleşti pentru a demasca păcatele conaţionalilor ajunşi în funcţii de conducere. Aluziile la problemele omului contemporan se iţesc şi de sub deciziile protagonistulului din romanul E-un rege nebun în Danemarca, titlu care parafrazează o replică din Hamlet.
Odată cu piesa Hamlet, regalitatea scandinavă a căpătat faima asociată unui mit sumbru, cu suverani ce-şi pierd minţile, iubiri tragice şi lupte pentru putere în care nu mai este loc pentru scrupule. Dar în acest roman, negura intrată în minţile acaparate de boală este disipată de lumina adusă de reformele fără precedent iniţiate de un rege care descoperă ideile marilor cărturari. Trebuie reamintit că acţiunea romanului se petrece în secolul al XVIII-lea, când generozitatea senzuală întâlnea Iluminismul, cu ai săi promotori ce au schimbat Europa din temelii, de la Vest la Est, din Sudul pasiunilor impetuoase până în punctele cele mai îndepărtate ale îngheţatului Nord.
Christian VII, considerat nebun de către nobilii de la Curte, a reuşit să urnească din loc o societate împotmolită în primitivism, deşi mama lui vitregă a încercat să facă tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i opri urcarea la tron şi pentru a-i face de petrecanie medicului vizionar Johann Friedrich Struensee, devenit confidentul, consilierul şi mâna dreaptă a regelui (dar şi amantul reginei Carolina Mathilde). Se poate spune despre acest rege declarat bolnav că a însănătoşit Danemarca prin măsurile sale, continuate de fiul său. Nu fără ca el, soţia lui şi medicul adept al Iluminismului să plătească pretul cel mare pentru o asemenea îndrăzneală.
Te-ai fi aşteptat, probabil, să ai parte de o atmosferă terifiantă, de basm sumbru, ce are acţiunea în ţinuturile reci, unde lumea celor buni este ameninţată de sadici însetaţi de putere. Totuşi, vei fi surprins de vivacitatea luminoasă a dialogurilor, de umorul spumos degajat de gândurile personajelor şi de scenele ce trimit mai degrabă la dezinvoltura de la curtea unui nobil meridional sau a unui rege francez hedonist, retras în palatul de vară pentru a se bucura nestingherit de petrecerile galante.
Nu vei găsi tablouri mohorâte în acest roman, în ciuda atmosferei apăsătoare întreţinute de regina-mamă zisă şi Băbătia, şi nici preţiozitatea unor formule de adresare învechite, ce fac parte dintr-un ceremonial de linguşire pe care un cititor din ziua de azi l-ar considera enervant. Regele danez şi apropiaţii săi adoptă oralitatea din popor, ce trimite mai degrabă la pestriţa artă a conversaţiei stăpânită de guralivii unei mahalale din ţara lui Dario Fo. Această înzestrare a unui aristocrat nordic (bănuit a fi ceva mai sobru) cu vorbele colorate aruncate de cheflii unei cârciumi mediteraneene este cât se poate de credibilă în contextul reformelor iniţiate de un personaj nonconformist, pregătit să adopte limba oamenilor din popor pentru a însănătoşi o societate schizofrenă, în care nobilimea şi plebea vorbeau două limbi incompatibile.
Citind E-un rege nebun în Danemarca te vei bucura de voluptatea satirei sofisticate şi de o poveste bine spusă. O poveste în care personajele defilează prin faţa ta precum siluetele ce transformă istoria într-n carnaval în care frumuseţea, comicul, grotescul, ironia, cruzimea, înţelepciunea, sminteala şi puritatea pe cale de dispariţie îşi schimbă măştile între ele. Vei mai avea şi ocazia de a descoperi nişte personalităţi care te vor fascina datorită curajului de a susţine idei nobile când toţi cei din jur încercau să le saboteze pentru a-şi păstra nişte privilegii dezumanizante.
To provide the best experiences, we and our partners use technologies like cookies to store and/or access device information. Consenting to these technologies will allow us and our partners to process personal data such as browsing behavior or unique IDs on this site and show (non-) personalized ads. Not consenting or withdrawing consent, may adversely affect certain features and functions.
Click below to consent to the above or make granular choices. Your choices will be applied to this site only. You can change your settings at any time, including withdrawing your consent, by using the toggles on the Cookie Policy, or by clicking on the manage consent button at the bottom of the screen.
Necesare
Always active
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
