În Snowden, Oliver Stone include ingredientele unui film american palpitant, cu eroi planetari ce luptă împotriva tiranilor pentru a-l elibera pe omul asuprit. Doar că le adaptează la pretenţiile unui spectator care se vrea educat, citit, dependent de informaţia de calitate şi receptiv mai degrabă la documentarele incomode atunci când vrea să afle ce se ascunde în culisele marilor decizii cu impact global. În locul urmăririlor spectaculoase te ţin cu sufletul la gură secvenţele în care protagonistul transferă informaţiile confidenţiale chiar sub ochii şefilor loiali guvernului, apoi încearcă să le treacă dincolo de filtrul de control folosindu-se de un cub Rubik.
Edward Snowden este cel care a dezvăluit că toţi suntem interceptaţi de agenţiile care se ocupă de siguranţa Statelor Unite, fiind el însuşi un angajat promiţător al NSA (National Security Agency). Dezvăluirile lui i-au făcut pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva conducătorii Stetelor Unite îi pot spiona pe şefii de stat sau pe cancelarii marilor puteri pentru a le influenţa deciziile sau pentru a regiza lovituri de stat. După ce a făcut publice activităţile controversate ale NSA şi CIA, Snowden a împărţit lumea în două tabere: cei care îl admirau pentru curajul ieşit din comun de a fi un denunţător al practicilor ce sfidează etica, întors împotriva sistemului ce l-a format, şi cei care îl considerau inamicul Statelor Unite, un spion trimis de nişte forţe obscure pentru a-şi destabiliza propria ţară, prezentată drept un bodyguard al democraţiei.
Povestea lui Snowden este transformată de Oliver Stone într-un film de aventuri smart pentru subversivii care preferă mai degrabă realismul unui documentar şi personajele ce transferă lupta dintre Bine şi Rău în planul conştiinţei ce le furnizează descoperiri copleşitoare despre societatea în care trăiesc. Regizorul a vrut să ţi-l prezinte pe acel Snowden zguduit de propriile descoperiri, dinainte să devină omul din interiorul sistemului ce îi dezvăluie cetăţeanului american, şi apoi întregii lumi, cum este ascultat de serviciile secrete. I-a transformat biografia într-un bildungsroman cu secrete şi agenţii guvernamentale, coduri şi decizii controversate în care scopul scuză mijloacele. Printre acestea a strecurat şi niste scene amoroase, bine exploatate pentru a traduce mesajele abstracte din lumea geniilor în limbajul oamenilor obişnuiţi, în contextul unei maturizări permise de asumarea celui mai mare risc de către Snowden-personajul din film – acela de a rămâne corect atunci când adevărul poate fi considerat drept o trădare.
Interpretat de Joseph Gordon-Levitt, Snowden este prezentat ca fiind este un computer geek mai degrabă timid şi fragil, dar suficient de curajos pentru a intra în rolul eroului modern ce salvează libertatea omenirii dezvăluind planul diabolic prin care devenim nişte ţinte supravegheate non-stop. În tabăra celor malefici, dornici să preia controlul asupra întregii planete, sunt cei loiali guvernului, ce apelează la creiere dezvoltate pentru a spori puterea autorităţii sub pretextul luptei antiteroriste. Şi pentru a nu le da apă la moară cârcotaşilor gata să minimalizeze efectul unui astfel de film ce le-ar părea bombastic spectatorilor elitişti, Oliver Stone manipulează anumite scene astfel încât să reproducă veridicitatea unui documentar. De altfel, în film apar sub forma unor personaje şi jurnaliştii Laura Poitras (Melissa Leo) şi Glenn Greenwald (Zachary Quinto). Aceşti jurnalişti, cărora Oliver Stone le da un rol-cheie în filmul său, au fost contactaţi de Snowden când a făcut primele dezvăluiri ce au dus la realizarea documentarului Citizenfour, în care apărea el însuşi. De altfel, documentarul pare să fi fost studiat atent de Joseph Gordon-Levitt pentru a-l interpreta pe Snowden cât mai credibil.
Contestat, adulat de subversivi şi vânat, trădător pentru guvernul Statelor Unite şi erou pentru cetăţeanul simplu ce-şi revendică dreptul la intimitate în era internetului, imaginea lui Snowden absoarbe toate aspiraţiile omului ce nu vrea să ia de-a gata discursul guvernelor care îi cer să se lase supravehgeat în stilul Big Brother pentru propria securitate. În Snowden, Oliver Stone pare să le dea dreptate celor ce se declară de acord cu opinia lui Benjamin Franklin conform căreia oamenii care sunt gata să sacrifice libertatea în favoarea siguranţei merită sa le piardă pe amândouă. Şi acest lucru se reflectă în toate scenele, în mimica personajului central, în deciziile lui şi în riscurile asumate când ştia că orice scurgere de informaţii confidenţiale ar fi putut avea nişte efecte devastatoare asupra propriei siguranţe.
Pretenţiile pe care le vei avea de la acest film şi modul în care îi vei recepta mesajul sau unghiul de abordare a lui Oliver Stone depind foarte mult de vizionarea unui documentar exploziv pentru modul în care cetăţenii vor mai interpreta de acum în colo mesajele cu scop securizant emise de Statele Unite prin vocea preşedinţilor şi ai secretarilor de stat. Este vorba despre filmul documentar Citizenfour, realizat de jurnalista Laura Poitras. Oliver Stone a intuit acea tendinţă a unor spectatori de a-i compara filmul realizat de Laura Poitras, de aceea a ţinut seama de el când i-a dat ficţiunii puterea unui documentar, incluzând scene care imită secvenţele din documentarul jurnalistei, mai precis cele din camera de hotel unde s-a baricadat Snowden şi de unde a început să se propage şocul dezvălurilor, ce s-a resimţit în fiecare ţară, cu efecte diferite. În ciuda efectelor explozive la nivel global, filmul lui Oliver Stone are mai degrabă ritmul echilibrat al unui documentar, fiind ignorată acea tentaţie de a transforma povestea lui Snowden într-un thriller facil plin de suspans.
Nu vei vedea în acest film spectacolul tachinărilor şi al intimidărilor, şi nici al jocului de tip şoarecele şi pisica dintre Stat şi angajatul genial incomod. Acţiunea este minimalistă, iar tensiunea este stilizată ca într-un film ce face apel mai degrabă la nevoia de luciditate a spectatorului ce vrea nişte răspunsuri legate de lumea în care trăieşte, nicidecum un film de acţiune hollywoodian. Nu vei avea parte nici de o galerie a mimicilor ce trădează stupefacţia în faţa dezvălurilor incomode, nici de redarea exacerbată a suferinţelor specifice omul cinstit, speriat şi copleşit de natura revelaţiilor sale, apoi strivit de sistemul ce îl vrea tăcut şi docil. Reacţiile personajului central se înscriu în registrul firescului. Îl vezi pe Joseph Gordon-Levitt construind imaginea unui Snowden ce ajunge să conştientizeze treptat anvergura descoperirilor sale şi a tehnologiilor pe care le-a dezvoltat. Asişti la întrebările pe care şi le adresează lui însuşi un om care, odată ajuns în miezul celor mai bine păzite secrete ale celei mai mari naţiuni, îşi dă seama că nu mai poate avea libertăţile unui anonim, neştiutor, dar care i le poate reda cetăţeanului vulnerabil, care nu dispune de cunoştinţele sale în domeniul IT şi nici nu poate pătrunde în laboratoarele unde se pune la cale un mecanism al supravegherii globale. Asupra acestui mecanism devastator pentru democraţie atrage atenţia Snowden, un mecanism ce le-ar permite conducătorilor să anticipeze mişcările de protest, să fie cu un pas înaintea noastră, mai ales atunci când vrem să luptăm împotriva abuzurilor.
Dacă ai văzut mai întâi Citizenfour, vei fi impresionat de calităţile actoriceşti dovedite în acest film de Joseph Gordon-Levitt, care poate imita gesturile, ticurile şi chiar vocea lui Snowden, încât ai impresia că Oliver Stone a vrut să ducă eforturile documentare ale Laurei Poitras într-o zonă mult mai accesibilă celor ce nu dispun de cunoştinţe avansate de IT. Şi chiar a reuşit să explice importanţa dezvăluirilor făcute de Snowden construind o punte între efectele acestora la nivel mondial şi impactul avut în viaţa individuală. Practic, le dă chip uman informaţiilor tehnice şi le integrează în viaţa cotidiană a cetăţenilor, arătând prin exemple umane clare dramele individuale ce decurg din folosirea abuzivă a datelor stocate de NSA împotriva unui cetăţean bănuit a fi ostil Statelor Unite, fără a exista dovezi solide, ci doar bănuieli nefondate bazate pe nişte prejudecăţi.
Când unul dintre şefii protagonistului foloseşte informaţiile obţinute fără mandat din mesajele de pe Facebook ale fiicei unui bancher pakistanez cu scopul de a o leza emoţional prin deportarea iubitului acesteia doar pentru a-l transforma pe bacnher într-o ţintă uşor de intimidat, începi să înţelegi, prin scenele demne de un film dedicat unei drame de familia, ceea ce Snowden vrea să îţi demonstreze prin informatii tehnice în documentarul Citizenfour – că toţi putem deveni ţinte inamice şi că Statele Unite ne pot asculta mesajele private şi ne pot stoca datele privind achiziţiile, preferinţele, dialogurile ostile faţă de preşedintele celei mai puternice naţiuni, fără a cere mandat. Ce le oferă această legitimitate? Nu contează şi oricum nu ne priveşte pe noi, oamenii mici. De ce ne ascultă? Pentru că pot sau, mai bine zis, pentru că dispun de fonduri uriaşe pentru a cumpăra cele mai bune creiere. Acesta pare să fie mesajul oferit spectatorilor ce nu au încredere într-un guvern din ce în ce mai invaziv în raport cu viaţa privată a cetăţeanului.
Dacă pentru spectatorii care preferă documentarul acest film are mai mult rolul de a le explica într-un mod mai accesibil impactul pe care îl are asupra vieţii cotidiene abuzul de putere în domeniul informatic şi a le arăta cât de bine poate intra în rolul lui Snowden actorul Joseph Gordon-Levitt, pentru cei care abia au auzit de Snowden, filmul realizat de Oliver Stone poate fi o revelaţie, care să îi lecuiască de naiviatea celui ce declară Eu nu am nimic de ascuns, aşadar puţin îmi pasă dacă sunt ascultat. Este mai degrabă o revelaţie pentru cei care mai cred în bunele intenţii ale guvernelor, mai ales când acestea promit că nu vor scormoni prin viaţa privată a cetăţeanului şi nu îi vor citi datele personale fără a-i cere permisiunea, aşa cum trebuie într-o societate în care drepturile omului sunt sfinte.
Oliver Stone se foloseşte de povestea începută clişeistic a unui puşti firav care dorea să-şi servească patria, dar nu face faţă regimului dur din armată, el fiind mai potrivit în rolul tocilarului invizibil pe culoarele liceelor din filmele americane. Din dormitorul cazărmii, Snowden nimereşte rapid în laboratoarele CIA şi NSA, unde îi uimeşte pe toţi cu mintea sclipitoare ce îi permite să spargă coduri şi să folosească alfabetul IT cu degajarea celui ce dezleagă cuvinte încrucişate doar cât să-şi omoare timpul liber. Apoi, pentru a condimenta viaţa deloc spectaculoasă a geniului, introduce un personaj feminin cu minte brici, atitudine subversivă şi care îşi împarte ziua între pasiunea pentru fotografie şi lecţiile în care îmbină aerobicul cu exerciţiile inspirate dintr-un număr de streaptease. Introducerea acestui personaj feminin interpretat de Shailene Woodley (The Fault in Our Stars) umanizează imaginea geniului rece din mentalul colectiv şi permite o mai bună reprezentare a schimbărilor din conştiinţa personajului pe măsură ce apar dilemele de natură etică.
Oliver Stone reuşeşte să aducă informaţiile abstracte şi tehnice în lumea cotidianului palpabil, astfel încât să ofere o imagine clară a luptei unui om împotriva unui sistem. Apelează la candoarea unui love story în care geniul trebuie să aleagă între sentimente, dorinţa de a-şi apăra iubita ce poate deveni la rândul ei o ţintă şi datoria faţă de ţară, între urmarea ordinelor acceptate orbeşte precum un soldăţel ignorant docil şi glasul propriei conştiinţe, gata să-i arate că încalcă regulile unei democraţii prin talentul său pus în slujba autorităţii guvernamentale care în acest film se comportă precum un dictator ce vrea să-şi păstreze privilegiile.
Există o legătură între descoperirile şocante din laboratoarele NSA şi modificările din viaţa afectivă a personajului. Datorită ecourilor palpabile în viaţa privată a deciziilor din lumea abstractă a tehnologiei, scenariul devine credibil atunci când îţi arată ravagiile pe care le pot face deciziile unei autorităţi când aceasta îşi arogă dreptul unui acces nelimitat la informaţiile cetăţenilor. Şi, în loc să înşire lozinci despre libertăţile individuale şi depre articolele din Constituţie, prea abstracte pentru legile afective care duc la mobilizarea împotriva unor abuzuri, Oliver Stone se foloseşte de tensiunile din cuplu pentru a coborâ din turnul de fildeş al geniilor toate acele discuţii elitiste despre viaţa privată, autodezvăluirea online, dreptul la intimitate şi modul în care supravegherea intruzivă poate injecta frica în mintea cetaţeanului pentru a-i paraliza iniţiativele de protest împotriva unor abuzuri, iniţiative ce stau la baza unei relaţii democratice între Stat şi cetăţean. Indiferent de părerea pe care o ai despre film sau despre scopurile lui Snowden, unghiul de abordare al lui Oliver Stone te va face să-ţi pui întrebări legate de legitimitatea deciziilor guvernamentale şi de confidenţialitatea lor.
LYTE video
