Trei femei din trei zone diferite: jungla amazoniană, sofisticata Limă a caselor avangardiste şi Anzii peisajelor în care lacurile de un albastru intens creează un efect vizual aparte când întâlnesc nişte campuri galbene şi nuanţele tari ale costumelor populare. Trei vârste pline de capcane, trei ipostaze şi o hartă a feminităţii, uşor de citit de către spectatoare, ceva mai greu de către bărbaţii reprezentaţi de tipologiile masculine din film, cărora li se va confirma o idee fixă moştenită din tată-n fiu: universul feminin este fascinant, ademenitor, dar de neînţeles.
Universul feminin din Climas este o hartă pe care urmăreşti un traseu ce pleacă de la acvaticul care înconjoară jungla, unde umiditatea, instinctualul şi erotismul descătuşat năpădesc până la sufocare legile normalităţii morale. Apoi liniile acestui traseu vor trece prin angoasele unei femei care îşi asanează pornirile afective riscante într-un spaţiu al clarităţii geometrice recomandate de arhitectura minimalistă, devenită un semn distinctiv al clasei de mijloc din ţările bănuite pe nedrept de stagnare în primitivismul moştenirii ancestrale, şi vor sfârşi în ridurile unui chip bătut de vânturile înălţimilor şi însufleţit de nişte ochi în care s-au adunat parcă toată răbdarea şi răspunsurile umanităţii.
Ai spune că ţi se promite o călătorie prin acel Peru al diversităţii demne de un roman magic-realist, având la dispoziţie câte un ghid feminin pentru fiecare zonă. Dar în Climas, regizoarea Enrica Perez merge şi mai în profunzime, jucându-se cu planurile şi aşteptările tale. Îţi prezintă un continent multistratificat, de la carnalitatea neîmblânzită când vine vorba despre iniţierea în tainele pubertăţii, în care pare să se conservat exuberanţa fără teama de consecinţe, arhaică, asociată Amazoniei, la înţelepciunea din alte timpuri a femeii care poate îndura viaţa într-un mediu aspru, dar mai ales o veste grea despre fiul preferat. Leagă apoi fiecare strat al universului sud-american prins în continua metamorfoză de la vechi la modern de psihicul acestor femei din lumi diferite. De fapt, peisajul devine o metaforă capabilă să exprime vizual toate secretele dintr-un abis inaccesibil, readus la suprafaţă de nişte vârste ale schimbării.
Când Eva,o tânără dintr-un sat amazonian invadat de obiceiurile moderne îşi începe viaţa sexuală într-un mod controversat, dar prezentat printr-un amestec de curiozitate sălbatică, fragilitate, explorare curajoasă ispititoare, senzualitate nestăvilită, şi în acelaşi timp suavă, o femeie sofisticată din Lima înaltei societăţi îşi asigură soţul că este gata să rămână însărcinată, deşi încă mai ia anticoncepţionale în secret şi tot în secret are o întâlnire cu fosta mare iubire, lămuritoare pentru ea, dar cu mesaje criptice pentru spectator, iar Zoraida, o femeie cu trăsături de incaşă aprigă, dintr-un sat suspendat în timp, de pe culmile Anzilor, primeşte vizita neaşteptată a fiului rătăcitor, despre care ştia că are de ispăşit o condamnare. Un omagiu adus avatarurilor feminine într-un spectacol al vârstelor şi al ipostazelor inedite. Doar că toate cele trei poveşti nu conţin un mesaj devoalat ostentativ, iar omagiul nu are un ton militant. Nu este vorba despre victorii ferme, ci despre puterea fragilităţii şi despre conectarea la acea parte misterioasă, eliptică, tacută, a universului feminin, blamată atunci când este legată de iraţional, nesăbuinţă şi păcat, fie el un păcat al simţurilor şi al îndrăznelii necugetate de a le urma chemarea până la capăt, fie al fricii nemărturisite din teama de abandon sau al suportabilităţii dincolo de limite, al suferinţei în tăcere.
Cele trei personaje feminine – interpretate cu multă naturaleţe şi autenticitate care incită la intimităţi emoţionale şi confesiuni de către: Fiorella de Ferrari, Claudia Luiz del Castillo şi Maria Unocc – nu se cunosc, nu se vor întâlni. Lumile lor par stăpânite de alte forţe interioare, de alte valori, de altă climă, şi despărţite de ani-lumină. Totuşi, ceva le leagă printr-un tunel ce face posibilă o comuniune abisală între femeile ce nu se vor intersecta niciodată: explorarea în tăcere a propriilor dorinţe, păstrarea secretelor legate de acele episoade care le-au marcat existenţa şi prăpastia dintre lumea lor afectivă şi cea a bărbaţilor veniţi din exteriorul intruziv pentru a le tulbura un ritm afectiv la care doar ele au acces. Enigmatice şi greu de citit, chiar şi în momentele în care par să lase pudoarea de-o parte, cele trei protagoniste se lovesc de opacitatea bărbaţilor din viaţa lor, preocupaţi de satisfacerea propriilor orgolii, nevoi sexuale şi planuri de evadare pentru a le citi emoţiile. Pentru aceştia, ele vor fi o promisiune a sexualităţii fragede şi abundente precum ţinutul plin de seve ce se preling în clima umedă, certitudinea mereu confirmată a unui uter fertil şi adăpostul sigur în faţa pericolului, căptuşit de grija maternă.
Ceea ce apreciezi la filmul Enricăi Perez, dincolo de alegerea inspirată a celor trei actriţe, este tocmai simplitatea narativă a scenariului, ce-i permite fluidităţii emoţionale sa se desfăşoare netulburată, să facă mult mai vizibilă schimbarea de ritm în dezvăluirea modificărilor bruşte din universul feminin. Se începe cu dezinvoltura incandescentă a unei adolescente din Amazonia, care vrea să devină cu orice preţ o femeie precoce. Se abandonează fără ezitare şi se cufundă în lumea propriilor instincte sexuale ieşite din matcă odată cu primele sângerări ale pubertăţii. Nu se teme de consecinţe, nici de cele fizice, nici de cele morale, fără a fi ea însăşi o imorală.
Ce ar fi putut deveni începutul unei discuţii despre tabuuri şi patologie ramâne în viziunea regizoarei o explorare vizuală a pubertăţii feminine în culori tari, de la hainele şi accesoriile în culori stridente, asortate ritmurilor caliente ale melodiilor care invită la mişcări provocatoare ale şoldurilor, la gesturile îndrăzneţe prin care transmite semnalul exlusiv corporal de începere a unui ritual de iniţiere sexuală. Povestea Evei (Claudia Luiz del Castillo), adolescenta care poate fi considerată o Lolita amazoniană, dar mult mai ispititoare, se rostogoleşte într-un ritm febril şi într-o tăcere plină de aluzii toride, care nu mai permit o analiză morală, ci doar un asalt al instinctelor ce nu ţin cont de adecvare, interdicţii, reguli şi context.
Odată cu povestea Victoriei (Fiorella de Ferrari), ritmul se domoleşte. Debutând cu imaginea unei ferestre supradimensionate ce permite o privelişte marină care-ţi taie răsuflarea, dar pe care arhitectura încăperii şi lumina cenuşie a unei zile mohorâte o fac să pară mai mult o proiecţie video dintr-o instalaţie de artă contemporană pe tema stranietăţii, desprinse mai degrabă din mintea unui artist nipon, povestea Victoriei exprimă cel mai bine viziunea regizoarei. În loc să pună accentul pe o naraţiune abundentă, aşa cum te-ai fi aşteptat în cazul unui film plin de personaje feminine din tumultuoasa lume a sud-americanilor, Enrica Perez alege să evite melodrama, să înghete dialogurile clarificatoare într-o tăcere misterioasă prelungită cu finaluri eliptice. Deşi povestea Victoriei, care îi ascunde soţului ei motivele pentru care vrea să evite cu orice preţ o sarcină şi se întâlneşte pe ascuns cu fostul partener (soţul ei ascunde ziarul care anunţă prezenţa acestuia în oraş), pare una declanşatoare de scene cu desfăşurări dramatice şi cărţi date pe faţa în discuţii asurzitoare şi tranşante, misterul legat de motivele din spatele fricilor ei se prelungeşte odată cu atmosfera invadată de o linişte potrivită unui ţărm japonez descris de Kawabata, mai degrabă nelumească decât apăsătoare.
Spectatorii care se aşteptau şi la un decor pitoresc, aşa cum au văzut în fotografiile cu femeile purtând haine tradiţionale, vor avea parte de el abia în ultima poveste, cu dialoguri în limba quechua. Drama Zoraidei (Maria Unocc), o bunicuţă din Anzi, melancolică, tenace şi rezistentă, nu se suprapune peste scindarea dintre lumea comunităţilor indigene şi cea modernă, stăpânită de urmaşii conchistadorilor, nepăsători cu privire la condiţiile de viaţă mai mult decât precare ale celor din zonele greu accesibile. Durerea ei ţi se dezvăluie lent, mai mult prin gesturi şi mimici de sfix incaş. Are o privire pătrunzătoare, de femeie împăcată cu soarta, fără a se simţi doborâtă, şi obisnuită cu poverile, reamintite odată cu venirea fiului-problemă. Între momentele petrecute în casa tradiţională, scufundată într-un clarobscur ce dezvăluie nuanţele vii ale costumului popular ca într-o fotografie din articolele despre civilizaţii precolumbiene, şi drumul din vârful muntelui până la poşta de unde Zoraida ridică banii trimişi de fiica ei stabilită la oraş, ţi se perindă scenele unei relaţii în care maternitatea este învăluită în răbdare, dar şi în acea neputinţă mută de a mai schimba ceva.
Punctul forte al acestui film este subtilitatea, în ciuda unor poveşti ce scot la suprafaţă nişte încălcări şocante ale tabuurilor. Iar această subtilitate se reflectă cel mai bine în domolirea clişeelor din relaţia simbolică între clima umedă amazoniană şi exuberanţa instinctuală, între peisajul marin mohorat şi dorinţa de a estompa fertilitatea şi de a prelungi solitudinea depresivă a femeii din marile oraşe, sau între austeritatea unei aşezări în inima Anzilor şi presupusul ritm previzibil al vieţii după cincizeci de ani într-un sat izolat. Toate aceste legături simbolice rămân în sfera vizualului şi a tăcerii. Le înţelegi, dar fără a le deconspira prin explicaţii raţionale sau prin sentinţe morale verbalizate. Până la urmă vei empatiza cu fiecare personaj sau, dacă nu, îi vei privi deciziile dintr-un alt unghi, nebănuit până atunci.
Filmul a fost proiectat în cadrul Festivalului Pelicula.
LYTE video
