Dacă nu îţi place jazz-ul, ai toate şansele să te îndrăgosteşti de el după ce vezi acest musical rafinat, debarasat de clişeele (considerate azi) învechite. Aruncând o bulă de frumuseţe venită din alte timpuri într-un prezent considerat vulgar, La La Land le este dedicat în primul rând celor ce îşi imaginează epoca de aur a huzurului Californian în strălucirea unui glamour cu farmec desuet stilizat, şi în privelişti panoramice scufundate în apusuri demne de filmele vechi. Ryan Gosling, în rolul unui pianist îndrăgostit de jazzul de altădată, aşa cum l-au creat Miles Davis sau Thelonious Monk, şi Emma Stone, în rolul unei aspirante la statutul de actriţă cu speranţe de viitor dramaturg, te vor face să visezi la un Los Angeles chic şi feeric, din alte vremuri, cu plimbări la înserat, conversaţii deasupra oraşului fremătător şi poposiri întâmplătoare în barurile unde eleganţa pluteşte în lumini difuze şi elemente Art Deco.
Ea, Mia (Emma Stone) este o barmaniţă care visează la celebritatea dupa reţeta hollywoodiană. El, Sebastian (Ryan Gosling), este un pianist care visează la propriul bar, unde să readucă jazzul din era de glorie în prezentul ce-l ignoră. Se întâlnesc întâmplător, se îndrăgostesc la prima vedere, mimează, la început, indiferenţa, în stilul comediilor clasice, şi amână declaraţiile romantice prin tachinări. Dansează ca-n musicalurile unui Hollywood apus, ce te făcea să visezi la marea dragoste plină de romantism, dar se luptă cu provocările unui prezent deloc ofertant cu visătorii ce-şi unesc iluziile într-o dezamăgire comună. Nimic nou sub soarele Californiei. Cei doi nu sunt altceva decât nişte personaje clasice (devenite arhetipale) ale unui gen de film dedicat frumoşilor nebuni care nu se au decât unul pe celălalt, cu speranţe zdrobite, buzunare goale şi rătăciri naive pe străzile iconice pentru epoci trecute. Dar în loc să-ţi promită cronica unei deziiluzii anunţate în oraşul celebrităţilor, cu tot cu pierderea brutală a inocenţei, compromisuri degradante, veşnicele trucuri murdare pentru atragerea atenţiei si decăderi hâde, regizorul Damien Chazelle îţi ofera două ore de voie bună, coregrafie antrenantă şi jazz nostalgic, apelând, prin trimiteri vizuale inspirate, la toată recuzita cinematografiei elegante din epoca de aur a unui Hollywood renăscut azi în imaginile vintage.
Şi plin de elemente vintage, dar şi bine ancorat în dramele omului din prezent, şi romantic (însă deloc siropos), şi caustic încât sa te readucă imediat la realitate, filmul este o bijuterie rară în peisajul producţiilor americane accesibile, adesea criticate din cauza accentului pus pe invitarea la evaziunea din cotidian exclusiv prin efectele speciale, în detrimentul rafinamentului vizual. Filmul invită la aceeaşi evaziune prin cinematografia de masă, DAR aşa cum era percepută în vremurile în care oamenii îşi doreau să vadă filme care să îi răpească dintr-o realitate austeră şi să îi transpună într-o lume în care dansul, muzica, romanatismul şi culorile înserărilor în oraşe elegante le tăiau răsuflarea. Te reîntorci în timp şi vezi acest film prin ochii spectatorului de altădată, care ajungea să fie vrăjit printr-un spectacol bazat mai puţin pe efecte costisitoare, dar mult mai mult pe îmbinări cromatice răpitoare şi prin capacitatea actorilor de a crea, doar prin coregrafie, mimică expresivă şi gesturi, acea relaţie afectivă cu spectatorul, de neuitat, şi care să treacă dincolo de ecran. Damien Chazelle are capacitatea de a te face să visezi prin calităţile vizuale readuse în prezent din epoca unui Hollywood al trecerii de la experienţele cinematografiei elitiste la divertismentul de masă. Te provoacă, în acelaşi timp, să revii cu picioarele pe pământ şi să iniţiezi un dialog despre trecut şi viitor în arta filmului, despre menirea cinematografiei şi despre modul în care pot fi reciclate nişte elementele clasice astfel încât să nu mai pară decrepite.
În ciuda îmbinării unor elemente ce ţin de un musical cu accente de romance duios, cu personaje visătoare, Damien Chazelle a reuşit să evite clişeele siropoase şi aspectul prăfuit al unei piese de muzeu nimerite în prezent. Musicalul său efervescent este gata să reîmprospăteze percepţia referitoare la perioada starurilor chic. Din trecut, regizorul a luat mai mult eleganţa vizuală asociată epocii de aur a filmelor clasice, pe care o şlefuieşte printr-o îmbinare magică a elementelor cromatice gata să permita o scufundare în atmosfera languroasă a scenelor străbătute de fluiditatea sunetelor de pian. Respirând seducător în aproape fiecare cadru acea strălucire nostalgică atribuită decorurilor din filmele vechi, La La Land prezintă o retrospectivă muzicală şi vizuală nelumească a unui Los Angeles nebănuit sub poleiala ostentaţiei de azi. Redescoperi acel vechi Los Angeles unde se încăpăţânează entuziast să mai supravieţuiască amintirea lui Ingrid Bergman şi a lui Bogart, cinematecile, afişele vintage, localurile selecte şi discrete anunţate cu litere Art Deco şi extravaganţa luminată cu bun gust şi desfăşurată pe ritmuri de jazz. Astfel, La La Land reuşeşte să fie mai mult decât un musical dulceag ce favorizează escapismul prin divertisment. Cu fiecare scenă, pelicula devine un demers cinematografic asumat de a recondiţiona farmecul din alte vremuri al acestui El Dorado al entertainmentului râvnit de cei dornici să caute faima şi să ignore pericolele unei prăbuşiri psihice.
Regizorul Damien Chazelle a reuşit să capteze un moment de graţie al oraşului plin de păcate, pe fundalul unui jazz ce trece de la energia trepidantă a improvizaţiilor colective la sunetele melancolic-languroase ale pianului. Este acel moment decupat de timpul măsurat în ore şi adus într-o lentoare vecină cu atemporalitatea, în care iluziile visătorilor nu sunt devorate imediat, permiţându-le şi momente sentimentale în capitala mondială a succesului efermer şi al talentului ce trebuie neapărat adaptat la cerinţele pieţei aflate sub dictatura mainstreamului. Construind pe fundalul unui spectacol cromatic sofisticat povestea unui cuplu de artişti idealişti, conştienţi de pericolele malaxorului de suflete pierdute de la poalele Hollywood-ului, dar suficient de puternici încât să-şi păstreze visul de a face exact ceea ce îşi doresc, fără a renunţa la calitate, regizorul pare să impună o imagine mai puţin feroce a unui L.A. grandios şi cinic, la care aspira artiştii. Oferă o alternativă diafană şi candidă la kitsch-ul asumat al nostalgiei pentru butaforiile fabricilor de vise cinematografice ale anilor ’50, din filmul Fraţilor Coen, sau la thrillerul despre industria modei, stilizat precum un pictorial fashion avangardist şi dătător de fiori în pulsaţii psihedelice, apreciat la Cannes – The Neon Demon.
La La Land este genul de film prin care un regizor nostalgic le aminteşte spectatorilor că înaintea senzaţiilor tari căutate de turişti şi a opulenţei strălucitoare măsurate în paginile revistelor cu ştiri despre celebrităţi a existat, în California aspiranţilor gata de orice, un oraş al jazzmanilor ce hipnotizau audienţa din penubra barurilor devenite un templu al saxofoniştilor şi al pianiştilor ce produceau un extaz comparabil cu zărirea unui star trecând pe un bulevard din L.A. Dar regizorul nu foloseşte severitatea celui ce a văzut şi cunoscut vremuri mai bune şi care se uită arogant la puştimea ce nu mai ştie cine au fost Monk sau Miles Davis, chiar dacă filmul are nişte scene în care protagonistul interpretat de Ryan Gosling se uită scârbit la sacrilegiul celor care îmbină jazzul cu anumite instrumente ce prelucrează sunetele curate pentru a le adapta la muzica prizată cu nesaţ de marele public ignorant. Vei găsi, în schimb, una dintre cele mai frumoase introduceri în fenomenul voluptuos care a fost jazzul în anii de glorie. Într-una dintre scene, care face cât zece prelegeri despre psihologia jazzului, Sebastian, pianistul interpretat de Ryan Gosling, îi povesteşte Miei legenda care spune că jazzul a fost inventat într-un imobil aglomerat din New Orleans, unde se simţea din plin babilonia imigranţilor ce vorbeau în limbi diferite şi aveau nevoie de sunete care să alcătuiască un alfabet afectiv comun. Jazzul, prin improvizaţiile vibrante ale instrumentelor ce par autonome în structura compoziţiei, le-a oferit un compromis. Tot un compromis ajunge să influenţeze cariera de artişti a celor două personaje, dar şi relaţia amoroasă.
La fel ca într-o compoziţie de jazz, protagoniştii cunosc momente de acalmie sentimentală, de armonie, dar şi momente de aparentă ciocnire a deciziilor individuale, ce devin asemenea sunetelor ce par să o pe căi diferite în funcţie de capriciile instrumentistului. Fiecare improvizează nişte soluţii pentru a reuşi în viaţă, ce par să producă opinii contradictorii despre faimă şi identitatea artistică, alternând inevitabilele dialoguri epuizante cu momentele de exuberanţă şi vitalitate, când îşi fac planuri împreună şi au inspiraţie – el în concertele ce îi aduc banii care îi vor permite cumpărarea propriului bar de jazz, ea în scrierea unei piese de teatru care să se transforme în acel one-woman-show care să îi aducă noi invitaţii la castinguri. Această simbioză între sunetele instrumentelor, stările personajelor şi intensitatea luminii şi a culorilor ce transformă filmul într-o feerie pe ritmurile de jazz old school deviază suişurile şi coborâşurile din relaţia amoroasă a celor două personaje interpretate irezistibil de Emma Stone şi de Ryan Gosling într-un dialog despre faimă, eşec, idealuri versus adaptarea la gusturile maselor, decăderea şi uitarea unui gen de muzică asociat unei epoci apuse, unei perspective demodate asupra lumii.
Poţi privi acest film pe mai multe niveluri. Unul este legat de relaţia de iubire dintre doi artişti aflaţi în cautarea unei scene pe care doreau să îşi poată desfăşura talentul aşa cum visau. Chimia dintre cei doi actori şi consistenţa interpretării credibile rezonează cel mai bine în randul acelor spectatori care se regăsesc în postura visătorului ce a fost sfătuit să facă rabat de la calitate în favoarea supravieţuirii cotidiene sau în favoarea adaptării unui gen considerat elitist la nevoile publicului larg. Sub acest subiect vechi de când lumea şi talentul nedescoperit, transpus printr-un love story ireal de candid pentru zilele noastre, detectezi de fapt adevărata intenţie a regizorului- aceea de a reînvia imaginea unui Los Angeles unde hedonismul şi dramele se consumau pe ritmul marilor trompetişti şi pianişti, iar luminile năucitoare încă mai respectau echilibrul dictat de stil. Ai impresia că fiecare scenă în care apusul ireal privit de cei doi, prima atingere într-un cinematograf vechi unde se difuza încă filmul-cult Rebel fără cauză şi decorul încăperilor învăluite senzual de culori prelinse în lumini difuze şi în sunetele fluide ale pianului îţi trasmite un mesaj trist, care deplânge barbaria mercantilă actuală, ce a exilat jazzul adevărat în uitare şi a distrus eleganţa unui oraş iconic aşa cum a fost cunoscut de cei îndragostiţi de rafinamentul Art Deco şi de cei ce l-au admirat între anii ’40 şi ’80.
Pe lângă imaginile ce permit o scufundare într-o reverie nostalgic-sentimentală, acompaniată de interpretarea ce trece de la melancolie la verva ludică a unui musical, apreciezi în acest film exact modul în care Damien Chazelle jonglează cu graniţele temporale fără să te prinzi când te scoate şi apoi te readuce în prezent, pentru a face să revină la suprafaţă un Los Angeles uitat. Cum realizează această glisare bruscă, fără a dezechilibra coerenţa scenariului? Prin manipularea inteligentă a unor simboluri vizuale asociate diverselor decenii. Prin această distribuire foarte atent calculată a simbolurilor iconice pentru cultura de masă, regizorul a creat atât impresia detaşării prin amânarea ancorării evidente în prezent, cât şi artificiul subtil prin care te readuce în actualitatea devenită monstrul ce înghite suflete vândute pentru supravieţuirea financiară în Babilonul faimei.
Dacă nu ar fi smartphone-ul personajelor, ai avea impresia că Sebastian şi Mia nu sunt veniţi din prezent. Ei plutesc de la o epocă la alta. Se întâlnesc, la începutul filmului, pe o autostradă suspendată aglomerată, într-o zi însorită din prezent. Se revăd la o petrecere ce pare desprinsă din filmele cu decoruri demne de anii ’70-’80, cu lumini şi rochii în culori saturate pe fundalul unui apus violet hipnotic, apoi continuă alunecarea spre trecut, ajungând în anii ’50, aşa cum au rezistat în memoria colectivă- cu personaje masculine şarmante, cu poveşti despre iubiri memorabile şi răzvrătiţii profunzi şi neînţelesi, ce vor să schimbe mentalităţi, reprezentaţi iconic de mersul nonşalant al unui Ryan Gosling cu alura puştiului rebel ce îl imită pe James Dean în drum spre locul primei întâlniri la cinematograful Rialto, unde rulează filmele vechi.
Omagiul adus filmelor de altădată a transformat o scenă din filmul-cult Rebel fără cauză într-un tablou feeric, în timp ce retina spectatorului plonjează într-un spectacol cromatic răvăşitor. La finalul primei întâlniri dintr-un cinematograf uitat, cei doi protagonişti imită scenele din film asemenea amorezilor din filmele vechi şi decid să-şi înceapă relaţia vizitând un planetarium ce avea să devină un loc de pelerinaj pentru cinefili, după ce a fost locul de întâlnire pentru James Dean şi Natalie Wood, redat, în La La Land, într-un peisaj nocturn nelumesc. Obsesia regizorului pentru stilul hollywoodian pierdut se reflectă şi în literele Art Deco prin care anunţă, pe ercan, succesiunea anotimpurilor, amintind, involuntar, şi de cărţile poştale în care literele din denumirea unui jazz bar se aprindeau în neoanele ce atrageau atenţia pe fundalul unor palmieri în apusurile de un farmec ireal.
La La Land şi-a atins un scop ambiţios: acela de a-l face pe spectatorul actual să nu zâmbească sarcastic la scena în care amorezii plutesc deasupra observatorului astronomic şi ajung să danseze printre stele, şi se bucure ca pe vremuri de timpul petrecut în sala de cinema, aşa cum făceau bunicii lui acum jumătate de secol. Ryan Gosling şi Emma Stone au intrat în pielea unor personaje de care îţi vei aminti cu nostalgie multă vreme de acum în colo, mai ales după ce te-au făcut să crezi în existenţa unei realităţi paralele, subiective, în care oraşul celebrităţii nu mai ameninţă hulpav nişte căutători de visuri împlinite.
LYTE video
