Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 50

Editor's pick

Ultimele

Firmanul orb – Ispitire, putere si damnare in Imperiul Otoman

Adriana Gionea
-
0
Firmanul orb – Ispitire, putere si damnare in Imperiul Otoman

În Firmanul orb găseşti poate cele mai senzuale, poetice, terifiante şi lucide scrieri ale lui Ismail Kadare.

Între timpul istoric şi timpul clandestin al celor învinşi, ce are propria curgere, Ismail Kadare prelinge printr-o coregrafie bizară personaje volatile şi personalităţi reale ce au zguduit un imperiu. Realismul magic adaptat la spaţiul balcanic primeşte o infuzie de mit halucinant, închegat din prezenţe fantomatice gata să bântuie conştiinţa celor însetaţi de putere în timpul Imperiului Otoman şi din reveriile de o stranietate mai densă ca niciodată, în care se amestecă voluptatea şi închipuirile tenebroase cu maziliri şi capete căzute în dizgraţie peste noapte.

Inspirate de gloria şi decăderea universului otoman şi pregătite să ofere o satiră mascată la adresa Albaniei moderne sugrumate de tiranie, cele cinci povestiri din acest volum te cuceresc prin tot ce are Orientul imaginar mai bun pentru a-ţi stârni simţurile şi a-ţi da palpitaţii: erotismul vizual, pitorescul feminin senzual, personaje memorabile prin dimensiunile pe care le iau patimile, temerile, nedreptatea, setea de putere şi tâlcurile ce decurg din tragediile celor ispitiţi de ea. Cele cinci povestiri au consisitenţa unui roman şi a unei ţesături complicate şi te uimesc prin jocurile de lumini şi umbre specifice unui tablou flamand îmbogăţit cu abundenţa detaliilor dintr-o pictură a lui Delacroix. Totul este luxuriant în aceste compoziţii: pofta de parvenire, dorinţa, efectele fricii, teama de moarte devoalată prin fantasmele macabre, scenele din harem învăluite în ambiguitatea unei incursiuni voyeuriste la graniţa cu oniricul. Senzualitatea se revarsă peste morbid şi fetid, iar tenebrosul primeşte zvâcnirile hulpave ale carnalului, încât nu vei mai şti dacă trebuie să te sperii, sau nu, la întâlnirea cu scenele întunecate.

Aşa cum a demonstrat-o în romane precum Cina blestemată sau Firida Ruşinii (roman din care găseşti multe ecouri în aceste povestiri), Ismail Kadare are priceperea naratorului care ştie să te ancoreze în realitatea unei epoci apoi să îţi devieze călătoria spre irealul din cotlonul ferit al unui conac otoman ridicat la margine de imperiu, unde mişună tot felul de umbre sinistre şi de legende care îţi dau fiori pe măsură ce sporesc plăcerea lecturii. Povestirile sale au farmecul atemporal al unei legende pe care o savurezi înfruptându-te cu poftă, dar şi cu teamă, şi iţele încurcate ale unui roman istoric despre decăderea unei lumi. Indiferent de subiect, aceste povestiri au în comun turnura fantasmagorică pe care o ia meditaţia asupra zădărniciei înavuţirii şi a puterii, asupra popoarelor mici zdrobite de imperii sau asupra vanităţii unor dregători mărunţi care vor să-şi imite stăpânii asupritori. În loc să tulbure apele, această deviere spre realismul magic sporeşte adâncimea cutremurătoare a pildelor.

Subiectele povestirilor nu sunt noi. Regăseşti cronica unei familii peste care năvăleşte misterul pus pe seama necuratului din lanţul transgeneraţional ce ascunde secrete murdare şi crime (Neamul Hankonaţilor), întâlneşti aceiaşi birocraţi otomani obsedaţi de comploturi şi de pierderea capului (Adio trecutului), îţi îngheaţă sângele în vine acelaşi malefic dublat de absurdul sângeros al tiraniei (Firmanul orb) şi aceleaşi preocupări pentru efectele nefaste ale primitivismului oriental, manifestat prin superstiţii ce iau nişte dimensiuni demonice peste care se proiectează temerile despotului balcanic pregătit să infrunte o forţă invizibilă, venită de nicăieri, pentru a-i aduce sfârşitul ca oricărui alt supus de rând (Furtul somnului imperial).

Deşi temele sunt arhicunoscute pentru cititorii fideli ai lui Ismail Kadare, modul în care sunt maturate prin acel realism magic şlefuit în stilul unui povestitor din Orientul balcanic pregătit să trezească luciditatea prin forţa imaginarului îi va face pe mulţi cititori să afirme că au parcurs o lectură în care straniul este mult mai dezlănţuit decât în altele scrise de autorul albanez. Ba mai mult, se vor încumeta să spună că toate aceste povestiri le-au oferit nişte emoţii şi gânduri aparte, de parcă o forţă i-a răvăşit, i-a aspirat din prorpia realitate şi a aruncat în lumea personajelor.

Toate coordonatele universului albanez şi otoman sunt mai intense. Vei descoperi unele dintre cele mai frumoase pagini dedicate relaţiei dintre un arhitect şi capodopera Sfânta Sofia după cucerirea Constantinopolului de către sultan. Vei fi cutremurat până în măduva oaselor de parabola înspăimântătoare despre forţa de neoprit a tiraniei întreţinute de complicitatea colectivă şi vei fi uimit de graniţa subţire dintre frumuseţe şi hidoşenie, dintre lascivitatea acoperită de lirism şi grotescul degajat de groază.

Firmanul orb (re)confirmă două mari calităţi ale lui Ismail Kadare. Una este legată de înţelegerea sofisticată a mecanismului politic otoman şi a tuturor acelor extreme şi contradictii estetice din care a fost plămădit universul oriental. Cealaltă este legată de modul în care poate reda timpul balcanicului, care începe de fapt în atemporalul întreţinut pentru a masca secrete sau fapte crude şi ajunge să asimileze calendarul istoric prin care se încearcă menţinerea unei certitudini obiective. Modul în care Ismail Kadare poate împăca timpul legendelor cu dimensiunea realului confirmat de sursele istorice ajunge să capete în acest volum rolul elemnetului care înteţeşte puterea unei poveşti care să te ţină cu sufletul la gură printr-o perpetuă oscilaţie între o realitate confirmată de istorici şi acel ireal plin de supans care vrea să înhaţe cotidianul.

Firmanul orbEditura Humanitas Fiction, 2017

Shylock este numele meu – Dragostea de tata, onoarea fiicei si iubitul strain de neam, intre Venetia imaginata de Shakespeare si Anglia inaltei societati din zilele noastre

Adriana Gionea
-
1
Shylock este numele meu – Dragostea de tata, onoarea fiicei si iubitul strain de neam, intre Venetia imaginata de Shakespeare si Anglia inaltei societati din zilele noastre

If you prick us, do we not bleed? If you tickle us, do we not laugh? If you poison us, do we not die? Sunt nişte cuvinte pe cât de fireşti, pe atât de greu de adoptat în situaţiile în care alteritatea devine cutia spaimelor ce năvălesc precum un puhoi în imaginarul colectiv. Datorită lor, Neguţătorul din Veneţia a devenit un simbol al luptei împotriva intoleranţei.

Probabil că în ziua în care a fost invitat să li se alăture unor mari autori contemporani (printre care Jeanette Winterson, Margaret Atwood sau Tracy Chevalier) pentru a duce la bun sfârsit proiectul editorial Hogarth Shakespeare, hâtrul sfredelitor Howard Jacobson din neamul lui Shylock s-a gândit că, în era în care firescul compasiunii poate trece drept sentimentalism desuet, mai potrivit pentru elogiul adus alterităţii atât de vitale ar fi de fapt umorul, chiar şi în varianta lui acidă, iconoclastă, incomodă. O condiţie: să fie numai acel umor pe care doar un evreu îl poate oferi unui neevreu, pentru a-i stârni simpatia- amar când ar trebui să te scoată din marile drame şi exploziv când ar trebui să-i cedeze locul rezervat sobrietăţii în faţa lucrurilor sfinte.

Abordarea contemporană a piesei Neguţătorul din Veneţia – sub forma romanului Shylock este numele meu – întăreşte două stereotipuri asociate evreilor – umorul, unic în lume, fără de care se spune că s-ar fi sufocat, şi tendinţa de a căuta şi formula învăţături care să devină universal valabile, astfel încât să plece de la ei către toţi oamenii pământului, care vor să caute adevărul. În acest roman, Shylock şi Strulovitch, doi evrei, care se întâlnesc într-un cimitir şi apoi leagă o prietenie insolită, ajung să ofere nişte replici legate de familie care pot concura cu Decalogul, oriunde în lume, indiferent de religia celui ce vrea să îi asculte. De data aceasta, la baza lui este dragostea de tată sau, mai bine zis, efectele ei, spaimele ce decurg din ea şi modul în care închipuirile alarmiste ale tatălui care simte că îşi pierde fiica, devenită o razvrătită de nerecunoscut, pot distorsiona realitatea. Dacă unii bărbaţi îşi mai pot ierta câte o abatere de la cele zece porunci, nu este chip să îşi ierte lipsa vigilenţei în relaţiile cu fiicele despre care vor să creadă că au luat-o pe căi greşite.

Toleranţii ar spune că există un singur Dumnezeu, acelaşi pentru toată lumea, indiferent de limba şi confesiunea fiecărui credincios. Strulovitch, unul dintre cei mai buni colecţionari şi negustori din lumea artei, şi noul său prieten, Shylock, mai degrabă un risipitor ghinionist decât un colecţionar de succes, îţi dau de înteles că până să ajungă la concluzia armoniei religioase întru unicitatea lui Dumnezeu, oamenii se dumiresc în privinţa unei griji care îi uneşte pe toţi bărbaţii deveniţi taţi de fete, mai puternic decât un demiurg: frica de a nu vedea onoarea fiicei duse în derizoriu, terfelită ca poliţă costisitoare plătită de cei ce îi duşmănesc, dar ţintesc femeile dragi lor.

Fiica, prin care se duce mai departe legământul (şi câte semnificaţii culturale va căpăta acest legământ în roman!), care asigură continuitatea în absenţa urmaşului de gen masculin, care devine garantul onoarei, dar şi ţinta ispitelor unor neaveniţi. Fiecare are o astfel de fiică ademenitoare. A lui Shylock (Jessica) evadează luând cu ea şi inelul ce îi amintea acestuia de Leah, soţia care l-a lăsat singur pe lume, o lume ce l-a deposedat şi de fiică. A lui Strulovitch (Beatrice) nu avea ceva mai bun de făcut decât să se încurce la (doar) 16 ani cu un fotbalist ce avea câteva divorţuri la activ (şi preferinţa, recunoscută, pentru evreice) dar şi neinspirata decizie de a imita salutul nazist după înscrierea unui gol, aşa cum văzuse la cineva din lumea bună (unii spun că de vină ar fi fost mimetismul lipsit de cunoaşterea semnificaţiei avute de acel gest, alţii se îndoiesc de naivitatea lui).

După cum piesele şi personajele lui Shakespeare au supravieţuit timpului şi inovaţiilor, luând forma unor probleme contemporane sau tipologii umane ce îşi păstrează substratul, schimbându-şi doar măştile, tot aşa problemele celor doi taţi părăsiţi (ei spun trădaţi) de fiicele ce şi-au luat pe furiş tălpăşiţa pentru a fi alături de un bărbat străin de neam rămân încă valabile în zilele noastre. Şi nu pentru că taţii evrei din familiile bune ar fi nişte suspiciosi în faţa străinilor şi retrograzi în faţa modernităţii, după cum pretind xenofobii. De fapt, drama celor doi evrei din acest roman este una întâlnită în toate culturile şi este strâns legată de nişte subiecte importante şi dureroase: teama de abandon, invalidarea credinţei unui tată de către fiica aflată la vârsta capcanelor, amnezia culturală, diluarea identităţii care a dus la supravieţuirea psihologică a celor deveniţi o ţintă a psihozei colective, din care stima de sine şi demnitatea riscă să iasă mutilate, sau permanentul conflict cu sine şi cu propria conştiinţă al celor ce au luat asupra lor încercarea de a întelege lumea, istoria civilizaţiei şi sursa răului.

Shylock şi Strulovitch privesc pierderile, dispreţul nemeritat, propriile greşeli şi neghobii comise din prea multă iubire sau demonizarea evreicităţii cu acea doză de umor cel puţin egală cu aceea a lucidităţii. Din replicile lor, una mai spumoasă (dar şi zguduitoare) decât precedenta, pescuieşti nişte concluzii satirice, autoironice şi erudit-mucalite cât să îţi alimenteze pofta de umor inteligent pentru zece vieţi de acum în colo. Fiecare îşi duce povara secolelor de prigoniri şi umiliri cum ştie mai bine. Strulovitch se dă cosmopolit, face acte de caritate, participă activ la întrunirile din lumea artistică a Triunghiului de Aur, cea mai râvnită zona de pe harta agenţilor imobiliar britanici, nu respectă precum un habotnic dogma sau obiceiurile învechite şi acceptă imixtiunea culturii străine, dar n-ar concepe nici în ruptul capului  să-şi dea fiica unui neevreu. Are un legământ de respectat, iar din expunerea acestui legământ înţelegi mai multe nu doar despre identitatea unui evreu, ci şi despre tine, despre modul în care alegi simbolurile care să îţi permită continuitatea (dacă nu identitară), măcar psihologică.

Dacă te-ai temut vreodată să pui anumite întrebări legate de miturile ce îi demonizează pe evrei în inconştientul colectiv al celorlalţi, dar ţi-a fost frică să le formulezi pentru a nu fi criticat, ei bine, cei doi evrei din acest roman îşi asumă riscul şi pentru tine. Dau glas celor mai întunecate prejudecăţi şi legende puse pe seama lor. Râd şi de ignoranţi, dar parcă mult mai mult de propriile temeri şi limite. Îşi recunosc exagerările, dar oscilează între a se autoflagela prin vorbe grele devenite autoironii sofisticate şi a-şi găsi o scuză (anemică, să nu fie acuzaţi iaraşi de autovictimizare) în tragedia începută cu secole în urmă. Pentru a le alimenta gâlceava cu ei înşişi (şi apoi cu bărbaţii ce râvnesc la fiicele lor), Howard Jacobson înşiră o suită de personaje amuzante, care vor condimenta viaţa din râvnitul, invidiatul, dar şi blamatul paradis (deşucheat) al Triunghiului de Aur, unde se aduna crema vedetelor, spre teroarea unui tată de modă veche, incapabil de a vedea cu ochi buni emanciparea unei fete exibiţioniste ce se apucă de studiul artelor performative, noua toană a tineretului păgân fără cultură generală sau identitate (comparaţia satirică între arta clasică şi cea nouă va fi deturnată spre reflecţia legată de anumite diferenţe între evreii tradiţionalişti şi restul lumii, ce nu le pricepe ritualurile, dar îi acuză de cruzime).

Romanul va fi apreciat nu numai datorită umorului inteligent, ci şi modului în care discuţiile personajelor permit o călătorie prin istoria omenirii, aşa cum găseai în discuiile erudiţilor din romanele scrise de Amos Oz. Cei interesaţi de literatura contemporană şi de artele plastice vor găsi nişte pasaje delicioase, pline de satiră explozivă, la adresa unor autori consacraţi, printre care şi (evident) Philip Roth. Anecdotele cu trimiteri literare schimbate între Shylock şi nevasta lui, pe care el încă o mai poate auzi dincolo de mormânt, au toate şansele de a deveni virale printre cei dornici de glume cu subiecte rafinate.

Modul în care Howard Jacobson şi-a reprezentat piesa lui Shakespeare în raport cu evreicitatea situată între valorile ancestrale şi contemporaneitatea cosmopolită ia forma unei călătorii spre adâncurile identitare ale culturilor tributare ideilor iudeo-creştine, aruncând un ochi cum nu se putea mai hâtru asupra artei din prezent. Vei găsi dialoguri pe care ai vrea să le citeşti la nesfârşit, un delicios schimb de idei despre decadenţa actuală şi nişte scene legate de iubire şi devotamentul conjugal pe care le găseai mai degrabă în candoarea degajată de pictura Mireasa evreică a lui Rembrandt.

Shylock este numele meu devine un balsam pentru cei ce au avut relaţii tensionate cu părinţii despre care susţineau că le făceau capul calendar cu tradiţiile străbunilor, dar şi o reflecţie asupra nevoii de continuitate, sau, mai bine zis, a negocierii între propria continuitate începută cu mii de generaţii în urmă şi traseul individual urmărit de fiecare nouă generaţie. Romanul te face să te gândeşti nu numai la relaţia tată-fiică din perspectiva unuia dintre cei mai cunoscuţi evrei progresişti din lume – Freud – ci şi la toate acele lucuri sau valori fără de care nu îţi poti imagina lumea şi pe care vrei să le transmiţi mai departe. Sunt acele valori ce fac diferenţa dintre omul cizelat spiritual, înzestrat cu acea capacitate de a conştientiza scopul vieţii, şi barbarul pentru care ignoranţa înseamnă lipsa conştiinţei transgeneraţionale şi aleatoriul, hazardul primitivismului, ce îi face pe toţi nişte rătăcitori, nu doar pe cel blamat şi prigonit.

Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda romanul de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Shylock este numele meu - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

Odiseea (L’Odyssee) – Omagiu adus exploratorului Cousteau, din iubire pentru mare

Adriana Gionea
-
0
Odiseea (L’Odyssee) – Omagiu adus exploratorului Cousteau, din iubire pentru mare

L’Odyssee îţi confirmă aşteptările pe care le-ai putea avea de la un film despre Jeacques-Yves Cousteau, faimosul căpitan, inventator şi pionier în domeniul scufundărilor pentru explorarea oceanelor. Este o încântare vizuală oferită celor pentru care paradisul nu se află printre stele, ci în adâncuri, printre fiinţele marine, într-o continuă stare de plutire. Indiferent de vârsta pe care o ai, vei regăsi entuziasmul pe care ţi-l trezea momentul dinaintea marilor călătorii ce schimbau existenţe şi promiteau revelaţii, din romanele scrise de Jules Verne (despre Cousteau s-a tot zis că a fost un Jules Verne al zilelor noastre).

În foarte multe scene ecranul se transformă în fereastra unui submarin, inundată de nuanţele unui albastru ireal, în care îţi vine pur şi simplu să te scufunzi pentru a-ţi găsi pacea în miracolul naturii, printre bancurile de peşti, expuse poetic şi duios. Totodată, regizorul Jerome Salle a ţinut cont şi de cei pentru care liniştea găsită sub apă nu este de ajuns, dornici să vadă şi puţină acţiune asezonată cu suspans, câteva confruntări tată-fiu şi conflicte amoroase. Doar că modul în care alege să expună atât viaţa personală trepidantă a lui Cousteau (Lambert Wilson), cât şi anvergura demersului său care a dus la schimbări planetare legate de protecţia mediului punându-i cu botul pe labe şi pe câţiva industriaşi puternici, parcă vrea să-ţi spună: Linişte, că vorbeşte Oceanul! Aşadar, vei asista la nişte conflicte maritale în surdină, la disperări ale căror strigăte vor fi absorbite de albastrul nelumesc şi la nişte scene în care biografia de pe uscat este amintită mai mult în cadre ce seamănă cu fotografiile vintage dintr-un album de familie din anii ‘40, făcute pe malul mării, în vremea în care oamenii îşi expuneau bucuriile în faţa unor prieteni intimi organizând petreceri în grădină, în timpul cărora mai proiectau filme de amator legate de călătorii, hobby-uri şi copii. Scenele despre viaţa de familie sunt inundate de lumina seducătoare asociată filmelor a căror acţiune se petrece pe un ţărm mediteranean, unde timpul pare să stea în loc, într-o oază a tihnei reprezentate de imaginea unor copii ce se uită în sus pentru a privi albastrul, întinşi în mijlocul vegetaţiei abundente…din adâncul mării.

imagine: youtube.com
imagine: youtube.com

Viaţa lui Cousteau, devenit un pionier în domeniul ecologist prin tragerea unui semnal de alarmă cu privire la poluare şi vânătoarea de balene, dornic să exploreze mările şi oceanele ajungând la nişte adâncimi nebănuite în era primelor expediţii în spaţiu, a fost varianta modernă a Odiseei. Un călător neobosit, un erou al epocii lui, un aventurier ce i-a înşelat din când în când încrederea Penelopei sale (Audrey Tatou), care şi-a vândut preţioasele-i bijuterii de familie pentru a i-o aduce pe mult-visata Calypso…nava Calypso, noua reşedinţă a familiei plutitoare, Jeacques-Yves Cousteau, interpretat de Lambert Wilson, a fost cel despre care se poate spune că ne-a dat înapoi adâncurile pierdute. Prin expediţiile sale ce i-au adus un Pamle d’Or – primul decernat vreodată unui documentar – Cousteau a vrut să ne arate de fapt ce am pierdut după ce ne-am lăsat de călătoriile pe mare pentru a rătăci în lumea uscatului pe care el îl vedea din ce în ce mai cotropit de lăcomie, de goana după înavuţire cu preţul afectării vieţii oceanice prin poluare şi vânătoarea delicateselor culinare.

imagine: www.vanityfair.fr
imagine: www.vanityfair.fr

Departe de a fi un film care să ne arate cu degetul ca fiind pasivi şi nepăsători în faţa dezastrului abătut asupra mediului, L’Odyssee ne face să ne reîndrăgostim de ocean, printr-o meditaţie vizuală privită prin ochii celui ce a visat să ne refacă la nivel psihologic un cordon ombilical ce ne lega cândva de mediul acvatic, devenit în acest film un spaţiu mitic, paradiziac, cuprins între ultimele raze de soare ce mai răzbat sub apă şi abisul misterios unde se găsesc marile secrete ale naturii, de cele mai multe ori inaccesibile. Cousteau a vrut să domesticească puţin inaccesibilul capricios al adâncurilor inventând echipamente pentru scufundări şi convingând marile companii şi case de producţie să-i sponsorizeze călătoriile. Acolo unde alţii vedeau un tărâm ce îşi pierdea puterea de a vrăji omul modern interesat mai degrabă sa se scufunde printre stele şi să colonizeze luna, Cousteau vedea adevărata menire a călătorului aventurier de neoprit. Întregul film este plin de cadre în care găseşti un contrast între lumini şi umbre, chiar şi în scenele de uscat, în care decorurile spaţiilor interioare – sala de cinema în care i se decernează premiile sau clubul select unde fiul său Philippe îşi întâlneşte marea iubire – par să fie luminate precum un acvariu, în care formele şi contururile obiectelor plutesc.

imagine: cinema.leparisien.fr
imagine: cinema.leparisien.fr

Farmecul acestui film şi ritmul candid al întâmplărilor sunt date de o abordare inspirată a regizorului Jerome Salle. Acesta a preferat să abandoneze tonul glorificării ce risca să degenereze într-un monumentalism grandoman pentru a menţine de fapt grandoarea exact acolo unde îi este locul – în spectacolul naturii (scenele în care balena pare să execute o coregrafie graţioasă, acoperind ecranul cu burta filmată lent, sau în care leoparzii de mare par să se joace te vor face să crezi că te-ai reconectat la frumuseţea lumii, găsindu-ţi paradisul la multe leghe sub mări). Filmul nu este o înşiruire biografică şi un inventar al progreselor înregistrate de Cousteau în deceniile petrecute pe mare, ci se transformă într-o meditaţie asupra sensului vieţii, în care introspecţiile ce ar fi putut încetini ritmul sunt înlocuite de imaginile din adâncul oceanului. Cousteau, aşa cum l-a readus în atenţia publicului Jerome Salle, este de fapt un simbol al omului ce nu renunţă la visare, care se duce în adâncuri pentru a (re)găsi menirea fiinţei umane – aceea de homo aquaticus, cum avea să declare într-un interviu.

imagine: www.parismatch.com
imagine: www.parismatch.com

Alternanţa între suspans, tensiune şi acalmia plutirii în tihna subacvatică, în care până şi ferocitatea îşi păstrează o inocenţă primordială, se face într-un ritm nostalgic. Din punct de vedere vizual, filmul pare mai degrabă o retrospectivă afectivă cu tentă reflexivă inundată de tăcerea mărilor, iar partea narativă îţi oferă o expediţie către sine intensă, emoţionantă şi pe alocuri dureroasă, bine susţinută de prestaţia convingătoare a unor actori precum Audrey Tatou, Pierre Niney şi Laurent Lucas.

În paralel cu provocarile copleşitoare legate de finanţare, falimentul business-ului construit în jurul explorărilor sale, scufundările în zone riscante sau obtuzitatea unor contemporani, regizorul surprinde şi conflictele dintre Cousteau şi fiul său. Philippe (Pierre Niney) îşi venerează tatăl, dar este şi primul său contestatar atunci când se simte dezamăgit. Vrea să-i calce pe urme, dar să se şi diferenţieze printre viziune diferită asupra rolului etic avut de un explorator în protejarea mediului.

imagine: www.hollywoodreporter.com
imagine: www.hollywoodreporter.com

Deşi mulţi s-ar fi aşteptat să îl vadă pe Cousteau perfecţionându-şi echipamentele, discutând fără oprire despre animalele marine sau despre marile sale regrete, regizorul a preferat să pună în prim-plan relaţia tată-fiu, un veritabil tur de forţă pentru ambele personaje. Vei lăuda la final nu numai jocul actoricesc sau imaginile subacvatice mirifice. Vei fi la fel de impresionat de modul în care Jerome Salle a reuşit să strecoare elementele biografice şi psihologice astfel încât să găsească un echilibru între tăcerea paradiziacă a oceanului şi tensiunile din cuplu, din relaţia tată-fiu sau din momentele de cotitură, în care sponsorii doreau să-l lase baltă. Această învecinare a tihnei şi a conflictelor corozive din interiorul familiei mutate pe nava Calypso se regăseşte în viaţa personajului Cousteau.

Eroul mărilor, adulat de o planetă întreagă şi fetişizat de cei dornici de a găsi destinaţii noi, este un visător prezentat într-un mod atipic. Nu este rupt de realitate, ci doar preferă să-i ia în considerare părţile care îl ajută să meargă mai departe, dincolo de limitele materialiste ale unei societăţi postbelice transformate într-un spectacol mercantil regizat de specialiştii în marketing ai marilor companii. Ştie să fie cuceritor în relaţiile cu sponsorii şi cu fanii săi veniţi să-i vadă marile documentare. Ştie să evite falimentul şi dezinteresul mulţimilor folosindu-se de mijloacele specifice unui profesionist în comunicare, pentru a capta atenţia opiniei publice şi a o îndrepta asupra fundaţiei sale, deşi mulţi i-au dat de înţeles că presa nu va relata despre demersurile sale ecologiste de teama unor magnaţi ce vor întrerupe contractele publicitare. Ştie să îmbine şi elementele ce stârnesc interesul publicului larg (spre disperarea fiului său, într-o scenă ce vizează dilemele etice din mass-media) cu detaliile ştiinţifice pentru a mări audienţa filmelor sale, prin care strânge fonduri. Tocmai pe acest Cousteau al contrastelor, versatil, idealist, visător, charismatic, plin de curaj, dar şi temător în faţa problemelor din viaţa de familie, ţi-l prezintă acest film.

imagine: cinema.leparisien.fr
imagine: cinema.leparisien.fr

Dincolo de biografia redată prin alternanţa dintre calmul scenelor inundate de nuanţele unui albastru ireal şi cele de interior, unde conflictele accelerau, dar privirile vorbeau în locul cuvintelor retrase pentru a nu sparge legătura subtilă dintre tăcerea acvatică şi stările personajelor, găseşti o ancorare inteligentă a omului în epoca sa. Personajul Cousteau din acest film, deşi a stat departe de schimbările din interiorul continentelor, a fost cât se poate de legat de secolul său, aşa cum era trăit mai ales de cei de pe uscat. Era la curent cu tot ceea ce îl putea face un om al timpului său, persuasiv, care poate vinde o imagine în faţa sponsorilor. Începându-şi cariera de aventurier în calitate de pilot, a simţit din plin interesul contemporanilor pentru zbor. S-a autodeclarat un acvanaut în era astronauţilor. Această legătură la nivelul conştiinţei dintre Cousteau şi epoca lui, din ce în ce mai curioasă în legătură cu spaţiul cosmic, este vazută mai ales prin ochii fiului său, ce i-a împărtăşit atât pasiunea pentru oceane, dar şi dorinţa de a pilota, iar oscilaţia între acvatic şi cer este marcată vizual de cadre în care spectatorul are impresia că imaginea cerului este suprinsă astfel încât să îţi dea impresia că te scufunzi printre stele, datorită unghiului de filmare.

L’Odyssee îţi oferă o ieşire din cotidian de 120 de minute, ce ia forma unui spectacol al armonizării dintre om şi natură, dintre figura paternă a eroului mistificat la nivel planetar şi restul familiei, dintre entuzism şi abisul deznădejdii, dintre intimitatea emoţională şi explorarea (uneori) periculoasă a necunoscutului, dintre visul fără limite şi realitate, dar mai ales dintre scop şi conştiinţă. Iar această armonizare se face discret, cum vezi mai degrabă într-un film de festival european, decât într-un film comercial, în care gloria capătă elemente bombastice.


LYTE video

 

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

Adriana Gionea
-
0
Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

Autorii sud-americani sunt consideraţi inventatorii realismului magic. Pe alt continent şi în alt deceniu, scriitorul chinez Mo Yan ar putea fi luat drept cel ce a născocit irealul realist, condimentat din plin cu satira plină de originalitate.

Pentru cei din ţara sa, trecuţi prin reformele comuniste anunţate de lozinci flamboaiante, considerate înţelepte atunci, comice astăzi, irealul realist se găsea în superstiţiile şi legendele strămoşilor capabili să accepte, în ciuda modernizării forţate şi a saltului (tot) înainte anunţat prin limbajul de lemn, că toate fiinţele din basmele populare ce-ţi dau fiori le pot locui satul ca oricare alt vecin excentric pe care-l ştiu de-o viaţă. În schimb, pentru cititorul mai norocos decât vecinii lui Mo Yan, ce au fost obligaţi să suporte un val de schimbări iniţiate de Partid, ajunse în lumea lor sub învelişul absurdului, acest ireal realist are două surse: legendele populare, foarte iubite de Mo Yan, şi obiceiurile aberante dublate prin metehnele de tot râsul căpătate de oamenii ce au încercat să adopte, cum au ştiut ei mai bine, politicile unui regim dictatorial. Poate că pentru cei din ţinutul de baştină al autorului nu mai exista de multă vreme graniţa dintre ireal şi real, dar pentru cititorul din alt spaţiu cultural, obiceiurile şi poveştile halucinante ale personajelor din volumul Femeia cu buchetul de flori şi alte povestiri au devenit o componentă a realului, unul bizar, ce-i drept, de netradus în limba străinilor, dar simţit în fiecare istorisire ce-i face să pară de-a dreptul gogomani pe cei ce nu cred în fantasticul ce viziteaza frecvent realitatea.

Fiecare pagină din aceste zece povestiri (unele foarte scurte, altele având întinderea si consistenţa unor microromane) te fac să te întrebi dacă nu cumva Mo Yan şi-a premeditat pas cu pas asecensiunea literară care să-i aducă Nobelul încă de pe vremea în care lucra la o fabrică de prelucrare a bumbacului, doar pentru a-i auzi pe cei din marele juriu descriindu-i ţara aşa cum o vedea el, astfel încât să fie cunoscută de întreaga planetă. China lui Mo Yan reflectă perfect acele trăsături ale stilului său, expus în motivaţia jurului ce i-a acordat premiul Nobel: Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria şi contemporaneitatea.

Halucinant nu este o apreciere gratuită la adresa Chinei lui Mo Yan, şi nici un termen peiorativ. Este un dat natural, acceptat cu seninătatea, voluptatea sau pioşenia în faţa unui fenomen firesc menit să le colereze existenţele, oricât de mult i-ar înspăimânta pe unii. Iar halucinantul nu se leagă de grozăvii sau de acte abominabile ce au căpătat dimensiuni nemaivăzute. Acest element indispensabil realităţii în regiunea în care Mo Yan s-a născut provine dintr-o convieţuire a cotidianului plat cu legenda, trăită, nu doar povestită de vânzătorii de istorisiri ce-i cutreierau satul când era copil. Aşadar, să nu consideri povestiri precum: Întâlnire surprinzătoare, Zbor lin, Femeia cu buchetul de flori sau Copilul-Fier drept o încercare de adaptare la spaţiul chinez a povestirilor cu fantome din literatura occidentală. Proza lui Mo Yan îşi trage sevele din reinterpretarea modernă a istoriilor populare şi a legendelor chineze, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva ar trebui adăugate pe lista veche de milenii a invenţiilor chineze devenite indispensabile omenirii şi povestile cu maimuţe fermecate, mândre fecioare suite pe măgari pentru a vrăji, femei-vulpi care le iau minţile cărturarilor, fantome şi demoni care îi vizitează pe cei având o viaţă searbădă sau care mai au nişte socoteli de încheiat ce au ţinut cursul firesc al lucrurilor în loc.

În cele zece proze scurte iese mult mai bine la suprafaţă efectul folclorului asupra inconştientului colectiv şi modului în care este percepută sau filtrată realitatea. Găseşti o metamorfoză a legendelor cu femeia-vulpe, cu femeia-demon, cu spirite întoarse din cealaltă lume pentru a se răzbuna, cu luptătoare legendare sau cu personaje din romane fantastice, devenite clasice în literatura orientală. Legendele şi elementele de folclor îşi fac loc fie subtil în contemporan, fie direct, ostentativ, dar fără a fi privite cu mirare, ci privite cu fascinaţia celui ce abia când ajunge să dea cu ochii de ele în zgomotoasele metropole îşi dă seama că se află de fapt în căutarea frumuseţii primordiale, din care nu lipsesc feminitatea, armonia şi graţia, aşa cum i se întâmplă şi personajului din povestirea Frumoasa care trecea pe bulevardul Chang’an călare pe măgar. În această povestire, circulaţia din contemporanul Beijing este dată peste cap de o femeie venită din alte vremuri, ce străbate lent aglomeratele bulevarde călare pe măgar, fără a ţine cont de ritmul frenetic, afişând un calm halucinant precum apariţia războinicului ce o însoţeşte pentru a-i ţine pe curioşi la distanţă. Nimeni nu vrea să verifice dacă fata de o frumuseţe lăudata în basmele şi baladele chineze sau cel ce o însoţeşte sunt doar simpli figuranţi ai unei trupe ambulante sau nişte personaje ieşite din legende pentru a locui, la propriu, în prezentul hipertehnologizat dar nu suficient de mult încât să respingă tot ce nu poate fi explicat logic.

După ce marile sale romane traduse în limba română te-au cutremurat la fel de mult pe cât te-au şi bucurat datorită modului în care Mo Yan alege să îşi manifeste compasiunea faţă de natura umană trecută prin mari încercări, îţi vine să spui că îţi poţi trage uşor sufletul citind aceste povestiri, în care fantasticul devenit vizibil atenuează şocul marilor dureri omeneşti. Dar tocmai când ai crezut în sfârşit că legenda îi vine de hac realităţii brutale, aceasta îşi ia revanşa, trimiţând pe capul tău strigătul neputinţei în tentativa de a schimba soarta unor personaje răpuse de lupta inegală cu partea hâdă a semenilor. Poate una dintre cele mai triste povestiri, nu numai din volum, ci şi din literatura dedicată suferinţelor timpurii şi nedreptăţilor suferite de un copil, este Cătuşe la degetele mari, care deschide acest volum. După ce o citeşti, toate celelalte probleme din universul personajelor ţi se vor părea mărunte, fie ele strâns legate de urmările nefaste ale reformelor maoiste şi ale reeducării prin spălarea creierelor.

Abordând teme precum trecerea de la copilărie la maturitate (Bătălia din pădurea plopilor albi), drama femeii în satul tradiţionalist (Zbor lin), absurdul legat de industrializarea ce ameninţă liniştea satelor prin exploatarea şi alienarea locuitorilor din societăţile comuniste (Bumbacul imaculat), căsătoria devenită semnul conformismului şi al însingurării (Femeia cu buchetul de flori, Maimuţa. Umor şi divertisment), Mo Yan te obligă să îţi modifici de fiecare dată filtrul afectiv atunci când îi percepi ţara natală. Este necruţător cu oamenii învinşi de propria răutate sau mărginire şi îţi trezeşte revolta care te face să te perpeleşti într-o neputinţă mută, dar este şi îngăduitor când îşi dă seama că lumea descrisă de el riscă să devină cutremurătoare. Ştie când anumite pasaje te pot înspăimânta şi îţi pot zgudui crezul referitor la natura umană, de aceea îşi alege tonul satirei duioase, pentru a-ţi reda până la urmă încrederea în forţa personajelor sale de a contracara dramele şi urâţenia unei epoci.

S-ar putea ca mulţi dintre cei ce l-au descoperit în postura de romancier înzestrat cu darul de a crea portrete de neuitat şi de a-i da cursivitate naraţiunii asemenea unui povestitor cu experienţă să îl aprecieze mai mult pe Mo Yan în calitate de autor dedicat prozei scurte. Calităţile sale, printre care acela de a reintegra elementele de folclor şi temele din literatura clasică adaptându-le inteligent la problemele societăţii contemporane, sunt mult mai vizibile în povestirile şi nuvelele dense. În proza scurtă observi cel mai bine cum reuşeşte să treacă de la realul aplatizant la halucinant, fără a crea un colaj artificial. Halucinantul este căptuşit cu acel umor satiric prin care ataca limba de lemn şi estetica realismului socialist de tip sovietic, foarte prezent în propaganda maoistă. Deşi unele povestiri amintesc de scenele filmelor sovietice în care se urmărea glorificarea grandomană a clasei muncitoare devenite un erou colectiv, turnura pe care o iau existenţele personajelor oferă o satiră cum nu se poate mai savuroasă, în ciuda unor episoade tragice, mereu contracarate prin detalii vizuale poetice.

În ciuda elementelor ce ţin de fantastic, dramele Chinei rurale sunt cât se poate de vizibile, de fidel redate, doar că Mo Yan a refuzat să lase oroarea să te copleşească, preferând să îţi povestească de fapt cum au rezistat oamenii din ţinutul său prin mit. Simbolurile mitologice sunt omniprezente, chiar şi în decorul industrial. Este suficientă lumina unui felinar peste chipurile personajelor pentru a dezlănţui închipuirea ce plăsmuieşte fiinţe ireale, în care frumuseţea poate invita la un festin senzual sau, dimpotrivă, la încropirea unei poveşti ce-ţi dă fiori pe şira spinării. Din această alternanţă între lumină şi tenebrosul având rădăcini în simbolurile străvechi se nasc unele dintre cele mai frumoase povestiri din literatura universală, în care omagiul pentru stilul clasic şi reinterpretarea parodică se armonizează cum rar mai întâlneşti la scriitorii contemporani atunci când aleg să rememoreze marile crize ale umanităţii apelând la realimsul magic.

Femeia cu buchetul de flori - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

 

Poneiul rosu – America treburilor de barbati, asa cum o vedea Steinbeck

Adriana Gionea
-
0
Poneiul rosu – America treburilor de barbati, asa cum o vedea Steinbeck

America rurală văzută în filmele despre cowboy dârzi, cu fermieri aprigi, căsuţe de lemn pierdute în ţinuturi desprinse de timp şi legendele despre caravane atacate de indieni îţi poate părea azi austeră, demodată, retrogradă, ursuză în faţa civilizaţiei şi împotmolită în propria mărginire. Dar când ajungi să citesti povestirile despre familia lui Jody, puştiul aflat între copilărie şi pubertate, ce se visa brav precum strămoşii lui ce duceau la destinaţie caravane peste munţi şi văi, luptându-se cu pericole despre care alţii nici nu auziseră, descoperi printre apucăturile oamenilor aspri nişte licăriri duioase, mimici visătoare şi o compasiune tăcută, însă capabilă să răzbată dincolo de încordările de pe chipurile încăpăţânate ale celor de neclintit.

John Steinbeck a imortalizat ca într-o fotografie documentară, cu miez de poveste atemporală şi expresivitate vizuală demnă de un film de artă, imaginea unei Americi apuse dar încă puternic agăţate de prezent, dacă ştii unde să-i zăreşti ramificaţiile peste timp. Probabil că s-ar fi pierdut pe rafturile clasicilor ieşiţi din circulaţie dacă Steinbeck nu ar readus-o la viaţă folosind un simbol strâns legat de ritualul de trecere de la copilărie la maturizarea prin întâlnirea cu efemerul, responsabilitatea vitală şi pierdere, ritual valabil în toate epocile (doar conţinutul diferă).

Simbolul trecerii spre maturitate este poneiul roşu, de care puştiul de zece ani pe nume Jody trebuie să aibă grijă zi de zi, pentru a-şi împlini visul de a călări asemenea bărbaţilor bravi din ţinutul său, cum sunt tatăl, ajutorul său, Billy Buck, priceput la cai şi treburi de fermier ca nimeni altul, şi bunicul căruia îi place să deruleze la nesfârşit povestea despre o călătorie spre ocean, în care a servit drept călăuză. În jurul dorinţei lui Jody de a deveni un călăreţ veritabil şi de a reînvia ţara strămoşilor viteji din vremurile indienilor la fel de aprigi, sunt construite prozele din acest volum, care prezintă, pe tonul unui realism aspru cu nuanţe candide şi răvăşitoare, o lume pierdută între sălbăticia munţilor şi poveştile bătrânilor.

Poneiul rosu este o carte înţeleasă, trăită şi apreciată mai ales de cei pasionaţi de echitaţie, pentru care legătura dintre om şi cal este una tainică, strânsă, greu de explicat, dar capabilă să schimbe traiectoria pe care o ia perspectiva asupra sensului vieţii. Cei care se redescoperă şi se simt ei înşisi abia când mângâie un cal şi îi vorbesc, vor fi cutremuraţi de povestirile Darul şi Promisiunea, în care frumuseţea şi cruzimea se dezlănţuie împreună în natura ce învăluie fragilitatea copilului care abia se întâlneşte cu primele pierderi. Iubitorii de cai îl vor înţelege cel mai bine pe Jody, băiaţelul care visează la peripeţiile prin care să-şi egaleze bunicul melancolic, pe care nimeni nu mai vrea să-l asculte, în afara lui, şi care îi tot repetă descumpănit: Aia a fost o treabă de bărbaţi, dar numai băieţii mai vor s-audă despre ea.

 Alegând să prezinte lumea lui Jody prin detalii hiperrealiste, uneori greu de îndurat, legate de modul în care se creşte şi se vindecă un cal, încât ai impresia că ţi se oferă o lecţie de supravieţuire într-un mediu greu încercat de capriciile naturii, Steinbeck demonstrează de fapt că sensibilitatea poetică, duioşia şi asprimea se pot împăca perfect în ochii unui copil. Jody are şi momente în care se arată necruţător cu necuvântătoarele asupra cărora abate reacţiile izvorâte din neputinţa copilului de a-şi gestiona frustrarea când adulţii nu au chef să-l asculte, dar şi momente de tandreţe care te fac să afirmi că nimic nu poate scoate la suprafaţă partea luminoasă a fiinţei umane aşa cum o poate face un ponei. Calitatea literară a povestirilor incluse în acest volum este dată tocmai de fineţea şi consistenţa analizei psihologice legate de legătura dintre un copil şi mediu, dar mai ales de explorarea modului în care trăirile sale ajung să se reflecte în relaţia cu necuvântătoarele, în pasaje uimitoare.

Chiar dacă nu s-au născut în America din vremea lui Steinbeck, datorită analizei psihologice mulţi cititori vor putea empatiza cu Jody, băiatul pentru care jocurile copilăriei gravitau în jurul treburilor serioase de la fermă, pe care le îndeplinea şi conştiincios precum un om mare, şi dându-le un sens ludic, bine ascuns de ochii adulţilor exigenţi. Îi vor înţelege aşteptările, nerăbdarea de a avea propriul mânz, de a vedea poneiul crescând mai repede pentru a-şi impresiona colegii de şcoală călărindu-l sau bucuria de a simţi respiraţia unui cal încălzindu-i mâna în semn de prietenie. Pentru acei cititori pasionaţi de cai, povestirile realiste ale lui Steinbeck se transformă într-o călătorie imaginară în şa, ce-i poartă peste nişte ţinuturi neîmblânzite redându-le bucuria libertăţii în mijlocul naturii.

Poneiul rosu - copertaEditura Polirom, 2016

 

Fixeur – Fata pacalita, jurnalistul si constiinta

Adriana Gionea
-
0
Fixeur – Fata pacalita, jurnalistul si constiinta

Fixeur este genul de film în care adevăratul subiect inspirat din viaţă se află de fapt în spatele poveştii expuse la vedere, în prezentare sau în trailer. După ce îl vezi, ai revelaţia celui ce a descoperit o frescă dincolo de un perete fals. Peretele fals este povestea controversată referitoare la modul în care personajul central, de meserie jurnalist, se raportează la fiinţa umană traumatizată, despre care va realiza un reportaj. Adevăratul subiect este legat de răspunsul la întrebările Unde trebuie să mă opresc atunci când vreau să-mi ating scopul?, Cât de sincer sunt cu mine când mă justific? Unde trebuie să se oprească o cameră de filmat prin care un profesionist pretinde captarea adevărului pentru a salva alte vieţi din capcana celor fără scrupule? şi Unde se termină legitimitatea interesului meu şi începe abuzul asupra celuilalt?. Sunt nişte întrebări care te vor bântui la fel de mult precum drama fetei din film.

Înainte de a-l vedea, te aştepţi ca noul film regizat de Adrian Sitaru să-ţi prezinte cât mai realist şi dezgustător marasmul în care bălteşte România oamenilor fără scrupule sau perspective. O Românie al cărui brand neoficial include şi poveştile cu dramele fetelor naive tocmite în ţările civilizate. Totuşi, scenariul merge dincolo de previzibila situaţie în care o minoră, după ce a fost racolată, vândută în Occident şi salvată pentru a fi readusă în aceeaşi lume de unde a plecat, mai este exploatată şi de un jurnalist obsedat să demonstreze că poate obţine jobul dorint la o agenţie de presă internaţională realizând singurul interviu cu această victimă a proxeneţilor şi trecând peste limitele eticii şi a respectului faţă de copila traumatizată. Dar filmul nu prezintă doar acea relaţie dintre jurnalistul ce vrea să stoarcă informaţia-bombă care atrage interesul publicului avid de mizerie şi minora la care se ajunge prin conexiuni cu oamenii de sus.

imagine: www.jaredmobarak.com
imagine: www.jaredmobarak.com

Adrian Sitaru nu te forţează să priveşti haznaua prin lupa realismului cutremurător şi intruziv, greu digerabil avându-se în vedere problema de viaţă prezentată, ci te îndreaptă spre conştiinţa personajelor, prin scene în care momentul trezirii morale va fi greu de prezis. Exploatarea capătă mai multe sensuri şi mai multe ramificaţii în filmul său. Pe lângă cea din relaţia proxenet-victimă (expusă prin mărturia celei repatriate, mult prea soft în comparaţie cu situaţia reală), mai este şi cea din relaţia dintre un jurnalist dependent de informaţie şi cel intervievat, aflat într-o situaţie de criză, atunci când sunt încălcate normele deontologice şi dreptul la demnitate. Această relaţie de exploatare îţi arată că există o simbioză între nişte calităţi ce îl ajută pe jurnalistul Radu să-şi atingă scopurile în cariera profesională şi trăsăturile de caracter date-n vileag în viaţa personală. Iar simbioza este insinuată mai degrabă prin dinamica relaţiei tată-copil şi prin treceri discrete de la un plan la altul, perceptibile mai ales pentru spectatorul având simţul observaţiei psihologice.

Fixeur nu este un film doar despre dilema jurnalistului care trebuie să aleagă între a da el ştirea primul, cu orice preţ, şi datoria umană de a proteja victima vulnerabilă, menajându-o şi renunţând astfel la expunerea ei într-un reportaj cutremurator, cu detalii terifiante, dar care sunt prizate cu nesaţ de spectatorii ce râvnesc la senzaţionalismul fetid. Originalitatea abordării şi profunzimea psihologică a filmului se bazează pe folosirea cu semnificaţii inedite a relaţiei dintre jurnalistul Radu (interpretat impecabil de Tudor Aaron Istodor) şi Anca (Diana Spătărescu), minora de (doar) 14 ani, salvată din ghearele traficanţilor în timpul unei razii a poliţiştilor din Paris, devenită între timp asul din mânecă al unor anchetatori ce vor să anihileze reţeaua de proxeneţi.

Efortul jurnalistului obsedat de afirmare şi toate sforile trase pentru a trece peste interdicţia de a intervieva o minoră aduc în discutie nu doar tentaţia de a încălca regulile deontologice pentru a obţine adevărul şi a-l prezenta în forma lui cât mai reală, brutală, ci îl face pe spectator să se gândească la modul în care îi folosim, în viaţa de zi cu zi, pe ceilalţi pentru a ne atinge scopurile, fie cele profesionale, fie cele care ne furnizează beneficii emoţionale în viaţa de familie pentru a ne masca sentimentul inadecvării, găsindu-ne alibiul într-o cauză nobilă.

imagine: aarc.ro
imagine: aarc.ro

În povestea lui Radu, extrapolarea dilemei din planul profesional la cel relaţional, pentru a ilustra de fapt limitele dintre dorinţele individuale şi drepturile celuilalt, se face prin introducerea unui personaj din afara meseriei sale, dar la care se raportează ignorându-i nevoia de siguranţă: copilul iubitei sale, faţă de care are tendinţa de a juca rolul părintelui ce vrea rezultate măsurabile şi perfecţiune, urmărindu-i atent evoluţia la concursurile de înot. Îi critică stilul de a înota şi îi spune că doar locul I contează, provocând o scenă tensionată foarte bine exploatată de scenariştii Adrian şi Claudia Silişteanu pentru a lega planul jurnalistic de culisele afective din spatele celui ce alege unghiul de abordare a realităţii filtrate pentru a-ţi fi livrată prin reportaje.

Fixeur nu se rezumă doar la povestea sordidă asociată femeii din Europa de Est, prezentată în stilul hibrid, ce apelează atât la calităţile filmului realist autohton, cât şi la estetica unui documentar, ci duce dilemele etice ale personajului central în zona relaţiilor familiale, dar într-un mod rafinat şi explorat discret. Legătura dintre personaje şi spectator decurge din această subtilitate în a facilita legătura dintre cele două planuri (profesional şi personal), doar prin sugestii şi gesturi ce nu au nevoie de explicaţii şi autoanalize pentru a le înţelege sensul. Realizând această paralelă între folosirea victimei pentru a obţine reportajul care să impresioneze şefii şi câştigarea unui statut în plan familial, unde nu există acea legitimitate a legăturii biologice dintre tată şi fiu, prin contribuţia (prost înţeleasă) la succesul copilului, Fixeur îi implică emoţional şi pe acei spectatori ce ar putea privi din afară drama, de parcă ar fi un reportaj dintr-o lume sordidă, cu gangsteri balcanici, fete ignorante şi probleme de care ei nu pot avea parte. Astfel, prin imixtiunea detaliilor ce ţin de viata privată a jurnalistului (foarte bine drămuite de scenarişti) şi prin asocierea exploatării celuilalt în scop strict profesional şi manipularea din plan familial, asişti la încercarea de a depăşi relaţia schizofrenă dintre cele două Românii – cea alcătuită din oamenii autodeclaraţi civilizaţi în orice imprejurare şi care se cred la adăpost de jocul abuzator-victimă, şi cea formată din cei pentru care sărăcia înseamnă mărginirea cu efecte periculoase (aşa cum vezi în scena dureroasă în care este prezentată familia victimei, dintr-un apartament mai mult decât auster).

imagine: www.news.ro
imagine: www.news.ro

Pe lângă replica tranşantă şi cutremurătoare dată de colegii francezi lui Radu (pentru care el ajunge să joace rolul de fixer după ce le vinde pontul legat de reţeaua de prostitutie cu minore şi de repatrierea victimelor) – Suntem jurnalişti, nu asistenţi sociali – de unde poate începe o largă dezbatere etică privind limitele rolului şi ale menirii de jurnalist şi implicaţiile din viaţa persoanei expuse într-un reportaj, un alt element care îţi dă de gândit la acest film este legat de modul în care Adrian Sitaru şi cei doi scenarişti au ales evitarea unei caricaturizări a tipologiilor umane autohtone. În afară de primarul troglodit ce se crede un stăpân absolut peste vieţile amărâţilor (interpretat de Sorin Cocis), nici poliţistul nu este aşa cum te-ai fi aşteptat, adică simbolul corupţiei, dimpotrivă, Adrian Titieni îl transformă într-o figură parentală protectoare pentru fata speriată, nici măicuţa de la fundaţia creştină căreia îi este încredinţată fata nu manifestă primitivismul asociat celor habotnici în unele filme româneşti, aceasta discutând cu jurnaliştii în franceză şi dându-le de înţeles că ştie drepturile şi implicaţiile psihologice ale abuzului, iar în locul celor periculoşi, vezi doar câţiva mici infractori de-ai locului ce vor să intimideze, dar se lasă la rândul lor intimidaţi. Nici fata care joacă rolul prostituatei nu corespunde modelului din imaginar. Nu are nimic din alura sau vestimentaţia stridentă asociate unei Lolite pervertite şi nici chipul pe care să citeşti urmele psihologice ale unui abuz cumplit (despre care afli mai mult din cuvintele ei). Pare să descrie calm experienţele (nu foarte detaliate) de parcă i s-au întâmplat altcuiva şi doar apariţia unor persoane din familia traficanţilor în cafeneaua unde a fost stabilită întâlnirea ei cu jurnaliştii îi provoacă nişte reacţii ce amintesc de stresul posttraumatic, şi care declanşează un declic în constiinţa lui Radu, ce duce la tensionarea relaţiei dintre acesta şi colegii francezi ce nu sunt interesaţi decât de obţinerea în exclusivitate a mult râvnitei mărturii video date de victimă, care să încununeze succesul demersului jurnalistic.

imagine: aarc.ro
imagine: aarc.ro

Dacă ţi se vor părea cât se poate de verosimile modul în care Adrian Sitaru integrează cinematografic detaliile specifice unui reportaj şi aspectele privind activitatea unui jurnalist (uneori ai impresia că obiectivul camerei de filmat a jurnalistului şi cel al a regizorului devin unul şi acelaşi), modul în care este prezentată România în raport cu personajele venite din Franţa li se va părea unor pesimişti artificiale, cosmetizate şi cenzurate în raport cu viaţa reală, mereu dezolantă şi gata să te înhaţe (cum arată şi scena în care doi golani au vrut să îi intimideze pe jurnalişti). Regăseşti ce-i drept elementele României de unde provin majoritatea victimelor din reţelele de carne vie – sărăcia degradantă, familia fără speranţă şi lipsa informaţiilor vitale, necesare apărării – doar că mai observi şi tendinţa regizorului de a pune în lumină şi părţile bune, candide, aduse la suprafaţă de zvâcnirile conştiinţei. De data aceasta, preocuparea pentru etică, în detrimentul eficienţei, şi pentru reguli va fi distribuită între români şi occidentali altfel decât s-ar fi aşteptat majoritatea spectatorilor care văd sursa răului (mereu) în partea orientală a Europei.


LYTE video

 

 

 

Confession d’un porte-drapeau dechu – Repovestirea unei prietenii lasate in urma

Adriana Gionea
-
0
Confession d’un porte-drapeau dechu – Repovestirea unei prietenii lasate in urma

Oricare altul ar fi scris (doar) despre cum le-au fost spălate creierele unor puberi din Uniunea Sovietică, despre cât de anevoioasă le-a fost apoi acomodarea în lumea din Vest odată fugiţi din fostul bloc socialist, despre învinşii foametei şi ai exterminării din perioada stalinistă. Dar acolo unde alţii ar fi zărit numai o perspectivă apocaliptică asupra civilizaţiei, Andrei Makine a văzut licărul de lumină în bezna morală degradantă şi umanizarea prin solidaritatea prieteniei ca formă de rezistenţă.

Când ajungi să citeşti romanul Confession d’un porte-drapeau dechu, ai momente în care descoperi uimit peticele unei frumuseţi poetice, revelate în detalii picturale conservate în mijlocul infernului trăit de locuitorii fostei Uniuni Sovietice, în cele mai grele timpuri. Şi acest refugiu de frumuseţe nu e doar o iluzie autoadministrată imaginar de personaje pentru a supravieţui, ci sunt cât se poate de vii în mintea personajului central, fiind readuse la suprafaţă de mecanismele memoriei afective. Prins între fascinaţia pentru Parisul adoptiv şi amintirile din trecutul rusesc, pe care îl evocă între austeritate şi umbrele nostalgice ale primelor iniţieri în ritualurile ce fac trecerea de la copilărie şi adolescenţă la maturizarea emoţioanală, Andrei Makine ştie cum să transforme o suită de imagini răvăşitoare şi flashback-uri amare în acea retrospectivă seducătoare precum o confesiune duioasă, ce ar inspira un cântec slav despre dor, exil, melancolie şi existenţe irosite, din alte vremuri.

În ochii celor ce l-au descoperit citindu-i acele titluri prin care a devenit celebru, romanul Confession d’un porte-drapeau dechu ar putea fi un aperitiv mai puţin exuberant şi spectaculos pentru confesiunea sentimental-erotică, plină de un lirism vizual dens, a protagonistului dintr-un alt roman ce ajunge să exploreze tema evoluţiei afective şi ritualurile iniţiatice traversate de nişte adolescenţi din Uniunea Sovietică – Au temps du fleuve Amour. Vor găsi aceeaşi prietenie masculină transformată într-o complicitate sacră pentru supravieţuirea psihică din anii dictaturii şi aceeaşi curiozitate pentru descoperirea lumii ce se află dincolo de orizontul auster întins peste aşezările izolate, unde oamenii suşoteau când nu foloseau limbajul de lemn, pentru a rosti secretele ce le păstrau memoria vie.

Există o diferenţă esenţială între Confession d’un porte-drapeau dechu şi Au temps du fleuve Amour. Adolescenţii din acest roman ajung să creadă, la un moment dat, în minciunile propagandei şi visează să devină fruntaşi în rândul pionierilor. Încercările lor de a se integra în noua societate comunistă şi de a-şi servi patria aşa cum le-o cere partidul suprem, precum legendarul cavaler roşu, nu iau forma unui absurd grotesc, menit să le pervertească lumea, ci au un deznodământ caricatural demn de o satiră burlescă. Din fericire pentru ei, propaganda este contracarată de cuvintele şoptite ale părinţilor, ce vor să-şi ţină trecutul ascuns de urechile copiilor, şi ale vecinilor din imobilul vieţii la comun. Aceste dialoguri purtate de adulţii care se cred la adăpost de curiozitatea copiilor amintesc de nişte adevăruri incomode şi de prizonieratul îndurat de fiinţa umană în Europa anilor ’40-’50, indiferent de punctele cardinale.

La începutul romanului, ai impresia că asişti la o destăinuire către un interlocutor necunoscut, apoi îţi dai uşor, uşor, seama că s-ar putea să fie vorba despre o scrisoare către prietenul din copilărie, lăsat în urmă odată cu părăsirea ţării natale. Autorul scrisorii confesive este Kim, care i se adresează lui Arkadi, cel mai bun prieten al său. Ambii s-au îndepărtat cum au putut de Rusia comunistă, dar unul dintre ei, Kim, pare să fie încă puternic bântuit de ea, de amintirile părinţilor şi de imaginile cutremurătoare din Afganistanul invadat de armata sovietică. Acesta va rămâne multă vreme captiv între nevoia de exorcizare a unei memorii transgeneraţionale marcate de tragediile părinţilor, ce au cunoscut războiul şi teroarea stalinistă, şi nostalgia după acea formă de prietenie rară, în care fraternitatea nu este un slogan, ci reprezintă omniprezenţa unei certitudini salvatoare pentru identitate.

Dezvăluirile lui Kim către Arkadi îţi amintesc de sacralitatea primei prietenii şi de fuziunea afectivă din acea perioadă, irepetabilă. Ambii erau copiii unor taţi ce au trăit infernul celui de-al Doilea Război Mondial în forma lui extremă, ajungând la rândul lor să fie uniţi de aceeaşi prietenie ce îi unea pe copiii lor. În imobilul cu locuinţe la comun şi în curtea unde naturaleţea solidarităţii învingea uneori capcanele unei colectivizări forţate a intimităţii şi a existenţei, nu numai prietenia dintre Kim şi Arkadi era vestită, ci şi prietenia dintre taţii lor. Tatăl lui Kim era cărat în spate de tatăl lui Arkadi, deoarece îşi pierduse picioarele pe front, astfel încât cei doi ajunseseră de nedespărţit în ochii vecinilor.

Obligaţia de a-şi trăi viaţa individuală sub ochii unor vecini iscoditori, mai ales în vremurile în care o măruntă indiscreţie atrăgea suspiciunea unor activişti zeloşi, te face să te aştepţi la un roman apăsător. Totuşi, vei găsi multe scene în care traiul cenuşiu începe să capete farmecul stranietăţii şi al umorului. Curtea neîncăpătoare pentru vieţile unor locatari înghesuiţi, ce doreau o gură de aer sau debarasarea de propria tragedie prin remarcile pline de venin adresate celorlalţi, devine un tărâm al secretelor şi al enigmelor din altă epocă. O descoperire făcută de autorităţi dinamitează liniştea, dar în loc să abată prăpădul asupra existenţei comune, rămâne în mintea celor doi prieteni drept o dovadă imposibil de negat că au avut parte de vară memorabilă, ce i-a maturizat. Această descoperire duce spre adevărata istorie pe care mesajele propagandei încercau să o îngroape şi despre care protagoniştii mai aflaseră, ce-i drept, prin detalii vagi prelinse printre aluziile cu subînţelesuri acide ale adulţilor.

Citind paginile acestui roman ce ia forma unei rememorări introspective a istoriei individuale aproape înghiţite de una colectivă, sistematic falsificată de propagandă, regăseşti de fapt încercările fiinţei umane de a se agăţa de firesc, în ciuda unor evenimente ce alungau normalitatea. Dacă nu ar fi detaliile privind activităţile specifice îndoctrinării incluse în programele dedicate pionierilor, prin care celor doi protagonişti li se promitea raiul unui viitor luminos, ai fi crezut că ai în faţă amintirile din vremurile în care singurele griji erau legate de punerea la cale a unor şotii nemauzite, a unor năzbâtii ce au loc în oricare altă parte a lumii civilizate. Kim şi Arkadi îşi găsesc propriul drum şi îşi reprezintă viaţa cotidiană din era socialistă într-un mod ce se va dovedi suportabil, mai ales datorită prieteniei.

Unul dintre acele trucuri folosite de Andrei Makine pentru a te împiedica să afirmi că ţi se pare neverosimil demersul personajelor sale de a regăsi un licăr de frumuseţe subiectivă într-un marasm colectiv este diluarea unei realităţi brute în răspunsuri evazive, ce nu fac decât să estompeze efectele cutremurătoare ale unor evenimente. Această estompare permite învecinarea cruzimii cu speranţa în umanitatea vindecată de tentaţia (auto)distrugerii, aşa cum descoperi în scena reîntâlnirii dintre mama lui Arkadi şi Kim, abia întors de pe frontul din Afganistan cu amintiri traumatizante. Deşi povestea de viaţă a mamei celui mai bun prieten este una zguduitoare, încât ajungi să crezi în mitul femeii slave născute pentru a duce în spate întreaga durere a omenirii, cuvintele finale transmit un mesaj salvator pentru psihicul supravieţuitorului ce trebuie să poarte cu sine o conştiinţă zdruncinată.

Confession d’un porte-drapeau dechu a făcut parte din ciclul romanelor ce au precedat faimoasele cărţi prin care Andrei Makine a fost considerat revelaţia literaturii franceze. Poate nu găseşti acea maturitate literară ce te răvăşeşte, din romanele sale premiate, dar anunţă marile sale teme şi acea pricepere în a dezvălui umbrele întunecate ale fiinţei umane fără să lase în urmă acel dezgust total pentru oamenii ce s-au lăsat modelaţi până la deformare de nişte episoade nefaste ale istoriei colective sau ale trecerii de la Estul îngeţat la Vestul tuturor descătuşărilor (dar şi al înstrăinării, de data asta individuală).

Confession d'un porte-drapeau dechuEditura Gallimard, 2007

 

My Tango with Barbara Strozzi – Unde poate duce obsesia pentru frumoasa venetiana din tablou

Adriana Gionea
-
2
My Tango with Barbara Strozzi – Unde poate duce obsesia pentru frumoasa venetiana din tablou

Amuzant, dar şi profund atunci când tratează problemele serioase ale omului contemporan, sensibil, dar şi caustic la adresa supradozei de romantism facil ce ameninţă literatura bună, accesibil, dar şi plin de spiritul ironiei erudite ce virează spre interpretările năstruşnice ale unor capodopere sau ale unor scrieri sacre, romanul My Tango with Barbara Strozzi le are pe toate. Se vor bucura de el şi cei autodeclaraţi visători sentimentali, şi cinicii irecuperabili. Totuşi, cel mai bine răsplatiţi pentru timpul acordat vor fi cititorii incapabili să-şi imagineze viaţa fără artă şi arta fără imixtiuni şirete în existenţa celui ce o admiră, până într-acolo încât ajunge să-i schimbe traiectoria emoţională, fie că este vorba despre un film şocant, o pictură dedicată unei femei irezistibile sau o compoziţie muzicală.

Romanul scris de Russell Hoban îi unge pe suflet şi pe cei dornici să citească poveşti în care iubirea învinge toate obstacolele, însă le dă apă la moară şi celor dornici de a-i lua în râs pe aceşti adepţi ai miturilor amoroase, cum ar fi cel privind întâlnirile predestinate dintre două suflete-pereche. Scriitorul are şi răbdare faţă de cei introspectivi, potolind până la urmă şi pofta de suspans şi de neprevăzutul ascuns dincolo de aparenţe. Încă de la început ţi se promit episoade intense, desprinse parcă dintr-un thriller psihologic, la care se adaugă remarcile originale îmbibate de umorul inteligent ale unui narator autoironic. Există şi un bonus pentru devoratorii de filme şi pentru cei pasionaţi de pictură: câteva referinţe cinefile plasate inspirat în contextul dramatic al relaţiilor umane din roman, nişte abordări nonconformiste ale mesajelor din spatele unor tablouri sau compoziţii ale muzicii clasice devenite simboluri universale. Aceste referinţe nasc pagini spumoase ce devin memorabile şi care se transformă în indicii preţioase pentru înţelegerea motivelor din spatele acţiunilor ce par să se potrivească precum piesele unui puzzle. Datorită referinţelor culturale, descoperi aceste piese-lipsă, dar şi legăturile ingenios construite dintre ele, născocite prin ideile unui scriitor ce ştie cum să scoată cele mai interesante înţelesuri pe care le pot pescui nişte contemporani din creaţiile unor clasici.

My Tango with Barbara Strozzi s-ar fi putut transforma în clasica poveste a bărbatului (veşnic naiv), păcălit de eterna femeie fatală, aparent inaccesibilă, ce îl abordează, seduce, manipulează şi apoi îl abandonează după ce s-a asigurat că va rămâne în cazierul fraierului înamorat vina pentru soţul incomod ucis cu mâinile amantului intrat în rolul salvatorului. Doar că pişicherul de Russell Hoban îşi bate joc de aşteptările hrănite prin scenariile filmelor de duzină şi propune o variantă insolită. Femeia pentru care protagonistul (vulnerabil după un divorţ intentat de o parteneră ce l-a considerat un romancier ratat) dezvoltă o pasiune devoratoare este o una celebră, dar imposibil de avut din cauza unei rupturi temporale. Ea, compozitoarea Barbara Strozzi, a trăit în secolul al XVII-lea, iar el, scriitorul Phil Ockerman, îşi târăşte singuratatea post-divorţ printre capcanele secolului XXI. Pentru că nu poate renunţa la Barbara Strozzi, femeia având trăsături apreciate mai mult în secolul ei, dar o privire de neruşinată adorată mai ales în zilele noastre, Phil o caută şi o găseşte în chipul unei femei din epoca lui, pe nume Bertha Strunk, întâlnită la un curs de tango (şi-a imaginat că adevărata menire a Barbarei ar fi trebuit să fie pasionalul dans argentinian).

La fel ca într-un tango, cu apropieri bruşte, priviri intense, tachinări, ritmuri ademenitoare şi tenebroase, ce par să prevestească atât o aventură fierbinte, cât şi un pericol iminent, relaţia dintre Phil şi Bertha (numele adevărat al femeii ce seamănă cu veneţiana din portretul adorat de acesta) are momente de apropiere şi momente de respingere, în care Bertha trebuie să rezolve nişte probleme din trecutul amoros, dar mai ales mult mister. Iar Bertha ştie ca nimeni alta cum să întreţină misterul ce îi poate hrăni şi înfierbânta imaginaţia unui barbat ca Phil, aflat în plină criză existenţială. Pe lângă trăsăturile fizice ademenitoare descoperite în timpul dansului, îşi ascute nişte atuuri ce au scos-o mereu din încurcăturile în care tot ele au băgat-o. Este suficient de receptivă la declaraţiile celui pe care alţii l-ar fi considerat un lunatic dubios. Mai mult, îi atinge o coardă sensibilă, de protector al femeilor frumoase aflate la anaghie. Are suficiente episoade amoroase problematice la activ pentru a deveni fermecătoare în ochii bărbatului de patruzeci de ani fascinat de femeile cu trecut consistent (şi usor scandalos). Pare sigură pe farmecele ei, dar şi vulnerabilă, gata să fie salvată din ghearele unui soţ abuziv de către un gentleman de modă veche, ce îşi găseşte un aliat mai degrabă în cuvintele înţelepţilor hasidici decât în forţa fizică (soţul Berthei este genul de namilă ce păzeşte intrarea în cluburi).

Aşadar, pentru a-i face faţă soţului posesiv, ce nu vrea să accepte decizia Berthei de a se despărţi, Phil se lasă târât până în punctul în care fantasmarea şi realitatea se suprapun, şi nu doar din cauza faptului că nu mai poate face distincţia între Barbara şi Bertha (Berthei îi va atribui numele femeii din taboul ce l-a sedus). Confuzia dintre imaginarul ce hrăneşte dorinţa de a înfăptui acte de vitejie masculină primitivă pentru a o salva pe Bertha şi realitate este alimentată de soluţia găsită de protagonista din filmul The Rainmaker pentru a scăpa de soţul violent implicând un amant şi o bâtă de baseball, dar mai ales o prestaţie credibilă în faţa anchetatorilor. Când se simte neputincios în confruntarea decisivă cu un pachet de muşchi, intelectualul Phil compensează dezavantajele fizice prin fantasmele viril-agresive alimentate de scenele acestui film, pe care le derulează obsesiv în mintea lui, până ajunge să îşi modeleze propria realitate după scenariu. Îşi comandă chiar şi o bâtă de baseball, cerând să fie imprimat numele Barbarei Strozzi.

Bertha oscilează între a se reînnoda relaţia cu năbădăi avută cu faimosul pictor ce i-a fost cândva şi profesor, şi a-i ceda lui Phil, considerat ipostaza nefericită a romancierului cu scriitura inundată de o melancolie exasperantă, din care nu pot ieşi decât nişte romane plictisitoare ce nu se vor vinde şi îl vor transforma într-un mascul ratat în plan social. În timp ce ea este absorbită de un du-te-vino amoros între prezent şi trecut, Phil inventează tot felul de scenarii, ce se materializează mai degrabă în confruntări imaginare (până la un punct) şi în reflecţii cât se poate de comice despre iubire, femeile periculoase, aşezarea nefastă a planetelor (este un client fidel al unei astroloage), divorţ, blocajul inspiraţiei scriitoriceşti, glorie şi ratare. De fapt, prin gândurile amuzante ale lui Phil, autorul strecoară ingredientele unei satire cu ştaif despre hălăduirea întru căutarea sufletului-pereche, despre himerele omului contemporan mereu neîmplinit, adept al evaziunilor ciudate din cotidian, despre aptetitul pentru artă exibat în public mai mult din snobism, despre afacerile bazate pe exploatarea veleitarilor, despre impostura poleită cu nişte cursuri (slabe) de creative writing ţinute la centre de recuperare spirituală şi de regăsire a talentului înnăscut, dar pierdut în goana cotidiană.

Cu toate că ştie cum să-şi alimenteze cititorii cu întâmplări neprevăzute şi motive de a râde, Russell Hoban nu alege structura unui roman de acţiune clasic. Preferă mai degrabă alternanţa unor poveşti la persoana I şi fluiditatea unei confesiuni în care amarul se revarsă în rafale de comedie şi în turnuri care îţi arată că în spatele tonului ce pare să duca-n derizoriu sacrele obişnuinte şi credinţe ale omului contemporan se ascunde o abordare profundă şi duioasă a relaţiei de cuplu.

Atât Bertha, cât şi Phil îşi expun puctul de vedere şi trăirile cum nu se poate mai sincer în capitolele ce le poartă numele, şi care se succed alternativ, astfel încât să ai impresia că vezi aceeaşi situatie prin două perechi de ochi. Mărturia fiecăruia devine oglinda relaţiei. Oglinda Berthei reflectă o galerie de tablouri ce interpretează povestea biblică a Iuditei, devenită în mintea ei acea eroină care alege calea brutală pentru a lupta împotriva tiraniei masculine, o cale pe care Bertha nu este gata să şi-o asume, deşi recurge la ea din când în când. Ea ajunge să se identifice mai degrabă cu Artemisia Gentileschi, pictoriţa abuzată de profesorul ei, şi care şi-a fantasmat actul vindicativ în artă, prin una dintre cele mai puternice reprezentări ale Iuditei din galeria Barocului. Gândindu-se la Artemisia, Bertha oscilează între a-şi plânge de milă şi a se critica dur pentru alegerile nefaste făcute, dar mai ales pentru eşecul artistic. La rândul său marcat de teama eşecului din cauza unor critici aduse ultimului roman, Phil distorsionează realitatea, dilată amănuntele nesemnificative şi le înlănţuie în explicaţii stranii, ce sfidează limitele timpului şi ale plauzibilului, dar fără a le face să pară închipuirile unui psihotic. Îşi transformă oglinda ce reflectă legătura dintre el şi Bertha într-un colaj de elemente decupate din filme, tablouri, simfonii, tangouri pătimaşe, cuvinte biblice despre iubire, profeţii astrologice deviate într-o zonă amuzantă, amintiri şi defulări imaginare ale unor porniri agresive îndreptate spre soţul Berthei, considerat o brută ce îi terorizează femeia ideală.

În timp ce Bertha îşi rememorează viaţa erotică, legată şi de încercările ei artistice, dar şi de probleme asociate identităţii femine în lumea pictorilor afemeiaţi, Phil îşi transformă prezentul într-un puzzle de coincidenţe. În acest puzzle din care hazardul îşi cam ia tălpăşiţa, fiecare amintire, impresie, operă de artă ce îi atrage interesul şi eveniment banal din cotidian îşi pierde sensul imediat şi se agaţă de celelalte detalii pentru a completa imaginea de ansamblu, ce pare mai degrabă o paradă comico-sentimentală. Este o imagine cu sensuri coerente oferite de situaţii absurde, din care nu lipsesc extravaganţa imaginarului şi acea luciditate căreia i se atribuie anvergura unei farse jucate de un destin hâtru sau tonul unei satire gustate de cei având un oarecare bagaj de cunoştinţe legate de istoria artei.

My Tango with Barbara Strozzi îţi lasă impresia unui roman care tratează subiecte grave în amestecuri comice, în timp ce situaţiilor comice le atribuie forma unui spectacol sofisticat, regizat de un povestitor talentat. Russell Hoban este acel povestitor care ştie cum să-şi ambaleze născocirile astfel încât să capteze atenţia şi să te facă atent asupra dialogului purtat de un autor cu sine însuşi, atunci când trebuie să aleagă între menire şi atenţia acordată publicului volatil într-o era mercantilă.

My Tango with Barbara Strozzi - copertaEditura Bloomsbury, 2007

Cele mai bune albume muzicale 2016

A.Vlad
-
0
Cele mai bune albume muzicale 2016

    Dacă e ceva ce a mai îmbunătățit nenorocirea de an ce a fost 2016, este cantitatea de artă foarte bună apărută în ultimele 12 luni. Muzica este cea mai imediată și universal consumată dintre arte, așa m-am gândit să fac o listă de albume ce mi-au fost parteneri în crime și îmbrățișări de confort anul ăsta. Să începem:

Nick Cave & the Bad Seeds Skeleton Tree  nick cave

With my voice i am calling you! murmură Nick Cave în Jesus alone, dar nimeni nu răspunde. Tăcerea este instrumentul cel mai important pe acest album extraordinar.

O voce tremurată, crudă, corzi vocale ce vibrează în ritmul emoțiilor lui Cave. De fiecare dată când îl asculți e ca și cum ar răpi lumina din orice încăpere te afli, pentru a-și putea spune poveștile de disperare în obscuritatea intimă a întunericului.

În iulie 2015, fiul de 15 ani a lui Cave a murit căzând de pe o stâncă, pe malul mării, după ce consumase LSD. Și deși înregistrările pentru Skeleton Tree începuseră deja la momentul respectiv, e foarte greu să disociezi cele două evenimente. Ținând cont de faptul că tot procesul creativ a lui Cave stă în excavarea fără milă a vieții personale, în căutare de specific pe care să-l transforme în universal pe note.

Un connaisseur al Apocalipsei biblice, sursa cea mai mare de inspirație pentru versuri în muzica lui de până acum, pe acest album Cave o umanizează și o aduce printre noi, în lucrurile mici, în așteptatul la cozile supermarketului, în liniște, în viața de zi cu zi, în disperarea fără răspuns, în traume ce elasticizează timpul, făcând a merge mai departe foarte greu, aproape imposibil.

 

Leonard Cohen You Want It Darkercohen

Cu puțină vreme înainte de a muri, prestigioasa revista americană The New Yorker a a publicat un profil al lui Leonard Cohen, în care acesta a mărturisit că este pregătit să moară. Fanii l-au admonestat pentru îndrăzneala de a vrea să-i părăsească. Și a trebuit să se întoarcă cu o replică, promițându-le că în cazul ăsta, nu are de ales, și o să trăiască o veșnicie, să nu-și facă griji.

Acesta este un album întunecat, dar calm, fără isteria fricii de moarte. Acest album este Leonard Cohen pe patul de moarte, ținându-ne pe toți de mână și spunându-ne că viața este complicată. Dar plină de lumină, dacă știi unde să scurmi. Amuzantă mai ales. Noi suntem înfricoșați, deși el este la ușa finală pregătit, și el încearcă să ne liniștească pe noi. Un gentleman poet până în ultimul moment. Îi auzi respirația mai slabă, șoptirea ultimelor cuvine și binecuvântarea pentru călătoria ce va să vină.

DAVID BOWIE Blackstardavid bowie

David Bowie și-a pregătit acest testament muzical până în ultimul detaliu. Muzică, videoclipuri, mesaje. Cu fiecare melodie Bowie ne dictează ultimele gânduri, învățături, ordine de cum să-i tratăm moștenirea bogată. Dar nu normal, pentru că el nu e normal, el e Bowie, the Ultimate Freak. Totul este un spectacol, o ultimă luptă teatrală cu moartea și uitarea, pe care datorita valorii fenomenale a acestui album și a întregii lui discografii, a câștigat-o prin KO.

Moartea a fost doar un personaj minor în propriul ei spectacol. Bowie a fost Master of Ceremonies pentru propria lui părăsire a acestei planete.

 

FRANK OCEAN Blondefrank ocean

Frank Ocean a început în clanul de tineri supărați, nihiliști, cu dorința de a arde tot, ODD Future. Dar din toți membrii grupului el, sensibilul înțelept, fratele mai mare a puștanilor din grup, cum îl considera liderul acestora Tyler the Creator, părea nelalocul lui acolo. Bing Bang-ul universului lui muzical încă nu avusese loc.

După Nostalgia ultra, mixtape-ul, a urmat un album R&B care a șocat pe toată lumea prin ambiția și mesajul lui, Channel Orange. Un album de compoziții bizantine despre dragoste bisexuală– de admirat, cînd te gândești la mediul toxic al rap-ului bazat pe braggadocio masculin -infantilo-neanderthal, despre societate, maturizare, tentația faimei, plăcerile hedoniste de scurtă durată și rănile adânci lăsate de acestea în ființele ce le lasă să preia controlul.

Apoi a dispărut din nou. Pentru a reveni anul acesta cu două albume. Unul, un album vizual Endless, in care construiește o scară, inspirat de arta lui Tom Sachs. Endless, un album vizual creat special pentru Apple, și cei treizeci de arginți necesari să fie aruncați la picioarele companiei muzicale de care aparținea pentru a deveni liber de contract.

Imediat ce face asta, Blonde este lansat. Adevăratul album. Un sunet mult simplificat, dar împins în zona esențelor ce alunecă încet și plăcut prin ureche și apoi prin întreg corpul. Și pentru dans și pentru meditație introspectivă și pentru sex. Viitorul muzicii, construit pe sample-urile vechiului imperiu muzical, și adus la viată de vocea dătătoare de suflu a lui Frank fucking Ocean.

 

CHANCE THE RAPPER Coloring Bookchanche the reapper

După Acid Rap, mixtape-ul care la transformat într-un star pe nativul din Chicago, Chance the Rapper, toată lumea credea că o sa fie inhățat de o companie muzicală și o să lanseze un album comercial. Normal, cum se face in lumea corporatistă reală. Dar el a refuzat să joace jocul lor și și-a creat propriul joc.

A schimbat un pic sunetul , renunțând la acid jazz, și drogul Acid, în favoarea sfințeniei gospelului american și a mai lansat o mixtape, Coloring Book. Nu vă gândiți că este orice soi de artist independent, care cântă la concerte mici, pentru zece oameni și mama lui. La momentul acesta a cântat pentru președintele Obama la Casa Albă în repetate rânduri, este unul din artiștii preferați ai uneia dintre ficele lui Obama, a fost invitat să cânte o melodie pentru Muhammad Ali, atunci când marele campion de box a fost onorat după înmormântare și este headline pentru festivaluri imense constant.

Pur și simplu nu poți să nu te simți bine când îl asculți, plin de căldură, pozitivitate și ghidușie.

 

A TRIBE CALLED QUEST We Got It From Here…Thank You 4 Your Service A tribe called

Legendara trupă hip-hop A Tribe Called Quest a revenit pe sfârșitul anului cu un nou album si parcă timpul nici nu a trecut. Deși decenii si moartea unuia din membrii, chiar în timpul înregistrării acestui album, ar fi trebuit să lase urme. Dar cu ei urmele se transformă în ciactrici, iar ei în veterani gata să ia din nou armele și să lupte împotriva la ceea ce luptau și la început, ceea e trist, inegalitatea socială, hărțuirea și violența nejustificată a forțelor de ordine contra minorităților și o politică segregată de lumea reală.

Albumul sună old school jazz rap, dar foarte fresh în același timp.

We the people s-a transformat aproape într-un imn al celor ce promit o rezistență activă într-o președinție Trump.

 

 

Danny Brown Atrocity Exhibitiondanny brown

Danny Brown este în momentul ăsta artistul care împinge forma rapului, și a muzici în general, în cele mai neașteptate și bizare direcții, fără frică, dar deasemenea cu respect fată de legendele ce l-au precedat. Respect ce vine din erudiția muzicală a acestui fiu al al Detroit-ului falimentar și în plin proces de dezintegrare.

Din aceasta joacă serioasă cu genul a iesit Atrocity Exibithion. O expoziție a tot ce e mai rău și bun în el persoana, părintele, muzicianul, în orașul lui, în industria muzicală și in societatea umană cu totul. Cu vocea lui unică de Donald Duck pe ecstasy cantă despre droguri, femei și faimă, fără a le glorifica sau blama. Dar si despre sperantă și micile momente umane ce ne unesc pe toți indiferent de rasă, clasă socială sau stare de ebrietate. Coboară scara spre abis pe beaturi ce rup bucăți din pereții camerei în care îl asculți.

Atrocity Exhibition este un album amuzant, sălbatic, dar foarte sofisticat, o simfonie cântată de un fost gangster cu geacă de piele.

 

BON IVER 22, a Millionbon iver

Nimeni nu știa la ce să se aștepte de la cel mai recent album Bon Iver. Când au apărut primele single-uri semănau foarte mult cu penultimul album plin de autotune si sunete electronice. Nimic din Forever Emma, caseta analog ce a ridicat această trupă la rang de cult. Și mai de speriat era că videoclipurile au apărut însoțite de semne ezoterice demne de Dan Brown și toată lumea a început să se gândească că poate a petrecut prea multă vreme în jurul lui Kanye West, ce nu degeaba a fost internat recent la un spital de boli psihiatrice.

Albumul e de ascultat de mai multe ori. Prima oară parcă nu știi de unde să-l apuci. Dar odată ce te obișnuiești cu el, odată ce îi lași vocea să te ghideze prin tot melanjul de sunete electronice aruncate în melodii, totul capătă o coerență ce te sedează în loc până termini tot albumul cap coadă. Nu e perfect. Are destul de multe momente de inegalitate în calitate, melodii care nu par terminate, dar este ce este și este bine.

Nu știu cum e pentru voi, dar eu ascult Bon Iver la fel cum citesc Haruki Murakami, pentru starea pe care mi-o dă, nu neapărat pentru poveste. Și albumul ăsta livrează ce îmi doream de la el.

 

În loc de 9 și 10, o să dau o listă de alte albume pe care le-am apreciat anul acesta și pe care nu vreau să le las nemenționate de dragul matematicii:

Radiohead A Moon Shaped Pool  Radio head

Angel Olsen My WomanANgel Olsen

SOLANGE A Seat At The Tablesolange

Kendrick Lamar untitled unmastered.ekndrick

Car Seat Headrest Teens of Denialcar seat

Blood Orange Freetown Soundblood orange

Elza Soares A Mulher do Fim do Mundo (The Woman at the End of the World)elza soares

James Blake The Colour In Anythingjames

Esperanza Spalding Emily’s D+Evolutionesperanza

 

Regina Spektor Remember Us to Liferegina

 

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Adriana Gionea
-
0
Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Spectatorii care au ales peliculele elogiate la marile festivaluri, proiectate cu ocazia ediţiei din 2016 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest, au devenit martorii unor interpretări feminine memorabile. Au fost convingătoare. I-au uimit. Au născut controverse, au sedus, au sensibilizat, au iscat hohote de râs în situaţii înspăimântătoare. Mai presus de toate, au oferit un spectacol precum o vrajă. Frumuseţea personajelor, talentul, rezistenţa, fragilitatea sub care se ascunde un curaj nebănuit şi reacţiile imprevizibile au deschis ferestre spre nişte realităţi sociale aflate la mii de kilometri distanţă, din Brazilia până în Coreea, din Franţa până-n Filipine.

 

 The Neon Demon

imagine: www.towleroad.com
imagine: www.towleroad.com

Între wow! şi wtf? defilează impresii amestecate. The Neon Demon este precum un vis ciudat. Vezi o pumă apărută de nicăieri într-un hostel dubios din L.A., nişte manechine desprinse dintr-un fashion show avangardist, ce trece de la macabrul în culori electrizante la efectele vizuale psihedelice, şi o Elle Fanning de neuitat.

The Neon Demon este un aparte. Bizar precum un film experimental fără înţelesuri clare. Irezistibil precum un party în decoruri hipnotice. Înfricoşător precum un horror. Elegant precum un film de artă aşa cum îl percep cei dependenţi de adrenalina produsă de jocurile cromatice halucinante şi de coloana sonoră, perfect sincronizate pentru a face ecranul să pulseze.

The Neon Demon este o experienţă insolită şi originală. O experienţă în care te scufunzi, tremuri din cauza fiorilor în culori stridente şi o iei ca atare, fără să cauţi o explicaţie logică (deşi fiecare element este bine calculat şi asamblat în arhitectura scenariului). Şi nu e de mirare că nu-i poţi ataşa un sens clar. În spatele acestui experiment se află regizorul Nicolas Winding Refn.

Printr-un film aparte şi un rol irezistibil, Refn o poate face pe Elle Fanning la fel de captivantă precum Ryan Gosling în zona thrillerelor nonconformiste cum ar fi Drive sau Only God Forgives. Nu trebuie ratat dacă preferi hibridul între un horror psihologic stilizat, o defilare futuristă a clişeelor fashion ingenios reciclate şi filmul experimental. Poţi vedea trailerul aici.

Elle

imagine: www.indiewire.com

Regizorul Paul Verhoeven a făcut din Sharon Stone obiectul fanteziilor masculine şi motivul pentru care Basic Instinct a devenit un must-see pentru generaţii întregi de voyeurişti (şi nu numai). De data aceasta a schimbat macazul în lumea fanteziilor masculine, virând spre zona masochismului. Nu pentru că Isabelle Huppert nu s-ar fi ridicat la nivelul unui sex icon precum Sharon Stone. Dimpotrivă, emană o senzualitate ce sparge ecranul, la care se adaugă o mimică plină de ironia caustică, devenită irezistibilă când îi este asociată unui personaj feminin puternic, imprevizibil şi inteligent.

Masochismul este legat de personajul masculin. Acesta este un prădător sexual ce îşi propune să îi facă zile fripte protagonistei interpretate de Isabelle Huppert. Doar că primeşte o surpriză şocantă, şi pentru el, şi pentru spectatorul stupefiat.

Elle poate fi acel film ce pleacă de la o situaţie de viaţă des întâlnită peste tot în lume (din păcate), dar având o evoluţie şi un deznodământ ce îi pot aduce regizorului Paul Verhoeven un premiu special pentru originalitate. Indiferent de trăirile rămase în urma acestui film, ţi se va schimba total percepţia pe care o ai despre modul în care poate fi reprezentată cinematografic rezilienţa feminină după o traumă. Poţi vedea trailerul aici.

 

Mal de pierres

imagine: www.sentieriselvaggi.it
imagine: www.sentieriselvaggi.it

2016 poate fi considerat şi anul lui Marion Cotillard. A reuşit să atragă atenţia printr-un rol senzual alături de Brad Pitt, în Allied, şi a strălucit în competiţia de la  Cannes prin cele două roluri emoţionante din filmele Juste la fin du monde şi Mal de Pierres. Chiar dacă filmul cu iz hollywoodian i-a adus mai multă vizibilitate, rolul din pelicula regizoarei Nicole Garcia va fi cel care va persista în memoria cinefililor.

Marion Cotillard interpretează veridic şi captivant rolul unei tinere visătoare şi rebele dintr-un sătuc pitoresc, dar sufocant de conservator. Va rămâne astfel în galeria personajelor feminine în care se amestecă seducător fragilitatea, revolta, senzualitatea şi misterul.

Capabilă să se muleze pe un rol expresiv, Marion Cotillard demonstrează că poate face faţă unei poveşti cu genul de final ce răstoarnă toate aşteptările. Reuşeşte aşadar să capteze fascinant evoluţia psihologică plină de enigme, de întorsături complicate şi de tăceri dublate de ambiguitate. Marion Cotillard a transformat protagonista romanului Mal di pietre al Milenei Agus într-un personaj de referinţă. Poţi vedea trailerul aici.

 

The Handmaiden

imagine: us.24h.com.vn
imagine: us.24h.com.vn

Competiţia oficială a Festivalului de la Cannes (ediţia 2016) a inclus câteva ecranizări ingenioase ale unor cărţi faimoase. Personajele feminine uimitoare n-au lipsit nici din cinematografia sud-coreeană. Park Chan-wook a oferit de departe surpriza incandescentă a festivalului. A mizat pe strania poveste a celor două personaje femine din romanul Fingersmith (tradus sub titlul Din vârful degetelor). Astfel a luat naştere spectaculosul The Handmaiden.

Regizorul sud-coreean a jonglat cu hipersexualitatea dezlănţuită asociată de occidentali cu feminitatea din Extremul Orient. A luat nişte personaje masculine desprinse parcă din romanele şi povestirile cu perverşi ale lui Tanizaki. S-a inspirat din farmecul decorurilor victoriene şi le-a transportat într-un conac din Coreea unui bibliofil excentric şi tenebros. A mixat elementele literaturii erotice sino-japoneze. Le-a transpus cinematografic, printr-o extravaganţă plină de rafinament şi îndrăzneală, în scene demne de capodoperele shunga.

Rezultatul acestui amestec fără pudoare, dar păstrând acea graţie a elementelor estetice asiatice, este un film atipic pentru cineastul Park Chan-wook. Spectatorul va fi captivat de personajele feminine diabolice având ochii migdalaţi. Dacă ar trebui să-i caracterizezi filmul, cuvântul venit în minte va fi abundenţa – decorativă, erotică, a trimiterilor culturale şi a răsturnărilor de situaţie. Poţi vedea trailerul aici.

 

American Honey

imagine: filmedefestival.ro
imagine: filmedefestival.ro

Un personaj feminin cu magnetism, interpretat impecabil de o Sasha Lane ce i-ar fi putut da replica faimosului adolescent din lumea lui Salinger şi ar fi călătorit alături de liota de beatnici hoinari dintr-un roman de Karouac. I se alătură un personaj masculin ce i-ar fi servit de minune lui Nae Caranfil în Filantropica (dar în varianta americană), interpretat de un Shia LaBeouf cum nu l-ai mai văzut. Ei sunt protagoniştii unui road trip iniţiatic de zile mari, ce îţi arată lumea necosmetizată a tinerilor din Statele Unite.

Încă de la primele scene, Andrea Arnold se ţine de cuvant. Aşa cum promite şi trailerul, filmul este un periplu antrenant. Un periplu ce scoate la suprafaţă senzualitatea candidă a uneia dintre cele mai atrăgătoare şi charismatice ştrengăriţe rebele pe care ai văzut-o în ultima vreme pe marele ecran.

Farmecul este dublat de o coloană sonoră electrizantă. Regizoarea mizează şi pe folosirea luminii. Lumina creează un efect magic precum o vrajă, astfel încât să contrabalanseze detaliile realismului dezolant. Le vei da dreptate celor ce au spus că această regizoare britanică a realizat un film seducător şi autentic despre esenţa spiritului american, aşa cum l-au înţeles artiştii damnaţi sau inadaptaţii postbelici.

Încă un detaliu care te va convinge să-l vezi: coloană sonoră. Hiturile globale sunt reinterpretate din alt unghi. Ele pun în valoare antrenant obrăznicia candidă şi duioşia ademenitoare a protagonistei. Ea devine un arhetip feminin pentru America veritabilă, dar mai puţin văzută de străini. Datorită filmului American Honey, regizoarea Andrea Arnold a câştigat Premiul Juriului la Cannes. Poţi vedea trailerul aici.

 

Aquarius

imagine: imdb.com
imagine: imdb.com

Anul 2016 a fost şi unul în care filmele bune au mizat pe o coloană sonoră magică pentru a exprima stările unor personaje feminine remarcabile. Un astfel de personaj cum este şi cel interpretat de Sonia Braga, una dintre preferatele criticilor de Cannes, la un pas de a câştiga premiul pentru cea mai bună actriţă.

Deşi este un film despre frumuseţea unei lumi ameninţate de rechinii imobiliari şi despre dramele ultimei locatare dintr-un imobil ce urmează a fi demolat după ce şi-a trăit anii de glorie în ritmul boemilor şarmanţi ai anilor ’60, Aquarius nu are un efect dezolant, provocat de imaginea unor învinşi. Dimpotrivă, lasă în urma lui multă speranţă. Te va cuprinde o poftă nebună de a te bucura de fiecare clipă. Muzica braziliană (alta decât samba) este un alt personaj cuceritor al filmului. Coloana sonoră poate rivaliza cu melodiile rafinate de pe Riviera în varianta cunoscută de Francois Sagan.

Povestea dramatică virează spre un mesaj vindecător despre paradisul adăpostit în memorie. Este desfăşurată în ritmul unei nostalgii languroase ce îşi face loc printre momentele tensionate. Filmul abundă în scene în care rotagonista recurge la soluţii amuzante şi revigorante în lupta inegală împotriva unor dezvoltatori corupţi nemiloşi.

Te vei îndrăgosti de acest film datorită personajului femin ce îţi oferă o lecţie de viaţă neobişnuită. La fel de seducătoare este şi coloana sonoră ce păstrează farmecul apus al unei oaze personale găsite în altă epocă. Poţi vedea trailerul aici.

 

The Woman Who Left

Courtesy of Cinema One Originals/Sine Olivia Pilipinas /www.hollywoodreporter.com
Courtesy of Cinema One Originals/Sine Olivia Pilipinas /www.hollywoodreporter.com

Dacă eşti interesat de poveştile care te fac să asişti la metamorfozele psihologice ale personajelor feminine şi la evoluţia relaţiei dintre protagonistă şi problemele societăţii în care trăieşte, atunci filmul care a fost dinstins cu Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia îţi va reaminti de ce vii la cinema.

Două condiţii trebuie să îndeplineşti pentru a-ţi exprima entuziasmul în faţa perspectivei abordate de cineastul filipinez Lav Diaz. Prima: să priveşti cu nostalgie capodoperele neorealismului italian. A doua: să ai răbdare în faţa unui film ce durează aproape patru ore.

Bazat pe drama unei femei închise mulţi ani din cauza unor minciuni spuse de un fost iubit provenit dintr-o familie influentă, lovit în orgoliu după ce a fost părăsit, The Woman Who Left este o bijuterie cinematografică alb-negru. Preferinţa pentru imaginile alb-negru nu este un moft sau un tertip folosit pentru a spori curiozitatea faţă de film. Este o alegere inspirată.

Imaginile redau întâlnirea dintre timpul exterior şi timpul personal, suprimat de nedreptate. Totodată, imaginile alb-negru oferă brutalităţii sociale acea stranietate care să reflecte profunzimea personajului feminin.

Dramele personajelor sunt sfâşietoare, dar imaginile amintesc de acel licăr de umanitate salvat din lumea plină de mizerie a mahalalelor. Un licăr aşa cum numai în filmele unui Pasolini aflat la debut sau ale unui Fellini mai poţi găsi.

Nostalgia asociată filmelor vechi

The Woman Who Left trezeşte nostalgii în spectatorii care preferă cinematecile. Ei vor aprecia cel mai mult această învecinare a frumuseţii şi a pauperităţii, a disperării, a revoltei şi a regăsirii de sine prin detaşarea de tentaţia răzbunării. Poţi vedea trailerul aici.

 

Julieta

imagine: www.telegraph.co.uk
imagine: www.telegraph.co.uk

Un Almodovar atipic, dar la fel de capabil să creeze acea simbioză între sentimentele personajelor şi dramele din trecutul spectatorilor. Păstrează aceleaşi decoruri în culori tari, dar subordonate unor manifestări ce par mai degrabă apatice. Sunt prezente aceleaşi crize existenţiale, deziluzii, iubiri, secretele transgeneraţionale femine, dar cu nişte răspunsuri şi motive nu la fel de vizibile precum nuanţele încăperilor. Par să fie reinterpretate dramele feminine copleşitoare şi trăsăturile personajelor insolite, de data aceasta mai puţin excentrice.

Deşi unora li s-ar fi părut incompatibile personajele create de Alice Munro, care l-au inspirat când a regizat Julieta, şi universul emoţional iberic, Almodovar surprinde şi de data aceasta, în mod plăcut, dar mai subtil. Adaptează povestea lui Alice Munro la sensibilitatea unei Spanii personale şi la culorile, atmosfera şi lumina spaţiului meditaranean.

Prin tăceri calculate, dătătoare de mister, obiecte decorative simbolice în culori intense, care absorb tot ceea ce protagonistele nu pot rosti, sau printr-o reprezentare vizuală originală şi plină de poezie a trecerii bruşte de la o vârstă la alta, filmul seduce, degajând o melancolie cathartică. Vei aprecia alternarea emoţiilor şi nelipsitul fundal cromatic asociat unui lirism cinematografic asumat de Almodovar.

Julieta poate fi considerat filmul unui Almodovar matur, capabil să iasă din zona de confort pentru a se reinventa, fără a înregistra un eşec şi fără a-şi pierde amprenta stilistică. Filmul promite o schimbare, dar una care ţine cont şi de aşteptările cinefililor dornici să-l regăsească pe acel Almodovar de la începuturi. Poţi vedea trailerul aici.

Citeşte şi Climas – Trei femei din Peru

Yesterday, Today and Tomorrow – Sophia Loren Forever

Climas – Trei femei din Peru

Yesterday, Today and Tomorrow – Sophia Loren Forever

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026