Editor's pick

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

Adriana Gionea

June 7, 2017

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

O descriere superficială ar plasa Pădurea nopţii în amalgamul spectaculos de cărţi interbelice pregătite să lanseze momeala controversei. Are la bază nişte legături erotice tabu (chiar şi în ziua de azi) şi evocă nebunii ani ai emancipării feminine şi ai expansiunii în plan artistic. Doar că primele capitole te invită să-l aşezi pe raftul dedicat unor cărti speciale, care îţi răstoarnă aşteptările pe care le ai de la un roman găsit în cufărul interbelicului transformat într-un paradis. Nu poţi să te bucuri de acest roman dacă nu te laşi scufundat în atmosfera lui stranie. După ce îl vei citi, îţi va fi dificil să îl caracterizezi, deoarece are acel ceva ispititor care se sustrage criticii reci şi opiniilor clare. Te va farmeca, dar nu vei şti imediat şi de ce, deşi vei căuta nişte motive în multiplele influenţe literare din epoci diferite ce umblă tăcut în subteranele dialogurilor.

Pădurea nopţii este un roman care ţi se va părea uimitor şi magic, dar trebuie să îndeplineşti o condiţie: aceea de a fi un cititor înzestrat cu apetitul pentru scriitura ce degajă o senzualitate aflată între frivolitate şi nelumesc, aşa cum găseai în picturile Tamarei de Lempicka şi ale lui Klimt, sau în fanteziile ce situează frumuseţea feminină la graniţa imponderabilă dintre carnal şi fantomatic, dintre modern şi ancestral, dintre vulnerabilitatea raţiunii şubrezite de obsesie şi forţa instinctului.

Traducerea în limba română, de către Luana Schidu, a cărţii Pădurea nopţii te invită să descoperi o scriitoare înzestrată cu talentul de a crea imagini vizuale pline de originalitate, ce pot reda tocmai acea stranietate intraductibilă din operele avangardiştilor interbelici prinşi între atmosfera derutantă a unui fin de siecle şi dislocarea graniţelor dintre genuri, dintre imaginar şi real. Djuna Barnes te face să pluteşti molcom printr-un real devenit volatil în lumea personajelor sale, apoi te aduce imediat cu picioarele pe pământ folosindu-se de frazele pline de verdicte incisive despre natura umană şi crizele secolului XX, care au eliberat, dar a şi năucit prin anularea vechilor legi.

Dacă ai face un exerciţiu de imaginaţie şi ai asocia stilul adoptat de Djuna Barnes cu nişte imagini vizuale, ai vedea întrupându-se o natură feminină duală, în care s-au contopit haosul şi luciditatea, abandonul iraţional şi veghea conştiinţei de sine. Pentru a desăvârşi această natură duală, a fost picurată senzualitatea hipnotică a unei nimfe deghizate într-o femme fatale din anii ’20, cu farmec ireal şi priviri cotropitoare, dar şi agilitatea unei tigroaice vigilente şi capabile să adulmece rănile epocii sale înainte de a se înfrupta din festin. Asemenea unei feline imprevizibile care-şi urmăreşte prada, scriitoarea face salturi nebănuite pentru a-şi surprinde cititorul ademenit de gustul altor epoci. În locul colţilor şi al ghearelor, foloseşte observaţiile psihologice ornate din abundenţă cu metafore sofisticate precum o bijuterie fantezistă creată de Rene Lalique, pentru a-si atinge scopul: acela de a lansa un asalt necruţător al lucidităţii, de a înşfăca fără ezitare şi a devora precum o noapte albă în Montmartre, înainte de a se reîntoarce la contemplarea trândavă a spectacolului uman, pe care îl vede captiv între sălbăticia primordială şi civilizaţia în care s-au întâlnit şlefuirea şi declinul.

Aparent, Djuna Barnes este o artistă interbelică tipică. Îşi asumă atitudinea subversivă în faţa regulilor. Este atrasă de experiment, de hibrid şi de încălcarea graniţelor dintre genurile artistice fixe. Are un stil extravagant, fără a părea încărcat de zorzoane calofile. Dărâmă nişte mituri şi provoacă prin temele ce pun în discuţie identitatea şi sexualitatea feminină. Este curajoasă, emancipată, rafinată şi nu se teme să exploreze dincolo de canoanele estetice. Perfectă, aşadar, pentru a fi pusă alături de marile zeiţe ale dezlănţuirii creative din anii ’20-’30. Şi, totuşi, această personalitate feminină tipică pentru interbelicul nebunesc a dat o bijuterie literară atipică.

Pădurea nopţii are tot ce ţi-ai putea dori de la un roman interbelic – personaje feminine îndrăzneţe, dialoguri excentrice memorabile, amestecul dintre libertinaj, erudiţie şi pasiunea devoratoare pentru artă, găsită în toate aspectele vieţii, camuflarea vechilor modele estetice în viziunea modernă, strălucirea asociată acestei epoci, şflefuită avangardist, lascivitatea expusă cu stil, sub care se ascunde o întrebare profundă adresată unui trecut epuiza(n)t şi elemente ce promit să deschidă noi drumuri. În acelaşi timp, datorită scriiturii şi reflectiilor despre umanitate, sexualitate, istorie, apusul vechii aristocraţii şi zorii modernităţii, acest roman pare unul diferit de tot ce ai citit până acum. Nu vei şti unde să-l încadrezi şi în ce notă să înterpretezi gesturile şi opiniile personajelor sale. Vezi trecând prin faţa ta un cortegiu de influenţe literare, însă greu de identificat datorită metamorfozelor suferite în text. Ai impresia că toate aceste influenţe sunt aruncate într-un alambic din care ies nuanţe şi monologuri năucitoare, ce fac starea iniţiala a elementelor amestecate de nerecunoscut. Acesta este şi meritul Djunei Barnes – de a-şi cunoaşte secolul şi a explora istoria civilizaţiei pentru a contopi vechile canoane şi a le turna apoi în forme noi.

Romanul ajunge să te uimească prin multiplele interpretări atribuite, să te determine să exclami că este unic în efervescenţa fără precedent a euforiei interbelice. În primul rând abordează o temă (încă) tabu în acea perioadă, în ciuda unei explorări mai mult decât îndrăzneţe a erotismului feminin – relaţiile amoroase din cuplul format din două (sau mai multe) femei. În al doilea rând, acest roman impresionează prin originalitatea scriiturii capabile să creeze imagini poetice gata să fie deviate din planul real spre unul aflat la frontiera cu atmosfera onirică, scufundată într-un insolit ce flirtează discret cu suprarealimsul (dedicaţia apărută pe prima pagină, în care apare şi numele faimoasei colecţionare Peggy Guggenheim, te face să o bănuieşti pe Djuna Barnes de inclinaţii avangardiste clare, mai ales datorită uneia dintre cele mai frumoase scene ale romanului, în care budoarul unui personaj feminin era descris astfel încât să semene cu tablourile pictate de Rousseau, ce reprezentau trupurile răsărind mitic din inima vegetaţiei luxuriante.

Urmărind strania dinamică a triunghiului amoros format din cele trei personaje feminine – Robin, nevasta unui baron închipuit, captiv în trecutul imperial vienez decrepit, Nora, o americancă prosperă ce-şi deschidea saloanele pentru boemii damnaţi cu visuri de artişti şi Jenny, o văduvă arivistă cu pretenţii de nobilă şi apucături de plebee rapace, vicleană şi lipsită de consistenţă, de unde şi obsesia pentru sustragerea a ceea ce au mai bun de oferit cei din jur – aluneci în atmosfera interbelică din Paris, Berlin şi Viena. Aici, burlescul deşănţat, carnavalescul, identităţile fantomatice şi eleganţa decandentă modifică treptat modelele sociale din trecut. Pe măsură ce peregrinările între veghea diurnă şi abandonul nocturn simbolizat de Robin duc la reflectări despre gâlceava raţiunii cu ademenirea uitării de sine în freamătul cartierelor boeme, Djuna Barnes te ajută să te detaşezi de planul real. Pătrunzi într-o intimitate emoţională având farmecul unei emigme scufundate în ocultismul cu pretenţii erudit-ezoterice, ţesută pentru a învălui cele trei personaje feminine până la sufocare.

Djuna Barnes face parte din categoria scriitoarelor ce nu poate ceda ispitei de a risipi enigmele din jurul protagonistelor sale, obligându-le să-şi devoaleze introspectiv tainele intraductibile raţional. Nu vrea să ducă în derizoriu efortul de a construi o lume unde conştientul şi inconştientul coexistă într-o complicitate alchimică, de aceea introduce un observator masculin înzestrat cu luciditatea exacerbată a celui trezit captiv în propriul secol şi în propria identitate. Este vorba despre un doctor excentric devenit glasul epocii sale.

Departe de a fi un voyeur al trepidaţiilor pătimaşe din triunghiul amoros feminin, doctorul O’Connor a fost creat pentru a spune tot ce le este interzis celor trei femei să rostească. Dacă nu ar fi fost vocea lui capabilă să adune înţelepciunea existenţialistă a unui inadaptat şi respectul pentru conservarea enigmelor, tipic unui alchimist, aceste personaje feminine ar fi devenit nişte umbre peste care ar fi fost aşezată extravaganta mască a efemeridei prinse în iureşul unui fast nocturn decadent sau obiectele de neînţeles ale unui cabinet de curiozităţi, achiziţionate în schimbul unei sume exorbitante. Fără observaţiile uimitoare ale acestui medic obscur, la rândul său un personaj excentric, personajele feminine ar fi fost precum siluetele imortalizate în afişele şi decoraţiunile Art Deco: înzestrate cu misterul şarmant, dar, în acelaşi timp, şi cu anonimatul uitării, la care obligă perfecţiunea pur ornamentală a unui chip enigmatic precum o mască.

În realitatea feminină privită de personajul masculin dedat analizei multifaţetate se întâlnesc ermetic şi viclean langoarea, patima, impostura, jinduirea, melancolia şi autodistrugerea. Datorită unor pasaje lirice şi descrierilor vizuale în care stările intraductibile în cuvinte pulsează într-un joc al umbrelor şi al măştilor, ai putea considera Pădurea nopţii o replică literară dată unui pictor din Parisul interbelic, unul ce şi-ar fi dorit (fără a sorţi de izbândă) să capteze spiritul unei epoci la răscruce, îmbinând stilizarea Art Deco, abundenţa decorativă Belle Epoque, abandonată în favoarea liniilor simple, şi apepitul crescut pentru oniricul suprarealist.

Djuna Barnes împrumută ceva din stilul artiştilor plastici interbelici – aplecarea spre hibridizarea de ordin estetic, fascinaţia pentru călătoriile spre abisurile psihicului având ca finalitate dezmembrarea concretului, a familiarului, şi tendinţa de a transforma realitatea într-un joc al ambiguităţii, al insolitului şi al opoziţiilor palpabil-iluzoriu, clar-voalat, cizelat-neîmblânzit, conştient-inconştient colectiv, individual-arhetipal, raţional-instinctual. Această tendinţă de a reda opoziţiile fără a le denunţa prin claritatea raţională este reflectată cel mai bine de modul în care manipulează frazele şi replicile personajelor pentru a dizolva naraţiunea în metafore enigmatice, a căror fluditate picturală îţi provoacă voluptate tocmai prin dorinţa autoarei de a-ţi refuza acel răgaz necesar decriptării lor.

Deşi are multe reflecţii profunde legate de natura umană şi promite densitatea atribuită de obicei unui roman controversat despre un triunghi amoros, Pădurea nopţii se sustrage narativului şi analizei cu tentă psihanalitică, la modă în acea perioadă (în ciuda impresiei că poţi detecta unele ecouri din teoria lui Jung). Nu este un roman introspectiv precum un bisturiu, în ciuda revelaţiilor zguduitoare pentru cele trei eroine. Dar aceste revelaţii sunt precum un animal marin ce iese destul de puţin la suprafaţă, atât cât este necesar pentru a tulbura privitorii obligaţi să lanseze noi întrebări lipsite de raspunsuri clare, apoi plonjează iar în adâncuri, în lumea sensurilor ermetice.

T.S. Eliot a spus, în prefaţa dedicată primei ediţii a cărţii (păstrată şi în ediţia din limba română), că Djuna Barnes îi va încânta în primul rând pe iubitorii de poezie. Citind romanul, vei descoperi că nu se referă la simpla inserare o poeticului în proză, în frazele formulate de amorul calofiliei atribuite de misogini scrierilor semnate de o femeie. Poeticul se traduce în acest roman prin apetitul pentru mister, prin stările ce nu pot fi exprimate decât prin metafore, pentru a nu profana frumuseţea lui prin explicaţii forţate. Djuna Barnes a continuat, prin acest roman, ceea ce au început poeţii decadenţi, printre care Baudelaire, Rimbaud şi Verlaine. A expus tot ce nu poate fi rostit clar. S-a folosit nestingherită de moştenirea poeţilor damnaţi – amestecul dintre frumuseţe şi distrugere, dintre fastul sclipitor şi putreziciune, dintre frenezie şi agonia alienării, dintre inocent şi monstruos. Poeticul reprezintă un tributul indispensabil, acordat misterului nelumesc, la care a fost condamnat orice mare artist interbelic.

Dincolo de împletirea prozei cu poezia, ochii fini ar detecta întâlnirea arhetipală dintre femininul devenit imprevizil în faţa regulilor şi masculinul asociat obsesiei pentru norme, pentru continuitatea genealogică prin care îşi păstrează legitimitatea în faţa haosului asociat noii lumi ce vrea să calce blazoanele în picioare, implicit normele securizante. Femininul este în lumea personajelor masculine un echivalent al nostalgiei pentru natura salbatică asociată inconştientului, necunoscutului inaccesibil, primordialului ce secretă voluptatea unei nostalgii atemporale.

Femininul simbolizat de Robin, una dintre cele trei protagoniste, devine masca inexplicabilului, a invitaţiei de a tolera necunoscutul, haosul regăsit în noaptea pariziană, descoperită de cei veniţi dintr-o Americă prinsă în captivitatea puritanilor stupefiaţi de spectacolul de pe malul boem al Senei. Această jinduire după haosul asociat sălbăticiei primodiale este căutată de o americancă dornică de a învăţa cum să accepte magnestismul nopţii pariziene, ce îi răpeşte marea iubire, şi descoperită de unul dintre personajele masculine în imaginea somnolentă a lui Robin, protagonista ce uneşte obsesiile, căutările şi conştiinţele tuturor personajelor. Imaginea lui Robin oferă poate una dintre cele mai frumoase descrieri metaforice din literatură: Femeia care se prezintă în faţa spectatorului ca un „tablou“ mereu aranjat este, pentru o minte contemplativă, cel mai mare pericol. Uneori întâlneşti o femeie care nu este altceva decât o fiară transformată în om. Fiecare mişcare a unei astfel de persoane se reduce la imaginea unei experienţe uitate, un miraj al unei nunţi eterne proiectat asupra memoriei rasiale, o bucurie la fel de insuportabilă cum ar fi imaginea unei antilope venind printr-un culoar de copaci, cu văl de mireasă şi cunună din flori de portocal, cu o copită ridicată ca gest al fricii, păşind în trepidaţia cărnii care va deveni mit, aşa cum unicornul nu este nici om, nici animal incomplet, ci o foame umană ce-şi apasă pieptul de al prăzii.

Poţi comanda romanul şi de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Editura Humanitas Fiction, 2017

Confesiunile unei dependente de arta – O mostenitoare prospera nonconformista, un palat venetian atipic si un paradis al celor indragostiti de avangarda interbelica

Adriana Gionea

June 4, 2017

Confesiunile unei dependente de arta – O mostenitoare prospera nonconformista, un palat venetian atipic si un paradis al celor indragostiti de avangarda interbelica

Peggy Guggenheim a provocat şi a stârnit reacţii contradictorii. Unii au blamat-o pentru felul în care s-a încăpăţânat să încurajeze arta modernă. Aceştia considerau noua viziune a sculptorilor, pictorilor şi a marilor arhitecţi o sursă a ororilor ce le atacau simţul estetic. Alţii, dimpotrivă, i-ar fi ridicat un altar. Pentru aceştia din urmă, Peggy Guggenheim a creat un paradis, o nouă epocă de aur în artă. Ei se întorc la acest paradis al avangardei interbelice ori de câte ori sunt dezamăgiţi de prezent, aşa cum făceau adepţii artei antice şi renascentiste odată confruntaţi cu noua pictură a lui Pollock, Miro sau Picasso.

Confesiunile unei dependente de artă este o piesă de colecţie pentru aceia care tresaltă atunci când aud numele lui Brâncuşi, Cocteau, Max Ernst, Picasso, Miro, Duchamp, Kandinsky, Jean Arp, Brauner, Mondrian, Henry Moore, Jonh Tunnard sau Yves Tanguy. Ei şi-ar fi dorit să fi fost prezenţi în ziua în care Peggy Guggenheim îi spunea unei vizitatoare intrate în galeria ei pentru a-i critica pe modernişti că poate ajunge dependentă de arta lor după ce o va înţelege. Ar fi început o discuţie pasionantă şi captivantă precum operele colecţionate de Peggy Guggenheim.

foto: expozitia "Peggy Guggenheim in Photographs" Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim — **foto: expozitia “Peggy Guggenheim in Photographs” Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim**

Moştenitoarea uneia dintre cele mai bogate familii de industriaşi din noua burghezie americană a secolului XX, Peggy Guggenheim a fost pentru artiştii interbelici ceea ce a fost Lorenzo di Medici pentru inovatorii din perioara Renaşterii. Şi-a asumat blamul colectiv şi le-a expus lucrările considerate decandente şi mediocre de către nişte critici obtuzi, sau piese industriale de către nişte vameşi mult prea vigilenţi. Le-a cultivat prieteniile şi le-a observat atent rivalităţile. S-a refugiat în mijlocul lor şi a reuşit să le absoarbă ideile nonconformiste ca un burete. A schimbat lumea colecţionarilor alături de ei. Le-a adus operele în acelaşi loc, asigurându-le nemurirea. Şi-a (re)definit propria identitate şi s-a maturizat pe măsură ce artiştii protejaţi de ea redefineau ei înşişi relaţia dintre umanitate şi artă.

Pentru cei pasionaţi de arta modernă interbelica, Peggy Guggenheim şi al său palat veneţian sunt nişte simboluri. Nu pot să rostească numele unor pictori iconici suprarealişti, cubişti sau abstracţi fără a se gândi la eforturile acestei mecena care a părăsit New Yorkul strălucitor din perioada lui Gatsby pentru Europa noii arte, la început lipsită de strălucirea dată de sumele exorbitante cheltuite la casele de licitaţii, însă acoperită din plin de laurii controversei devenite voluptatea supremă pentru cei aflaţi împotriva curentului. A hălăduit prin ateliere, a căutat spaţii generoase pentru a-şi expune colecţiile, apoi şi-a găsit paradisul în Palazzo Venier dei Leoni, din Veneţia. Acestui paradis îi dedică un întreg capitol, poate cel mai frumos din carte. Îi vei descoperi astfel simţul umorului, ce face din evocarea acestei bijuterii arhitecturale o scenă a întâmplărilor savuroase legate de artă, ce par desprinse dintr-o petrecere suprarealistă în care s-au întâlnit Diaghilev, felinele exotice adăpostite în grădina palatului de pe Canale Grande şi o statuie înfăţişând un călăreţ entuziast, al cărui trup suferea modificări atunci când treceau prin faţa lui oaspeţi pudici.

**Roloff Beny, courtesy of National Archives of Canada and The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; http://canadianart.ca/reviews/peggy-guggenheim-art-addict/**

Cartea lui Peggy Guggenheim deschide un dialog între ceea ce însemna să fii colecţionar şi mecena în trecut şi ce reprezintă azi, în epoca sumelor exorbitante şi a companiilor dornice să îşi asocieze numele cu noii artişti avangardişti. Totodată, îţi va schimba şi percepţia despre modul în care anumiţi oameni din înalta societate interacţionau cu artiştii secolului XX. Această personalitate feminină a fost o fată bogată aparte. Ţinea mai mult la pânzele transformate în tablouri decât la rochiile de seară din materiale preţioase. Avea cercei pictaţi de rebelii decadenţi. A renunţat la huzur pentru a-şi permite deschiderea unor galerii în vremuri ostile avangardei. A schimbat mentalităţi şi a scos din anonimat nişte pictori ale căror lucrări se vând azi în schimbul unor milioane. Nu a fost o parioare care a mirosit bine piaţa sperând să-şi recupereze înzecit investiţiile, ci o moştenitoare ce a vrut să iasă din colivia burgheză şi din propria mărginire în raport cu arta modernă.

**Peggy Guggenheim, c.1930, Paris, photograph by Rogi André (Rozsa Klein); https://en.wikipedia.org/wiki/Peggy_Guggenheim**

Cei intereasaţi doar de partea financiar-mondenă a biografiei sale ar compătimi-o. Peggy Guggenheim s-a născut prea devreme pentru a beneficia de avantajele oferite de secolul nostru moştenitoarelor histrionice şi răsfăţate sau unei excentrice având potential de socialite. Nu a putut să le arate celor din jur cum se lăfăie în locuri exclusiviste sau să-şi etaleze averea pe reţelele de socializare. Şi nici nu i-a dat prin cap să devină o snoabă cu PR abil, care să o prezinte ostentativ drept o mare cunoscătoare într-ale culturii de nişă cu tentă vizionară sau care să-i aranjeze evenimentele mondene astfel încât să le atragă atenţia doar celor de la Vogue sau Vanity Fair. S-a înconjurat în schimb de criticii talentaţi, cu deschidere spre noua artă, după ce le-a citit mai întâi studiile cu atenţia unui student eminent, şi de oameni care au ajutat-o să administreze galeriile cu devotamentul celor ce au făcut din avangardă un stil de viaţă. În Veneţia, Bilbao sau New York, numele ei atrage privirile cel puţin la fel de mult precum denumirea unei mărci faimoase de pe strada buticurilor de lux.

Născută la finalul secolului al XIX-lea, aşadar lipsită de armele care azi i-ar fi construit o faimă internaţională peste noapte, Peggy Guggenheim a făcut cea mai frumoasă investiţie în propriul brand: colecţiile de artă. Şi-a asumat riscul de a deschide galerii pentru a expune artişti huliţi deoarece mergeau împotriva curentului. Şi-a urmat o pasiune mai putin ofertantă din perspectiva financiară şi a cunoscut dificultăţile întâmpinate de mulţi antreprenori progresişti, fără a urmări scopuri mercantile.

În memoriile sale, Peggy Guggenheim nu se pretinde o expertă, ci are smerenia celei pe care noua artă din perioada interbelică a prins-o nepregătită. Se declară mai degrabă o novice în această lume avangardistă cu artişti fără de care azi nu ne putem imagina istoria. În spatele influenţei avute în lumea avangardiştilor pe care îi sponsorizase de atâtea ori găseşti un ton modest ce transformă confesiunile într-o încercare de a se vindeca de o copilărie nefericită şi o adolescenţă plină de căutări şi drame familiale.

Confesiunile unei dependente de artă poate fi o lectură ideală pentru cei dornici de a se refugia în plăsmuirile insolite ale creatorilor moderni, mai ales în atmosfera ludic-onirică din picturile ce au revoluţionat arta secolului trecut şi încă mai exercită o influenţă şi în zilele noastre. Vor empatiza cu Peggy Guggenheim cititorii pentru care arta a fost un refugiu şi un medicament în momentele grele, aşa cum era şi pentru ea ( care a rememorat clipele dificile din copilărie printre amintirile despre artiştii ce i-au fost alături). O vor înţelege şi cei pe care arta i-a eliberat de anumite prejudecăţi şi le-a construit o personalitate compatibilă mai ales cu dialogul între curentele diferite şi toleranţa faţă de tot ceea ce nu înţeleg la prima vedere.

**foto: Roloff Beny / National Archives of Canada; http://www.latimes.com/entertainment/arts/miranda/la-et-cam-peggy-guggenheim-art-addict-20151111-column.html**

Nici Peggy Guggenheim nu a înţeles totul despre arta modernă de la primul contact cu ea. Marea colecţionară de opere avangardiste era atrasă mai degrabă de Renaştere, în special de cea veneţiană (ironic, având în vedere că ne-a lăsat moştenire un templu al avangardei chiar în inima Veneţiei, unde a expus operele unor artişti ce au contestat valorile trecutului). A fost, în schimb, suficient de inspirată încât să apeleze la cunoscători, printre care şi Marcel Duchamp, atunci când a început să colecţioneze, să promoveze creaţiile moderne şi să îndrepte atenţia publicului spre ideile artiştilor consideraţi decadenţi. Şi a mai avut o calitate: aceea de a fi mereu atrasă de bărbaţii care i-au stimulat interesul pentru cunoaştere, printre care Brâncuşi, Ernst sau Beckett.

**The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; https://news.artnet.com/market/10-must-see-art-events-431360**

A ştiut să asculte, să cumpănească atent, să se documenteze ori de câte ori nu a înţeles viziunea unui artist, să-şi păstreze răbdarea şi să-şi vindece rănile prin experienţe estetice. Iar aceste răni au fost destule, apărute de timpuriu. Vorbeşte despre ele cu francheţea rebelei asumate şi cu tonul demn al unei aristocrate care ştie să dezvăluie şi totodată să se învăluie în discreţie. A fost capabilă să expună rafinat problemele din familia ei şi ostilitatea unchiului ei – Solomon Guggenheim – la rândul său colecţionar de artă, care i-a dezaprobat dorinţa de a deschide o galerie de artă cu vânzare, dispreţuindu-i aşa-zisul spirit mercantil, care terfelea reputaţia numelui Guggenheim în lumea unor mecena. Rudele ei ajung să facă ele însele parte dintr-o galerie excentrică, mai ales unul dintre unchii bizari, care punea la cale un performance de zile mari atunci când imita mişcările sinuoase ale unei reptile în saloanele elegante. Pentru ea, oile negre ale familiei au fost de fapt nişte oameni visători contrazişi de realitate, nicidecum personajele demne de o saga picantă, gata să le azvârle poveşti savuroase tabloidelor.

foto: Man Ray, expozitia "Peggy Guggenheim in Photographs" Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim — **foto: Man Ray, expozitia “Peggy Guggenheim in Photographs” Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim**

Amintirile din primii ani de viaţă ar fi pregătit-o pe această moştenitoare, devenită ea însăşi o altă oaie neagră a familiei, pentru rolul săracei fete bogate, care îşi poate permite să cumpere aproape orice, dar nu fericirea şi iubirea necondiţionată, mai ales că a fost un copil singuratic şi o adolescentă complexată de chipul ei. Dar fata care a trăit în puf, tristeţe, solitudine şi pierderi a făcut slalom printre accidente, probleme de sănătate, abandon şi drama conjugală jucată de părinţi chiar sub ochii ei, cauzată de amantlâcurile tatălui său, mort pe Titanic.

Viaţa ei a început cu adevărat odată cu descoperirea artei. Atunci a renunţat la educaţia burgheză, plină de valori considerate rigide, şi a plecat să exploreze lumea. O lume pe care a legat-o de interesul ei de colecţionară progresistă şi curajoasă. Şi-a luat joburi mărunte şi, când falimentul se apropia ameninţător, ea şi-a deschis prima galerie de artă. Şi-a dus visurile şi mai departe şi a deschis un muzeu, investindu-şi moştenirea în operele de artă care nu-i aduceau câştiguri fabuloase, alegând o viaţă de o simplitate monahală pentru a şi le putea permite.

Echilibrul dintre fastul prezenţei la evenimentele mondene şi cumpătarea de zi cu zi au ajutat-o să economisească sumele necesare deschiderii primei sale galerii, în Londra – Guggenheim Jeune. Nici măcar apropierea celui de-al Doilea Război Mondial nu a descurajat-o. În această perioadă a vrut să înfiinţeze o colonie boemă formată din artiştii care să creeze opere pentru visul ei – un muzeu dedicat artei moderne, al cărui director ar fi fost Herbert Read, un adept al avangardei în conservatoarea lume britanică. Peggy Guggenheim a cutreierat Franţa-n lung şi-n lat alături de Nellie, soţia artistului van Doesburg, din grupul căruia făcea parte şi Mondrian. Dar conflictele generate de vanităţi şi ciocnirile orgoliilor din lumea artiştilor au făcut-o să renunţe la visul ei de a-i strânge pe toţi într-o colonie dedicată creaţiei.

**sursa: http://www.artribune.com/arti-visive/2017/03/mostra-rita-kernn-larsen-collezione-peggy-guggenheim-venezia/**

Pentru cei ce ar fi putut-o considera o fată bogată, care a vrut doar să iasă în evidenţă printr-o jucărie mai excentrică decât a celorlalte din lumea ei – arta avangardistă, greu de înţeles şi digerat, precum creaţiile unui couturier ţăcănit, cumpărate pentru a face parte din extravagantul cabinet de curiozităţi al unei copile teribile, Peggy Guggenheim aminteşte de perioada în care i-a luat sub umbrela ei protectoare pe artiştii ce au fugit din calea naziştilor. Şi aminteşte cu multă smerenie de acest fapt, subliniind mai degrabă originalitatea artei lor decât amploarea gestului său de a le oferi lunar suma necesară unui trai îndestulător, astfel încât să poată crea şi în exil. Evită să epateze, să se plaseze în rolul salvatoarei. Preferă mai degrabă rolul eternei căutătoare, gata să asculte opiniile avizaţilor, să experimenteze şi să rişte, aşa cum a făcut-o şi în relaţia cu Max Ernst.

**foto: Peggy Guggenheim Collection, Venice; https://amuse-i-d.vice.com/peggy-guggenheims-life-in-10-paintings/**

Succesul avut de Peggy Guggenheim în cercul marilor colecţionari are la bază deschiderea faţă de ceea ce nu înţelesese iniţial. A ştiut să adune în jurul ei personalităţi nonconformiste precum Duchamp, Breton, Mondrian, criticul de artă Alfred Barr, arhitectul Kiesler, care şi-a uimit contemporanii propunând o manieră insolită de expunere a pieselor şi de valorificare a spaţiului dintr-o galerie când a fost angajat de Peggy Guggenheim pentru a realiza designul galeriei ei din New York – Arta acestui secol (The Art of This Century). În această galerie s-a strâns crema exilului artistic european pentru a deveni o sursă de inspiraţie pentru noua generaţie de artişti europeni. În această galerie s-au întâlnit nume deja consacrate ale avangardei europene cu tinerii aspiranţi americani, ce au pus bazele unui expresionism abstract. Lui Peggy Guggenheim i se datorează primele expoziţii indiviaduale prin care s-au lansat pictori emblematici pentru arta modernă americană, printre care Pollock, Rothko, Motherwell, Baziotes, Hans Hoffmann, Clyfford Still şi David Hare.

**foto: Art of This Century ca. 1943. Courtesy Peggy Guggenheim Collection, Venice; http://www.huffingtonpost.com/patricia-zohn/culturezohn-peggy-guggenheim-art-addict_b_8461548.html**

Poate acest volum de confesiuni surprinzătoare nu îi satisface pe toţi iubitorii avangardei interbelice. Unii şi-ar fi dorit probabil mai multe detalii despre întâlnirile din galerii şi dialogurile purtate cu marii artista cu biografii savuroase. Alţii, mai multe dezvăluiri spectaculoase despre ieşirile excentrice ale fiecăruia. Un aspect va fi de necontestat: Confesiunile unei dependente de artă îţi va lărgi orizontul. Vei înţelege până unde se poate merge în trasarea graniţei dintre comercial şi pasiune pură în lumea colecţionarilor şi vei afla câte bariere au existat, la început, în drumul unor artişti vizionari. Nu vei scăpa nici ocazia de a descoperi numele unor artişti despre care e posibil să nu fi auzit până acum, printre care şi al pictorului Jaminy Roy, despre care Peggy Guggenheim auzise că ar fi fost varianta indiană a lui Victor Brauner.

Dincolo de călătoria prin lumea colecţionarilor şi a creatorilor sprijiniţi de aceştia, vei găsi în această carte o meditaţie subtilă asupra unui secol, aflat între frenezia inspiraţiei nonconformiste şi mercantilismul ce a reprezentat, în ochii lui Peggy Guggenheim, sfârşitul unei epoci, al unui ciclu, un sfârşit ce trebuie să ne găsească într-o stare de repaos, plutind contemplativ şi lăfăindu-ne răbdător printre creaţiile onirice, printre fantasmagoriile plăsmuite de visătorii interbelici, la fel cum făcea şi ea în palatul veneţian transformat în galerie, apoi în muzeu, poate unul dintre cele mai vizitate şi apreciate. Vei simţi printre rânduri nostalgia celui dornic de a opri timpul în loc, pentru a păstra ceea ce a iubit cel mai mult. În universul lui Peggy Guggenheim, avangarda primei jumătăţi a secolului XX a fost marea dragoste.

Artiştii încearcă prea mult să fie originali. Iată motivul pentru care avem toată această pictură care nu mai e pictură. Ar trebui să ne mulţumim, deocamdată, cu ceea ce a produs secolul XX – Picasso, Matisse, Mondrian, Kandisnky, Klee, Leger, Braque, Gris, Ernst, Miro, Brancusi, Arp, Giacometti, Lipchitz, Calder, Pevsner, Moore şi Pollock. Astăzi este vremea colecţionării, nu a creaţiei. Haideţi cel puţin să conservăm şi să le oferim oamenilor toate marile comori pe care le avem.

Confesiunile unei dependente de artă este şi cartea de la care a pornit regizoarea Lisa Immordino Vreeland atunci când a realizat documentarul Art Addict, lansat în 2015.

Editura Pandora M, 2016

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Pădurea nopţii – Un roman interbelic diferit

Camera de Sticlă – Peretele făcut din unghia lui Venus

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

Camera de Sticla – Peretele facut din unghia lui Venus

Primavara la Roma a doamnei Stone – Tennessee Williams, la fel de bun si atunci cand nu scrie piese de teatru

Adriana Gionea

May 30, 2017

Primavara la Roma a doamnei Stone – Tennessee Williams, la fel de bun si atunci cand nu scrie piese de teatru

Primăvara la Roma a doamnei Stone va fi o revelaţie pentru cei ce-l asociau pe Tennessee Williams (doar) cu piesele de teatru sfredelitoare, în care trăirile bulversante ale personajelor îşi înfigeau gheara în conştiinţa spectatorului până îl lăsau cel putin la fel de răvăşit. Cititorii îl vor descoperi de data aceasta în calitate de romancier, unul la fel de preocupat de abisurile şi angoasele naturii umane, în special de cele strâns legate de latura feminină, şi la fel de pregătit să-şi supună protagonistele unei întâlniri cu sine în care defensa lor preferată – autoamăgirea – le joacă feste în momentul decisiv al jocului psihologic.

Redescoperit de noua generaţie de cititori datorită interpretării actoriceşti năucitoare şi incandescente a lui Helen Mirren şi Olivier Martinez într-o ecranizare memorabilă precum cea avându-i pe Vivien Leigh şi Warren Beatty în rolurile principale, romanul este considerat o bijuterie care îşi păstrează sclipirile peste ani. Asemenea unei pietre scumpe din arsenalul doamnelor bogate ce ademeneau tinereii Romei, povestea eroinei şi a mult mai fragedului ei amant îşi dezvăluie noi şi noi faţete exact în momentul în care i-ai atribuit nişte interpretări simpliste. Lumea lor este mult mai complicată decât lasă autorul să se întrevadă în primele pagini ce descriu efemerul unei lumi mondene cu frivolităţi şi preocupări superficiale în care se adâncesc noua burghezie americană şi vechii locuitori ai unei Rome ce ţine cu dinţii de blazon şi orgolii.

Romanul te absoarbe încă de la primele pagini, dacă visezi la rândul tău o vacanţă italiană, dar una din trecut. Aceste pagini te ajută să călătoreşti în timp şi te introduc în lumea pestriţă ce are ştaif, dar şi impostură, şi eleganţă, dar şi vulgaritate, cu vedete trecute, demimondene, cocote masculine prezentate de nişte doamne de familie bună devenite codoaşe peste noapte. O lume unde locuitorii vând plăceri, iar străinii sunt gata să le înhaţe lacom, fără a cumpăni de două ori. În această lume alunecoasă, oamenii locului ştiu să negocieze purtând măştile unei glorii întreţinute de legendele vechi de mii de ani, iar turiştii bogaţi le cad în mreje, îşi deschid larg casetele cu bijuterii şi îşi oferă nişte suveniruri carnale, fără teama de penibilul ce-l pândeşte mereu pe cel păcălit.

Găseşti un amestec seducător între observaţiile psihologice apăsătoare şi copleşitoare precum statuile şi monumentele Italiei, enigmele privind motivele din spatele acţiunilor, turnura şocantă a unei euforii senzuale târzii, o şarlatanie afectivă ce se insinuează răbdător până să acapareze totul, iluziile furnizate de un erotism impetuos readus la suprafaţă după ani de viaţă previzibilă şi melancolia de o frumuseţe stranie oferită de apusurile unei Rome inundate de lumina fabuloasă. Păşeşti într-un oraş al pasiunilor distructive şi al fastului crepuscular în care se zbate aristocraţia sărăcită din care a mai rămas vanitatea de clasă. Tot acest amestec magnetic face parte din povestea unei văduve americane dependente de propria frumuseţe pentru a supravieţui printre mondenii pe care vrea să-i acapareze cu prezenţa ei.

Ieşită brusc din lumea scenei după ce nu se mai încadrase în rolurile rezervate celor mai tinere, protagonista ajunge să-şi înece amarul în braţele unui escroc irezistibil ce-şi vindea favorurile doamnelor bogate cu viaţă amoroasă austeră, devenite un simbol al feminităţii prinse la jumătatea drumului dintre frenezia senzuală şi apusul tinereţii. Doamna Stone se află în această ipostază ingrată. Şi-a pierdut farmecul de altădată, indispensabil unei actriţe adulate, însă nu suficient de mult încât să o facă să-şi refuze brusc orice plăcere carnală de frica ridicolului atribuit, în cercurile pe care le frecventa, unei femei trecute de prima tinereţe, căzute pradă unui tinerel ce-şi închiria scump talentele străinelor care doreau să guste un altfel de pitoresc al Romei postbelice.

Doamna Stone se trezeşte vulnerabilă într-un vid existenţial, fără nici un scop. Retrasă într-un apartament de lux, poate admira de sus Piaţa Spaniei şi o Romă invadată de americanii cu dare de mână, vânaţi de puştii deveniţi vânzători ambulanţi, de puşlamale ce se dădeau drept moştenitori de nobili şi de reala aristocraţie locală, sărăcită dupa cel de-al Doilea Război Mondial. Printre fluturii de noapte care îi dau târcoale descoperă voluptatea înfricoşătoare a plutirii în derivă. Pentru ea, deriva înseamnă lipsa unor scopuri zilnice precise, a unei rutine care în viaţa de artistă, cu obligaţii şi ritualuri mondene, o fereau de întâlnirea cu ea însăşi prin răgazul oferit introspecţiei. Dar în Roma începe să fie asaltată de propriile emoţii, ieşite din matcă la întâlnirea cu Paolo, un tânăr cu trup de zeu sculptat şi biografie incertă, fragmentată în detalii care se anulează unele pe celelalte atunci când sunt puse atent sub lupa veridicităţii.

Prezentat de o femeie influentă ajunsă la sapă de lemn şi în cârdăşie cu tinerii oraşului ce vânau turiste bogate şi neconsolate, şi care îi dădeau o parte din suma stoarsă de la acestea drept răsplată pentru introducerea în cercurile înalte, Paolo reuşeşte să o subjuge pe doamna Stone. Nu rapid, ci tacticos. Deşi este parşiv, nu apelează la tacticile clasice ale persuasiunii erotice rezervate pentru americancele bogate şi trecute. Nu are nevoie. Asemenea marilor eroine ale lui Tennessee Williams, doamna Stone îşi facilitează propria subjugare afectivă, de neînţeles pentru amantul ei, care pretindea că le putea ghici slăbiciunile tuturor bogătaşelor devenite ignorante în faţa splendorii pline de capcane a Romei. Este o subjugare grăbită de pierderea vechilor dorinţe şi repere, datorate unei vieţi previzibile, în care pasiunea era investită doar în cariera de artistă, nicidecum în aventuri sexuale.

Doamna Stone era o divă care seducea publicul, însă viaţa privată ascundea tihna unei căsnicii din care erotismul fusese expulzat de multă vreme, la fel şi cum fusese alungat şi din relaţia cu partenerii de scenă, după lăsarea cortinei. Scoasă din mediul ei şi ajunsă într-o altă lume, a Romei strălucitoare şi înşelătoare, doamna Stone este pusă faţă-n faţă cu dorinţele arzătoare de nestăvilit, ce se pregătesc să erupă declanşând un dezastru, singurul ce o mai poate face să traiască autentic. După ce şi-a ţinut dorinţele în frâu, permiţându-şi să fie seducătoare doar pe scenă, pentru a fi mai degrabă sorbită din priviri şi adulată, nicidecum atinsă, doamna Stone se vede nevoită să le plătească un tribut greu şi tardiv. Tributul este cerut abia după moartea soţului ei, a cărui prezenţă o apărase de întâlnirea cu ea însăşi, cu marea minciună care fusese de fapt existenţa ei de până atunci.

În primăvara italiană, protagonista îşi trăieşte vara indiană. Şi o face alternând pornirile intempestive din momentele de abandon şi ardoare nebunească, disperarea şi melancolia răsfrântă în imaginea ruinelor grandioase investite de privitor cu stranietatea splendorii asociate unui oraş antic. Tragismul revelaţiilor şi ridicolul farsei jucate de propria lume afectivă ignorată până atunci o pregătesc pentru o reprezentaţie finală, aşa cum vezi în piesele lui Tennessee Williams – una care să-ţi rămână în memorie după ce te cutremură.

Primăvara la Roma a doamnei Stone va rămâne în memoria ta nu doar prin drama protagonistei, deviată într-un registru al interpretărilor ce o scot din zona facilă a obsesiei pentru tinereţea recuperată iluzoriu. Vei aprecia, dincolo de intensitatea finalului şi gradaţia observaţiilor psihologice, şi ritmul sinuos al desfăşurării, sincronizat perfect cu lentoarea trândavă ce pluteşte peste oraşul antic inundat de lumină. Apropierea languroasă a ispitei păstrează acest ritm al oraşului generos pentru cei dependenţi de privelişti spectaculoase dublate de melancolie sclipitoare şi hedonism.

Roma devine un personaj în sine, dar fără decorurile expuse clişeistic. Acest oraş absoarbe tot ce nu se poate spune în cuvinte despre doamna Stone fără a brusca stranietatea din spatele reacţiilor. Produce impresii optice ireale în primele ore ale dimineţii, când acoperişurile şi cupolele par să leviteze sub privirile acelora care îşi permit luxul de a le admira de pe terasa unui palat. În timp ce lumea doamnei Stone este scufundă lent în reflecţiile despre un trecut revizitat şi reinterpretat, în faţa ochilor se întinde panorama unui oraş renumit datorită apetitului pentru acele plăceri deopotrivă senzuale şi crude.

La fel ca în Antichitate, Roma în care nimereşte doamna Stone atrage prin strălucire, decadenţă şi promisiunea unui huzur grandios. Oraşul din prezent nu se dezice de vechile obiceiuri. Ademeneşte, uimeşte, subjugă, apoi devorează, lăsându-l pe neiniţiat de izbeliste, asemenea unei carcase golite. Aici străinii vin să trăiască pe picior mare şi să uite de remuşcări, pe măsură ce asistă (mai mult sau mai puţin conştient) la spectacolul unei aristocraţii ce stăpâneşte încă arta prăbuşirii măreţe. Aşadar, doamna Stone naufragiază într-o lume a unor aparenţe înşelătoare, căreia nu-i cunoaşte alfabetul sofisticat. Imersiunea ei pare una molcomă, însă descoperirile se succed într-o cadenţă zguduitoare pentru propria conştiinţă. Însăşi lumea în care îşi redescoperă efervescenţa sexuală este una zguduită de trăirile asociate înfrângerii, umilinţei. Locuitorii ce vor să o tragă pe sfoară au mândria rănita a nobililor asaltaţi de plebeii îmbogăţiţi.

Deşi vine din Lumea Nouă, Tennessee William empatizează, prin acest roman, cu dramele vechiului continent. Înţelege psihologia colectivă a învinşilor, a celor obligaţi să preia conştiinţa grea a celui ce îşi vede măreţia călcată în picioare. Dincolo de povestea femeii ce se teme de propria-i decădere şi de pierderea frumuseţii este un oraş care se teme de pericolul deposedării de splendoare. Autorul spune povestea unui conflict subtil apărut după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Un conflict între averea făcută peste noapte şi blazonul vechi de sute de ani, între o Europă legendară, hrănită din propriul trecut glorios, şi o lume nouă, fără istorie îndelungată, însă acaparantă, curajoasă, lipsită de frici în faţa dezicerii de trecut. Doamna Stone vine din acest spaţiu nou, deşi are nişte frici vechi de când lumea. Paolo urăşte ceea ce reprezintă ea, adică noua clasă a bogătaşilor fără blazon. Dar acest conflict cu tentă socială nu este nici el clarificat până la final, cum nu sunt nici motivele reale ale personajelor, de unde şi farmecul unor scene în care fiorii erotici se topesc în atmosfera demnă de un film noir cu tentă psihanalitică, odată cu apariţia unui alt personaj masculin, fantomatic.

Pe măsură ce avansezi cu lectura, ai impresia că vei deveni, la rândul tău, victima unei feste. În primele două părţi ale romanului ajungi să crezi că de fapt nu personajul feminin este sursa misterului, unul de neînţeles pentru cititor, ci personajul masculin, Paolo, ce are talentul de stârni interesul printr-o plasă de minciuni ce se bat cap în cap. Personajul masculin te înfioară prin amestecul dintre frumusete şi duplicitate. Ghiceşti pulsiunile dezgustătoare din spatele manierelor şi al trupului ce aminteşte de armonia nudurilor antice din marmură, pulsiuni oglindite de bărbatul misterios ce făcea gesturi obscene după ce o urmărea insistent pe doamna Stone când se plimba pe străzile Romei. Nu vei şti precis dacă Paolo este un vagabond şarlatan, deghizat în gigolo şarmant cu aere de nobil deposedat de avere. Dacă este victima sorţii, sau călău rafinat. Dacă va cădea până la urmă în propria capcană sau dacă îşi va duce la final planurile.

La început, şarmantul Paolo va fi singurul personaj egoist, lipsit de scrupule, unul înzestrat cu şiretenie şi lascivitate diabolică. Totuşi, când ajungi la ultima parte a romanului, în care ţi se dezvăluie portretul psihologic al doamnei Stone, datorită căruia Tennessee Williams merită un loc de cinste în rândul scriitorilor capabili să înţeleagă mecanismele sofisticate şi contradicţiile unei lumi interioare, perspectiva se va schimba radical. S-ar putea să nu mai vezi doar un singur personaj superficial, lipsit de scrupule atunci când vrea să-şi atingă scopurile, ci încă unul, pregătit însă pentru un sacrificiu al ispaşirii.

Primăvara la Roma a doamnei Stone este o carte uluitoare, care ţi-l dezvăluie pe Tennessee Williams în postura unui scriitor capabil să ofere un spectacol poetic vizual în proză. Imaginile Romei şi detaliile în care ajung să se răsfrângă emoţiile greu de redat în cuvinte ale personajelor amintesc de talentul unui scriitor italian capabil să învecineze strălucirea cu decadenţa, nobilmea sărăcită cu plebeii, chiar dacă scopul este unul diferit – Lampedusa. Veneticul Tennessee Williams, odată ajuns în Roma cotropită de ai săi, este mai atent ca niciodată atunci când surprinde tristeţea şi vanităţile. Proza lui abundă în descrieri irezistibile ale oraşului cotropitor şi cotropit, sporind voluptatea lecturii.

Editura Art, 2017

Prietena mea geniala – Inceputul unei serii de romane citite pe narasuflate

Adriana Gionea

May 25, 2017

Prietena mea geniala – Inceputul unei serii de romane citite pe narasuflate

Elena Ferrante (sau cine se află de fapt în spatele acestui pseudonim) are talentul de a te face să devorezi un roman de aproape patru sute de pagini de parcă n-ar avea mai mult de o sută. Uiţi de timp pe măsură ce ritmul lecturii se înteţeşte şi relaţiile devin tensionate. De la prima până la ultima pagină amâni propria realitate şi te scufunzi în lumea personajelor. Ai impresia că eşti vecinul lor în cartierele-furnicar unde oamenii nu au secrete, deşi, în realitate fiecare îl bănuieşte pe celălalt că îi ascunde ceva. Străbaţi aceleaşi străduţe cotropite de arşiţa meridională reflectată şi de temperamentul personajelor. Le împărtăşeşti revoltele, frustrările şi trăirile ascunse. Iar lumea lor este cât se poate de ispititoare, în ciuda problemelor, dacă îţi plac filmele italiene ale anilor ’60-’70, ce surprind schimbările din societatea în care femeile emancipate le imitau pe Sophia Loren şi pe alte staruri din filmele marilor cineaşti.

Prietena mea genială deschide Tetralogia Napolitană, ce are toate şansele să devină una dintre cele mai recomandate serii de romane traduse la noi în ultimii ani. Cele patru titluri urmăresc povestea unei prietenii feminine cu suişuri şi coborâşuri, întinse de-a lungul unei existenţe. Acest prim roman surprinde copilăria şi intrarea în adolescenţă a celor două prietene – Lila şi Elena – poate unele dintre cele mai iubite din literatura contemporană, emblematice pentru fiecare cititoare a cărei identitate a fost şlefuită odată cu întâlnirea unei persoane diferite, ce o fascina, dar o şi intimida. Exact acelaşi amestec de admiraţie, devotament şi intimidare se regăseşte şi în modul în care Elena, personajul-narator, o vede pe cea mai bună prietenă, Lila.

Crescute în acelaşi cartier sărac din Napoli, desprins parcă din filmele neorealiste, Lila şi Elena ajung să îşi împărtăşească totul, să se invidieze una pe cealaltă, să se certe, însă niciodată să rupă adânca prietenie care le leagă. Sunt două personalităţi opuse. Lila este îndrăzneaţă, încăpăţânată, ironică, ageră, independentă şi este considerată de către prietena ei un geniu. Elena pare mai degrabă tipologia prietenei dependente de cea mereu considerată mai deşteaptă şi mai sigură pe ea. Personalitatea vulcanică a Lilei o face pe Elena să se simtă în siguranţă alături de ea, dar şi copleşită. Sunt de nedespărţit, până într-o zi în care decizia unor părinţi ignoranţi le desparte drumurile. Lila este oprită de părinţii ei să îşi continue studiile, deşi era pasionată de citit şi avea o mare capacitate de a învăţa, de a capta informaţiile, indiferent de materie. Ai ei nu consideră utilă educaţia. În lumea lor, studiile elementare sunt suficiente, mai ales pentru o fată. Elena, deşi provine dintr-o familie la fel de săracă, este încurajată să-şi urmeze visul de a învăţa, de a-şi depăşi condiţia.

Lila continuă să înveţe, dar pe cont propriu. Citeşte pe ascuns, o ajută pe Elena la teme, însă devine o sclavă în atelierul părinţilor ei, până într-o zi în care o idee îi va pava un drum înşelător spre bunăstarea obtinuţă prin căsătorie şi spre o formă de autonomie ce se va dovedi a fi una iluzorie. În schimb, Elena ajunge să cunoască o altă viaţă decât cea din cartierul unde lipsa educaţiei se suprapune peste grosolănia cu iz machist, violenţa şi neputinţa săracilor mărginiţi. Se îndrăgosteşte de un coleg pe care îl consideră un geniu precoce, însă prezenţa Lilei, din ce în ce mai admirată după intrarea în adolescenţă datorită corpului de starletă şi dezinvoluturii, începe să scoată la suprafaţă neîncrederea Elenei în propria feminitate.

Dacă începutul romanului avea efervescenţa unui film a cărui acţiune se petrece în mahalaua colcăitoare unde pitorescul, mizeria, tentaţia, pericolul şi personajele stridente amintesc de peliculele italiene de la cinematecă, finalul este mai degrabă dinamic în planul transformărilor psihologice. Lila devine proiecţia tuturor calităţilor ce îi lipsesc Elenei. Comparându-se neîncentat cu noua Lila în ipostaza adolescentei ce întoarce priviri, Elena se simte când stanjenită, când superioară datorită şansei de a-şi finaliza studiile, când invidioasă, când recunoscătoare prietenei ei ce o ajută la materiile greu de asimilat.

Elena Ferrante impresionează prin modul în care îmbină observaţiile psihologice rostite cu naturaleţea găsită într-un jurnal, povestea fluidă şi antrenantă, şi toate acele personaje secundare menite să scoată şi mai bine la iveală contrastul (seducător pentru cititor) dintre personalităţile celor două prietene, pe care nici rivalitatea adolescentină alimentată de frustrarea celei obligate să renunţe la studii nu o poate rupe. Scriitoarea găseşte un echilibru între acel flux potrivit descrierilor ce vizează emoţiile şi ritmul narativ alert, ce reflectă de fapt viaţa cotidiană a unui cartier napolitan de oameni fără prea multe orizonturi. Nici scenele în care acţiunea se intensifică nu sunt lipsite de substanţă psihologică, dar nici reflecţiile nu încetinesc ritmul alert ce oglindeşte personalitatea impetuoasă a celor din mediul în care trăiesc Lila şi Elena.

Racordat la ritmul scenelor, mai ales al celor în care este descrisă atmosfera din cartier, ai impresia că vezi mărturiile foto din arhiva cuiva dornic de a capta viaţa cotidiană din Italia postbelică. Fiecare tipologie se regăseşte în lumea care le-a format şi le-a şi făcut pe cele două prietene să-şi dorească evadarea. Găseşti capi de familie eplozivi, golani cu maşini ce intimidează prin relaţiile avute cu mafia, mici proprietari de prăvălie ce supravieţuiesc de azi pe mâine, femei guralive şi bârfitoare, bărbaţi geloşi, cu porniri de troglodiţi, oameni blajini deveniţi victime, comercianţi ambulanţi, bătăuşi, dar şi visători cu mintea deschisă, gata să plece spre alte lumi. Dar nu ţi sa dă voie să rămâi un simplu observator. Plonjezi în această lume înghesuită, în care vecinătatea poate fi sufocantă, însă are şi sclipiri de solidaritate. Exact ca în filmele ce surprind Italia ce îşi revenea după Al Doilea Război Mondial, în acest roman găseşti acea apropiere între pauperitate, brutalitatea dezgustătoare şi licărul de fragilitate ce invită la compasiune. Mai bine zis, Prietena mea genială ar fi putut deveni punctul de pornire al unui scenariu de film neorealist ce surprinde substraturile psihologice ale unei prietenii feminine pe fundalul unei mahalale sudice.

Cu fiecare pagină eşti din ce în ce mai conectat la intensitatea emoţională a personajelor. Simţi revolta când o vezi pe Lila cum tânjeşte după o viaţă mai bună, înghiţind în sec atunci când îşi vede prietena mai puţin înzestrată cum ajunge acolo unde îşi dorea ea doar pentru că ai ei s-au lăsat mai uşor convinşi de învăţătoarea lor. Îţi vine să urli în numele celor deştepţi şi nedreptăţiţi de nişte părinţi ignoranţi care nu le acceptă visurile şi le aruncă la gunoi potenţialul. Clocoteşti de furie când părinţii Lilei vor să o mărite cu fiul unui mic afacerist dubios din cartier, pentru a beneficia de protecţia şi banii acestuia. Empatizezi cu Elena, care este din ce în ce mai obsedată de imaginea prietenei mai destepte, care pare să acapareze atenţia celor din jur.

La finalul acestui prim roman din Tetralogia Napolitană ajungi să spui că îţi este greu să fii de partea uneia dintre prietene. Cu toate că vei avea tendinţa să te identifici la nivelul trăsăturilor de personalitate cu Elena sau Lila, Elena Ferrante le prezintă metamorfoza interioară astfel încât să poţi intra în pielea ambelor, pe măsură ce apar noi evenimente.

Editura Pandora M, 2015

Moartea lui O-Tsuya – Femeia fatala poarta chimonouri

Adriana Gionea

May 15, 2017

Moartea lui O-Tsuya – Femeia fatala poarta chimonouri

Titlul anunţă o poveste cu final devoalat, de parcă autorul a vrut să facă spoiler. Dar nu e chiar aşa. Romanul ce a deschis drumul spre cariera literară fulminantă a unuia dintre cei mai buni autori japonezi este plin de neprevăzut şi de suspans, pe fundalul acelei lumi ce abundă în senzualitatea gheişelor şi a curtezanelor. Această senzualitate capătă, în opera lui Junichiro Tanizaki, forma unei patimi distructive, în timp ce personajele alunecă pe panta fatalităţii sau a degradării cu efecte sinistre asumate frivol.

Un clasic şi totodată un concurent serios al unui autor de proză psihologică din zilele noastre datorită unui talent incisiv de a scoate la suprafaţă tot ce are natura umană mai dezlănţuit, când se raportează la amestecul dintre sexualitate şi partea abisală a psihicului, Tanizaki a fost un vizionar în ţara sa. El şi-a asumat curajul de a scrie franc despre acel păienjeniş construit prin întâlnirea erotismului cu afectele devastatoare şi obsesiile ce scapă de sub control. A scris în urmă cu o sută de ani un roman ce anticipa succesul thrillerelor din zilele noastre, în care atracţia erotică, imposibil de controlat, pentru o femeie seducătoare poate face dintr-un bărbat liniştit un vulcan şi îl poate implica într-un domino al faptelor brutale, de care nu se credea până atunci în stare.

Ai fi tentat să consideri Moartea lui O-Tsuya o sursă de inspiraţie pentru scenariile de succes. Include elementele unui film noir şi ale unei poveşti de iubire ce duce la pierzanie, în care un personaj masculin credul face totul pentru femeia ce-i stârneşte dorinţa, îl duce de nas printr-un amestec între şantajul emoţional şi frumuseţea irezistibilă, îl implică în tot felul de afaceri dubioase şi îl târăşte prin marasmul unde mişună interlopii cartierelor pline de stabilimente rău famate. Atracţia cititorului actual pentru acest roman ce seamănă cu thrillerele în care pericolul, erotismul, gelozia, femeia fatală şi actele tenebroase alcătuiesc un amestec inspititor şi exploziv poate fi explicată prin exotismul ademenitor al Japoniei de altădată, revărsat în scene tensionate, dar care au eleganţa estetică a stampelor din perioada Edo, în care Yoshiwara era un paradis al farmecelor feminine.

Acţiunea romanului Moartea lui O-Tsuya te invită să călătoreşti în acea Japonie asociată cu sexualitatea rafinată, cu graţia unei gheişe misterioase, dar şi cu poveştile despre şiretenia unei curtezane de rang înalt, ce-şi duce amanţii din cercurile înalte ale societăţii la sapă de lemn, în timp ce ea urcă pe scara ierarhei sociale şi a bunăstării. Aşadar, dacă îţi place să visezi la vechea Japonie şi la patimile amanţilor săi perpeliţi în focul unei iubiri neîmplinite, pregăteşte-te de o lectură intensă. Găseşti în acest roman o poveste spectaculoasă despre acel gen de iubire periculoasă care perverteşte, desfăşurată pe fundalul decorurilor din cartierele de plăceri şi ale caselor de ceai, amintindu-ţi de stampele semnate de Utamaro.

În rolul femeii fatale este cea abia ieşită din adolescenţă, al cărei nume se regăseşte şi în titlul romanului. O-Tsuya este fiica unui cămătar. Ea se îndrăgosteşte de Shinsuke, devenit cel mai harnic şi fidel angajat al tatălui său, pe care Tanizaki îl plasează (ai ghicit) în rolul bărbatului credul, dezarmat în faţa tertipurilor şi ademenirilor ei. Sătulă, probabil, să fie crescută precum o fată de familie bună, departe de o viaţă aventuroasă, pregătită mai degrabă pentru colivia traiului domestic, O-Tsuya îi propune lui Shinsuke să renunţe la devotamentul pentru tatăl ei şi să fugă împreună, cu tot cu o sumă generoasă de bani. El ezită, considerând acest fapt, chiar şi în numele iubirii, unul dezonorant pentru el şi pentru familia sa, conform vechiului cod moral japonez, care înfiera slujitorul ce-şi trădează stăpânul jefuindu-l şi atentând la pudoarea şi neprihănitei fiice. Însă atracţia pentru O-Tsuya îl împinge să-şi trădeze principiile şi cedează.

Stăpânind versatilitatea unei curtezane unse cu toate alifiile, şcolite în arta manipulării, O-Tsuya începe să-i manevreze pe bărbaţii din jurul ei după bunul plac, implicându-l pe Shinsuke numai în buclucuri, din clipa în care îl convinge să se adăpostească în hanul unui afacerist necinstit, ce avea legături cu lumea blamată, dar şi fascinantă, a cartierelor de plăceri. Acest al treilea personaj va avea un rol hotărâtor în declanşarea unui lanţ de întâmplări neprevăzute ce o transformă pe O-Tsuya, care începe să fie captivată de manierele gheişelor, într-o vedetă din lumea zeiţelor ce vindeau iluzii în chimonouri. Ea ajunge în cercurile unui om influent din lumea bandelor de tâlhari, pe care îl face să-i ciugulească din palmă, apoi reuşeşte să le capteze interesul unor bărbaţi influenţi, de la negustori la samurai şi actori. În jurul ei va pluti nimbul unei faime ispititoare create de bârfele rivalelor geloase, care îi descriu metamorfoza de la îndrăgostita fugită de acasă la artista sigură pe ea a erotismului negociat cu mare pricepere.

În timp ce O-Tsuya începe să strălucească, dominând lumea cartierelor de plăceri şi făcând slalom printre bărbaţi cruzi şi pericole, iubitul ei se transformă peste noapte în opusul a ceea ce fusese înainte de a fugi împreună cu ea. Spre deosebire de O-Tsuya, care îşi asumă repede noul statut, acela de libertină fără pic de scrupule, regrete sau acea ruşine indusă femeilor educate în spiritul tradiţional, Shinsuke, iubitul ei, va oscila între impulsivitatea ucigaşului crud şi mustrările de conştiinţă specifice băiatului cuminte, provenit dintr-o familie modestă şi cinstită, dar care ajunge să facă totul pentru femeia abilă ce l-a ispitit promiţându-i voluptăţi de curtezană, dar şi fidelitate.

Nimerit brusc într-o lume a femeilor alunecoase, în care bărbaţii îndragostiţi de O-Tsuya vor să-l elimine, Shinsuke ajunge să fie el însuşi brutal pentru a supravieţui în lumea bandelor de proxeneţi şi ucigaşi. El se trezeşte captiv în universul atrăgător şi periculos al vieţii de noapte, ce se desfăşoară într-un timp şi ritm paralele cu ale oamenilor obişnuiţi care, deşi frecventează adesea lumea plăcerilor, o consideră mai degrabă o iluzie, o punere în scenă ce furnizează plăceri efemere, condimentate atent cu vorbe mieroase înşelătoare şi devotament prefăcut, o lume de care încercau să se ferească după ivirea zorilor.

Dacă aveai impresia că lumea vechii Japonii era alcătuită numai din subtilitate, discreţie şi multe interdicţii respectate de femeile ce-şi ascundeau dorinţele în spatele sfioşeniei, graţiei şi ezitării exersate, şi nu ai mai citit alte cărti scrise de Tanizaki până acum, romanul Moartea lui O-Tsuya ţi se va părea ieşit din comun. Spre deosebire de alţi scriitori precum Yasunari Kawabata, Tanizaki nu are limite în a dezvălui o sexualitate feminina descătuşată, incompatibilă cu modul în care unii cititori percep Japonia de altădată. Femeile din romanele sale nu-şi refuză placeri, nu se tem de consecinţe şi nici de gura lumii.

Alţi scriitori japonezi folosesc descrieri picturale dense pentru a sugera pornirile impetuoase ascunse, atracţia erotică sau visurile interzise femeilor japoneze tradiţionale. În schimb, Tanizaki le dă glas personajelor sale feminine. Ele sfidează rostind ceea ce alte protagoniste ar exprima doar prin simbolurile unor chimonouri sau ale unor coafuri sofisticate prin care o femeie din vechea Japonie îşi exprima disponibilitatea erotică, plasându-se fie în lumea fidelităţii domestice, fie în a gheişelor sau a curtezanelor.

Până şi ritmul naraţiunii este unul alert, neobişnuit pentru epoca lui Tanizaki. Povestea are efervescenţa unui roman occidental, în ciuda unei dimensiuni reduse, ce nu depăşeşte 163 de pagini, şi verva unui roman japonez popular, unde toate elementele unei iubiri cu năbădăi erau exprimate făţiş. Cu toate că face parte din generaţia unor scriitori ce au modernizat literatura japoneză, cum ar Kawabata sau Yasushi Inoue, în comparaţie cu mulţi dintre ei, Tanizaki a fost un autor atipic. A mers mult mai departe cu explorarea psihologică nonconformistă, formându-şi un stil deopotrivă sofisticat, profund şi şocant, uneori până la grotesc. A redus pasajele descriptive generoase, lăsând faptele şocante să ia forma unui şuvoi ce se transformă brusc într-un potop de neoprit. Moartea lui O-Tsuya demonstrează curajul de a abandona, încă de la începutul carierei, lirismul pictural din proză devenit un scop în sine, în favoarea unei deconspirări fără pic de pudoare a secretelor din adâncul psihicului, a tututor sentimentelor şi atracţiilor blamate, ce pot duce la ostracizare.

Editura Polirom, 2017

Vegetariana – Un amestec intre absurd, erotism si arta contemporana

Adriana Gionea

May 13, 2017

Vegetariana – Un amestec intre absurd, erotism si arta contemporana

Este imposibil să nu fi aflat diverse opinii despre Vegetariana până acum dacă eşti un cititor fidel al blogurilor dedicate literaturii sau dacă ai prieteni bookaholici pe Facebook. Îmbinarea dintre o temă actuală ce naşte încă discuţii aprinse despre cutume, normalitate, cruzime, spirit, eliberare, milă, vinovăţie şi natura umană, şi câştigarea unui mare premiu literar – Man Booker International Prize (în 2016) transformă romanul scriitoarei coreene Han Kang într-un must-read ajuns viral în comunitatea multiculturală a dependenţilor de lectură.

După cum te aşteptai, romanul scris de Han Kang nu este light precum o salată de primăvară. Vegetariana este mai degrabă un festin literar consistent şi tulburător, oferind o varietate de interpretări, în care toate simbolurile asociate deciziilor alimentare – de la cele privind relaţia feminitate-corp şi libertatea de a fi unic la cele care trimit spre analiza psihologică legată de traume sau la relaţia simbolica de tip sevă-inspiraţie creatoare – sunt şi nu sunt explorate până la capăt. Han Kang lasă ambiguitatea cultivată de mulţi scriitori asiatici să ofere acea notă de originalitate cu tentă bizară, care te apropie de cauze, dar în acelaşi timp face imposibilă detectarea lor până la capăt.

În ciuda purificării asociate vegetarianismului, decizia protagonistei Yeong-hye de a renunţa la consumul alimentelor de origine animală ajunge să le pice greu persoanelor din jur. O chestiune individuală îngreunează existenţa celor din familia sa, de la soţ, cumnat şi sora cea mare, provocând un val de reacţii exagerate, declanşate de obicei de o fatalitate, de acte violente, de intruziuni în viaţa privată şi obsesii la graniţa cu patologicul. Soţul ei este revoltat că nevasta pe care o considera neinteresantă şi previzibilă îl face de râs în faţa celorlalţi. Vegetarianismul consoartei (până atunci) supuse devine pentru el un semn al comportamentului deviant. Tatăl ei încearcă să o forţeze să înghită bucăţi de carne. Mama îi reproşează neascultarea. Cumnatul începe să se simtă atras de ea şi încearcă să o atragă într-un joc erotic riscant pentru ambii. Sora oscilează între critica dură şi atitudinea protectoare a celei descurcăreţe în orice situaţie, preluând rolul salvatorului.

Trecerea la vegetarianism a personajului îi permite autoarei să scoată la suprafaţă o gamă de reacţii şi trăiri ce-i deformează pe cei din preajma lui Yeong-hye. Toate acestea se vor coagula în scene demne de o piesă de teatru absurd ce prezintă într-o manieră halucinantă conflictele dintre liberul arbitru şi presiunea exercitată de familia extinsă rămasă în era patriarhatului.

Reacţiile ostile venite din partea unor personaje secundare permit caricaturizarea satirică a oamenilor intoleranţi şi retrograzi, ce preferă un simulacru al modernizării sub care se ascunde obtuzitatea în faţa adevăratei emancipări. Prin aceste reacţii venite din partea celorlalte personaje – rudele protagonistei – care devin, fără voia lor, captivii femeii pe care o consideraseră până atunci banală, supusă, pasivă şi deloc ispititoare, scriitoarea Han Kang iese din sfera dezbaterilor spirituale imediate, construind un labirint al universului feminin seducător pentru cei fascinaţi de romanele cu tentă absurdă, psihanaliză, artă contemporană şi acel stil aparte al autorilor asiatici de a pătrunde în zonele ascunse ale minţii lăsând intact misterul.

Han Kang reuşeşte să te surprindă cu fiecare pagină. Cunoaşte aproape toate semnificaţiile imediate ce răsar în mintea cititorului atunci când sunt abordate nişte teme precum sila faţă de carne sau anorexia. Dar le deviază până te năuceşte, aşa cum ar fi făcut un regizor ce preferă zona experimentelor şi care s-ar fi inspirat din filmele lui Bergman sau ale controversatului Lars von Trier pentru a reda nişte stări ciudate, dar fără a te bloca într-un ermetism savurat de cinefilii elitişti. Totuşi, Han Kang se dovedeşte a fi mai degrabă asemenea unui autor de thrillere psihologice din spaţiul japonez şi unui scriitor european ce preferă tehnica asemănătoare unei galerii de oglinzi atunci când explorează lumea unui personaj central greu de înţeles, astfel încât să nu-i risipească enigmele până la final.

Yeong-hye, protagonista cărţii, rămâne un mister. Deşi ea dă vina pe nişte coşmaruri groteşti, ce revin în fiecare noapte, tu nu vei şti exact ce a stat la baza deciziei bruşte de a renunţa la carne, spre consternarea familiei îngrijorate că slăbeşte foarte mult. Ea devine o ciudăţenie pentru soţul, sora şi cumnatul ei. De fapt, evoluţia relaţiei dintre protagonistă şi vegetarianismul devenit un refugiu, este văzută prin ochii acestor trei personaje. Însăşi structura acestui roman este alcătuită din trei părţi, fiecare parte reprezentând ecoul sentimentelor provocate de Yeong-hye în lumea fiecăruia şi percepţia acestuia asupra deciziei alimentare, considerate un simptom al unei tulburări psihice sau, dimpotrivă, o fereastră spre vitalitatea creativă declanşată mai ales în mintea cumnatului ei. Într-un fel, perspectivele subiective ale celor trei personaje – soţul, cumnatul şi sora lui Yeong-hye – reflectă multiplele statute şi roluri ale femeii în societatea prinsă între modernizare şi tradiţionalism, dar şi pretentiile emise în raport cu trupul ei.

În prima parte a romanului, în care o descoperi pe Yeong-hye prin ochii soţului obtuz, detectezi legătura toxică dintre o femeie, ce vrea să deţină controlul asupra vieţii şi trupului ei, şi familia tradiţionalistă, condusă de bărbatul tiran. Părinţii ei sunt mai preocupaţi de imaginea pe care o au în faţa ginerelui irascibil şi se simt umiliţi de hotărârea protagonistei de a deveni vegetariană. Descoperi astfel o lume în care femeia trebuie să contribuie la reputaţia familiei, ignorându-şi dorinţele. Dincolo de a fi o alegere culinară, vegetarianismul este strâns legat de teama de a fi diferit, de stânjeneala resimţită în public, de inadecvare şi de nesupunerea femeii în relaţia cu figurile masculine reprezentative – tatăl şi soţul. Hălcile de carne îngurgitate cu nesaţ de familia ei, în special de tatăl violent şi de soţul deloc empatic, ar putea fi un simbol ce poate duce la elucidarea unui posibil secret dureros. Acest secret ar putea fi legat de prezenţele masculine din viaţa ei, caracterizate prin rigiditate, brutalitate şi printr-un apetit crescut faţă de mâncărurile care includ carnea.

Regăseşti acelaşi amestec dintre brutalitate şi voracitatea carnivoră în coşmarurile protagonistei – nişte peripluri demne de un suprarealism însângerat, care includ hălci de carne crudă, imagini sângeroase demne de un film horror şi crime. Visele despre care ea spune că stau la baza deciziei bruşte de a deveni vegetariană amintesc de thrillerele psihologice de artă, în care banalul cotidian este invadat de bizarul înspăimântător ce se revarsă în real, în timp ce spectatorul intuieşte că în spatele coşmarurilor pline de simboluri înşiruite aberant s-ar afla nişte abuzuri şi traume din copilărie, însă finalul nu oferă un răspuns clar.

A doua parte a romanului – intitulată Pata mongolă – oferă stranietatea ce va fi pe gustul iubitorilor de artă. Sensurile estetice atribuite relaţiei dintre corp şi vegetal sunt uluitoare în raport cu aşteptările cititorului după ce a parcurs prima parte. Perspectiva se va schimba, încât ai impresia că păşeşti într-o altă dimensiune a realităţii lui Yeong-hye, în care vizualul capătă o notă de excentricitate nelumească, adesea regăsită într-o galerie de artă contemporană.

În cea de-a doua parte a romanului întâlneşti o protagonistă văzută prin ochii cumnatului ei, atras de tot ceea ce soţul acesteia consideră a fi respingător. Este singurul personaj căruia nu-i provoacă dezgust, ci excitaţie sexuală greu de ţinut în frâu. Privită de cumnatul în care naşte patimi, Yeong-hye pare mult mai degajată şi liniştită, precum acele personaje stranii din romanele scrise de Haruki Murakami, a căror tăcere specifică introvertitului ascunde ceva ireal, imposibil de explicat, ce atrage, dar îţi dă şi fiori. Yeong-hye acceptă fără ezitare să devină muza nudă a cumnatului său, care se simte din ce în ce mai înstrăinat de soţia lui, nimeni alta decât sora ei, considerată mai inteligentă şi atrăgătoare.

Cumnatul protagonistei este un artist plastic avangardist, care îmbină pictura cu proiecţiile video. Când el îi propune să-i devină model pentru un proiect artistic aflat la graniţa cu pornografia, Yeong-hye nu ezită. Acceptă cerinţele şi propunerile mai mult decât îndrăzneţe cu detaşarea neobisnuită pentru o femeie considerată până atunci supusă bărbaţilor tradiţionalişti. Nu se simte deloc ameninţată de interesul cumnatului obsedat de ea, iar urmările clipelor petrecute în atelierul acestui artist ce forţeaza limitele morale şi tabuurile sunt fascinante prin descrierile vizuale ce pot fi interpretate drept un performance şocant, o alegorie cu tentă expresionistă a contopirii dintre feminitatea fragilă, patimă, erotism, delicateţe şi grotesc. Dorinţa vulcanică descătuşată, expusă fără pudoare în proiectul cumnatului ei, devine o revărsare de simboluri vegetale, care, prin mişcările corpurilor transformate în picturi, exprimă tot ceea ce autoarea evită să pună în cuvinte pentru a jongla cu aşteptările cititorilor.

Dacă în partea a doua ţi se dă impresia că există o prăpastie între imaginar şi real, între viziunile cu flori ale lui Yeong-hye (considerate un delir), îmbinate cu setea de creativitate a cumnatului ei, şi limitările celorlalte personaje ostile lor, în ultima parte (Copaci în flăcări) descoperi o punte între perspectivele şi lumile opuse. A treia parte o prezintă pe Yeong-hye văzută de sora ei omnipotentă, care îşi dă voie să fie, la rândul ei, fragilă. Tulburările atribuite lui Yeong-hye nasc îi declanşează surorii ei senzaţii corporale stranii. Expuse într-o manieră expresionistă, aceste senzaţii aduc laolaltă semnificaţiile atribuite de cititorii pentru care Vegetariana este un roman cu tentă psihanalitică de necontestat şi părerile celor pentru care lumea lui Yeong-hye este de fapt o alegorie ce nu trebuie intinată prin explicaţii psihologice sau raţionale, ci luată ca atare, cu toată ambiguitatea şi extravaganţa corporal-picturală ireală, de parcă ar fi un film experimental. Prin ochii surorii sale, Yeong-hye devine o plăsmuire care transgresează graniţa dintre cotidian şi oniric, dintre patologicul supus unui diagnostic şi realitatea paralelă, în care anorexia şi vegetalul se contopesc printr-o metamorfoză cu trimiteri şi ecouri kafkiene.

Han Kang a reuşit să creeze un roman în care personajul central tace, devenind marele absent, fără a te face să consideri acest aspect drept o scăpare. Protagonista sa aproape că dispare. Apatică, fragilă şi din ce în ce mai slabă, devine o prezenţă fantomatică de rău augur pentru cei din jur. Totuşi, decizia ei de a li se opune tuturor carnivorilor intoleranţi dezvăluie forţa ei nebănuită şi o scot din banal. Ea are de fapt acea forţă a femeii absente care bântuie şi le dă tuturor vieţile peste cap, şi magnetismul inexplicabil al celei subestimate, considerate mereu o victimă. Însă autoarea nu merge în direcţia previzibilă a relaţiei dintre corp, alimentaţie, comportament regresiv şi lipsă de afecţiune, şi nici a jocului de putere dintre surori pentru confirmarea feminităţii. Trecând imperceptibil de la persoana I la persoana a III-a în planul narativ şi glisând abil între tentaţia unui diagnostic psihanalitic, absurd şi enigma ce oferă doza de suspans, autoarea demonstrează că nu are nevoie de conflicte sau dezvăluiri spectaculoase pentru a te ţine cu sufletul la gura până la final. Asemenea unui autor japonez, coreeana Han Kang le face loc interpretărilor subiective şi unui mister care poate răzbate printr-un suflu înfricoşător printre gesturile sau imaginile banale, ce nu sunt decât vârful unui aisberg.

Vegetariana este un joc înşelător al aparenţelor şi al sugestiilor. Exact când îţi vine să îi pui eticheta de roman cu tentă psihanalitică sau de parabolă kafkiană în stil asiatic, Han Kang virează într-o direcţie neaşteptată, prin care să-ţi demonteze toate interpretările. Îi sunt de ajuns câteva reacţii ale personajelor secundare de care se foloseşte pentru a schimba macazul semnificaţiilor, astfel încât să îţi vândă iluzia unei confirmări rapide măgulitoare pentru orgoliul tău de cititor experimentat într-ale romanului psihologic, ca apoi să îţi dea peste nas deoarece te-ai lăsat păcălit aşa de uşor de reflexul etichetării, al introducerii unei cărţi într-o categorie.

Editura Art, 2016

Constellation – Zambetul de pe urma al hazardului ironic

Adriana Gionea

May 8, 2017

Constellation – Zambetul de pe urma al hazardului ironic

Constellation este un debut care anunţă o carieră promiţătoare. Autorul cărţii, Adrien Bosc, a fost lăudat de critici şi recompensat cu Marele Premiu al Academiei Franceze. Stilul caleidoscopic şi hibrid în care a fost scris readuce în prezent amintirea uneia dintre cele mai mari tregedii aviatice din anii în care pionierii zborului îi convingeau pe oameni să înlocuiască pacheboturile cu aeronavele, în drumul spre oportunităţile din Lumea Nouă.

Biografiile pasagerilor din aeronava Constellation, devenită vedeta companiei Air France în anii ’40, sunt, în romanul scris de Adrien Bosc, nişte poveşti cu tâlcuri sfidătoare, în care hazardul pare să fi ticluit un plan cinic pentru a-şi bate joc de speranţele, visurile, eşecurile, iubirile şi vanităţile rasei umane. Vei fi purtat printr-un labirint al destinelor intersectate într-o clipă fatidică. Vei descoperi câteva istorii de viaţă dramatice, ale unor oameni faimoşi în prima jumătate a secolului XX, printre care marea iubire a lui Edith Piaf – boxerul Marcel Cerdan, copilul-minune Ginette Neveu – o violonistă admirată şi de George Enescu, afaceristul care a influenţat succesul commercial al imperiului Disney- Key Kamen, scriitorul Guy Jasmin şi pictorul milionarilor – Bernard Boutet de Monvel. Lor li se alătură anonimii cu poveşti demne de un roman de succes despre imigranţii aprigi, plecaţi spre ţări îndepărtate pentru a scăpa de sărăcia dintr-o Europă mutilată de războaie şi nedreptăţi.

În noaptea dintre 27 şi 28 octombrie 1949, bijuteria avaţiei franceze – Constellation, de a cărei faimă se leagă şi numele magnatului vizionar şi excentric Howard Hughes (cunoscut datorită filmului The Aviator, în care a fost interpretat de Leonardo DiCaprio), s-a prăbuşit în Azore, unde se pregătea de o aterizare pentru alimentare în drum spre New York. Nimic nu prevestise dezastrul. Echipajul a fost anunţat că poate ateriza în siguranţă datorită condiţiilor meteorologice favorabile. Totuşi, un amănunt imprevizibil a dus la tragedia ce avea să mărească tirajul ziarelor cu ediţii speciale şi pagini suplimentare, ce atrăgeau multe reclame datorită numărului din ce în ce mai mare de cititori dornici să afle amănunte spectaculoase legate de prabuşire şi de biografiile victimelor celebre.

Toate aceste amănunte care au menţinut interesul cititorilor de ziare din acea perioadă sunt înconjurate de un nimb straniu în romanul scris de Adrien Bosc. În ciuda evenimentului care stă la baza romanului şi detaliilor terifiante pentru cei nevoiţi să traverseze distanţe lungi după ce luptă cu propria teamă de zbor, învăţând să coabiteze cu ea, romanul Constellation îi poate seduce până şi cei mai speriaţi cititori.

Modul în care Adrien Bosc asamblează poveştile pasagerilor, detaliile insolite sau macabre legate de imaginea avionului prăbuşit şi unele semne prevestitoare, identificate în existenţa victimelor, îi conferă scriiturii un magnetism straniu. Atât de bine şlefuită şi regizată este această stranietate, încât îţi va fi greu să-i stabileşti sursa.

Nimic nu anunţă, la începutul romanului, impresiile puternice declanşate în cititor. Eşti întâmpinat sobru cu detalii jurnalistice şi tehnice despre calităţile aeronavei sau cu date sumare despre identitatea unor pasageri faimoşi. Apoi descoperi cât de multe se pot spune de fapt prin simpla enumerare a unor amănunte ştiinţifice sau a unor pasageri anonimi şi a ţării lor de origine. Multitudinea de etnii atrase de ideea unui mijloc rapid folosit pentru a traversa Atlanticul, sincronicitatea ce stă ascunsă în biografiile frânte şi în evenimentele anterioare, intersectate la bord, care l-ar fi atras până şi pe Jung să participe la investigarea dezastrului, şi modul diferit în care tragedia poate fi receptată de fiecare cititor în parte, de parcă ar fi un test proiectiv menit să scoată la suprafaţă marile temeri, ascund o reflecţie multistratificată. De fapt, întreg romanul poate fi considerat un eseu filosofic despre legătura dintre liberul arbitru şi legitimitatea hazardului sau o meditaţie asupra trecerii de la un stil de viaţă la altul odată cu noua supremaţie militară şi economica a unei Americi gata să devină marele vis după cel de-al Doilea Război Mondial.

Însăşi avionul-vedetă capătă mai multe simboluri, care oglindesc reflecţiile-puzzle stârnite de lectură, în funcţie de preocupările fiecărui cititor. Unii vor fi atraşi de amănuntele ştiinţifice şi militare, văzând în aeronava Constellation o capodoperă a designului tehnologic. Alţii o consideră un Babilon ce plutea deasupra oceanului, în drum spre un Babilon şi mai mare, vegheat de Statuia Libertăţii. Constellation ar fi putut deveni, la fel de bine, unealta vânzătorilor de iluzii pentru noul om al secolului XX, care nu mai avea răbdare când îşi dorea ceva, mai ales o viaţă nouă, în care să se înfrupte nestingherit şi lacom din oportunităţi.

Pasagerii căutau noi orizonturi. Unii pentru a se rupe definitiv de trecut. Alţii, pentru a reveni la el, transformându-l într-un viitor fără lipsuri. Ei încetează a mai fi nişte simple nume. Fiecare biografie schiţată se deschide spre noi înţelesuri atribuite schimbărilor din secolul XX, care ne influenţează, cu o forţă de necontestat, prezentul.

Abilitatea de a manipula detaliile exacte astfel încât să obţină efecte dramatice fără a se abate de la concizia austeră este o calitate literară stăpânită mai mult de autorii cu experienţă sau maturitate preoce. Nu vei şti care este sursa plăcerii oferite cititorului de acest roman. Ar putea fi aducerea laolaltă a unor tipologii umane din lumi şi medii sociale diferite, dar cu acelaşi exotism, cum este cel ascuns în povestea de viaţă a unor păstori basci dornici de a-şi încerca norocul în America sau reflectat de turnura pe care o ia viaţa unei muncitoare sărace după ce află de moştenirea lăsată de o mătuşă ce a plecat de la statutul de ţesătoare ajungând la cel de proprietară de fabrică, apoi de antreprenoare prosperă, cum numai în Lumea Nouă se putea întâmpla. Sau poate adevărata sursă a interesului legat de acest roman stă ascunsă în modul în care Adrien Bosc ştie să exploateze, culegând înţelesuri superioare, mesajele sociale ascunse ale unei tragedii colective. Acste detalii sunt enumerate astfel încât contrastul dintre finalul sinistru şi entuziasmul pasagerilor, ce se credeau la începutul unei noi vieţi în America, să devină o reflectare asupra schimbărilor la nivelul mentalităţilor, provocate de vizionarii aviaţiei şi de migraţia spre Lumea Nouă ca formă de ripostă faţă de inechitatea economică din vechiul continent european.

Deşi autorulul ignoră spectaculosul picant ce poate asigura succesul comercial facil, pentru a păstra concizia seacă, despre cartea lui se va vorbi multă vreme, deoarece rezultatul investigaţiei ce precede romanul este suficient de tentant, precum o revelaţie pentru cititor. Citind romanul, ajungi să descoperi modul tacticos prin care autorul te ghidează pentru a te face să identifici legăturile dintre nişte detalii biografice şi portretul colectiv al umanităţii influenţate de o anumită epocă, fără a-ţi induce ostentativ propria-i opinie.

Un alt element captivant pentru cititorul dornic să descopere lumi noi sunt ramificaţiile către istoria artei din secolul trecut. Dacă eşti un căutător de comori artistice, vei fi tentat să afli mai multe despre legătura dintre un pictor şi lumea noilor îmbogăţiţi, adunând informaţii despre Bernard Boutet de Monvel –care a fost, pentru unii admiratori, ultimul dandy nostalgic după vechea Europă şi un precursor al picturii Art Deco, pentru alţii – sau despre modul cum transformările industriale sculptează destine, căutând romanele din trilogia L’Age de Nylon (Roses a credit, Luna-Park si L’Ame)– scrise de Elsa Triolet, muza lui Aragon şi prima femeie care a primit Premiul Goncourt, amintită şi de Adrien Bosc.

Romanul abundă în trimiteri la operele unor scriitori europeni. Ai impresia că poţi survola deasupra Franţei secolului trecut, aşa cum era văzută de modernişti. Cultura enciclopedică a lui Adrien Bosc naşte la rândul ei sincronicităţi deasupra hazardului. I-ai putea considera demersul un tribut mascat adus avangardei ce transgresa genuri literare sau o replica dată celui denumit pazitorul şi teoreticianul Suprarealismului – Andre Breton – ale cărui opere iconice fac referire la binefacerile intersectărilor permise de hazard.

Poţi spune că ai descoperit un debutant înzestrat cu talentul unui autor matur ce poate când pune cap la cap informaţiile documentării pentru a le da o nouă interpretare, fiind capabil de a capta interesul cititorului şi printr-un minimalism narativ, dar care se dovedeşte a fi la fel de suculent precum o poveste ramificată, cu multe personaje şi răsturnări de situaţie care să te ţină cu sufletul la gură. Autorul păstrează acurateţea informaţiilor jurnalistice, pe care însă le înşiră într-o succesiune de fapte mărunte ce ajung să creeze un efect puternic asupra cititorului, demn de un roman suprarealist. Astfel, Adrien Bosc te face să-l aşezi în galeria scriitorilor ce pot lua nişte detalii exacte din arhive, jurnale şi publicaţii, reuşind să le întoarcă pe toate părţile, să le privească din toate unghiurile până să le descopere elementul cu potenţial psihologic extravagant (fără a fi adeptul spectaculosului facil). Talentul său, ce poate deveni o amprentă literară, este acela de a găsi legătura dintre un detaliu biografic şi spiritul unei epoci, pe care o detectează cu intuiţia unui scriitor matur, deşi este abia la primul său roman, şi pe care o explorează într-un stil ce îl apropie de proza experimentală aflată la intersecţia mai multor stiluri şi genuri.

Editura Humanitas Fiction, 2017

Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viata, din Paris pana la Vama Veche

Adriana Gionea

May 1, 2017

Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viata, din Paris pana la Vama Veche

Te vei îndrăgosti de la primele rânduri de cartea Aurorei Liiceanu. Madlena are multe dintre calităţile unei lecturi care te ispiteşte. Îţi aminteşte cu nostalgie, umor şi erudiţie ghiduşă de frumuseţea prieteniei dintre oameni diferiţi, care vorbesc şi atunci când tac, privind marea. Te poartă în paradisurile artiştilor curajoşi. Îţi dă şi ţie curajul de a accepta că ai dreptul la acea libertate diferită de modelul impus de ceilalţi. Scoate din uitare poveşti cu personaje feminine ieşite din tiparele epocii lor, extravagante şi pregătite oricând să fie ele însele şi, mai presus de toate, reuşeşte să-ţi ofere noi surse de inspiraţie, dacă eşti pasionat de artă şi ai uitat să mai priveşti melancolia lubrică din picturile cu nuduri ale lui Jules Pascin şi să te laşi copleşit de verdele hipnotic din peisajele mediteraneene ale lui Hermine David.

Madlena este genul acela de carte pe care o savurezi în momente de răgaz, fie că le obţii de la o reverie care îţi aduce un orizont marin într-un oraş cotropit de betoane, fie că le petreci la cafeneaua boemă dintr-un colţ de Paris un pic mai pitit sau la Vama Veche adusă într-un prezent în care boemia adevărată începe în afara sezonului. O singură condiţie trebuie să îndeplineşti: să ai o imaginaţie suficient de bogată încât să te extragi din cotidianul egal pentru a trăi în aceste locuri – Paris şi Vama Veche, aşa cum erau odată. În Parisul în care nici o zi nu semănă cu alta, în care doar petrecerile se repetau şi în care şi-au trăit scandalos gloria artiştii care îşi visau deşănţat, iubeau cu patimă şi credeau cu inocenţa începătorului în visurile lor. În acea Vamă Veche cu pitorescul unui sat de pescari, mult mai liniştită, însă la fel de atractivă pentru nonconformiştii libertini.

Ai fi tentat să crezi că eşti invitat să vezi Parisul şi Vama Veche de altădată cu ochii minţii. Că totul se rezumă la voluptatea hipervizuală, la retina luată cu asalt de un dezmaţ care permite o fertilitate cromatică fără precedent. Şi, într-un fel, paginile îţi confirmă această primă impresie. În cartea scrisă de Aurora Liiceanu până şi mirosurile au ochi. La fel şi senzaţiile oferite de celelalte simţuri. Vezi în culori lumina orbitoare a ţărmului dobrogean, boarea trândavă ce se strecoară în curţile umbrite de smochini, briza sărată, nuanţele olfactive ascunse în anticariatele din Franţa, urmele de pigmenţi de pe salopeta unei pictoriţe îndrăzneţe şi mai ales timpul dilatat al după-amiezelor de vară pe malul mării, când prieteniile se pot suda cel mai bine în tăcerea comună şi emoţiile pot fi împărtăşite cel mai bine când este privit acelaşi orizont hipnotic, de câmp nisipos unit cu apa.

Amintirea madlenei iese din cartea lui Proust pentru a cutreiera prin labirintul memoriei involuntare, până ajunge să unească două poveşti ale unor femei libere, având gusturi exotice pentru limitele impuse de contemporanii lor. Înainte de a le afla preferinţele şi de a descoperi ce a făcut-o pe Aurora Liiceanu să le unească în povestea ei despre o prietenie ce sărbătoreşte alteritatea, curiozitatea şi fascinaţia pentru cei dornici să etaleze cu naturaleţe viziuni diferite asupra vieţii, feminităţii şi emancipării sexuale, trebuie să localizezi în timp acel altădată, ce pare a fi promisiunea unei oaze de fericire pierdute, însă regăsite mereu în memorie sau în imaginar.

Parisul de altădată era de fapt Parisul avangardei interbelice, acolo unde o pictoriţă mult prea îndrăzneaţă chiar şi pentru aşteptările boemei descătuşate s-a întâlnit cu un pictor la fel de curajos, dar care, în schimb, se plia perfect pe aşteptările contemporanilor dornici să-l aibă alături, să-i frecventeze atelierul unde petrecerile nu se mai terminau. Ea, pictoriţa, era cunoscută prin cartierele petrecăreţilor cu suflet de artist sub numele de Chrysis Jungbluth şi a rămas în memoria colectivă datorită picturii Orgie, readusă la viaţă cu semnificaţii profunde inedite de către scriitorul Jim Fergus în romanul său de succes Amintirea dragostei. El, poreclit şi Prinţul din Montparnasse, era Jules Pascin, pictorul femeilor din bordeluri, stabilimentele unde şi-au găsit menirea de artist al damnaţilor şi al vietii nocturne şi Toulouse Lautrec, şi Chrysis. Jules Pascin vrea să fugă de moştenirea burgheză a tatălui, un priceput negustor venit din Bulgaria în Bucureştiul interbelic. La fel şi ea, doar că modelul burghez din familia pictoriţei includea şi grija pentru aparenţe a unui tată cu prestanţă şi educaţie militară. Jules Pascin şi-a schimbat numele pentru a fi un parizian veritabil. Ea, Chrysis, a fost inspirată de numele unei faimoase curtezane din scandalosul roman Afrodita, scris de Pierre Louys, pe care l-a descoperit în biblioteca respectabilului ei tată.

Atmosfera din Parisul anilor nebuni este readusă în prezent la începutul cărţii pentru a demonstra forţa pe care o au lecturile asupra memoriei involuntare, declanşând nişte amintiri pierdute de cititor, după cum reuşeşte şi desertul lui Proust (a cărui reţetă include legende ce sunt legate tot de capriciile memoriei, prezentate de Aurora Liiceanu într-un capitol special). Romanul Amintirea dragostei este madlena literară, datorită întâlnirii dintre Pascin şi Chrysis Jungbluth, care îi aminteşte autoarei de cea mai bună prietenă. Te vei întreba, pe bună dreptate, cum s-a ajuns din tumultuosul Paris interbelic tocmai la Vama Veche, în anii în care nu era deloc paradisul frenetic al tinerilor liberi ci mai degrabă un sătuc de pescari, căutat de cei dornici să trândăvească la soare pe o plajă sălbatică. Ei bine, Jules a pictat o frumoasă aristocrată din familia Ghica, nimeni alta decât bunica lui Pusi.

**Portretul Dianei Ghica, realizat de Jules Pascin; sursa: www.hiroshima-museum.jp/en/collection/abroad**

Cine-i Pusi? O sculptoriţă nonconformistă, devenită o curiozitate pentru Aurora Liiceanu datorită modului ei de a privi existenţa. Dar Pusi este legată nu numai de Pascin, ci şi de Crysis Jungbluth, datorită unor similitudini. Au în comun trăsăturile psihologice ale unei femei ispititoare aflate înaintea epocii ei, talentul artistic, raportarea la propriul erotism, asumat fără vinovăţie, curajul încălcării unor norme rigide şi preferinţa pentru masculinitatea exotică. Pusi era sculptoriţă, trăia liber, fără a se sinchisi de rutina ce ameninţă viaţa oamenilor obişnuiţi, şi, la fel ca nonconformista Chrysis a fost sedusă de un bărbat şarmant cu piele de abanos, tot student la medicină, care i-a devenit şi soţ. Partenerul ales de Chrysis era din Martinica. Al lui Pusi, din Sudan.

Odată cu apariţia în scenă a captivantei Pusi (vei citi în savuroasele pagini de ce poate fi caracterizată astfel), laşi Parisul nebunesc şi te muţi la Vama Veche, aşa cum era odată. Sălbatică, liniştită, însă dornică de a fremăta sub amintirile oaspetilor fideli din timpul verii, ce savurau cu voluptate discuţiile degajate, dar cu miez consistent, despre felul în care un pictor percepe nuanţele corpurilor scufundate în peisajul marin, despre iubirile cu năbădăi, care sunt precum o furtună de vară, însă durează toată viaţa. Dacă amănuntele privind viaţa lui Chrysis alături de şarmantul din Martinica s-au pierdut în timp, cele strâns legate de relaţia lui Pusi cu sudanezul având corpul unui model şi acel amestec straniu dintre şiretenie şi inocenţă în priviri sunt expuse în culori neastâmpărate, dar într-o poveste în care detaliile picante sunt devoalate cu eleganţă. Duioşia, umorul şi ludicul ce oscilează între indiscreţia calculată şi spontaneitatea copilaroasă alcătuiesc un tablou seducător, în care nuanţele folosite de artiştii pierduţi pe tărâmuri exotice sunt aruncate pe fundalul peisajelor de Vama Veche sau ale Bucureştiului cenuşiu, din anii austerităţii socialiste.

Amintirea sculptoriţei Maria Cocea, devenită Pusi în cartea Aurorei Liiceanu, este de fapt un elogiu al prieteniei bazate pe fascinaţia unei femei faţă de altă femeie, total diferită de ea, de la care învaţă cum să privească adevărata esenţă a umanităţii – diversitatea. Pusi era întruchiparea artistei boeme. Sorbea viaţa fără teama de gura lumii. Se lăsa în voia plăcerilor şi nu se temea de imprevizibilul pe care îl întâmpina detaşat sau cu mult haz.

Diferenţa pe care o percepi când te compari cu altcineva, când te raportezi la altcineva se bazează pe criterii. Diferenţa pe care o percepeam eu nu avea criterii, era ceva adânc şi poate că impresia lăsată la începutul relaţiei noastre, acea improbabilitate, îmi dădea acest sentiment confuz că nu aveam nevoie de criterii.

În ochii unora, Pusi era leneşă, dezmăţată, fără pic de ruşine când se afişa cu ai ei copii mulatri într-o Românie tradiţionalistă, unde orice atracţie faţă de un străin era ţinta unor semnificaţii vulgare atribuite de cei din jur. Dar în amintirea Aurorei Liiceanu, Pusi era indispensabilă pentru a înţelege viaţa aşa cum e – imposibil de trăit urmând o reţetă fixă. Pusi nu dorea să lase chibzuinţa să-şi facă loc în viaţa ei, în modul de a se raporta la maternitate, sau, mai bine zis, ceea ce ar fi înţeles ceilalţi prin chibzuinţă. Ea capta farmecul clipei, toată acea frumuseţe neîngrădită de canoane. Era degajată, spontană şi languroasă precum odaliscele din picturile romantice. Ascundea o paletă generoasă de nuanţe afective, care faceau din ea când boema fatală, a cărei prezenţă devenea centrul de interes al petrecerilor ţinute de colegii artişti, când o copilă răzvratită, care ştia cum să-i facă pe ceilalţi să-i ierte ieşirile. Nu-şi refuza nici o experienţă senzuală. Oferea astfel o preţioasă lecţie de asumare a libertăţii feminine şi de convieţuire savuroasă cu ambiguitatea, cu propriile alegeri scandaloase, cu tot ce nu putea fi controlat prin impunerea unor şabloane morale.

Cu timpul, am admirat la ea toleranţa faţă de amestec, de ambiguitate, indecizia dusă până la nepăsare, faptul că lua lucrurile aşa cum veneau şi tot cu timpul am renunţat să văd lucrurile în alb şi negru.

Deşi Madlena se încrie mai degrabă în categoria unui volum de memorii, are intensitatea şi magnetismul unui roman cu personalităţi impetuoase, în care se deschid ferestre ce te poartă dintr-un secol în altul. Din Parisul emancipatelor nimereşti la Vama Veche, acea Vamă Veche a pictorilor visători, apoi în Bucureştiul interbelic unde femeile din familia lui Pusi emanau strălucirea mondenelor adulate în cărţile scrise de Fitzgerald. Talentul de povestitoare mucalită demonstrat de Aurora Liiceanu, dar şi modul în care te face să priveşti o femeie captivantă prin ochii prietenei ei diferite, care ajunge să îşi redefinească propria feminitate, îţi oferă acea lectură stranie atribuită unui roman în care memoria devine adevăratul personaj.

Madlena este o carte despre o prietenie feminină în care amintirile curg într-un ritm introspectiv, dar fără acea lentoare obositoare pentru cititorul actual. Vocea Aurorei Liiceanu are umor şi nostalgie luminoasă. Modul în care pune cap la cap toate piesele memoriei involuntare, apoi le îmbină armonios cu trimiterile erudite în pasaje picturale, îţi oferă bucuria acelei scriituri magnetice găsite în romanele interbelice sau în cele actuale, care sondează conştiinţa personajelor explorând universul feminin ce spulberă barajele prejudecăţilor.

Citeşte şi Amintirea dragostei – Orgie şi artă în povestea unei pictoriţe uitate din Parisul interbelic

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalităţii

Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalitatii

Asteptandu-l pe Bojangles – Viata este un dezmat al imaginatiei

Adriana Gionea

April 29, 2017

Asteptandu-l pe Bojangles – Viata este un dezmat al imaginatiei

Mister Bojangles devine piesa de suflet a unui cuplu de nebuni frumoşi care se aruncă în viaţă nesăbuit şi fac din clipele banale o fantezie sclipitoare. Dansează în propria lume, unde realitatea decuplată de la rutina celor din jur face piruete riscante pe marginea prăpastiei. Dar partenerilor nu le pasă de cădere şi mai iau o gură de şampanie sau de cocktail cu nume slav şi îşi continuă banchetul fantasmagoric în timpul căruia se aud ecourile petrecerilor din anii nebuni ai Parisului, se preling miresmele de pe coasta Spaniei şi se perindă tot felul de prezenţe care mai de care mai ieşite din comun. Astfel înţelege Olivier Bourdeaut să omagieze cu fast acel farmec pierdut al decadenţilor sentimentali puşi pe şotii la orice vârstă, consideraţi săriţi de pe fix din cauza apetitului exagerat pentru viaţa imposibil de trăit în afara unui huzur estetic gata să refuze orice capitulare în faţa banalului şi a responsabilităţilor de zi cu zi.

Una dintre cărţile anului 2015 în Franţa şi un debut peste care a plouat cu premii, Aşteptându-l pe Bojangles te va fermeca de la primele rânduri. N-o vei mai lăsa din mână şi îi vei sorbi fiecare pagină cu plăcerea oferită de un cocktail ghiduş în care s-au îmbinat stranietatea, comicul, drama sfâşietoare, melancolia strălucitoare precum o rochie chic din alte vremuri, ale cărei paiete sclipesc în ritmul mişcărilor fluide pe muzica Ninei Simone, şi excentricitatea unei familii ce pare desprinsă dintr-un mit contemporan, în care lumea ce aminteşte de atmosfera din romanul Spuma zilelor de Boris Vian este vizitată de ciudaţii simpatici din filmele lui Wes Anderson.

Povestea se desfăşoară tandru şi năucitor precum acrobaţiile insolite ale unui cuplu excentric văzut prin ochii fiului ajuns la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă. Inadaptabilitatea părinţilor devine pentru el simbolul unui protest împotriva existenţei cenuşii, iar diagnosticul psihiatric este înlocuit de un tablou suprarealist al poftei de viaţă, de acea viaţă care nu poate fi respiraiă fara muzică, dans, frenezie, vizitele prietenilor creativi sau euforia stârnită de ciocnirea senzaţiilor descătuşate. Unde alţii văd isterie, manifestări din spectrul bipolar şi alte simptome alarmante, protagoniştii romanului văd numai exotism seducător, libertatea imaginaţiei şi nevinovate escapade cu destinaţii estetice.

Olivier Bourdeaut face parte din categoria aparte a scriitorilor pentru care verosimilul ajunge să pervertească nemilos imaginarul şi să vulgarizeze menirea unui povestitor. El şi-a propus o îndepărtare a cititorului de realitatea de zi cu zi, tocmai pentru a-l face să devină şi mai conştient de latura estetică a vieţii cotidiene acoperite mereu în cenuşiul sufocant atunci când sunt uitate bucuriile mărunte şi extraordinarul din banal, care alcătuiesc în lumea personajelor o coregrafie zurlie.

Povestea familiei din acest roman delicios pentru cititorii nonconformişti s-ar fi putut preface într-o succesiune aberantă de bizarerii desprinse dintr-un experiment oniric-suprarealist, din care să nu mai înţelegi nimic dacă nu ţi-au mai trecut prin mână Boris Vian sau interbelicii avangardişti. Familia este compusă din trei personaje care te intrigă prin apetitul lor pentru gesturi şi comportamente excentrice şi te înduioşează printr-o disponibilitate afectivă la rândul ei ieşită din comun.

Mama, o femeie înzestrată cu şarmul unei mondene din anii ’20, este o petrecăreaţă ispititoare şi hipersentimentală, care îşi etalează gusturile extravagante, coafura cu pene şi disponibilitatea pentru acea unică iubire devoratoare pentru bietul partener naiv prins în mreje. Ea îşi alege drept animal de companie un cocor pitic din Asia Centrală, pe care îl strigă Domnişoara Superfluă şi îl ia cu ea peste tot, chiar şi atunci când merge la cumpărături, folosind o zgardă cu perle, spre stupefacţia celor din jur, consideraţi nişte barbari fără pic de gust sau imaginaţie. Tatăl, un bărbat devenit captivul acestei femei, de care se simte iremediabil vrăjit, îşi petrece zilele încercând să scrie un roman care să fie acceptat de edituri, dar şi gândurile secrete despre dependenţa emoţională faţă de această femeie cu gesturi teatrale demne de o divă ravisantă precum un păun. Când nu scrie, se implică în organizarea petrecerilor de la vila cât un palat din Spania, prin care nevasta lui vrea să marcheze anual înflorirea migdalilor admiraţi de pe terasă, în timp ce dansează pe acordurile piesei Mister Bojangles în varianta Ninei Simone. Băiatul lor, devenit martorul fastului domestic ajuns la apogeu, apoi al decăderii deloc lipsite de strălucire, îi uimeşte la rândul său pe cei din jur, mai ales pe colegi şi pe învăţătoare, atunci când le povesteşte că tatăl lui îşi câştigă pâinea vânând muşte cu harponul.

Iată o familie sărita de pe fix, care s-a izolat în propria lume, îţi vine să zici după ce ajungi să citeşti primele rânduri. Şi, totuşi, raţiumea de a fi a personajelor este una cât se poate de normală – celebrarea vieţii fragmentate în clipe strălucitoare. O viaţă care pentru ei, dar mai ales pentru mamă, nu are voie să fie altceva decât un festin de himere pulverizate ca nişte artificii peste anumite detalii palpabile precum vestimentaţia elaborată şi decorurile fanteziste care transformă cotidianul într-o petrecere neîntreruptă, într-o gală a imaginarului fără limite.

Aşa cum oamenii consideraţi de societate normali îşi asumă responsabilitaţi pe care le împart în ritualuri zilnice angrenate în rutină, tot aşa familia din centrul romanului şi-a stabilit propriul ritm repetitiv, dar a preferat să îi dea culoare şi să facă din fiecare zi un spectacol memorabil, considerat de unii delirant şi burlesc. Pentru aceste personaje, doar cinele sofisticate ce abundă în amănunte insolite, hedonismul estetizat şi petrecerile au voie să alcătuiască rutina, să fie nişte evenimente constante, să facă parte din ritmul cotidian, al reperelor fixe.

Cu fiecare pagină îţi este confirmată impresia că ai de-a face mai mult cu un exerciţiu reuşit de prefacere a cotidianului într-o fantezie seducătoare. Autorul îţi va însenina o zi ternă printr-o lectură precum o petrecere într-o gradină de vară, cu lumini hipnotice, gata să-i transforme pe cei din jur în prezenţe ireale, în timp ce siluetele acestora se strecoară disctret pe lângă tine în ritmul unui mix de compoziţii muzicale de o frumuseţe nelumească, prin care bucuria şi tristeţea se varsă una într-alta.

Olivier Bourdeaut a creat nişte personaje caracterizate de genul acela de excentricitate adorabilă, candidă, sub care se ascunde fragilitatea visătorului marginalizat, inadaptat. Ţi se lipesc de suflet şi ai vrea să le închizi într-o bulă securizantă, pentru a le păstra nelumescul duios, pentru a le putea admira ori de câte ori ai nevoie să găseşti o ieşire din banalul unui cotidian tern şi aplatizant. Însă femeia-spectacol în jurul căreia gravitează întreaga poftă de viaţă a personajelor ajunge, fără voia ei, să spargă această bulă a huzurului infinit, după ce ea însăşi a creat-o şi a întreţinut-o prin idei trăznite. Din acest moment, fiul şi tatăl, cei doi martori ai declinului la fel de extravagant, oferă o confesiune devenită încă o pledoarie pentru farmecul existenţei cunoscut doar de cei care au curajul de a fi ei înşişi, într-o lume în care visătorii sunt nişte ţăcaniţi marginalizaţi. Schimbările provocate de mamă seamănă cu alungarea din paradisul unde vocea Ninei Simone cântă neîntrerupt imnul acestor visători, însă căderea este sublimă, luând forma unui dans în care bucuria provocată de regăsirea sufletului pereche, tristeţea şi nostalgia dau o reprezentaţie de neuitat într-o noapte de vară petrecută într-un oraş pitoresc înconjurat de livezi de portocali. Timpul încremeneşte în acestă ultima clipă de fericire suspendată, pentru care nesăbuiţii renunţă la tot.

Watch this video on YouTube

LYTE video

Oricât de mult ţi-ar pune la încercare limitele în faţa imaginarului dezlănţuit, acest roman îţi oferă ingredientele reconfortante găsite într-o poveste de iubire al cărei farmec se regăseşte în dorinţa autorului de a-şi plasa toate personajele într-o lume în care toate reperele realităţii sunt întoarse pe dos. Olivier Bourdeaut a câştigat un pariu riscant pentru un debutant. A reuşit să gestioneze toate acele detalii capricioase ale unui roman ce seamănă cu un basm suprarealist, în care burlescul, satira cu tentă carnavalescă, drama şi escapismul halucinant sunt prezentate cu degajarea celui ce le ia în serios, astfel încât să nu ţi se pară nicicum ridicole. Autorul îţi livrează sigur pe sine o poveste precum un mit cu efect magnetizant, în care totul sfidează logica, însă respectă acea veche dorinţă a cititorului – de a evada, rămânând în acelaşi timp faţă-n faţă cu lumea, cu el însuşi. De fapt, personajele sale privesc realitatea fără teamă, dar înlocuiesc luciditatea apăsătoare cu genul de umor îndreptat împotriva celor pentru care normalitatea este o înşiruire de clişee sufocante.

Editura Nemira, 2017

Scorpia – Aparentele insala

Adriana Gionea

April 26, 2017

Scorpia este al treilea roman din proiectul Hogarth Shakespeare, adus şi în România de Humanitas Fiction. În colecţia Raftul Denisei vor aparea toate romanele scriitorilor contemporani invitaţi de editura Hogarth să îl omagieze pe marele dramaturg prin revizitări nonconformiste ale pieselor sale celebre. Jeanette Winterson (Poveste de iarnă), Howard Jacobson (Neguţătorul din Veneţia), Anne Tyler (Îmblânzirea scorpiei), Margaret Atwood (Furtuna), Tracy Chevalier (Othello), Edward St Aubyn (Regele Lear), Jo Nesbǿ (Macbeth) şi Gillian Flynn (Hamlet) vor ancora tipologiile umane şi temele din teatrul elisabetan în zilele noastre, scoţând la suprafaţă problemele societăţii actuale.

Dacă Jeanette Winterson a propus o viziune sfâşietoare şi totodată candidă precum o reverie poetic-onirică vindecătoare asupra dramelor şi geloziilor din Poveste de iarnă, prin romanul O paranteză în timp, iar Howard Jacobson ţi-a amintit cât de bine se pot îmbina umorul evreiesc, satira erudită şi temele spinoase precum intoleranţa în replica dată piesei Neguţătorul din Veneţia prin romanul Shylock este numele meu, i-a venit rândul lui Anne Tyler, apreciată datorită privirii pătrunzatoare îndreptate spre societatea nord-americană, să îşi aleagă o nestemată shakespeariană apoi să o şlefuiască în stilul propriu. În romanul ei reia tema din Îmblânzirea scorpiei, alegând pentru rolul bărbatului perseverent un tânăr înzestat din Est, ce vrea o viză prin căsătoria aranjată, pentru a păcăli vigilenţa angajaţilor de la Imigrari. Îmbunarea femeii încăpăţânate ia o turnură năstruşnică, plină de ironia înţepătoare contracarată de nişte dialoguri duioase, ce amintesc de farmecul iubirilor din comediile romantice de calitate, pigmentate de umorul satiric.

Contrar aşteptărilor create de titlu, nu te trezeşti cu o femeie afurisită, insuportabilă, odată ce deschizi acest roman. Dimpotrivă, mai că i-ai plânge de milă acestei scorpii singuratice, al cărei devotament faţă de ai săi aminteşte de sacrificiile unei eroine din Anglia lui Jane Austen sau a surorilor Bronte. Kate Battista, care ar fi trebuit să fie varianta modernă a îndărătnicei eroine shakespeariene, poate fi considerată o adevărată comoară pentru oricine şi-ar dori să-şi trăiască viaţa, să-şi urmeze pasiunile sau să se adâncească nestingherit în activităţi savante fără a-şi pierde vremea cu treburile mărunte sâcâitoare ale vieţii de zi cu zi. Gata să renunţe la propriile-i planuri pentru a se ocupa de îndeplinirea activităţilor imposibil de amânat, dar secundare pentru un tată devenit un savant lunatic, pe punctul de a face descoperirea carierei sale şi, de ce nu, a secolului, şi de sora ajunsă la vârsta capcanelor greu de evitat – adolescenţa – scorpia Kate ar putea simboliza varianta contemporană a martirei stafidite pe altarul familiei ingrate.

Înzestrată cu puterea de muncă dublată de perseverenţă, cu o minte ascuţită şi cu acel talent de a-şi suprima revolta specifică surorii mai mari nevoite să preia atribuţiile mamei decedate, devenind un părinte grjuliu nu doar pentru sora ei în vârstă de cincisprezece ani, cât şi pentru tatăl zăvorât în laboratorul său, unde încearcă să le dea de cap provocărilor lansate de bolile autoimune, Kate este captiva obligată să ducă în spinare corvoada muncilor gospodăreşti când altele ajunse la vârsta ei îşi pot permite luxul de a amâna ziua curăţeniei, şi să verifice dacă toate declaraţiile fiscale au fost completate la timp, pentru a nu-l perturba pe genialul ei tată cu astfel de nimicuri. Face slalom cu brio printre amănuntele iritante ale rutinei cotidiene şi îşi mai găseşte timp să o ţină în frâu pe îndrăzneaţa ei soră, pe nume Bunny, o adolescentă mai degrabă atrăgătoare decât spirituală, dar suficient de înzestrată pentru a descoperi cum să înşele vigilenţa unor adulţi, mai puţin a lui Kate, conştientă de succesul precoce al surorii ei în rândul celor de sex opus, ce o pot implica în situaţii riscante.

Kate nu numai că este (fără voia ei) o gospodină desăvârşită, ci şi o femeie ce i-ar fi putut călca pe urme tatălui ei sau care ar fi putut avea o carieră universitară de invidiat dacă în studenţie nu i-ar fi arătat unui profesor cât de mărginit era. Conflictul de idei a dus la exmatricularea ei şi la refuzul de a se încrie la o altă universitate, care să o merite. Ajunsă la 29 de ani, izolată de cele de vârsta ei din pricina refuzului de a se adapta la cerinţele privind exibarea feminităţii aşa cum o percep cei din jur şi la convenţiile falsităţii considerate drept o dovadă a sociabilităţii, tactului şi diplomaţiei, protagonista caracterizată de expresia Ce-i în guşă, şi-n căpuşă îşi reduce orizontul la grădinărit (este pasionată de botanică), la supravegherea cu ochi ageri a mezinei ghiduşe, la jobul de asistent al educătoarelor unei grădiniţe, care îi amestec mereu că poate fi concediată dacă le mai răspunde ironic unor părinţi consideraţi de ea absurzi sau prăpăştioşi, deşi prichindeii neastâmpăraţi o adoră, unii promiţându-i că o vor lua de nevastă când vor creşte mari, şi la drumurile dintre bucătăria casei şi laboratorul tatălui ei ce se preface mereu că-şi uită prânzul doar pentru a face pe Kate să i-l aducă astfel încât să îl remarce în sfârşit pe asistentul său.

Renunţând mult prea devreme la tumultul vieţii sociale promiţătoare, care i-ar fi putut pune în valoare calităţile de femeie independentă, plină de umor, inteligentă, descurcareaţă, neîmblânzită de regulile ipocriziei confundate cu politeţea, şi prea ocupată cu activităţile de menajeră pentru propria familie în anii în care altele ajunse la vârsta ei se desprind brutal de spaţiul parental, tratând cu lejeritate pretenţiile demodate ale rudelor, Kate riscă să îşi vadă existenţa de femeie cu minte ageră consumată în slujba altora, de parcă ar fi o fată bătrână acrită, din secolele trecute. Neîncrezătoare în feminitatea ei, mereu critică precum o pisăloagă ţâfnoasă la adresa lui Bunny, sora ei mult mai abilă în relaţiile sociale, şi lipsită de orice interes comun tinerelor de vârsta ei, Kate ar fi fost candidata perfectă la nefericirea unei neadaptate, a femeii sensibile neînţelese, ascunse într-o carapace aspră, condamnate să poarte pe umeri complexul ratării, al vieţii irosite pentru confortul familiei în detrimentul propriilor aspiraţii. Ar fi trăit probabil cu apăsările sufocante şi cu frustrările celei ce ar fi putut dărui multe oamenilor din jur pentru care a devenit invizibilă, cu excepţia momentelor în care ar fi fost ţinta unor etichetări deloc măgulitoare venite din partea celor ce o consideră îmbătrânită înainte de vreme, ursuză, lipsită de feminitate şi nesuferită. Dar apariţia lui Piotr, un imigrant genial, devenit asistentul fidel şi indispensabil al tatălui ei o face să se privească altfel şi să îşi schimbe priorităţile. Începe să îşi reanalizeze defectele atribuite mai mult de ea însăşi, transformându-le în calităţi datorită modului în care le percepe asistentul preferat al tatălui ei.

Piotr este împins de tatăl lui Kate, un cercetător cam aerian, să o ia de nevastă. Nu statutul ei de fată bătrână îl sperie, mai ales că îi este mai comod să o ştie pe ea la cârma familiei, mereu disponibilă când este nevoie de o servitoare, ci teama de a pierde un ajutor preţios în laborator. Lui Piotr îi expiră viza, iar o căsătorie îi poate facilita obţinerea actelor necesare şederii sale prelungite în Statele Unite. Kate este santajată emoţional pentru a fi sacrificată iar, de data aceasta în numele progresului, neînţeles de zeloşii birocraţi de la Imigrari. Vei asista astfel la rostagoliri neaşteptate ale planurilor şi la nişte dialoguri simpatice şi pline de comicul involuntar generat nu numai de acele diferenţe culturale dintre Kate şi Piotr sau de accentul slav al acestuia, datorită căruia fiecare cuvânt banal şi replică dată causticei logodnice devin spumoase prin contrastul dintre ironia ei ursuză şi calmul lui senin, ci şi de modul în care Piotr îi răstălmăceşte replicile, transformându-i fiecare trăsătură iritantă într-o calitate. Piotr vede în Kate o femeie independentă, spontană, plină de umor şi descurcăreaţă, spre deosebire de cei apropiaţi, care văd mai degrabă lipsa politeţii, a tactului necesar avansării în carieră, incapacitatea de a se deschide spre legăturile sociale şi de a-şi pune în valoare feminitatea.

În ochii lui Piotr, Kate nu mai este o femeie nesuferită, lipsită de graţie şi de interes faţă de trucurile necesare flirtului. Replicile acide, sinceritatea incomodă şi tonul descurajant pentru eventualii pretendenţi, alăturate unei generoase podoabe capilare de culoarea abanosului, îl determină să o declare frumoasă precum o impetuoasă dansatoare de flamenco. Toate încercările unui fals logodnic de a i se baga pe sub piele vor fi sarea şi piperul acestui roman.

Sub interpretarea modernă oferită piesei shakespeariene detectezi o satiră usturătoare legată de societatea care încă mai permite supravieţuirea prejudecăţilor legate de relaţia dintre feminitate şi confirmarea ei în comunitate prin căsătoria devenită proba succesului şi dovada că tânăra intgeligentă posedă şi talentul de a se face dezirabilă. Pe lângă satiră, descoperi o abordare empatică a unor teme valabile în orice secol, precum teama de singurătate, conflictul dintre generaţii, rivalitatea dintre surori, apartenenţa şi conştientizarea dureroasă a inadecvării.

Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda romanul de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Editura Humanitas Fiction, 2017

Vezi mai multe

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Citeşte şi Amintirea dragostei – Orgie şi artă în povestea unei pictoriţe uitate din Parisul interbelic

Ultimele articole