Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 43

Editor's pick

Ultimele

10 carti interesante gasite in libraria franceza Kyralina

Adriana Gionea
-
0
10 carti interesante gasite in libraria franceza Kyralina

Pe strada Biserica Amzei nr.10, într-o casă interbelică, poţi găsi raiul celor îndrăgostiţi de limba franceză. Aici se află Kyralina, una dintre librăriile preferate ale celor împătimiţi de lectură. De cum auzi sunetul clopoţelului prin care se anunţă intrarea unui nou cititor în librărie, începi să te simţi de parcă ai fi la Paris – micul şi marele Paris. Regăseşti acea tihnă chic a librăriei amenajate într-o locuinţă cochetă de altădată. Fiecare încăpere inundată de lumină ascunde comori din mai multe domenii, de la beletristică, psihologie, filosofie, sociologie, autobiografii şi istoria artei la cărţi pentru copii şi adolescenţi. Vei putea răsfoi multe cărţi noi apărute în Franţa, printre care şi titlurile de pe lista scurtă a marilor premii literare. Aşadar, vizitând librăria, vei putea vorbi de la egal la egal cu amicii francezi despre starea literaturii contemporane din ţara lor.

foto: pagina de Facebook a librariei Kyralina

În cazul în care nu găseşti o anumită carte în stocul librăriei, o poti comanda. Librarii amabili şi calzi sunt dornici de a te ajuta să ai cartea dorită. Preţurile variază între 10 şi 150 de lei. Ediţiile de buzunar ale romanelor apărute recent nu prea depăşesc 35-45 de lei. De asemenea, în fiecare an – iarna şi vara – librăria are o câte o săptămână de reduceri. În această săptămână vei descoperi titluri interesante al căror preţuri sunt reduse cu 30% – 50%. Îţi vei putea face şi un card de fidelitate, care îţi va oferi alte reduceri (la fiecare volum cumpărat, în afara perioadei de reduceri).

Poţi consulta şi lista de 10 cărţi alese de noi. Te vor purta în ţări îndepărtate sau în epoci pline de personaje cu poveşti seducătoare.

 

 Les dix enfants que madame Ming n’a jamais eus

Cărţile scrise de Eric-Emmanuel Schmitt îţi redau încrederea în bunătatea fiinţelor umane, iar Les dix enfants que madame Ming n’a jamais eus nu face excepţie. Întâlnirea celor doi protagonişti – un bărbat din Vest şi o femeie din China – se transformă într-o lectură de care te îndrăgosteşti. Vei descoperi povestea plină de tandreţe a unui bărbat aflat în plină criză existenţială după câteva relaţii de cuplu eşuate. Ajuns în China, în interes de serviciu, el o va întâlni pe doamna Ming, angajată la hotelul unde se cazează. Pentru a-i alina singurătatea, doamna Ming îi va spune poveşti despre fiecare dintre cei zece copii ai săi. Bărbatul occidental o consideră la început o mincinoasă, deoarece, în China pe care o ştie el, oamenilor le este interzis prin lege să aibă mai mulţi copii, pentru a opri suprapopularea. Plăcerea lecturii îţi va fi întreţinută, până la final, tocmai de această pendulare a bărbatului între suspiciunea faţă de sinceritatea femeii din China şi dovezile ambigue oferite de această mamă cu talent de povestitoare.

Les dix enfants que madame Ming n’a jamais eus are toate ingredientele ce transformă cărţile scrise de Eric-Emmanuel Schmitt într-un bestseller: o protagonistă plină de enigme, minciuni ce duc la un final neaşteptat şi mesajul optimist din spatele unor situaţii de viaţă dramatice.

Citeşte şi recenzia.

 

Chaque femme est un roman

Parte ficţiune, parte confesiune ghidusă, cartea lui Alexandre Jardin este greu de trecut cu vederea datorită titlului ademenitor. În această carte, autorul devenit narator povesteşte despre femeile ce l-au inspirat de-a lungul vieţii. Te vei întâlni cu nişte ipostaze feminine descrise în episoade pline de senzualitate şi nostalgie. Fiecare atrage printr-o poveste sau printr-o personalitate demnă de un roman pe care să nu-l mai laşi din mână.

Chaque femme est un roman redefineşte feminitatea în raport cu scrisul. Vocea naratorului din carte prezintă femeia drept o fereastră spre nonconformism. Retrospectiva prezenţelor feminine din trecut devine o declaraţie de iubire pentru cele ce-i învaţă pe bărbaţi – din ipostaza de mame sau de amante – să accepte dezordinea afectivă ca pe un dar. Cea mai bună lecţie predată de o femeie pentru scrierea unui roman este asumarea trăirilor şi acceptarea că viaţa nu este croită după reguli şi tipare, ci înseamnă alungarea temerilor faţă de imprevizibil.

 

Dernier voyage a Buenos Aires

Romanul scris de Louis-Bernard Robitaille îţi aminteşte de prima iubire, care schimbă modul de a privi lumea. Pentru Jefferson, un american ajuns la Paris datorită visului de a deveni un mare scriitor, prima iubire a fost o femeie misterioasă. Au trăit o poveste intensă, pe fundalul celebrelor cafenele din cartierele boeme la care visăm cu toţii, apoi ea a dispărut fără urmă din viaţa lui.

Peste mulţi ani, când Jefferson află că suferă de o boală gravă, decide să lase în urmă Parisul şi să plece într-o călătorie la Buenos Aires. Aici va căuta urmele femeii devenite marea lui iubire. Dernier voyage a Buenos Aires este povestea unui periplu vindecător, dar şi tulburător. În primele pagini descoperi şi povestea fascinantului Paris din anii ’60, aşa cum l-a cunoscut protagonistul în anii studenţiei. Venise din Statele Unite pentru a se pierde în Parisul visat, precum boemii din fotografiile lui Doisneau şi Bresson, ori precum rebelii din filmele Nouvelle Vague.

 

Le voyage d’Octavio

Tot despre un rătăcitor a cărui viaţă este schimbată de o femeie este vorba şi în romanul Le voyage d’Octavio. Doar că pentru Octavio, protagonistul lui Miguel Bonnefoy, prima femeie de care se îndrăgosteşte este şi prima lui profesoară…de alfabetizare. Până să o întâlnească pe Venezuela (femeia ce are acelaşi nume cu al ţării din care provine Octavio), protagonistul nu putea să descifreze un text scris. Întâlnirea cu Venezuela îl invită în două călătorii. Una duce spre lumea cuvântului scris, iar cealaltă spre adâncul ţării natale, ce poartă numele femeii iubite. Călătoria în inima ţării este una menită să-l vindece de suferinţa despărţirii de această femeie, după un jaf nereuşit a cărui ţintă a fost chiar apartamentul ei.

Romanul parizianului cu origini sud-americane a fost considerat o adevărată revelaţie literară în Franţa. Impresionează printr-un personaj ce îţi trezeşte simpatia încă de la primele rânduri şi prin unele scene în care îşi face apariţia realismul magic (strâns legat de universul sud-american).

Citeşte şi recenzia.

 

La blouse roumaine

România este prezentă în multe romane scrise de Catherine Cusset. Însă nu acea Românie apărută în ştirile despre hoţi, traficanţi şi cerşetori. Având un partener de viaţă român, scriitoarea franceză dezvăluie o Românie plină de sensibilitate şi de senzualitate, cu personaje încântătoare şi ademenitoare. Un astfel de personaj este şi Al, amantul protagonistei din La blouse roumaine (titlul face trimitere la celebrul tablou al lui Matisse, datorită căruia a devenit faimoasă ia autohtonă). El va perturba stabilitatea unui mariaj de zece ani şi o va arunca pe Alice, personajul central, într-un joc amoros plin de riscuri.

 

Dans le jardin de l’ogre

Infidelitatea feminină şi nimfomania sunt de fapt personajele romanului incandescent Dans le jardin de l’ogre. Ele vor căpăta nişte sensuri diferite în lumea lui Adele, protagonista inventată de Leila Slimani. În viaţa lui Adele, o jurnalistă ce pare să aibă familia perfectă, nimfomania este mai degrabă un simbol al nesupunerii faţă de ipocrizia înaltei societăţi decât o boală. Aventurile pasagere sunt bine ascunse, până în ziua în care soţul ei are un accident. Di fericire, el scapă cu viaţă, dar căsnicia lor bazată pe minciuni este avariată, obligându-i pe amândoi să ia nişte decizii surprinzătoare.

Despre scriitoarea Leila Slimani vei mai auzi. În 2016 a primit unul dintre cele mai importante premii literare – Premiul Goncourt. Romanul prin care şi-a câştigat notorietatea – Dans le jardin de l’ogre – îţi rămâne în minte nu neapărat prin scenele fierbinţi, cât prin interpretarea curajoasă oferită infidelităţii şi ninfomaniei. Acţiunile aparent necugetate ale personajului central dinamitează miturile femeii împlinite, cu statut înalt în lumea bună a societăţii franceze.

Citeşte şi recenzia.

 

Des inconnues

Cei fascinaţi de Paris îl vor (re)descoperi prin ochii a trei femei. Ele sunt personajele nuvelelor incluse în volumul Des inconnues. Sunt femei ce provin din lumi diferite, cu aspiraţii incompatibile şi existenţe paralele, însă unite prin dorinţa de a începe o viaţă nouă într-un Paris al emancipării. Una dintre ele este o tânără abia ieşită din adolescenţă, care ajunge la Paris după ce este respinsă la o selecţie de manechine pentru magazinul de lux din oraşul natal. Întâlnirea cu o straină unsă cu toate alifiile o va ademeni în lumea boemei rafinate. Al doilea personaj feminin este o tânără abandonată de mama ei într-un internat. Sătulă de normele rigide şi de educaţia oferită de maici, fuge. Încercând să afle adevărul despre trecutul controversat al tatălui, învăluit în mister, se trezeşte în situaţii-limită în drumul spre mult-visata libertate pariziană. Al treilea personaj este o londoneză. Ea cunoaşte Parisul după ce decide să accepte oferta unor prieteni de a avea grijă de apartamentul lor.

Fiecare dintre cele trei personaje feminine caută o lume în care să îşi regăsească libertatea. Parisul devine acea lume în care se pot ascunde, pentru a nu fi ajunse din urmă de un trecut sufocant. Este un Paris fotografic, al fugarilor visători. Acest Paris te face să iubeşti cărţile scrise de Patrick Modiano, laureatul Premiului Nobel în 2014.

Citeşte şi recenzia.

 

Cartier-Bresson. L’œil du siecle

Henri Cartier-Bresson este cunocut drept unul dintre cei mai importanţi fotografi. A devenit celebru datorită imaginilor ce surprindeau farmecul vieţi cotidiene din Paris. De fapt, Parisul a intrat în visurile multor străini tocmai datorită fotografiilor sale cuceritoare. Viaţa lui şi relaţia cu Parisul sunt analizate de scriitorul şi jurnalistul Pierre Assouline în Cartier-Bresson. L’œil du siecle. Vei descoperi o poveste demnă de un serial de mare audienţă, deoarece Bresson a trăit intens un secol tumultuos. A fost în mijlocul războaielor şi al revoltelor şi a devenit martorul expansiunii unor metropole importante după cel de-al Doilea Război Mondial.

Bresson a fost considerat ochiul prin care mulţi au privit schimbările secolului XX. I-a cunoscut pe Gandhi şi pe marii artişti avangardisti, de la pictori, sculptori şi autori la cineaşti faimosi. Evenimentele din viaţa sa curg astfel încât să ai impresia că vezi un film ce redă evenimente despre care se va vorbi cu mult interes şi peste sute de ani.

 

Congo Inc., le testament de Bismarck

Ai tot auzit despre globalizare şi despre efectele colonialismului în ţările africane. Dar modul în care sunt privite în acest roman este unul care te surprinde prin originalitate. Congo Inc., le testament de Bismarck este o călătorie într-o realitate mai putin cunoscută. În loc să te înspăimânte încât să renunţi la roman, te va face din ce în ce mai curios datorită unui personaj central diferit de ceea ce te-ai fi aşteptat să găseşti într-o astfel de carte.

În centrul acestui roman este un pigmeu inventiv, cu visuri de antreprenor. Deşi este nepotul unui şef de trib, el nu dă doi bani pe moştenirea şi valorile străbunilor. Îşi părăseşte aşezarea din junglă pentru a deveni cineva la oraş, iar acest oraş este capitala statului Congo. Nu este un pigmeu ce poate fi considerat înapoiat. Ştie să utilizeze un computer şi este la curent cu oportunităţile oferite de globalizare. Ajuns în Kinsasha, va face slalom printre capcane şi locuitorii cu poveşti halucinante. Unii îi vor deveni prieteni, alţii îşi vor arăta ostilitatea faţă de aşa-zisul sălbatic venit din junglă, râzând în hohote de planurile lui de afaceri.

Congo Inc., le testament de Bismarck este un roman satiric prin care scriitorul In Koli Jean Bofane demontează rând pe rând stereotpurile din mintea cititorului. Deşi pleacă de la o imagine comună a unei Africi sărace, devastate de războaie civile, modul în care se derulează acţiunea este imprevizibil.

Citeşte şi recenzia.

 

Evariste

Viata unui matematician poate semăna cu a unui rock star descoperit la o vârstă fragedă. Poate fi trepidantă şi dezordonată, plină de excese de tot felul. Asta demonstrează cartea lui Francois-Henri Deserable.

Evariste îţi oferă plăcerea asociată unei lecturi despre viaţa unui aventurier inteligent, care a trăit intens fiecare clipă. Romanul este inspirat de biografia unui personaj real – un matematician precoce, ucis într-un duel. Este vorba despre matematicianul Evariste Galois, considerat un geniu al epocii sale şi care, la vârsta majoratului, a revoluţionat ştiinţa, dar odată atinsa promiţătoarea vârstă de 20 de ani, pasiunea şi înflăcărarea îi aduceau sfârşitul.

Evariste a devenit unul dintre cele mai vândute romane în Franţa. Autorul său, un fost hocheist, este considerat o vedetă a noii generaţii de scriitori. A fost premiat încă de la debutul prin volumul de povestiri despre Revoluţia Franceză – Tu montreras ma tête au people.

Citeşte şi articolul 7 cărţi noi pentru începutul toamnei

13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

7 carti noi pentru inceputul toamnei

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

 

Ouale lui Tarzan – Un documentar despre o distopie reala

Adriana Gionea
-
0
Ouale lui Tarzan – Un documentar despre o distopie reala

Ouăle lui Tarzan este un documentar despre care poţi spune că îţi arată realitatea unui loc mai puţin cunoscut şi explorat în cinematografie. O terra incognita pentru occidentali, un tărâm exotic şi pentru mulţi estici, deşi nu este greu de ajuns la el. În acest loc s-a petrecut un episod şi mai puţin cunoscut (în zilele noastre) al istoriei, considerat a fi controversat şi născător de mituri cu genii malefice, la graniţa dintre ştiinţă, utopie SF şi grotesc.

Deşi este un documentar ce intrigă şi naşte întrebări legate de istorie şi (in)umanitate, modul în care Alexandru Solomon pune cap la cap informaţiile te face să te întrebi dacă este real ceea ce vezi pe ecran. Dacă nu cumva urmăreşti un hibrid între un mockumentary şi ecranizarea experimentală a unui roman distopic. Acel gen de roman în care apar nişte cercetători excentrici, la limita nebuniei, un decor futurist devenit o ruină în urma unei invazii şi o ţară inventată, dar ai căror locuitori îşi revendică dreptul la recunoaşterea identităţii naţionale şi la prezentul palpabil, deşi timpul patriei lor pare să fi stat în loc. Dar în acest film, ţara este cât se poate de reală, chiar dacă nu este recunoscută oficial. Este vorba despre Abhazia, una dintre acele republici caucaziene separatiste. Aici, în anii ’20, se spune că Ivanov, un mare cercetător a încercat hibridizarea fiinţei umane cu maimuţele aduse din vestul Africii pentru cercetări. Se crede că se dorea crearea unui om nou, mai puţin inteligent, dar mai eficient în aplicarea ordinelor staliniste. Un om care să facă parte dintr-o armată indestructibilă a viitorului.

foto: www.ceaucinema.ro

După ce a citit despre experimentul nebunesc al lui Ivanov, ce pare ireal în zilele noastre, regizorul Alexandru Solomon s-a dus în Abhazia. Ajuns în oraşul (devenit capitală) Suhum, a vrut să vadă ce s-a ales de institutul de cercetare unde se foloseau primatele în scop experimental.

În imaginile de la începutul filmului, pe al căror fundal un voice over spune legenda locului, Abhazia pare mai degrabă un colaj suprarealist. Vezi un loc unde eleganţa caselor vechi, ce amintesc de un oraş-port interbelic, se învecinează cu grandomania exprimată prin construcţii sovietice aproape lăsate în paragină, ivite dintre palmieri. Legenda povesteşte despre o grădină a raiului oferită abhazului de către Dumnezeu, iar mişcările camerei îţi dau impresia că se află în căutarea acestei grădini, aşa cum şi-o imaginează mulţi – cu vegetaţie şi palmieri (capitala Abhaziei are o climă subtropicală). În această grădină dai de o statuie uriaşă reprezentând o mainuţă trufaşă, despre care afli că este de fapt un monument închinat unui animal ce a contribuit la ştiinţă în urma experimentelor la care a fost supus. Cercetătorii au folosit maimuţele aduse din Africa în Suhum pentru descoperirile din endocrinologie şi tot de aici au provenit şi maimuţele trimise de sovietici în spaţiu (apar nişte imagini poetice în care pereţii terni ai institutului devin ecranul de proiecţie a unor filme din arhivă, cu maimuţele în costum de astronaut).

foto: vocea.biz

De la statuia maimuţei eşti purtat chiar în camerele unde sunt ţinute şi azi aceste fiinţe sacrificate pentru experimentele institutului din Abhazia. Stupefiat şi revoltat, vei auzi angajaţii declarând că azi respectă normele internaţionale. Că le sedează înainte de a le recolta sânge. Că le oferă hrană şi mai mult spaţiu decât înainte. Într-adevăr, nu vezi detalii şocante, însă imaginea captivităţii lor într-o cuşcă destul de mică este suficientă pentru a le ridica tensiunea iubitorilor de animale care luptă pentru drepturile lor.

foto: https://1music.ro/news

Ouăle lui Tarzan este un film pe care îl poţi caracteriza mai degrabă prin cuvintele: insolit, original şi atipic. Este un documentar polifonic şi multistratificat, ce leagă povestea institutului de cercetare, îngheţat într-un trecut glorios utopic, de rănile unei istorii recente. Alexandru Solomon vrea să risipească dorinţa unor spectatori de a fi ghidaţi spre o anumită interpretare clară. Rezultatul este mai degrabă derutant precum istoria Caucazului în ochii străinilor. Informaţiile sunt verificate şi bazate pe o documentare îndelungată, cu multe surse, însă filmul oferă mai degrabă întrebări decât răspunsuri, îmbinând ştiinţa şi filosofia, dar fără a face evident acest aspect.

În ciuda imaginilor cu maimuţe captive, mulţi vor aprecia estetica documentarului, ce trimite spre stranietatea unui film experimental cu tentă existenţialist-poetică. Ar putea fi perceput asemenea unui film ce pleacă de la o realitate localizată geografic, dar care te va trimite într-o lume inventată, paralelă. Este precum o realitate în care luciditatea se dizolvă într-o atmosferă nelumească, unde ambiguitatea şi ieşirea din timpul prezent sunt la ele acasă. Iar această impresie pare asumată de regizorul Alexandru Solomon tocmai prin decizia de a fragmenta adevărul unilateral (căutat în anumite documentare) prin multitudinea de perspective ce-l relativizează. Perspectivele variante sunt oferite de angajaţii institutului. Ei fac parte din generaţii diferite, cu opinii divergente asupra legăturii şi asemănării biologice dintre om şi primate şi despre modul în care teoria evoluţionistă se împacă, sau nu, cu nevoia omului de spiritualitate, de a crede în Dumnezeul ce a creat lumea, găsit prin religie.

foto: youtube/trailer

Descoperi astfel tipologii diferite de angajaţi şi de cercetători. Vei fi revoltat de răceala  unora în relaţie cu maimuţele-cobai, pusă pe seama dezumanizării. Vei fi înduioşat, în schimb, de legătura maternă dintre o femeie ce lucrează la institut şi un pui de maimuţă pe care l-a luat acasă, pentru a-l ţine departe de experimente. Unii angajaţi vor confirma imaginea detaşată a omului de ştiinţă aflat deasupra moralei şi a milei faţă de animalele supuse experimentelor. Pentru ei, scopul cercetării scuză mijloacele. Alţii vor aminti de imaginea geniului a cărui inteligenţă superioară a devenit arma expansiunii sovietice în lumea ştiinţei.

Angajaţii mai tineri voi uimi prin întrebările cu tentă filosofică, prin care vor să înţeleagă coexistenţa, în viaţa lor, a credinţei şi a fidelităţii ştiinţifice faţă de teoria evoluţionistă. Vei descoperi astfel o contradicţie în interiorul fiecăruia, dar la care ei se raportează ca la un dat firesc. Prin intermediul perspectivei oferite de cercetătorii din noua generaţie va deschide Alexandru Solomon o fereastră ce face legătura dintre un timp îngheţat, captiv în clădirile institutului, şi prezentul inflamabil al Abhaziei. Una dintre cercetatoare va aminti de patriotismul abhazilor ce îşi doresc o ţară a lor, independentă. În anii ’90, abhazii s-au luptat cu gruzinii pentru a se desprinde de Georgia. Independenţa lor – câştigată în urma unui război sângeros, ale cărui urme se văd în imaginile clădirilor devastate şi ale ruinelor ce-ţi dau impresia unui oraş ce şi-a pierdut splendoare de altădată – nu este recunoscută decât de Rusia.

Documentarul lui Alexandru Solomon poate fi considerat şi o imersiune stranie într-un spaţiu aflat între două lumi şi mai multe epoci. Te vei întreba, la un moment dat, unde se termină veridicitatea informaţiilor şi unde începe fantasmagoria cu iz distopic, nefiindu-ţi clară delimitarea. Iar această percepţie a bizarului îţi este indusă de alternanţa dintre imaginile ce surprind interiorul clădirilor sovietice şi exterior. În afara institutului descoperi o altă lume, reprezentată de poveştile unor localnici ospitalieri, de farmecul oraşului vechi, pre-sovietic, sau de peisajele specifice unei clime subtropicale, în care marea şi muntele se întâlnesc.

Prin introducerea informaţiilor privind istoria recentă a regiunii, Alexandru Solomon îţi consolidează impresia că te afli în faţa unei realităţi confirmate prin date obictive, dar care va continua să rămână suspendată în altă dimensiune, de parcă ar exista o rupere de nivel între timpul Abhaziei şi al nostru. Modul în care se îmbină imaginile unui institut în care se făceau experimente considerate azi halucinante – într-o perioadă în care luciditatea era înlocuită de utopie (catalogată drept o distopie de către democraţiile occidentale) – cu prezentul Abhaziei te lasă năucit, suspendat între certitudini şi confuzie. Iar această oscilaţie nu apare în urma unei desincronizări între informaţiile prezentate sau a unei scăpări legate de coerenţa lor în rezultatul final. Pare pare mai degrabă una căutată special pentru a te face să treci la următorul nivel – al reflecţiei asupra naturii umane, percepţiei legate de timpul istoric, de legitimitatea revendicării unui teritoriu şi de identitatea în relaţie cu ţara natală.

Ouăle lui Tarzan impresionează nu doar prin noutatea informaţiilor sau prin imaginile captivităţii în numele unei idei (considerate) halucinante. Îţi rămâne în memorie mai ales prin modul de a creea vizual experienţa irealului pornind chiar de la realul atestat documentar. La final îţi vei aminti de impresiile intraductibile rămase în urma unor lecturi în care ficţiunea este invadată de amănunte ştiinţifice futuriste sau monstruoase, iar detaliile ştiinţifice sunt manipulate astfel încât să creeze o atmosferă atemporală, suprarealistă, fără a fi alterate detaliile palpabile, verificabile.


LYTE video

Citeşte şi Closeness – Un debut memorabil la Cannes

Munţii Înalţi ai Portugaliei – Locul alinărilor ciudate şi al nostalgiei suprarealiste

Closeness – Un debut regizoral (in lungmetraj) memorabil, care ne face sa asteptam urmatoarele filme ale lui Kantemir Balagov

Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

7 carti noi pentru inceputul toamnei

Adriana Gionea
-
0
7 carti noi pentru inceputul toamnei

Pentru mulţi dintre noi toamna este anotimpul apariţiilor editoriale ce anunţă cornul abundenţei de oferte de la târgurile de carte. Romanele unor autori despre care nu ai auzit, despre care ştii că au fost incluşi pe lista scurtă a marilor premii sau despre care ai citit în revistele internaţionale te ademenesc în librăriile preferate. Îţi recomand 7 romane ce te poartă din Istanbul până-n Chile, din Paris sau Londra până-n Africa de Sud.

 

Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi

Se spune că trebuie să vezi măcar o dată în viaţă Istanbulul la începutul toamnei. Pe Michelangelo însă l-a fermecat în primăvara anului 1506, când a părăsit Roma fără voia Papei, nimerind astfel în inima Imperiului Otoman. Mathias Enard, laureatul Goncourt, şi l-a imaginat pe Michelangelo acceptând oferta sultanului de a construi un pod gigantic prin care să unească malurile capitalei otomane. De fapt, închipuit este un cunvânt interpretabil, la fel cum sunt şi documentele ce atestă sau infirmă acest episod neştiut din biografia zeului renascentist.

Parcă nici nu mai contează dacă a fost o realitate istorică prezenţa lui Michelangelo la curtea sultanului, într-o perioadă în care Apusul catolic se temea de expansiunea Semilunei. Povestea călătoriei sale prin Istanbul te face să uiţi de certitudini documentare şi de verificări ale autenticităţii. Îţi va fi suficientă atmosfera în care vraja Istanbulului, ce invită la visare, se întâlneşte cu nişte personaje stranii, ce vor să arunce un pic de senzualitate poetică peste lumea geniului considerat un taciturn ursuz cu viaţă austeră. Vei fi impresionat de modul în care Mathias Enard introduce un personaj androgin ce avea să aminteasca de sibila din frescele Capelei Sixtine pentru a jongla cu zvonurile privind orientarea sexuală a lui Michelangelo. Vei mai descoperi pe lângă personajele evanescente precum o fantezie orientală, un protector din umbră – un poet ce a existat în realitate, venit din Pristina şi devenit favoritul sultanului.

Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi este un roman precum un vis plin de poezie, mister, melancolie ce se prelinge senzual, ademenire, fascinaţie şi întâlniri clandestine cu alteritatea deloc plină de stereotipuri ce ţin de reprezentarea facilă a exotismului din lumea musulmană (Mathias Enard are studii legate de cultura arabă şi musulmană). Vei descoperi o lectură perfectă pentru zilele în care vara se prelungeşte blând în toamnă şi te face să îţi imaginezi că te afli pe malul Bosforului.

Poţi citi şi recenzia.

 

 Sfârşitul

Voluptatea nostalgiei pe care uneori o asociem cu zilele de la începutul toamnei îi face pe unii dintre noi să îşi ia aparatul de fotografiat şi să cutreiere oraşul, revizitând locurile încărcate de amintiri. Personajul central din Sfârşitul, romanul unuia dintre cei mai apreciaţi scriitori maghiari (Attila Bartis), îşi incepe cariera internaţională ca fotograf dedicat artei tot într-un periplu citadin. El descoperă, într-un parc, un cuplu. Îi imortalizează momentele intime incandescente. Dar pentru el, fotografia este mai mult un refugiu într-o Ungarie aflată sub dictatură şi în singurătatea dintr-o familie destrămată. Vei descoperi astfel o poveste despre pasiune, erotism, disperare şi iubiri mai mult sau mai puţin efemere.

 

 Apple Tree Yard

Toamna aminteşte şi de începutul anului academic. Protagoniştii romanului cu aventuri, infidelităţi, crime şi suspans – Apple Tree Yard – vin din lumea cunoaşterii. Ea este o geneticiană de renume, el, un mare cercetător. O relaţie de cuplu bazată pe afinităţi intelectuale ai putea spune, însă destrămată de forţa devastatoare a trăirilor ce fac knockout raţiunea. Ea îl trădează cu un bărbat carismatic, iar legătura extraconjugală se va prelungi cu acuzaţia de crimă. Sigur vei mai auzi de romanul scris de Louise Doughty, o apreciată scriitoare de romane cu mistere şi crime, datorită ecranizării marca BBC, sub forma unui thriller în patru episoade.

 

 Celălalt pe care-l adoram

Ficţiunea şi experienţele personale se îmbină într-un roman dedicat unui bărbat care a fascinat-o pe scriitoarea Catherine Cusset. Thomas Bulot, protagonistul romanului Celălalt pe care-l adoram, este un bărbat de care s-ar îndrăgosti orice femeie pasionată de artă. Este un parizian şarmant, pentru care literatura, erotismul şi jazz-ul sunt adevăratul menage a trois. Finalul tragic al acestuia a rămas o enigmă pentru personajul feminin ce îi derulează viaţa într-un roman scris la persoana a II-a singular. Romanul poate fi considerat o declaraţie de iubire şi o încercare de a înţelege contradicţiile fiinţei umane sofisticate. Celălalt pe care-l adoram a fost nominalizat la cele mai importante distincţii literare franceze şi a fost alegerea studenţilor francofoni din România pentru Premiul Goncourt, în 2016.

 

 Suflete în noapte

Toamna îţi vine să te cuibăreşti alături de o carte bună, alungând neplăcutele seri mult prea reci prin candoarea unor personaje. Astfel de personaje pline de căldură sunt şi cele care formează cuplul din romanul scris de Kent Haruf– Suflete în noapte. Se întâlnesc pe ascuns în lungile seri pline de singurătate, deşi nu au nimic de ascuns. Ambii sunt văduvi şi au rămas cu adevărat singuri după ce toţi copiii lor au crescut şi au lăsat în urmă orăşelul de câmpie pentru a-şi face un rost în altă parte. Din vecini distanţi ei devin prieteni, apoi dragostea se înfiripă, trecând peste clasicile prejudecăţi ale unui oraş mult prea mic pentru a păstra secretele ce ţin de intimitatea securizantă a fiecăruia. Lectura nu îţi poate lua mai mult de una-două seri, dar s-ar putea să-ţi rămână în minte pentru toată viaţa.

 

 Femeia vieţii mele

Dacă nu îţi poţi imagina un anotimp fără literatura sud-americană şi vrei să descoperi noi autori contemporani, s-ar putea să fii curios în legătură cu noua revelaţie din Chile – Carla Guelfenbein. Romanele importante i-au fost traduse în limba română la Editura Litera. Cel tradus recent se numeşte Femeia vieţii mele. Acţiunea se petrece în Londra anilor ’80, oraşul cosmopolit prin excelenţă. Aici se întâlnesc un student britanic la Ştiinţe Politice, un tânăr exilat chilian şi o balerină fugită împreună cu mama ei din ghearele lui Pinochet, după ce tatăl a devenit unul dintre acei dispăruţi care vor bântui memoria colectivă a sud-americanilor multă vreme de la înlăturarea dictaturilor militare. Ei formează un triunghi amoros care le va schimba traiectoria în timpul căutărilor identitare aflate mereu între viaţa tihnită şi eroismul plin de riscuri.

 

 Iertare

În cazul în care preferi acele romane ce invită la discuţii despre umanitate şi inumanitate, s-ar putea să te intereseze şi Iertare. Cartea lui Patrick Flanery aduce împreună doi străini care descoperă pe parcurs că s-au mai întâlnit cândva, în alte împrejurări. Ea este o scriitoare ajunsă la apusul unei existenţe marcate de rasismul din Africa de Sud. El este un tânăr jurnalist ce vrea să-i scrie biografia. La rândul ei, scriitoarea lucrează la biografia fictivă a fiicei dispărute cu mulţi ani în urmă, după ce a fost acuzată de terorism. Interacţiunea dintre scriitoare şi jurnalist dezvăluie tragediile şi visurile unei ţări în care unii au fost complicii răului pentru a fi consideraţi dezirabili din punct de vedere social, iar ceilalţi s-au opus, riscând să fie incluşi în categoria anarhiştilor periculoşi.

Citeşte şi 3 cărţi dedicate visătorilor din cafenele

13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

3 carti dedicate visatorilor din cafenele

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

La familia – Cum isi salveaza fiul un tata din Venezuela

Adriana Gionea
-
0
La familia – Cum isi salveaza fiul un tata din Venezuela

Cu filmul La familia, cinematografia venezueleană a spart gheaţa la Cannes. Regizorul debutant Gustavo Rondon Cordova devine primul din ţara lui care se poate mândri cu un film inclus în secţiunea Semaine de la Critique. Publicul din România i-a putut vedea filmul, în premieră, la festivalul dedicat cinematografiei sud-americane – Pelicula.

La familia este un film care le strârneşte curiozitatea unor cinefili dornici de a cunoaşte realitatea din alte ţări, mai mult sau mai puţin îndepărtate. Va fi apreciat mai ales de acel gen de spectatori pe care legătura tată-fiu în vremuri grele îi sensibilizează, de la Hoţul de biciclete încoace. Nu impresionează ce-i drept printr-o acţiune spectaculoasă, nici prin calităţi vizuale excepţionale, dar are toate şansele de a fi pe gustul celor pentru care un film bun este doar acela ce îi face să empatizeze cu personajele, să le salveze măcar imaginar.

Timp de 82 de minute urmăreşti peripeţiile şi eforturile contracronomentru ale unui tată de la periferia Caracasului. El va face orice pentru a-şi scoate fiul din belele şi de a-l scăpa de răzbunarea crâncenă a unor interlopi. Dar, la rândul său, tatăl acceptă unele compromisuri la limita legalităţii pentru a-i asigura fiului o copilărie lipsită de griji. În universul personajelor din acest film, din copilărie se iese mult prea repede şi brutal. Mai ales când cei mici vor să-i imite pe adulţii care se fac mereu respectaţi şi temuţi. Până şi la această vârstă fragedă, la care graniţa dintre joc şi realitate este subţire, o simplă dispută poate degenera într-un act nesăbuit plin de urmări crunte pe termen lung.

foto: Cannes Film Festival/www.hollywoodreporter.com

Ai putea spune că lumea fină de pe croazetă a fost izbită din plin de jungla nemiloasă a ţărilor considerate sărace. Nişte ţări în care viaţa nedreaptă înghite orice urmă de inocenţă a fiinţelor ce au avut nenorocul de a se naşte într-o mahala periculoasă. În care scapă cine poate şi în care nu există interacţiuni nevinovate, nici în lumea copiilor. Dar situaţia de viaţă din film se regăseşte peste tot în lume, din Asia săracă până la case mai mari, cum ar fi metropolele din ţările civilizate, dornice de a-şi trimite cetăţenii indezirabili cât mai departe de zonele turistice.

Povestea se poate regăsi în orice colţ al lumii unde există acel no man’s land redenumit sub numele de ghetou sau periferie. Acţiunea s-ar fi putut desfăşura la fel de bine în Ferantari, în Salajanul formaţiei ce are acelaşi nume cu al filmului sau în Brooklyn. Dacă mediul îţi pare unul familiar, te va surprinde însă evoluţia relaţiei tată-fiu odată cu escaladarea situaţiei periculoase, dar mai ales modul în care este dozat suspansul. Rolurile din această relaţie se inversează, la fel şi deţinătorul autorităţii. Dinamica psihologică este una lipsită de clasicele interacţiuni dintre părintele autoritar şi copilul ascultător, care se ascunde în faţa consecinţelor. Iar această interacţiune depăşeşte aşteptările spectatorilor datorită reacţiilor celui mic, dar şi modului în care un regizor poate face nişte personaje tăcute să exprime prin intermediul schimbului de priviri cât altele în mii de cuvinte.

foto: www.adorocinema.com

Un alt element gestionat diferit este dozarea echilibrată a suspansului, astfel încât să nu eclipseze captarea relaţiei psihologice, şi nici să nu spulbere autenticitatea printr-un spectaculos facil şi artificial. Nu auzi rafale de gloanţe şi nu vezi clasicile urmăriri ce te fac să-ţi sară inima din piept când apar băieţii răi. Pericolul este mai degrabă tăcut. Pluteşte nevăzut în atmosfera cartierului unde totul îţi spune că declanşarea unui conflict sângeros este inevitabilă. Totuşi, duritatea şi cruzimea acestui mediu precar şi periculos nu sunt prezentate într-un mod greu de privit, explicit. Nu vezi sânge aproape deloc.

La familia poate fi un film înşelător. La intrarea în sala de cinema, te aştepţi să vezi cum izbucneşte brusc toată violenţa asociată unei periferii sud-americane, acolo unde bandele fac legea. Cum ura se strânge într-un puseu, dincolo de care se dezlănţuie cu ferocitate iadul. Cele două personaje – tatăl ce are o privire de om depăşit de situaţie şi fiul ce vrea mai degrabă să îşi transforme neputinţa în gesturi de provocare adresate unei bande rivale – par victimele perfecte. Dar băieţii care terorizează cartierul îşi amână apariţia, lăsându-i pe cei doi să poarte adevărata luptă. O luptă în care fiul este cel impulsiv, iar tatăl cel ce trebuie să ţină piept unei nesupuneri explozive, neaşteptate din partea unui puşti firav.

În ciuda situaţiei ameninţătoare în care se găsesc personajele, filmul, care începe promiţător pentru cei amatori de suspans, nu îşi păstrează ritmul narativ alert pe toată durata lui. Odată scoase personajele din spaţiul cartierului, respiri domolit. Frica de gangsterii locali feroce este înlocuită cu desfăşurarea imprevizibilă a relaţiei tată-fiu. Este mai degrabă o relaţie atipică. Tatăl este acela care exprimă nesiguranţa, iar fiul, curajul nesăbuit al celui revoltat că are un părinte catalogat drept fricos. Totuşi, explorarea psihologică scoate la suprafaţă emoţiile vulcanice, furia şi neputinţa doar la nivelul gesturilor. Nu vei avea parte de nişte replici memorabile schimbate între tată şi fiu. Tatăl, interpretat de actorul Giovanni Garcia face parte mai degrabă din categoria taciturnului. Are un chip tern, lipsit de autoritate. Lasă privirea în jos, ca un bărbat apăsat de griji, umilinţe şi cu stima de sine doborâtă la pământ. În schimb, fiul joacă impecabil rolul băiatului ce îşi propune să fie tot ceea ce tatăl nu este: îndrăzneţ, luptător, agresiv când îşi apără drepturile şi abia aşteaptă un moment în care să îşi etaleze ostentativ bravura.

foto: www.vallettafilmfestival.com

Regizorul s-a concentrat mai degrabă asupra suişurilor şi coborâşurilor din relaţia tată-fiu. Fiul l-ar vrea pe tată mai dur. Nu îl respectă deoarece nu îi pune la punct, în lupta directă, pe durii cartierului. Tatăl, în schimb, îi reproşează fiului curajul bazat pe inconştienţă, pe imposibilitatea de a evalua corect pericolul unei lupte inegale cu un potenţial final tragic. Dialogurile nu sunt ample sau intense, dar jocul actoricesc al copilului (Reggie Reyes) distribuit în rolul fiului te uluieste prin expresivitatea privirii.

Trecerea de la o etapă la alta în relaţia celor două personaje şi de la un stadiu la altul al maturizării este captată doar prin surprinderea mişcărilor oculare ce par să acapareze cadrele şi a privirii lăsate în pământ sau ridicate sfidător, ca semnalul unei confruntări. De fapt, întregul film pune sub lupă această trecere. Profunzimea interpretării actoriceşti este reflectată, în totalitate, de tranziţia de la tensiunile ce escaladează în gesturi agresive (din partea fiului) la unele în care pare să răzbată în sfârşit candoarea protectivă ce ajunge să căptuşească toate revelaţiile dure ale maturizării peste noapte. Vei aprecia modul subtil prin care este redată, în tăcere, conştientizarea proporţiilor atinse de consecinţe. Regizorului îi este suficientă privirea expresivă a copilului, fara alte explicatii. O privire ce străpunge, dar în care doar ochii mai transmit emoţii, restul chipului fiind împietrit, ca manifestare a opoziţionismului în faţa noii realităţi, a noilor decizii luate de tată.

foto: www.elnuevodiario.com.ni

Fără multe detalii care să înteţească ritmul narativ – eclipsat de tensiunea resimţită în reacţiile personajelor – filmul te atinge exclusiv prin jocul actorilor. Actorii Giovanni Garcia (tatăl) şi Reggie Reyes (fiul) interpretează nişte personaje cu feţe greu de citit. Sunt nişte personaje perfect încadrate în tabloul realist care îţi creează iluzia că ai trecut dincolo de ecran, în lumea lor. Ai impresia că vrei să evadezi alături de protagonişti. Că simţi spaima tatălui care se teme de ce ar putea păţi copilul său după ce l-a rănit grav pe băiatul unei familii periculoase din zona pentru a-şi apăra cel mai bun prieten. Că poţi înţelege ca nimeni altul şi revolta copilului în faţa unui tată care preferă să fugă, în loc să-i înfrunte pe şmecheri, aşa cum fac durii cartierului.

Evoluţia personajelor este reprezentată doar printr-un schimb de priviri ce pot fi catalogate drept ostile la început. Privirile reflectă îndepărtarea dintre tată şi fiu, transformată în reacţiile explozive ale fiului. Aceste reacţii sunt domolite pe măsură ce mimica fiului îţi dă oarece indicii legate de modul în care percepe şi apoi începe să conştientizeze urmările faptelor sale, chiar dacă nu vrea să arate pic de regret. Nu vei găsi discuţii moralizatoare clişeistice la baza evoluţiei morale. Ghiceşti opiniile şi reproşurile mai mult din privirile personajelor. Datorită acestui schimb nonverbal, personajul-copil va rămâne în galeria celor ce au trecut dincolo de ecran, impresionând prin forţa şi autenticitatea interpretării.

foto: www.vallettafilmfestival.com

Ai putea pune evoluţia emoţională a legăturii tată-fiu pe seama unei mame absente (care apare doar în fotografia pusă în bagaj de către fiu). Ţi se dă de înţeles că tatăl este văduv, dar nu ţi se oferă şi alte amănunte. Lipsa detaliilor explicative privind legătura cauzală dintre comportamentul răzvrătit al copilului cu privire aprigă şi o seriozitate de om mare, atitudinea tatălui cu mina depresivă şi absenţa mamei nu este clar explorată. De aici vine şi concluzia că filmul este mai degrabă unul care te lasă pe tine să emiţi analize şi interpretări psihologice, menite să umple golurile din nişte dialoguri extrem de sumare şi evazive dintre tată şi fiu.

foto: www.debateprogressista.com.br

La fel de sumar este reprezentată şi acea evoluţie a personajelor în relaţie cu mediul urban. Periferia este prezentată doar prin câteva cadre cu blocuri gri şi decoruri de apartamente sărace. Îi simţi pulsul mai mult prin agitaţia puberilor care, abia ieşiţi din copilărie, îşi etalează gălăgios experienţele sexuale cu detalii explicite şi par în extaz când aud versurile unei melodii obscene.

Toate scenele cu blocuri cenuşii, locuinţe încropite din ce se găseşte, borfaşi mărunţi cu aere de gangsteri şi copii ce se visează ca ei, care înjură non-stop şi au o perspectivă precoce asupra sexualităţii şi supravieţuirii în cartier, îţi vor furniza emoţiile specifice unui deja-vu. Dacă la rândul tău ai copilărit într-un cartier de la periferia marilor oraşe din România, vei avea impresia că îţi (re)vezi prietenii din copilărie în film. Îţi vei aminti de începutul teribilismului considerat un simbol al virilităţii, de cei ce se lăudau în gura mare că au avut-o deja pe cea mai populară fetă din bloc, de criticile unor adulţi ce sperau ca măcar tu să devii ceva în viaţă sau de ocările unei vecine epuizate de atâtea eforturi de a o scoate la capăt cu liota de copii. Bineînţeles că te-ai putea minţi spunându-ţi că la noi încă nu s-a ajuns la asemenea lucruri grave, cum sunt cele din capitala Venezuelei. Că la periferia românească nu găseşti un puşti care, deşi nu are mai mult de zece ani, îl ameninţă cu sânge rece pe altul folosind pistolul pentru a-l determina să-i dea telefonul mobil, aşa cum vezi în scena ce declanşează infernul din existenţa tatălui ce îşi duce fiul departe de cartier.

foto: nuevaprensa.web.ve

Şi cum se spune că trăim într-o ţară sud-americană rătăcită prin Europa, vei regăsi în goana prin Caracas a celor doi protagonişti oglinda României contemporane. Vei descoperi marile diferenţe dintre cartierele săracilor şi cele rezidenţiale, când tatăl din film îşi ia un job de o zi în care trebuie să joace rolul chelnerului amator la o petrecere a noii burghezii sau când băiatul plictisit face o baie într-un jacuzzi descoperit în grădina unei case zugrăvite de tatăl său, devenită şi o ascunzătoare temporară pentru cei doi. Totuşi, neputinţa tatălui de a-i asigura fiului un trai mai bun şi diferenţele sociale nu au un iz populist. Nu aduc a luptă de clasă. Ele sunt exprimate subtil, prin focusarea pe chipurile obosite ale oamenilor de la periferie, de zici că s-au mutat neorealiştii în Caracas.

Deşi pleacă de la o dramă bine ancorată într-un anumit mediu specific unei ţări sud-americane marcate de crize şi inegalitate, cum este şi Venezuela, filmul La familia are un mesaj universal. Este un mesaj pătrunzător, care sensibilizează fără patetism, exprimat într-o manieră cinematografică minimalistă, deloc pretenţioasă din punct de vedere stilistic. Prin stil, La familia aminteşte mult de noul val al filmelor realiste din spaţiul latin şi asiatic. Genul de filme care nu impresionează neapărat prin imaginea spectaculoasă din punct de vedere cromatic, dar te ţin atent prin dinamica tensiunilor dintre personaje, evoluţia imprevizibilă, stilul alert al desfăşurării şi mişcările camerei ce îţi dau impresia că te afli alături de protagonişti, în goana lor nebună de la periferie. De altfel, acţiunea comprimată, ritmul galopant şi imaginile ce par desprinse dintr-un documentar nefiltrat despre zonele sărace ale unor ţări exotice trimit spre un alt succes de la Cannes – filmul lui Brilliante Mendoza, intitulat Ma’Rosa.


LYTE video

Citeşte şi Le voyage de Octavio – Venezuela: o femeie şi o ţară

Le voyage d’Octavio – Venezuela: o femeie si o tara

 

Un pas in urma serafimilor – O explozie de nesupunere intr-un film romanesc deloc plictisitor

Adriana Gionea
-
0
Un pas in urma serafimilor – O explozie de nesupunere intr-un film romanesc deloc plictisitor

Un pas în urma serafimilor este răspunsul dat celor ce te întreabă dacă există vreun film românesc recent care să nu plictisească prin monotonia ritmului, minimalism cenuşiu, decor auster şi cadre lungi, detestate de spectatorii ostili noului val.

Nu te lăsa păcălit de amănuntele ce îl prezintă drept un film despre nişte elevi de la seminarul teologic. Nu are nimic din atmosfera mohorâtă sau impregnată de nişte detalii scabroase legate de abuzurile sexuale (aici apar doar abuzuri de putere). Filmul este mai degrabă efervescent precum o petrecere din liceu, cu alcool luat pe şestache şi ascuns în dormitorul internatului, cu farse, cu flirturi interzise, complicităţi şi jurăminte de credinţă în momentul deconspirării escapadelor. Petrecerea este întreruptă, din când în când, de lupta cu autoritatea profesorului sever, de micile sau marile conflicte pentru rolul privilegiat în ierarhia şmecherilor descurcăreţi şi de situaţiile dificile din care personajele ies prin multă inventivitate şi solidaritate.

foto: www.wall-street.ro

Deşi durează aproape trei ore, nu te plictiseşte nici o secundă. Are un ritm trepidant, dat de o explozie de energie specifică unor personaje aflate în căutarea identităţii, ce îi poartă spre experienţe riscante şi le oferă primele aventuri erotice. Regizorul Daniel Sandu a ştiut cum să gestioneze confruntările şi alianţele dintre personajele cărora li se cere o supunere totală chiar la vârsta marilor anarhii afective şi revolte. Mai mult, a reuşit să ţi-l apropie pe fiecare protagonist în parte, faţă de care vei avea trăiri amestecate, de la compasiune la dispreţ, stupefacţie sau dezaprobare, însă niciodată aceleaşi trăiri de la început până la final.

Situaţiile inflamabile, inevitabile într-o colectivitate de adolescenţi captivi într-un internat, pot acţiona precum un cocktail Molotov din cauza întâlnirii hormonilor cu dorinţa de afirmare şi curiozitatea blamată, născătoare de nevroze şi defense toxice. Dar personajele găsesc nişte căi de rezolvare pe care nu le bănuiai la intrarea în sala de cinema. În ciuda unor portrete de adolescenţi tipice, deciziile acestora ţi se vor părea uşor atipice. Însă, pe parcurs vei descoperi că sunt cât se poate de plauzibile pentru lumea în care s-au trezit aruncaţi. Situaţiile clişeistice asociate rebeliunii şi teribilismului se vor termina cu apelul la o maturitate precoce, descoperită sub pojghiţa confuziei şi a rivalităţilor.

foto: www.ziarulmetropolis.ro

Personajele sunt construite în aşa fel încât să reprezinte o diversitate de tipologii umane, credibil interpretate, care te fac să vrei să le înţelegi punctele de vedere şi motivele, chiar dacă unele dintre ele îţi repungnă. Sunt nişte personaje ce oscilează între teribislimsul amestecat cu bravada adolescentină şi vulnerabilitate, dar mai ales între dezbinarea iscată de lupta pentru putere şi foamea de solidaritate în faţa pericolului reprezentat de autoritatea severă şi abuzivă.

Poate ai fi tentat să crezi la început că sunt nişte personaje dintr-o altă lume decât a ta, deoarece au ales calea preoţiei. Dar filmul îţi demonstrează contrariul. În locul chipurilor terne de elevi supuşi, ce înghit fraze dogmatice pe nemestecate, vei descoperi de fapt nişte personaje seducătoare, carismatice, pline de umor şi atitudini subversive. Chiulesc la fel ca orice alt elev şi au aceleaşi curiozităţi adolescentine. Mai mult, învăţând într-un mediu izolat şi închis, cu regim de internat, unde nu se iese decât cu bilet de voie, chiulul lor şi actele de nesupunere par de două ori mai intense şi voluptuoase.

foto: youtube/trailer

Toate deliciile interzise trebuie consumate într-un timp mult mai scurt şi se obţin mai greu. De aceea ritmul filmului şi năzbâtiile fiecărui personaj fac povestea să curgă mult mai rapid. Scenele alerte cu replicile simple, dar percutante, îţi dau impresia că fiecare personaj a trăit într-un an de şcoală cât alţii în patru. Iar inventivitatea regizorului în materie de acte de bravură şi decizii riscante, bine alimentate de experienţa personală (regizorul a fost la rândul său un elev la seminarul teologic) te va lua prin surprindere până la finalul filmului, încât ajungi să-i invidiezi pe viitorii preoţi din film pentru nivelul ridicat al nesupunerii şi al solidarităţii. Nu numai că nu sunt nişte mototoli virgini ce miros a tămâie, dar îţi mai dau şi lecţii în materie de nebunii adolescentine, mai ales când fac bişniţă cu scrisori erotice, vândute colegilor cu mai puţină experienţă de viaţă, ce vor să cunoască fete.

Aparent, Un pas în urma serafimilor este un film ce urmăreşte maturizarea unui singur personaj central. El este Gabriel (Ştefan Iancu), elevul cuminte adus de părinţi la seminar, ajuns apoi unul dintre şmecherii descurcăreţi după ce a fost novicele altui băiat rău, din anii mai mari, interpretat expresiv de Toto Dumitrescu. Din băiatul timid, suspus şi tern se va transforma într-un răzvrătit, ce se va lua în piept cu dirigintele clasei – părintele Ivan (Vlad Ivanov) – ce şi-a propus asanarea morală a viitoarei preoţimi eliminând-i pe elevii golani prin obligarea celorlalţi să îi toarne. În paralel cu lupta împotriva conducerii şi menţinerea noului statut de mascul alfa în dormitorul internatului, Gabriel va hălădui prin oraş în căutarea primei experienţe sexuale, va bate cluburile de biliard şi va avea dialoguri simple, dar pline de revelaţii despre prietenie, solidaritate, credinţă, menire şi libertate. Poţi spune despre el că este elevul tipic ajuns la vârsta adolescenţei, cu aceleaşi tentaţii şi capcane pentru toţi, indiferent de calea aleasă.

foto: www.hotnews.ro

Regizorul nu se limitează, totuşi, la perspectiva unui singur personaj central. Gabriel nu îi eclipsează pe colegii săi cu personalităţi mai mult sau mai putin explozive. Descoperi astfel o graniţă foarte subţire între importanţa dată personajelor secundare şi celui principal. Personajele secundare sunt la fel de ofertante pentru dinamica filmului şi pentru întrebările şi gândurile ce persistă în mintea spectatorului la final. Actorii Cristian Bota, Alfred Wegeman, Toto Dumitrescu, Ştefan Mihai şi Ali Amir intră perfect în pielea unor personaje secundare ce au o consistenţă şi forţă afectivă nebănuită la început. Fiecare te va face să-i dai dreptate şi te va uimi odată ajuns într-o situaţie-limită, exact când te vei pregăti să îi pui o etichetă definitivă. Fiecare îţi va aminti, în felul său, de vârsta la care începeai să conteşti brutal normele rigide şi te aruncai mereu cu capul înainte în situaţiile riscante care te ridicau în ochii celorlalţi, aşa cum face Gabriel, protagonistul acestui film.

foto: www.wall-street.ro

Un pas în urma serafimilor mai are un punct forte: interpretarea actoricească plină de autenticitate, mai ales când redă contrastele adolescentine. În personaje se ciocnesc luciditatea precoce şi zvâcnirile impulsive, duioşia şi teribilismul, furia şi regretul, teama şi revolta. Alături de preferatul publicului pentru roluri tenebroase, cu lumini şi umbre – Vlad Ivanov – vei descoperi şi o generaţie de actori tineri (unii dintre ei fără a avea studii la bază) pe care ai vrea să-i revezi în alte filme autohtone. Vei regăsi prin intermediul lor personaje ce îţi amintesc fidel de viaţa de liceu. De propriile dileme, răzvrătiri, temeri şi complexe. De relaţia pe care o aveai atunci cu autoritatea, cu supunerea faţă de regulile grupului dezirabil datorită popularităţii şi cu toate acele situaţii ce te obligau să ieşi din zona de confort pentru a nu juca tu rolul fraierului, al perdantului mereu umilit.

foto: cefilmevad.com

Totuşi, deşi Gabriel, protagonistul, ajunge, împins de părinţi, într-o lume închisă, unde guvernează legea Omerta, şi în clasă, şi în cancelarie, dar şi în dormitorul elevilor (unde sunt impuse aceleaşi legi nescrise dintr-un liceu laic) lupta pentru supravieţuire pare mai suportabilă în acest film. Nu datorită prezenţei celor sfinte, deoarece personajele îşi dau repede seama cum stă treaba cu dublul limbaj al preoţimii, ci datorită unui licăr de solidaritate. Aici, legea tăcerii îi apără pe toţi, în egală măsură. Compasiunea şi sacrificul în numele prieteniei sunt ultimele care se predau în lupta cu autoritatea ipocrită şi despotică a părintelui Ivan, dirigintele ce îşi spionează elevii mai pervers decât fosta Securitate. Pare ironic, dar în filmul lui Daniel Sandu cele sfinte se găsesc printre elevii consideraţi păcătoşi deoarece beau şi preacurvesc. Iar cele sfinte sunt, aici, mila faţă de cel hăituit şi ameninţat de părintele Ivan sau de părinţi şi tratamentul egal în faţa pericolului.

foto: cinemagia.ro

Amestecul dintre crizele apărute în perioada adolescenţei şi mediul închis al seminarului teologic poate naşte în mintea spectatorilor aşteptări clişeistice. Într-adevăr, ipocrizia personajelor cu sutană, lupta pentru popularitate, împărţirea elevilor între fraieri şi duri, între colegi de gaşcă şi turnători uşor de intimidat de către proful autoritar sunt prezente în acest film, aşa cum te-ai fi aşteptat. Însă modul în care sunt prezentate şi gestionate conflictele surprinde.

În primul rând, personajele nu aleg calea facilă a pedepsirii celui indezirabil. Nu vezi scene de umilire şi bullying, imposibil de privit, ca într-unele filme despre abuzurile din internate. Aici, totul se rezolvă frăţeste, iar conflictele se sting în adunări bahice, poveşti despre agăţat şi acele soluţii salvatoare, amuzante sau riscante, născocite în comun. Nu găseşti nici personaje negative care să întruchipeze răul până la capăt. Nici măcar părintele Ivan, genul de personaj care îi vine ca o mănuşă actorului Vlad Ivanov, nu poate fi etichetat uşor. El şi elevii aparent agresivi şi tirani oferă acel gen de interpretare ce-l derutează pe spectatorul pregătit să pună etichete. Aici, fiecare personaj aşa-zis negativ oferă şi dovezi de umanitate (mai mult sau mai puţin disimulate), iar fiecare personaj pozitiv demonstrează că se poate debarasa de inocenţă pentru a se lăsa oricând pervertit, aşa cum o face Gabriel, ispitit de avantajele noului statut de lider.

În al doilea rând, nu vei găsi discuţii metaforic-filosofice despre credinţă şi ipocrizie, despre Dumnezeu, găsit între căinţă şi ispită. Personajele nu filosofează. Portretele lor nu ascund trimiteri facile spre tipologiile sacre din Biblie. Nu poartă mesaje apostolice. Nu îşi exprimă în mod ostentativ remuşcările şi nu par să se perpelească din cauza vechiului conflict dintre puritate şi carnal. Dumnezeu este căutat altfel în acest film. Este un Dumnezeu invizibil, ce-i permite lumescului să vorbească în locul lui. Prin vulnerabilitate şi maturizare. Prin căutarea de sine şi prin rătăcire.

foto: www.raftulcufilme.ro

Regizorul preferă să lase evenimentele să curgă imprevizibil şi furtunos, precum o criză adolescentină, fără a întrerupe tensiunea prin momente introspective. Se concentrează mai mult asupra ritmului ascendent al acţiunii. În acest film, acţiunea este alimentată de lupta plină de şicane dintre elevii răzvrătiţi şi părintele Ivan, care vrea să-i prindă cu mâţa-n sac indiferent de moralitatea şi legalitatea soluţiilor găsite.

Una dintre calitatile regizorului Daniel Sandu este aceea de a insista asupra unei dinamici de grup a personajelor care să elimine posibilitatea polarizării de tip bine-rău, sfânt-păcătos. Dacă nu vrei să vezi un film apăsător, vei considera inspirată decizia de a elimina zonele de umbre terifiante din construcţia personajelor. Salvează astfel filmul de la încadrarea în categoria celor ce te-ar fi bântuit şi răscolit până la insuportabil prin concentrarea exclusivă asupra părţilor urâte ale naturii umane. În ciuda jocurilor de putere, legăturile dintre personaje au şi un mesaj optimist, ce îţi dă încredere în puterea oamenilor de a ţine piept dezbinării şi tiraniei, de a nu se lăsa dezumanizaţi. Nu vei descoperi acte vindicative tulburătoare, şi nici ura viscerală alimentată de o educaţie punitivă.

Un pas în urma serafimilor vorbeşte despre un anumit mediu privit cu suspiciune şi dispreţ de cei din afara lui fără a băga lucrurile urâte sub preş. Totodată, apropie acest mediu de amintirile spectatorului ce şi-a terminat anii de studii într-un mediu laic. Este o apropiere bazată pe aruncarea personajelor în situaţii de viaţă fireşti pentru toţi oamenii ce au trecut prin plăcerile, euforia şi supliciile adolescenţei. Nu demască pe un ton filosofic plin de gravitate abisală, ci urmăreşte mai degrabă stârnirea compasiunii în spectator pentru tipologiile umane considerate a proveni din altă lume, o lume despre care se spune că scoate pe bandă rulantă oameni corupţi, ipocriţi, lacomi şi cu mentalitate retrogradă.


LYTE video

Citeşte şi O noapte în Tokoriki

O noapte in Tokoriki – Cat de bine arata pe marele ecran tot ce te-ar putea deranja in realitate

On the Milky Road – Daca iti era dor de Kusturica, de Monica Bellucci si de energia balcanica

Adriana Gionea
-
0
On the Milky Road – Daca iti era dor de Kusturica, de Monica Bellucci si de energia balcanica

În noul său film, Emir Kusturica s-a plasat pe sine în centrul unui love story impregnat de realism magic. Protagoniştii sunt idealul feminin meridional interpretat de Monica Bellucci şi Kosta, un lăptar ţambalagiu cu priză la femeile pătimaşe.

Deşi On the Milky Road poate fi considerat de fanii lui Kusturica un film ce tinde mai mult spre zona comercială, el nu-i dezamăgeşte. Au fost păstrate elementele definitorii pentru universul cinematografic al regizorului. Vei găsi aceeaşi compasiune pentru natura umană, exprimată prin alternanţa între haz şi tristeţe, între cruzime şi tandreţe. Vei intra în atmosferă datorită aceleiaşi muzici frenetice demne de o paranghelie balcanică, sfârşită în unele filme ale sale cu nişte scene şi concluzii răscolitoare. Vei fi pătruns de aceeaşi simpatie şi compasiune faţă de personaje şi vei da peste aceeaşi profunzime acoperită zgomotos de euforia veseliei de a trăi. Dar, mai presus de toate, vei redescoperi iar un balcanism pe care Kusturica te face, dacă nu să-l iubeşti, măcar să-i respecţi dramele, să-i apreciezi tâlcurile şi nebunia, pentru a nu-ţi mai urâ atât de mult apartenenţa geografică la o anumită parte a Europei.

Filmul îţi dă impresia că pe Kusturica nu l-au interesat neapărat opiniile criticilor sau inovaţia la nivelul stilisticii. Că el este un regizor conştient de ce anume vrea publicul să vadă în filmele sale. Un regizor ce a reuşit să obţină tot ce a vrut de la marile festivaluri, încât să îşi permită un film care să impresioneze doar printr-o poveste. Genul acela de poveste cu oameni care trăiesc intens, cu momente de suspans şi de comedie având accente pitoreşti. Aşadar, filmul te cheamă în sala de cinema prin umor şi frenezie. Lor li se adaugaă promisiunea unui triunghi amoros cu potenţial inflamabil, care să inteţească ritmul petrecerii balcanice, fără alte experimente sofisticate la nivelul limbajului cinematografic şi al esteticii.

Prin acest film, Kusturica a vrut în primul rând să te sensibilizeze, să îţi arate frumuseţea vieţii, aşa cum o face de obicei: apelând la hilarul cu note suprarealist-fanteziste (mai potolite în acest film) şi la râsu-n plâns. Indiferent de opiniile privind stilistica sau valoarea estetică a filmului său, regizorul a reuşit să ofere o poveste care să-l vrăjască pe spectator, să-l aspire în lumea personajelor alături de care să simtă că a trăit o experienţă trepidantă, cât pentru o sută de vieţi. On the Milky Road este o poveste savuroasă precum viaţa în Balcani: cu râs şi plâns. Cu taraf şi cu pistoale. Cu personaje senine şi cu unele hâde precum nişte căpcăuni troglodiţi. Cu femei ce pot naşte situaţii explozive, în care doar ele sunt de vină. Cu veselia ce-i face pe oameni să danseze până la paroxism, înainte de a li se prăbuşi lumea în cap la finalul chefului cu lăutari. Cu iubire şi pierderi. Cu luciditatea urmată mereu de o doză de nebunie pentru a nu le îngreuna vieţile celor ce nu pot schimba istoria.

Amintind şi de prozele incluse în volumul Străin în căsnicie (scrise chiar de Kusturica), această poveste este exact cum te-ai fi aşteptat de la un asemenea regizor. Vei avea parte de o rafală de situaţii tragicomice, de ritmurile trepidante ale unei petreceri cu melodii sârbo-croato-bosniace şi un ţambal în prim-plan, mânuit cu dibăcie chiar de Kostas – personajul interpretat de Kusturica – de nişte dezlănţuiri afective pline de patos şi de indispensabilul haz de necaz (că doar suntem în Balcani). Nu lipsesc nici detaliile ce fac dintr-un decor rural idilic un tablou halucinant plin de umor. Este un tablou rural satiric-suprarealist, în care gâştele din ogradă zburătăcesc bezmetice pentru a exprima agitaţia umană prostească. Vulturii îl salvează pe eroul pozitiv şi laptele devine un râu la care se adapă un şarpe, de data aceasta cu rol pozitiv în povestea cuplului aflat în dificultate (de altfel oferă nişte imagini poetice, suportate şi de cei având fobie de târâtoare).

Această poveste de iubire, considerată de Kusturica o fantezie balcanică (în subtitlu) are scene desprinse parcă dintr-un basm rural contemporan. Îşi fac apariţia, rând pe rând, bărbatul descurcăreţ care îşi salvează iubita de cavalerii malefici, un rival urât şi aprig, nişte gelozii ce transformă nunta în bătaie şi animale care deşi tac, vorbesc prin simbolurile asociate (apar obsesiv nişte gâşte agitate prin cadru, sporind atmosfera hazlie şi nebunească a unei lumi aflate într-un moment deloc vesel). Ai spune că ai parte de un basm pentru oameni mari, impregnat de ritmurile impetuozităţii balcanice. Un basm în care palatul strălucitor este înlocuit de căsuţele din piatră ce amintesc de satele siciliene din filmele neorealiste (un decor perfect pentru Monicca Bellucci), iar în loc de regi găseşti oameni obişnuiţi.

Kosta şi refugiata interpretată de Monica Bellucci vor să îşi găsească un loc în acest regat balcanic. Se atrag şi par un cuplu perfect. Ar fi trăit ei până la adânci bătrâneţi în acea lume rurală cu oameni dependenţi de haz şi chefuri zgomotoase, chiar şi în timpul unui război crâncen, precum cel ce a dus la dezmembrarea Iugoslaviei. Dar Kostas este asaltat de hotărâta Milena (Sloboda Micalovic), o fostă campioană la gimnastică, deloc de lepădat. Ai spune că este copia est-europeană a Monicăi Bellucci. Ea a pus ochii pe Kosta şi nu vrea să se lase până ce nu se vede mireasă.

Cât despre frumoasa italiană, pentru ea s-au făcut alte aranjamente în ceea ce priveşte măritişul. Sub pretextul salvării din calea unui general devenit răzbunator din cauza că a fost trădat de italianca având origini sârbeşti, fosta iubita a lui Kosta devine garda ei de corp. O supraveghează ca pe o comoară, deoarece vrea să o mărite cu fratele ei, un soldat renumit pentru isprăvile de pe front, aşadar opusul visătorului Kosta. Pe ritmuri dezlănţuite, în care femeile petrec pe mese cântând versuri subversive despre despoţi locali şi marile puteri, trăgând din când în cînd şi cu pistolul, asişti la un iureş amoros după vechea reţetă: acte necugetate, alternanţa între acalmia momentelor de intimitate sentimentală şi gălăgioasele scene ce surprind atmosfera aşezării. Vin la pachet şi acele detalii demne de o fantasmagorie în care şi-a băgat capul realismul magic pentru a salva acest love story de la melodramă.

Povestea celor doi amorezi are o desfăşurare alertă, cu urmăriri şi scăpări ca prin urechile acului, ce te vor ţine cu sufletul la gură. Dar această desfăşurare nu se datorează unei evoluţii pătimaşe a triunghiului amoros, nici relaţiei interzise dintre Kosta şi străina fatală, venită să tulbure liniştea aşezării. Deşi te-ai obişnuit să o vezi în rolul femeii fatale, ce acaparează acţiunea şi scenele în care apare, Monica Bellucci are aici un rol tern, pe lângă ce te-ai fi aşteptat. Îndrăzneala ei este eclipsată de sex-appealul Milenei, personajul interpretat de actriţa Sloboda Micalovici. Ea face tot ce te-ai fi aşteptat din partea italiencei întruchipate de Monica Bellucci. Are gesturi aprige, unduiri provocatoare, priviri languroase demne de o divă locală ce mai şi cântă. Se expune şi atrage fără pudoare deşi trăieşte într-un mediu tradiţionalist. Este focoasă, dar are sânge rece ori de câte ori îi pune la punct pe bărbaţii ce o ameninţă, de parcă ar fi o partizană fără pic de frică.

Monica Bellucci îşi păstrează totuşi acel farmec pus pe seama femeii italiene de la Sophia Loren încoace. Feminitatea ei capătă aici o senzualitate melancolic-sentimentală şi un farmec din alte vremuri. Puterea feminităţii ei se arată mai ales atunci când îşi declară iubirea oblojind rana de război a lui Kosta şi fredonează o melodie cu foc şi jale, de parcă ar fi o protagonistă seducătoare dintr-un film neorealist meridional. Nici Kostas nu se încadrează într-o imagine masculină arhetipală. Nu este modelul de virilitate balcanic. Pare mai degrabă un copil mare decât un macho călit în multe încăierări. Preferă să se strecoare pe lângă gloanţe decât să-i ţină piept inamicului. Doar privirea ce trădează neastâmpărul mai aminteşte de rebelul Kusturica. Nu te aştepta la scene pasionale. În schimb poţi miza pe farmecul candid, fără a fi siropos, al unei poveşti scufundate în peisaje acaparate de magia picturală asociată unui basm.

On the Milky Road îţi demonstreză încă o dată de ce Kusturica a fost inspirat când nu a cedat tentaţiei de a renunţa la stilul ce l-a consacrat. Deşi aparţine unei lumi considerate de vestici brutală şi primitivă, s-a încăpăţânat să nu atenueze culoarea locală sau identitatea balcanică de dragul faimei internaţionale (pe care a câştigat-o de altfel într-un ritm fulminant, precum o apariţie furtunoasă la Cannes). Fără acest spirit balcanic plin de frenezie – o frenezie anarhică prezentă chiar şi în cele mai neînsemnate detalii – povestea de iubire s-ar fi transformat într-un clişeu enervant, cu accente de melodramă şi pitoresc facil, demne de un film cu buget redus. Dar Kusturica nu a lăsat nici un element la întâmplare, chiar dacă rezultatul nu se ridică la nivelul profund sau spectaculos al filmelor sale reprezentative. A introdus realismul magic acolo unde era nevoie şi l-a lăsat apoi de izbelişte, să fie înghiţit de realismul brutal, pentru a nu cădea în ridicol.

Ce te intrigă la acest film este atmosfera înşelătoare. Când ai impresia că ieşi din timpul modern într-o atemporalitate pitoreasc-rurală, când simţi că te asaltează timpul istoriei moderne zbuciumate. Esti captiv undeva la mijloc, între real şi ireal. Nici atmosfera plină de lirism nu rămâne liniştită pentru cuplul devenit o emblemă a pasiunii amestcate cu inocenţa visătorilor, dar nici frontul nu este reprezentat printr-un realism grotesc decât foarte puţin, spre final. De fapt, elementele fantasmagorice atenuează detaliile înspăimântătoare, încât să ai impresia că ai avut parte de o petrecere şi abia la sfârşit se arată o realitate ce te obligă să o iei în serios, cu luciditate.

Unele scene te pot păcăli, încât să crezi că s-a renunţat definitiv la real pentru planul imaginar. Sunt scene ce sparg ritmul alert, aşa cum sunt cele în care amorezii zboară deasupra unei cascade, sau în care Monica Bellucci pluteşte cu un dovlec printre nuferi sau se zbate precum o sirenă într-o plasă pescărească. Este adevărat că în film abundă scenele în care realitatea dură a satului aflat lângă un câmp de bătălie este invadată de nişte detalii ce întrerup coerenţa şi continuitatea veridică a realismului. Sunt detalii ce ţin de gândirea magică a celui amator de basme cu tineri zburând peste peisaje reprezentate pictural, pentru a scăpa de urmăritorii ostili dragostei lor. Sau detalii ce fragmentează realul prin acţiuni fără sens imediat, cum vezi în scena cu orologiul uriaş ce duce la păţanii aberante. Însă primele cadre sunt prevestitoare pentru restul scenelor, în care ameninţarea năvăleşte zgomotos peste tihna bucolică din imaginarul balcanic. Exact când vei avea avea impresia că te poţi bucura de un tablou liniştitor, cârdul de gâşte îşi intrerupe plimbarea graţioasă iar orătăniile zboară speriate pe unde apucă, intrigate de sunetele unui porc. Turma de mieluţi ce ascunde cuplul este zguduită într-una dintre cele mai brutale scene ale filmului, iar povestea înaintează spre deznodământ într-un ritm care te face să crezi că trăieşti alături de personajele hăituite, ce abia îşi mai trag sufletul.

Fără această trecere nebunească de la acalmie la haosul terorii, filmul ar fi rămas un love story candid şi vesel. Dar Kusturica nu a vrut să realizeze (doar) un film de iubire pe ritmurile balcanice ale fiului său, muzicianul şi actorul Stribor Kusturica. De fapt, povestea cuplului este doar un pretext pentru Kusturica. Scopul său este acela de a rememora dramele Balcanilor, la care a fost martor şi despre care a scris şi în volumul de memorii Unde sunt eu în toată povestea asta?

Filmul poate fi şi o alegorie incomodă atât pentru unii locuitori ai fostei Iugoslavii, cât şi pentru occidentalii care au decis deja cine sunt călăii şi victimele în Balcanii anilor ‘90 şi căror naţii aparţin europenii care merită să fie consideraţi pacifişti şi civilizaţi. Privite din perspectiva alegorică, toate personajele devin un arhetip cu rol bine definit în drama colectivă. Italianca hăuituită de un general străin, venit odată cu forţele de menţinere a păcii, este vulnerabilitatea ce nu răzbate dincolo de acele discursuri ipocrite ale marilor puteri. Urmăritorii ce vor să o captureze reprezintă faţa nevăzută a forţelor ce asigură pacea, ai căror soldaţi se mai dedau şi unor fapte inumane ţinute sub tăcere. Milena şi fratele acesteia reprezintă naţionalismul balcanic, greu de învins. În schimb, Kosta, aparent strecurat printre marile episoade ale istoriei, reprezintă bunătatea umană idealizată, nealterată, însă aflată mereu în bătaia puştii.

Criticii insensibili la alegoria ce redă absurdul şi ororile războiului îi pot reproşa lui Kusturica perspectiva naţionalistă şi anti-occidentală, de care sunt acuzaţi o parte dintre locuitorii fostei Iugoslavii. Filmul său ar putea fi interpretat drept un atac la ipocrizia marilor puteri. La adresa unor armate străine, ce au învrăjbit naţiunile mai mici, au tulburat liniştea unor aşezări tihnite şi rostul unei părţi a Europei reduse adesea la tăcere şi mereu acuzate de atrocităţi. Din această Europa arătată mereu cu degetul, Kusturica scoate partea vulnerabilă şi rescrie istoria prin apelul la fabulos, amintind de copilul dornic de a vedea şi în realitate intervenţia supranaturalului asociat anihilării celor malefici în basme. On the Milky Road poate deveni o fugă în fantasmele salvatoare ale imaginarului zguduit de cruzimea războiului.


LYTE video

 

Citeşte şi Le miel – O întâlnire tandră în Balcanii amari

Străin în căsnicie – Kusturica s-a apucat de scris

Will Not End Here – Malena croată

Le miel – O intalnire tandra in Balcanii amari

Strain in casnicie – Kusturica s-a apucat de scris

Will Not End Here – Malena croata

 

 

Femeia inventata – O adori sau o detesti

Adriana Gionea
-
0
Femeia inventata – O adori sau o detesti

Femeia inventată nu te captivează (doar) printr-o temă veche de când lumea – teama obsedantă a femeii de a nu mai fi considerată dezirabilă după o anumită vârstă – pusă într-un context actual: societatea acaparată de reţelele de socializare şi avantajul oferit de acestea în construirea unei identităţi false. Romanul scris de una dintre cele mai citite şi îndrăzneţe autoare franceze – Camille Laurens – ajunge să ţi se bage pe sub piele mai ales datorită personajului feminin.

Claire, protagonista romanului, devine memorabilă prin varietatea impresiilor şi trăirilor oglindite de cititor. Te năuceşte prin stările ce exprimă o dorinţă sexuală capabilă să provoace o furtună în propriul psihic. Te amuză prin deciziile ei impetuoase, dacă eşti cinic. Te invită la compasiune exploatându-ţi calităţile empatice. Te scârbeşte prin gesturile şi acţiunile disperate, prin care încearcă să posede un partener mult mai tânăr. Te uimeşte prin francheţea autoanalizei. Te atrage prin inventivitate şi prin concluziile sofisticate despre lupta inegală dintre femei şi bărbaţi în (re)cucerirea tinereţii veşnice prin erotism. Pe cât de rapid îi poate seduce pe anumiţi bărbaţi prin argumentele ce fac din ea o femeie vulnerabilă înzestrată cu un mare potenţial sexual pus la dispoziţia amantului, pe atât de repede îi poate speria pe cei ce se tem de întâlnirea cu o astfel de femeie în viaţa reală, uşor de luat drept o psihopată carismatică.

Subiectul cărţii – obsesiile unei femei ce şi-a fabricat o identitate virtuală falsă pentru a-l ademeni pe bărbatul dorit – este unul suculent şi ofertant. Atrage prin ancorarea dramei feminine în realitatea zilelor noastre şi prin amestecul dintre minciunile întortocheate şi potenţialul exploziv sau imprevizibil al urmărilor. Dar este totodată un subiect care poate respinge şi păcăli un cititor, făcându-l să evite romanul din cauza acestui subiect mult prea analizat într-o manieră picant-senzatioanlistă.

Ai crede că s-au epuizat toate abordările originale privind modul în care tehnologia şi reţelele de socializare interferează cu viaţă privată, uneori perturbând echilibrul afectiv. Însă Femeia inventată nu te plictiseşte. Dimpotrivă, este un roman care te face să-l citeşti pe nerăsuflate şi să-i apreciezi profunzimea, o profunzime afişată prin asocieri ingenioase de idei. Îţi vine să spui că Femeie inventată este un roman aşa cum doar o autoare din spaţiul francez putea crea: şlefuind feminitatea ispititoare şi erostismul prin expunerile extravagante ale sondărilor introspective şi printr-o pasiune declarată pentru lecturile controversate şi psihanaliză. Camille Laurens îşi transformă protagonista într-un labirint de mărturisiri, dorinţe şi concluzii alambicate despre cuplu şi percepţia socială asupra războiului dintre sexe.

Personajul feminin ce îşi povesteşte o relaţie amoroasă trecătoare, dar care i-a lăsat urme adânci, împarte cititorii în două tabere. Unii vor empatiza cu latura fragilă a lui Claire, chiar dacă nu-i aprobă toate acţiunile. Alţii, dimpotrivă, vor considera că a primit ceea ce merită orice femeie care îndrăzneşte să traiască intens după ce a trecut de prima tinereţe. Ei o vor considera pe Claire o nebună de legat, o neghioabă penibilă, o manipulatoare periculoasă, un vampir ce vânează puşti la vârsta la care ar fi trebuit să-şi accepte situaţia de femeie ce se apropie de bătrâneţe. Dar ce a făcut Claire încât să câştige simpatia sau compasiunea unora, şi dispreţul altora? Ce fac multe femei care nu-şi refuză dorinţa sexuală şi nu vor să se îndrepte spre cimitirul stafiditelor, pe care depăşirea vârstei de 45 le-a lăsat fără libidou: s-a îndrăgostit de un bărbat mai tânăr. Un bărbat cu minte de adolescent şi egoul unui seducător narcisist.

Din relaţia cu amantul mai tânăr nu se alege doar cu momente de voluptate şi de inspiraţie. Ea se trezeşte asaltată de toate efectele unei relaţii toxice: autodevalorizarea, nivelul scăzut al stimei de sine, dependenţa emoţională, suspciunea şi neîncrederea în propriul farmec. Emoţiile incandescente se revarsă într-un puhoi, alimentat de fluctuaţia atenţiei şi a dovezilor de afecţiune din partea masculului dezirabil şi de momentele în care se simte lăsată baltă. După zilele de chin, în care îi caută prezenţa exclusiv datorită disponibilităţii ei sexuale fără pretenţii afective suplimentare, amantul cu psihic de adolescent şi orgoliu de macho nu îi dă semne că ar vrea să o includă în evenimentele importante din viaţa lui. Nici măcar în cele împărtăşite cu prietenii virtuali de pe Facebook. Claire ar vrea să-l spioneze, dar el a refuzat să-i devină prieten pe Facebook, deşi în viaţa reală au depăşit rapid statutul de simpli amici.

Pentru a-şi putea urmări iubitul nestatornic, protagonista va alege o cale ocolitoare. Îşi va crea o identitate falsă, pentru a-l păcăli pe Chris, cel mai bun prieten al iubitului ei. Va deveni prietena virtuală a lui Chris, folosindu-se de identitatea unei tinere având origini portugheze şi visuri de artistă. Noua ei identitate este momeala perfectă pentru Chris, la rândul său un artist fotograf în căutarea unui succes ce întârzie să vină. Falsa identitate îl atrage imediat pe Chris. Dar seducătoarea mincinoasă ajunge să fie la rândul ei sedusă. Îl trimite pe amantul ei în plan secund şi devine obsedată de prietenul acestuia, de care dorea doar să se folosească.

Avatarurile protagonistei ce oscilează între luciditate şi obsesie sunt dezvăluite în prezenţa unui psihiatru. Acesta devine la rândul său captivat de ea. Poate fi considerat singurul bărbat ce îi poate oferi atenţia la care tânjea febril, apreciindu-i şi mintea de intelectuală sofisticată, dependentă de literatură. În compania lui, protagonista îşi dezvăluie nu doar obsesiile, ci şi gândurile complicate, devenite un arsenal prin care îi poate atrage pe cei fascinaţi de femeile inteligente. Iar Claire, în ciuda rătăcirilor ce o pot face să pară labilă, este fără doar şi poate o femeie profundă atunci când analizează societatea, propria minte şi relaţiile amoroase. Are şarmul eruditei ce-şi rafinează apetitul sexual. Oferă argumente ce-i dezarmează interlocutorul care ar vrea să o critice. Din când în când, în situaţiile insuportabile, devine şi autoironică. Dar, mai presus de toate, Claire te intrigă prin luciditatea observaţiilor psihologice şi a introspecţiei. Este o luciditate ce sporeşte pe măsură ce, paradoxal, ea se lasă în voia dorinţei ieşite din matcă, a obsesiilor distructive.

 Modul în care protagonista îşi analizează stările în prezenţa unui psihiatru este imprevizibil. Este când ironică şi sfidătoare, gata să se ia şi să ia totul în râs, când răpusă de apatie şi copleşită de propria dramă. Exact când aveai impresia că romanul scris de Camille Laurens devine unul clişeistic şi facil, intervine perspectiva psihiatrului. El este a doua voce a romanului şi te surprinde uluitor.

Prin impresiile psihiatrului, autoarea mai adaugă un detaliu ce vine să răstoarne verdictele (mai mult sau mai puţin contondente la adresa lui Claire) şi perspectiva cititorului cu 360 de grade. Astfel, o vei aprecia pe Camille Laurens datorită unui talent special de a-ţi juca feste prin intermediul răsturnărilor de perspectivă. Răsturnările sunt demne de un regizor ce schimbă identitatea personajului ce filtrează evenimentele, de la o scenă la alta. Modul în care îşi construieşte romanul şi mai ales raportul dintre ficţiune şi realitatea exterioară te obligă să-i recunoşti abilităţile de autoare ce se poate juca derutant cu mintea cititorului, aşa cum o face şi protagonista ei.

Deşi este un roman în care bărbaţii sunt cei păcăliţi de protagonistă, modul prin care scriitoarea o face să-şi exprime angoasele, fanteziile şi dezamăgirile ajunge să-i manipuleze de fapt pe cititori, mai ales pe cei de gen feminin. Femeia inventată alimentează opiniile misandrelor despre bărbaţii descrişi caricatural şi despre societatea nedreaptă cu femeile captive într-un corp perceput ca îmbătrânit. Cuvintele lui Claire devin o meditaţie asupra feminităţii în societatea contemporană, trecută prin teoriile psihanalitice interpretate insolit şi prin istoria literaturii. Camille Laurens îşi iubeşte personajul feminin şi vrea să te convingă şi pe tine să îi ţii partea, să îi împărtăşeşti opiniile sau, dacă nu eşti de acord cu ele, să îi acorzi circumstanţe atenuante. Şi (aproape că) reuşeşte, printr-o scriitură la fel de seducătoare şi persuasivă ca înşelătoarea ei protagonistă.

Dincolo de o poveste răvăşitoare – care nu se transformă într-una pilduitoare despre atracţie şi autodistrugere – descoperi un tribut adus cuvântului transformat în literatură. Există în acest roman o legătură, la fel de plină de voluptate, între feminitate, literatură şi erotism.

Editura Nemira, 2017

Citeşte şi The Handmaiden – Două asiatice de-o dată, copleşitoare şi periculoase chiar şi pentru unul de-al lor

Cărţi despre Ele, scrise de Ei

13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

The Handmaiden – Doua asiatice de-o data, coplesitoare si periculoase chiar si pentru unul de-al lor

Carti despre Ele, scrise de Ei

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

La Danseuse (The Dancer) – Povestea unei vizionare din vechiul Paris, intr-un spectacol uluitor

Adriana Gionea
-
0
La Danseuse (The Dancer) – Povestea unei vizionare din vechiul Paris, intr-un spectacol uluitor

La Danseuse – filmul care a deschis Bucharest International Dance Film Festival 2017–  transformă ecranul într-un spectacol vizual hipnotic despre care să poţi spune că este cu adevărat uluitor. Reflectă astfel vraja creată de Loie Fuller, dansatoarea ce a stăpânit Parisul prin mişcările ei. Loie folosea dansul pentru a transforma o simplă rochie albă, ce părea un cearşaf, într-un vârtej de culori şi reflexii ce-i lăsa cu gura căscată pe spectatori.

La Danseuse este un film ademenitor, cum este orice poveste despre o dansatoare din Parisul Belle Epoque. Doar că te va cuceri aşa cum nu te-ai fi aşteptat. Nu printr-o risipă burlescă a detaliilor asociate feminităţii descătuşate şi eliberate de prejudecăţi. Senzualitatea protagonistei este ascunsă în coconul unei rochii vaporoase. Din unduirile rochiei simple se naşte un dans uluitor, cum nu mai văzuse Parisul, transformând-o pe noua vedetă a unui mare cabaret într-o enigmă.

Regizoarea Stephanie Di Giusto nu a vrut să exibe, prin stereotipuri flamboaiante, acea dezinvoltură asociată Parisului nebun. Deşi este responsabil de succesul protagonistei, Parisul este discret. Nu mai acaparează biografiile personajelor prin hârjoana dintre strălucirea aristocraţiei emancipate, ce-şi permite să trăiască mai libertin, şi damnarea oferită de viciile ridicate la rang de artă. Chiar dacă nu mai intră în scenă ostentativ Parisul rafinamentului deşănţat şi al dezgolirii cu fast, nu lipsesc nudurile. Siluetele dansatoarelor par desprinse din picturile lui Manet, diversificând paleta cromatică a scenelor ce par tablouri vivante cu vegetaţie şi statui antice a la Poussin.

foto: Wild Bunch/www.lesinrocks.com/2016/10/03/cinema/

Stephanie Di Giusto a preferat să redea epoca naşterii marilor staruri de cabaret printr-o senzualitate subtilă. O senzualitate asociată unei personalităţi feminine emblematice şi totodată atipice, prezente în centrul acelui univers ispititor, dar care îşi trăia adevărata viaţă în afara lui. Regizoarea a îmbinat derutant, dar inspirat, magia vizuală creată de un dans revoluţionar cu oscilaţia între exuberanţa trupului adus pe scenă şi ezitările misterioase din culise.

Poţi spune că Stephanie Di Giusto a realizat un film aşa cum ar fi meritat dansatoarea Loie Fuller, dacă ea a fost într-adevăr cea pe care o readuce în prezent Soko, distribuită în rolul principal. Mişcări fluide captivante, trupuri feminine ce par sculptate în marmură, decoruri inspirate din Parisul Belle Epoque (fără a fi încărcate) şi nişte scene în care umorul alungă prezivizibilul clişeu al fetei derutate nimerite în capitala marilor curtezane. Asta oferă Di Giusto într-un film ce apropie biografia unei femei celebre din Parisul viciilor de zona filmului de artă, nu a poveştilor picante a la Moulin Rouge.

foto: www.theupcoming.co.uk

Dar cine este această Loie Fuller? Dacă vei cauta pe Google, vei fi atras de numele faimosului cabaret Folies Bergere, pe a cărui scenă a strălucit în prima jumătate a secolului trecut. Vei mai găsi numele dansatoarei Isadora Duncan. Alături de aceasta, Loie Fuller a revoluţionat dansul, deschizându-i curajos drumul performance-ului avangardist. Nu vei căuta mult până ce vei da şi de nişte filmuleţe realizate de Fraţii Lumiere. Captivaţi la rândul lor de Loie Fuller, au imortalizat-o pentru eternitate. Ei au salvat-o astfel de la soarta multor personalităţi feminine create de Paris, ale căror existenţe demne de legende au fost reduse la detalii picante de budoar.

Abia când vei da peste aceste filme realizate de pionierii cinematografiei vei înţelege fascinaţia parizienilor de altădată pentru Loie. Vei fi la rândul tău sedus de mişcările ce transformă nişte bucăţi de material banal în spirale multicolore învolburate, în valuri de lumini orbitoare, pe măsură ce trupul ei se roteşte ca într-un ritual frenetic. Iar filmul pune în valoare, cum nu se putea mai ispititor şi vibrant, acest dans revoluţionar pentru acea perioadă, mai ales datorită scenografiei avangardiste.

Tehnicile din ziua de azi şi indicaţiile coregrafei Jody Sperling prefac jocul drapajelor exuberante în iluzii optice prelungite în efecte psihedelice, pline de culoare şi lumini puternice. Astfel, imaginile imortalizate de Fraţii Lumiere devin un spectacol ameţitor. Culorile intense aruncate de luminiile orbitoare asupra rochiei purtate de Loie pe scenă transformă drapejele în revărsări cromatice şerpuitoare precum nişte văpăi turbate. Pe măsură ce Soko se roteşte încercând să o reînvie pe Loie sub forma unui personaj plămădit din visuri, idei curajoase, temeri şi efort nebunesc, te simţi absorbit de ecran şi înecat în faldurile aţâţate de actriţă.

Modul în care au fost readuse în prezent spectacolele date de Loie este un regal vizual ce transformă ecranul într-un vortex hipnagogic, în care ai vrea să te pierzi, să te arunci. Ecranul pulsează oniric, iar valurile în care se făcute de faldurile rochiei au efectul unei explozii de culoare ivite de nicăieri în întunericul sălii de cinema.


LYTE video

Tot de nicăieri parea să fi aterizat şi Loie în Parisul curtezanelor şarmante cu aspiraţii de artiste. Dar în biografia ei, aşa cum este prezentată (până la un punct) în acest film,  nicăieri nu se traduce prin acel mediu pervertit, unde se întâlnesc sărăcia, marginalii, stabilimentele rău famate şi compromisurile timpurii sordide. Loie nu provine din mahalaua de unde erau adesea racolate viitoarele curtezane pe vremea lui Edith Piaf, nici din vreun sat cu familii numeroase, de unde proveneau trufandalele vândute la bordelurile frecventate de pictorii decadenţi. Nicăieri înseamnă un ţinut îndepărtat, aflat dincolo de ocean, tocmai în America sălbatică, dintr-un western cu femei brave ce porneau în galop şi căutători de aur. În acest ţinut împădurit, cu văcari şi bandiţi răzbunători, Loie citea şi visa la o carieră de artistă. Desena fluturi şi flori, ce aveau să devină sursa de inspiraţie pentru dansul ei. Când tatăl moare împuşcat, Loie, care semăna mai mult cu o tânără dintr-un western nevoita să se maturizeze înainte de vreme, cu pălărie masculină peste pletele ce-i curgeau râu şi pistol sub pernă, îşi ia cărţile şi se mută la mama ei.

foto: www.theupcoming.co.uk

Din inima pădurii ajunge la periferia New Yorkului. Mama ei îi taie părul prea încâlcit pentru a mai fi pieptănat şi o transformă într-o frumuseţe androgină, perfectă pentru zilele noastre, însă considerată o excentricitate în acele timpuri. Desenele cu flori şi fluturi devin scheme complicate pentru nişte dansuri cum nu mai dansa nimeni pe atunci. Îşi face şi o rochie de scenă cu multe falduri, pe care să le transforme în valuri şerpuitoare, aripi şi spirale pe măsură ce se roteşte şi îşi mişcă mâinile până la epuizare. Dar New Yorkul nu îi oferă prea multe. Prinsă între ideile unei mame habotnice şi dezvirginarea brutală din studioul unui fotograf specializat în imagini erotice, Loie îşi găseşte salvarea în persoana unui aristocrat european. Unul dintre acei numeroşi aristocraţi faliţi care treceau atlanticul pentru a se căsători cu fetele noilor bogătaşi americani ce dădeau o zestre generoasă în schimbul unui titlu nobiliar.

foto: www.avoir-alire.com

Nobilul este captivat de strania Loie, cu mişcări graţioase, dar cu trup androgin şi gesturi de femeie captivă la graniţa dintre copilul debusolat şi fecioara sălbatică ademenitoare. Îl vei revedea în rolul aristocratului excentric şi misterios, cu gusturi sofisticate, pe Gaspard Ulliel, ce interpretează rolul principal în noul film al lui Xavier Dolan – Juste la fin du monde. În aces film, actorul intră credibil în rolul aristocratului cu şarm decadent, pe care l-ai vedea pierdut într-un salon de opiu destinat celor având gusturi selecte. Personajul masculin salvator din povestea dansatoarei pare a fi plămădit la o întâlnire secretă dintre Prosut, Baudelaire şi Huysmans. El este de fapt singurul personaj ce apropie filmul de poveştile desprinse din romanele tulburătoare ce rescriu (mai mult sau mai putin senzaţionalist) iubirile femeilor din viaţa de noapte a Parisului Belle Epoque, dominat de marile cuceritoare. El o caută pe Loie în culise pentru a o colecţiona, însă relatia lor evită o desfăşurare clişeistică. Nici el nu are lăcomia bărbatului potent financiar, nici ea frivolitatea şi trucurile unei curtezane versatile.

foto: www.festival-cannes.com/en/films/la-danseuse

De fapt, modul în care se desfăşoară legătura dintre Loie şi nobilul şarmant, dar şi relaţia ei cu Parisul dezinhibat răspunde la întrebarea pe care mulţi o pun înainte de a vedea filmul: Va fi o poveste cu scene incandescente, cu traseul previzibil al fetei sărace ajunse în lumea cabaretului, unde mustesc umilinţele,intrigile, tentaţiile, capcanele întinse de admiratorii bogaţi şi rivalităţile feminine? Sau va fi mai apropiată de stilistica unui film de artă, cu mai puţine butaforii, înflorituri, decoruri sclipitoare sau clişee burleşti şi mai multă inventivitate în redarea unei poveşti de viaţă pe fundalul Parisului? Ei bine, nu degeaba filmul a fost inclus pe lista celor proiectate la Cannes (2016), în cadrul secţiunii Un Certain Regard. La Danseuse nu prezintă ascensiunea unei visătoare într-o manieră previzibilă, după cum nici relaţia cu bărbatul bogat sau cu Isadora Duncan rivala ei nu este una clasică pentru o dansatoare celebră din acele vremuri.

foto: www.leparisien.fr/culture-loisirs

Loie nu devine faimoasă datorită unui bărbat, fie el şi un nobil generos ce-i pune la dispoziţie palatul pentru a repeta alături de colegele de scenă. Este ajutată mai degrabă de o femeie implicată în treburile administrative de la Folies Bergeres (interpretată de Melanie Thierry). Ea îi va înţelege ideile vizionare (se spune că i-ar fi fost şi amantă). Loie nu este Satine, dansatoarea curtezană interpretată de Nicole Kidman. Era mai degrabă fata sălbatică, dezlanţuintă pe scenă, dar cu trupul acoperit de faldurile învolburate. Nu se simte în largul ei printre admiratori. Aşadar, nici modul în care este prezentată în acest film nu este compatibil cu o desfăşurare de pasiuni clocotitoare şi distructive.

foto: Wild Bunch/www.lesinrocks.com/2016/10/03/cinema/

Filmul nu are carnalitatea unei biografii ce abundă în scene care aduc în budoar erotismul afişat fără pudoare de faimoasele emancipate ale epocii. Povestea lui Loie transformă toate acele detalii picante în imagini diafane precum nimbul ce învăluie mişcările din timpul dansului nelumesc. Lipseşte patetismul reacţiilor pătimaşe. Trăirile au ceva din evanescenţa mişcărilor vaporoase ale dansului. Nu sunt încărcate, nu perturbă, ci sunt inconjurate de mister, de ambiguitate. Acelaşi mister exprimat vizual pluteşte şi în interiorul palatului unde ajunge să locuiască Loie. Regizoarea alungă fastul strălucitor al decorurilor specifice epocii şi permite voluptatea vizuală a unui clarobscur demn de Rembrandt, reflectând rafinamentul enigmatic al nobililor decadenţi de sfârşit de secol, simbolizaţi de rolul interpretat de Gaspard Ulliel.

foto: www.cinematographe.it/

Relaţia protagonistei cu bărbatul protector nu devine una tulburătoare, deşi rolul făcut de Gaspard Ulliel spre asta predispune. Este mai degrabă eclipsată de fascinaţia ei pentru noua zeiţă a dansului, Isadora Duncan. O Isadora Duncan interpretată de Lily-Rose Depp (fiica lui Johhny Depp şi a Vanessei Paradis) printr-un amestec de prospeţime, histrionism, şiretenie, zâmbet de nimfă ademenitoare şi graţie de zeiţă din tablouri. Isadora Duncan, o altă pioneră a dansului modern, este în acest film tot ceea ce Loie nu poate fi. Dar întâlnirea lor ce oscilează între admiraţie reciprocă, atracţie si rivalitate va avea tot o desfăşurare ieşită din tiparul filmelor despre Parisul seducător.

foto: www.cinemagia.ro/stiri

Vei aprecia la regizoarea Stephanie Di Giusto tocmai decizia de a renunţa la exagerările vizual-decorative greu de evitat când readuci în prezent acel Paris devenit un paradis erotic rafinat în imaginarul colectiv. Nu face risipă de ţinute şi decoruri extravagante. Doar interiorul reşedinţei somptuoase deţinute de bărbatul îndrăgostit de Loie aminteşte de fastul epocii. În majoritatea scenelor, singurele elemente abundente ce oglindesc feminitatea acelei epoci sunt mişcările şi desenele protagonistei.

Nu poţi şti cu exactitate cum era Loie Fuller în realitate sau cum era percepută în Parisul epocii sale, marcat de ascensiunea starurilor de cabaret. Dar modul în care Soko a readus-o în prezent prin interpretarea ei te va surprinde plăcut. O transformă pe Loie într-o celebritate feminină atipică. Vei descoperi în acest rol nu o femme fatale asumată, ci un copil sensibil ascuns într-un trup de femeie. Un trup ce este luat în seamă de Loie nu pentru a seduce şi a deschide uşile din apartamentele bărbaţilor influenţi, ci pentru a fi ostenit dincolo de limite…doar în dansul perfect. Iar dansul perfect nu îi exibă atuurile fizice. Este mai degrabă o pictură mişcătoare având fluiditatea unei vietăţi acvatice fosforescente.

Soko îi redă viaţa unei Loie ce ţi se va lipi de suflet prin reacţiile de la finalul spectatcolelor şi prin modul în care face slalom printre avansurile sexuale. Devine o inadaptată adorabilă după ce se dă jos de pe scenă şi un copil mare cu aer de ştrengăriţă suavă. Personajul este mai apropiat de idealul unei self-made-woman din zilele noastre, nu al şarmantei isteţe care ştie să se vândă scump în acel Paris al bărbaţilor generoşi. Loie nu doar dansează, ci şi desenează. Face schiţe pentru decoruri. Este la curent cu inovaţiile tenhice folosite la iluminatul scenei prin dozarea intensităţii lămpilor. Se pricepe şi la scenografie, dându-le indicaţii preţioase celor ce se ocupă de lumini. Munceşte mult pentru a pregăti un spectacol impecabil. Preferă să-şi petreacă mai mult timp repetând mişcări solicitante decât în cafenelele frecventate de vedetele cabaretelor. Nu o atrag avantejele faimei din afara scenei. Nu are calităţi de socialite magnetică. Nu este carismatică. Dar compensează din plin prin replicile amuzante şi prin gesturile demne de o apariţie exotică neîmblânzită.

foto: www.teatroecritica.net

Ai spune că Stephanie Di Giusto a exagerat în scenele în care o prezintă pe Loie în ipostaza artistei multilateral dezvoltate, făcând schiţe complicate ale decorurilor, de parcă ar fi Da Vinci. Dar Loie a fost mai mult decât o prezenţă efemeră care fermeca prin dansul excentric. Într-un interviu acordat publicaţiei The Upcoming, regizoarea aminteşte de pasiunea lui Loie pentru inovaţiile tehnice, invenţiile lui Edison, chimie şi pictură. Ştia de ce fel de becuri era nevoie pentru decorurile care să-i pună în valoare dansul. Îşi prepara singură culorile menite să-i transforme rochia albă în spirale care să pulseze în obscuritatea sălii. Îşi amenajase chiar şi un mic laborator de chimie.

Vei mai descoperi în acest film şi o reflecţie asupra faimei şi a relaţiei dintre noul Paris, al scenelor de cabaret, al artistelor vizionare şi al fascinaţiei pentru exotism (Loie dorea să aducă o trupa japoneză pe scena Operei). Regizoarea surprinde mai degrabă încercarea lui Loie de a pătrunde în lumea pariziană pentru a inova, nu pentru a se incadra într-un anumit ideal feminin. De a-şi face un loc doar în acel Paris ce începea să se desprenda rebel de academic, de conservatorismul burghez pentru a-i face loc avangardei şi experimentului hibrid. Astfel, Loie Fuller este prezentată drept o pionieră a showurilor complete – cu lumini şi efecte spectaculoase, care să atragă publicul într-un Paris efervescent, însetat de nou. O poţi considera mama coregrafiei moderne, ce apropie dansul de zona instalaţiilor din galeriile contemporane.


LYTE video

Citeşte şi Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

Magritte şi Hokusai în două filme experimentale prezentate la Bucharest International Dance Film Festival (ediţia 2016)

Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

Magritte si Hokusai in doua filme experimentale prezentate la Bucharest International Dance Film Festival (editia din 2016)

Marita – Amuzantele infidelitati povestite intr-o Dacie

Adriana Gionea
-
0
Marita – Amuzantele infidelitati povestite intr-o Dacie

Mariţa îi poate trage în sala de cinema şi pe contestatarii noului val românesc. Este un film reconfortant cum rar vezi în repertoriul apăsător al cineaştilor autohtoni.

Mariţa a primit Marele Trofeu Anonimul. Din palmares face parte şi Marele Premiu al Juriului FEDEORA pentru Cel mai bun film din Competiţia East of the West a Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary, ediţia 2017. Filmul poate fi văzut în cinematografe începând cu 1 Decembrie 2017.

Aparent, Mariţa păstrează elementele unui film românesc apreciat la marile festivaluri, dar criticat în ţara lui – adică imaginile în culori terne, ritmul filmului branşat la monotonia cotidiană, acţiunea minimalistă, compensată prin dialoguri incomode şi focusare exclusivă pe mimicile şi gesturile personajelor ce acaparează cadrele lungi. Totuşi, debutul lui Cristi Iftime are şi două elemente salvatoare. Unul este înlocuirea decorului claustrofob al apartamentului de bloc socialist cu interiorul unei maşini, tot din perioada socialistă. Permite astfel ieşirea din monotonie prin desfăşurarea unor peisaje, astfel încât vei simţi că ai plecat într-o excursie la munte alături de personaje.

Al doilea element salvator este umorul în abordarea unui subiect delicat: înstrăinarea din propria familie. Este genul de umor involuntar ce face dintr-un defect un punct forte care animă scenariul– logoreea ce însoţeşte mândria de mare macho al tatălui – o calitate asociată boemiei simpatice. Umorul este presărat din abundenţă în amintirile tatălui nostalgic. Sunt amintiri transformate în poveşti cu haz spuse cu accentul şi vorba hâtră a personajului interpretat de Adrian Titieni, pe care se sprijină de fapt întreg scenariul.

Îţi închipui că Mariţa, acest nume dat feminităţii rurale neaoşe, ar putea fi una dintre amantele tatălui interpretat expresiv de Adrian Titieni. El îşi povesteşte viaţa amoroasă, plină de acea diversitate picantă a nestatornicului. Deruleaza episoadele vesele în timp ce-şi duce fiul, ajuns la vârsta maturizării şi a primelor crize în cuplu, la cabana unde fosta soţie a tatălui fustangiu şi ceilalţi copii ai săi petrec sărbătorile de iarnă. Dar Mariţa nu este deloc o fostă aventură trecătoare. Ee este o iubire platonică devenită o prezenţă tăcută şi fidelă, singura constantă în existenţa unui bărbat inconstant.

Mariţa este de fapt o Dacie, aşa cum se făcea odată. Maşina visurilor socialiste şi a vacanţelor trecute. Proprietarul ei, tatăl căruia îi plăcuse prea mult viaţa în tinereţe, o transformă în cel mai bun loc al confesiunii şi al lecţiilor predate fiului său şi prietenilor acestuia. Iar modul în care povesteşte păţaniile amoroase de mare crai şi în care îmbină autoironia, indiscreţia cu tâlc, savoarea accentului local cu melancolia ţine loc de acţiune palpitantă.

foto: aarc.ro/articol

Mariţa confirmă încă o dată că nu te duci la filmele româneşti actuale pentru efecte vizuale spectaculoase, ci pentru a te regăsi în trăirile şi dramele personajelor. De aceea totul ţi se pare firesc în acest film. Dialogul tată-fiu curge natural, amuzant şi liniştitor precum un vin fiert cu mirodenii. Revederea este asezonată cu poveşti năstruşnice despre păcatele care se iartă şi (mai ales) despre femeile tinereţii. Cearta dintre partenerii tineri vine în contrast cu împunsăturile aproape insesizabile ale părinţilor tacticoşi ce nu şi-au spus tot. Sarcasmul frăţesc destinde atmosfera. Toate se transformă în scene vii, simpatice şi cathartice, de aceea te fac să treci cu vederea lipsa elementului-surpriză care să înteţească ritmul sau să anime scenariul.

Cristi Iftime a realizat un film care se sprijină exclusiv pe interpretările actorilor din rolurile principale: Adrian Titieni (tatăl) şi Alexandru Potocean (fiul). Ambii intră perfect în roluri. Adrian Titieni este greu de uitat odată ajuns în rolul tatălui amator de poveşti. Guralivul său personaj vrea să acapareze urechile celor din jur cu istorisiri amoroase care, datorită accentului, par continuările duşucheate ale amintirilor lui Creangă. Totuşi, modul în care tatăl fustangiu îşi rememorează aventurile fentează vulgaritatea. El se apropie degrabă de candoarea afemeiatului visător, căruia i se iartă până la urmă orice păcat datorită lipsei de ipocrizie şi francheţii în relaţia cu sine însuşi. Fiul, în schimb, face parte din rândul celor exasperaţi uneori şi stânjeniţi în faţa prietenilor de gura slobodă a părintelui ce a trăit cât alţii în zece vieţi şi a colecţionat cât alţii în o sută….de data aceasta este vorba despre colecţionarea timbrelor, al căror număr îl depăşeşte pe cel al femeilor cucerite.

foto: aarc.ro/filme

Asemenea majorităţii filmelor autohtone din ultimii ani, şi Mariţa te va face să participi afectiv. Să te consideri un personaj invizibil, plasat în spatele camerei. Datorită indentificării spectatorului cu personajele şi oglindirii în anumite situaţii sau scene vei avea parte de senzaţiile unui deja-vu. Este o identificare bazată pe inducerea familiarităţii ce sporeşte autenticitatea interpretării în percepţia spectatorului. Ai impresia că îţi revezi o rudă indiscretă care nu mai tace odată sau care îi bate la cap pe ceilalţi cu damblaua ei de colecţionar ce nu-şi poate imagina că alţii pot trăi şi fără mii de timbre în viaţa lor.

Unii se pot oglindi în experienţa unui bărbat ajuns la maturitate, care oscilează între afecţiunea pentru un tată simpatic atunci când este slobod la gură şi dezaprobarea faţă de infidelităţile ce au dus la destrămarea familiei. Prima scenă le aminteşte altora de certurile iscate din nimic. De replicile dureroase aruncate atunci când partenerii unui cuplu discută despre locul în care îşi vor petrece vacanţa de iarnă – la ai ei sau la ai lui- şi fiecare vrea altceva, dar ţine în el furia mocnită (devenită agresivitate pasivă) şi dezamăgirea legată de preferinţa celuilalt.

Alţi spectatori vor avea impresia că există o complicitate, dincolo de ecran, între ei şi personajele aşezate la masa de sărbatori cu de toate. Că aşteaptă să sară scânteia unui reproş tardiv adresat părintelui uşuratic. Această categorie de spectatori va dori să vadă cum vor escalada replicile acide spre deznodământul revederii cu potenţial inflamabil, al cărei apogeu este discuţia despre lume, viaţă şi femei a bărbaţilor din mai multe generaţii, ameţiţi de vin.

Indiferent de impresiile privind calitatea estetică a filmului, vei pleca mai senin la final. Mariţa îţi dă iluzia unei participări, a unei apartenenţe la familia personajelor vesele. Modul în care au fost filmate scenele te face să te simţi al treilea pasager din Dacia rablagită în care se află tatăl şi fiul, sau un invitat la cina prelungită cu discuţii bahice amuzante.


LYTE video

Citeşte şi Fixeur – Fata păcălită, jurnalistul şi conştiinţa

Sieranevada – Când românul ajunge să fie credibil doar într-o comedie

Bacalaureat – Dragostea de tată

Fixeur – Fata pacalita, jurnalistul si constiinta

Sieranevada – Cand romanul trist ajunge sa fie credibil doar intr-o comedie

Bacalaureat – Dragostea de tata

 

The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

Adriana Gionea
-
0
The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

The Nobodies (Los Nadie) vine să completeze lista filmelor ce arată faţa modernă, mai putin cunoscută, a unei ţări plasate în afara terenului sigur al lumii occidentale. Genul de ţară asociată în mentalul colectiv cu acel exotism tradus prin amestecul dintre înapoiere, trai periculos, corupţie şi vulgaritate (de la muzica mainstream la mentalitatea primitivă).

Filmul reflectă foarte bine tendinţa multor cineaşti veniţi din ţările considerate de mâna a doua – aceea de a prezenta culturi underground, minoritare în patria lor, însă branşate la schimbările şi valorile unei comunităţi globale. Astfel, regizorii vor să le dea glas tinerilor progresişti şi emancipaţi din noua generaţie ce merge împotriva curentului. Acei tineri ce aderă la o altă cultură şi ascultă un alt gen de muzică decât majoritatea din ţara lor, dar agreat de cei din ţările civilizate. Nişte tineri ce nu-şi găsesc locul în ţara de origine, devenind o alternativă la tot ce este în jur.

Personajele din acest film pot fi considerate o parte a unei comunităţi globale de tineri ai generatiei Y. Nu sunt cu nimic mai diferiţi sau mai prejos decât cei din alte ţări, care vor să schimbe lumea prin răzvrătirea cântată. Dar apartenenţa la o ţară asociată cu ferocitatea crimei organizate şi cu nişte ritmuri ce transformă femeile în obiecte sexuale îi fac pe aceşti punkeri din Columbia să pară o curiozitate în faţa unor spectatori de pe alte meridiane.

foto: awesomeberlin.net/upcoming-events-berlin

Când aud numele oraşului Medellin, majoritatea celor ce nu s-au născut în Columbia se gândesc doar la temutul cartel al drogurilor, din care făcea parte şi Pablo Escobar (unii, pasionaţi de artă amintesc şi la oprele lui Botero, stăpâna cocainei, Griselda Blanco, având o siluetă desprinsă din creaţiile sale). După ce vei vedea The Nobodies (Los Nadie) – debutul regizorului Juan Sebastian Mesa, apreciat şi la Veneţia – vei privi Medellinul cu alţi ochi.

Muzica ritmată şi tribal-vulgară asociată orgiilor date de parveniţii gangsteri de la mahala, îmbogăţiţi prin comerţul cu droguri, este înlocuită de un punk răzvrătit şi electrizant, de cea mai bună calitate. Nu degeaba coloana sonoră te va face să le ceri şi trupe columbiene organizatorilor de concerte rock. Punkul este omniprezent. Ia oraşul cu asalt, eclipsează alte sunete şi se infiltrează în ritmul străzii şi al oamenilor. Asigură fundalul scenelor şi vorbeşte adesea în locul personajelor. Vei descoperi astfel o comunitate underground de rockeri visători, aşa cum sunt de fapt toţi rockerii din ţările aflate în criză: consideraţi bizari şi dubioşi, înaintea epocii lor, neînţeleşi de adulţi, priviţi cu suspiciune, plini de energie, critici la adresa autorităţilor, dar şi a principalilor duşmani ai autorităţii în Columbia – narcotraficanţii.

foto: enroute.aircanada.com/en/entertainment

Voluptatea oferită de punkul antrenant, angoasant, revoltat şi năprasnic al trupei locale O.D.I.O. este sporită de cea vizuală, datorită deciziei regizorului de a opta pentru un film alb-negru. Dacă în multe filme, varianta alb-negru emană melancolie, stranietate, nostalgie, suspans ori desuet, în acesta are un dublu efect. Primul este legat de apropierea de atmosfera unui oraş plin de contraste. De un Medellin văzut prin ochii puştilor din cartierele aflate în afara zonei privilegiate. Ai impresia că viaţa din care vor să evadeze are ceva din ternul dezolant al construcţiilor noi, dar netencuite din cauza lipsei de bani, lăsând la vedere cărămida şi mortarul (locuinţe nertminate, specifice ţărilor în tranziţie, ridicate de săraci, obligaţi să-şi găsească de lucru prin ţările prospere).

Al doilea efect al preferinţei pentru un film alb-negru este înţeles cel mai bine de spectatorul din afara spaţiului sud-american, dar care deţine unele informaţii despre problemele acestui continent, mai ales ale Columbiei. Regizorul este conştient de faima internaţională a oraşului Medellín, dătătoare de prejudecăţi. De aceea, a folosit scenele alb-negru pentru a distanţa lumea personajelor, ce-şi exprimă nevoia de candoare printr-un punk abraziv, de cea sordidă, a găştilor de cartier implicate în afaceri cu droguri.

foto: www.sicvenezia.it

Ritmul filmului uneşte intimitatea afectivă cu trepidaţia oraşului. Îţi dă impresia că aparatul de filmat se confundă cu ochii personajelor, creând autenticitatea demnă de un film franc, lipsit de acrobaţii stilistice, apropiat de un documentar ce pătrunde în intimitatea unei comunitati underground. Totuşi, filmul se delimitează de realismul noului val ce descrie terifiant situaţia unor zone afectate de sărăcie, brutalitate şi lipsa perspectivelor.

Regizorul apelează la un realism orientat mai degrabă spre intimitatea emoţională dintr-o gaşcă de prieteni uniţi de pasiunea pentru muzică şi de arta stradală ca formă de a face rost de banii pentru călătorii. Focusându-se asupra intimităţii emoţionale, Mesa ignoră ispita de o oferi acel senzaţionalism prin care sunt prezentate oraşele devenite un teritoriu al traficanţilor. Nu vei vedea scene dure, cu bătăi între găşti rivale sau trafic de droguri. Singurul detaliu dubios din lumea personajelor este un ghiveci cu marijuana din balconul unuia dintre ei, folosit pentru consum propriu. În rest, personajele rebele născute într-un mediu cu subterane sordide pot fi considerate inofensive, nicidecum infractori precoce din ghetouri. Gesturile şi visurile lor degajă puritatea nebunilor frumoşi, adesea neînţeleşi. Însăşi opţiunea pentru un film alb-negru surprinde cum nu se putea mai bine duioşia  comunicată printr-o muzică despre care mulţi spun ca este stridentă. Este muzica datorită căreia pulsează şi respiră această lume aparent restrânsă, dar în care se regăsesc din ce în ce mai mulţi.

foto: www.udea.edu.co

Puştii din film, născuţi într-un oraş cu zone rău famate şi reputaţie sângeroasă, au aceleaşi vise fireşti cu ale celor din societăţile aşezate. Vor să fie acceptaţi aşa cum sunt. Să cunoască lumea plănuind o călătorie în stilul lui Kerouac, dintr-un capăt în altul al continentului. Să se sustragă malaxorului ce omogenizează dorinţe, suflete, aspiraţii şi conştiinţe. Folosesc muzica pentru a crea o barieră protectoare împotriva unor adulţi care îi judecă aspru, fără a încerca să le înţeleagă mesajul, dar şi împotriva unei societăţi unde nu există cale de mijloc între prosperitatea conformiştilor şi modelul oferit de narcotraficanţi Prin amestecul de revoltă, candoare şi deschidere spre nou amintesc de hippioţii anilor’60. Ai spune că asişti la o replică zgomotoasă dată de idealiştii din Medellín seninelor versuri ale hitului San Francisco, al lui Scott McKenzie, devenit imnul unei generaţii trecute de nonconformişti.

foto: www.fred.fm/uk/

The Nobodies este lipsit de un scenariu coerent în sensul clasic. Însă compensează prin scenele ce nasc dragostea la prima vedere dintre personaje şi spectatorul cu spirit rebel şi tânăr (indiferent de vârstă). Te va seduce dacă ţi-ai trăit cei mai frumoşi ani pe muzica zbuciumată. Te va face să simţi că trăieşti alături de personaje. Că hoinăreşti împreună cu ele, fără ţintă, într-un oraş aşa cum doar tu îl cunoşti dacă îţi place muzica de nişă. Vei simţi că eşti branşat la pulsul străzii. Că faci parte dintr-o frăţie cu oameni ce se opun conformismului şi imbecilizării. Iar această apropiere de personaje se datorează unor actori ce-i dau un plus de autenticitate filmului.

foto: youtube/trailer

Scenariul nu se îndreaptă spre o poveste închegată. Ai impresia că scopul regizorului este de fapt acela de a te face să te laşi purtat de ritmul cotodian, fără direcţie clară, al personajelor. Ai iluzia că eşti un ştrengar ce hălăduieşte bezmetic de la un capăt la altul al oraşului cu un playlist punk în căşti. Aproape că te consideri un complice al unui personaj, în actul de sfidare a unei mame ce nu ştie decât să reproşeze. Că dai şi tu dovadă de opoziţionism în faţa unui tată care-i cere fiicei ajunse o studentă eminentă să renunţe imediat la singura dovadă a rebeliunii – cercelul din nas. Participi la stupefacţia adolescentei (pline de tatuaje) în faţa unui ritual de exorcizare iniţiat de  matuşa habotnică, în grija căreia a rămas după ce mama a plecat la muncă în cealaltă Americă, mai bogată. Dai din cap şi ţopăi frenetic la un concert de punk sud-american cu mesaj de protest şi simţi energia unui pogo dezlănţuit, în iureşul căruia a fost aruncată camera de filmat.

foto: topsy.one/Phoamhouse Studio

Între personajele filmului nu pare să existe o relaţie strânsă. Ele îţi dau impresia că sunt mai mult nişte cunoştinţe ce frecventează aceleaşi locuri, de parcă ar fi adolescenţii uniţi de apartenenţa la aceeaşi cultură underground, care se recunosc, dar nu se cunosc prea bine. Îi apropie mai degrabă planurile pentru un concert dat de trupa unei cunoştinţe comune şi dorinţa de a pleca în grup, teleleu, prin ţările din Sudul Americii Latine, făcând autostopul.

Filmul regizat de Juan Sebastian Mesa poate sta fără complexe lângă cele apreciate recent datorită abilităţii de a surprinde portretul unei generaţii. De a înlocui naraţiunea cu fluxul emoţional născut din pasiunea pentru muzică, legătura dintre identitate, mediul urban, căutarea de sine şi oscilaţia între anarhia debusolării şi maturizare. La început, filmul pare mai degrabă o înşiruire de scene fără o legătură coerentă între ele, în care dialogurile sunt înlocuite de zgomotul unei trăncăneli de bravadă, fără ţintă, între nişte puşti ce o ard aiurea prin oraş. Dar tocmai această înşiruire te va cuceri. Şi asta i se datorează regizorului ce nu a vrut să tulbure ritmul natural al oraşului.

foto: theeveningclass.blogspot.com

Există o cursivitate ce decurge firesc în acest film, nefiind nevoie de intervenţia unui scenariu bine planificat. Este dată de oraşul ce-şi impune propria coerenţă în hoinăreala aparent fără sens al personajelor. Regăseşti aceeaşi cursivitate naturală ce sincronizează ritmul personajelor cu al oraşului, pe care o simţi în filmele ce surprind efervescenţa Berlinului underground sau a Parisului Nouvelle Vague. Ai impresia că fiecare personaj are ataşată o cameră de filmat. Astfel îşi imortalizează propria viaţă, ca într-un jurnal video al relaţiei sale cu oraşul Medellin, văzut de pe dealurile unde stau înghesuite cartierele de la periferie. Este o relaţie atipică pentru cel din afară, deoarece este mijlocită de punk, nu de mici şmecherii ilegale. Datorită modului în care este captat ritmul oraşului, ai impresia unei imersiuni bruşte într-o lume îndepărtată, dar care îţi devine brusc familiară.

The Nobodies este un film dedicat nu doar punkerilor ce vor să descopere orizonturi noi, ci şi spectatorilor dornici de a cunoaşte realitatea din ţări îndepărtate, prezentate superficial prin ştiri cu iz senzaţionalist despre interlopi, frământări sociale sau crize politice. Iar naturaleţea captării unor scene din viaţa cotidiană racordată la ritmul oraşului oferă garanţia autenticităţii în acest periplu într-o Columbie în continuă transformare. O Columbie ofertantă din punct de vedere cinematografic, însă puţin promovată în afara graniţelor hispanoamericane.


LYTE video

Citeşte şi As I Open My Eyes – Tunisia cosmopolită a rockerilor subversivi

5 filme care îţi arată într-un mod original problemele unor lumi puţin cunoscute

All These Sleepless Nights – Oraşul unei generaţii într-un film despre hipsterii Varşoviei

As I Open My Eyes (A peine j’ouvre les yeux) – Tunisia cosmopolita a rockerilor subversivi

5 filme care iti arata intr-un mod original problemele unor lumi putin cunoscute

All These Sleepless Nights – Orasul unei generatii intr-un film despre hipsterii Varsoviei

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026