Editor's pick

Un pedigri – Amintirile unui scriitor al Parisului

Adriana Gionea

July 30, 2016

Un pedigri – Amintirile unui scriitor al Parisului

Vei avea impresia că trăieşti mitul eternei reîntoarceri în varianta pariziană dacă vei începe să citeşti Un pedigree. Fiecare pagină îţi creează iluzia unei existenţe precum un labirint circular, dorinic să te readucă pe aceleaşi străzi şi în preajma aceloraşi tipologii umane. În acest labirint vei găsi un Paris al paradisului pierdut, dar şi al şarlatanilor fugari, după ce te-ai lăsat sedus de lumea personajelor misterioase având identităţi volatile din romanele Accident nocturne, La ronde de nuit, Un cirque passe, Flori de ruină sau Ca să nu te pierzi în cartier.

Multe dintre amintirile persistente în memoria lui Modiano şi evocate în cartea Un pedigree se regăsesc şi în romanele sale. Imaginile fotografice ale unui Paris nocturn, al umbrelor vaporoase, al nopţilor înţesate de întâlniri clandestine în baruri frecventate de marginali, unde se aud poveşti cu nobili decăzuţi sau impostori ce mişunau în perioada Ocupaţiei, vin dintr-o copilărie marcată de prezenţe trecătoare ce fugeau de propriul trecut. Lor li se adaugă un ataşament perturbat de absenţa mamei şi de plecările frecvente ale unui tată aparent indiferent, cu o biografie apăsătoare. Din copilăria plină de umbre volatile şi de personaje ascunse în faţa unor identităţi reinventate mereu, Patrick Modiano trece brusc într-o adolescenţă a lecturilor interzise, a fugilor de la internat şi a căutărilor în care încep să fie devoalate uşor, uşor, secretele unui tată nevoit să fenteze prigoana hitleristă camuflându-se printre cei îmbogăţiţi peste noapte de pe urma afacerilor cu obiecte furate în timpul Ocupaţiei şi vândute pe piaţa neagră.

Fiul unui evreu aventurier, urmaş al unui negustor de perle care a părăsit Imperiul Otoman pentru America de Sud, nevoit să reziste într-un Paris întunecat, şi al unei flamande boeme din Anvers, pe care dorinţa de a deveni actriţă a purtat-o în Parisul Ocupaţiei unde a beneficiat de protecţia unor soldaţi germani sau a unor bărbaţi ce se considerau aristocraţi, Modiano ajunge să-şi suprapună existenţa, aşa cum este povestită în această carte, peste biografia personajelor sale. Citind Un pedigree, începi să înţelegi de unde vine acea obsesie pentru nişte personaje care trăiesc în trecut şi, în acelaşi timp încearcă să fugă de el. De unde îşi adună sursele de inspiraţie şi cum de reuşeşte să redea acea imagine a unui Paris himeric, dătător de fiori, dar şi de nostalgii, suspendat într-o bulă atemporală sau cufundat în atmosfera senzual-tenebroasă din fotografiile lui Brassai.

Toate acele femei ispititoare, ascunse în spatele unor identităţi false, toţi acei şarlatani în a căror lume subterană se amestecau atât plebeii de la periferie, cât şi nobilii ameninţaţi de faliment şi toate acele povesti spuse la persoana I de un protagonist a cărui memorie plutea între umbrele unei copilării marcate de prezenţa difuză a unei mame cu veleităţile unei demi-mondene ce dorea să treacă drept artistă şi de un tată urmărit de acuzaţiile de trădare moştenite din anii ’40 se regăsesc în aceste amintiri. Totuşi, Modiano i-a evocat fără patos, autocompătimire sau reproşuri. Francheţea lui nu are tonul deconspirării vindicative a unui copil abandonat de mamă şi uitat în dormitoarele unor internate de către un tată dornic să-i facă pe plac noii partenere ce-i dorea fiul cât mai departe. Face apel la autoirnonia senină şi la comparaţiile amuzante penru a pomeni sentimentul de inadecvare şi ruşinea de nu fi avut o viaţă obişnuită sau pentru a relata statutul şi rolul incert al tatălui său în afacerile dubioase înflorite în Parisul invadat de armata germană. Face referiri curajoase, directe, la câteva episoade din trecutul părinţilor, ce ar fi putut naşte suspiciuni urmate de acuzaţiile adresate celor bănuiţi de colaboraţionism. Pentru el, această carte a fost, după cum avea să declare, un prilej pentru a încheia socotelile cu trecutul ce nu-i mai aparţinea.

Copilăria şi adolescenţa lui Modiano pot fi considerate primele surse de inspiraţie. Abandonul, însingurarea şi absenţa sprijinului parental au avut un revers ofertant: apariţia unor fugari cu alură şarmantă, ce aveau să fie transformaţi mai târziu în personaje ce stârneau interesul, ascunse în spatele unor măşti clandestine, pline de secrete, cu aer de gangsteri elegenaţi şi dovezi neaşteptate de compasiune şi de generozitate. Dar poate singura moştenire demnă de a fi luată în calcul, lăsată unui viitor scriitor de nişte părinţi indiferenţi la nevoia sa de ataşament din copilărie, este o imagine a vieţii debarasate de tendinţa de a include oamenii în categorii morale din care nu mai pot ieşi prin reabilitare. Oamenii din jurul său nu erau nici buni, nici răi, ci doar fragili şi gata să fugă în primul rând de ei înşişi, înainte de a cădea pe mâna anchetatorilor. Nu merită pedepse, ci dreptul la evocare prin vizitarea memoriei. Nu sunt striviţi de sentinţe morale, ci sunt priviţi de un martor mai degrabă curios, având nişte aspiraţii de scriitor şi o mare nevoie de a fi protejat. Modiano va căuta numele false, poreclele şi chipurile acestora nu pentru a-i da în vileag, ci pentru a deveni artistul propriei memorii şi a unui Paris dispărut, în care partenera lui Boris Vian îi arăta cum se dansează, iar Queneau îi împărtăşea plăcerea plimbărilor solitare, pe cheiurile unui oraş cu multe breşe în timp, unde se puteau strecura cei bântuiţi de greşelile din trecut.

Editura Rao, 2015 (traducere)

Citind amintirile lui Modiano, regăseşti acelaşi talent de a capta dramele unor personaje abandonate în copilărie fără a chema în ajutor elementele unui realism copleşitor, ale unei mărturii dezolante. L-ai putea numi pe Modiano fotograful unei solitudini ce pluteşte la graniţa dintre umbrele din fotografia lui Brassai şi luminozitatea Parisului boem din imaginile captate de Bresson. Nu este o solitudine însoţită de strigătele înăbuşite ale disperării, ci seamănă mai mult cu lejeritatea unei plimbări duminicale pe străzile unui Paris amorţit sub arşiţa verii, un Paris aproape părăsit, în care unele cafenele, bulevarde, străzi periferice sau grădini devin un echivalent vizual, în descătuşarea memoriei involuntare, a madlenei lui Proust.

Parmi les points de repere de ma vie, les etes compterons toujours, bien qu’ils finissent par se confondre, a cause de leur midi eternel.

Acest Paris fluid al primelor încercări literare, pătruns de liniştea trândavă a după-amiezilor de vară, transformă solitudinea într-o voluptate stranie a rememorarii unor poveşti amoroase. Este un culuar de trecere spre altă epocă, unde încep să se evapore frontierele dintre memorie şi experienţele senzoriale care ancorează personajele în prezentul tradus prin clipa de faţă. Trecutul se apropie derutant de prezent, încât protagoniştii au impresia că pot revedea scene din adolescenţă, regăsindu-i neschimbaţi pe aceia care le-au marcat existenţa, deşi au trecut câteva decenii de atunci.

Editura Gallimard, 2014

Istanbul Istanbul – Supravietuirea orasului este responsabilitatea povestitorilor din temnite

Adriana Gionea

July 29, 2016

Istanbul Istanbul – Supravietuirea orasului este responsabilitatea povestitorilor din temnite

Istanbulul lui Burhan Sonmez îşi păstrează atracţia şi întreţine fascinaţia chiar şi atunci când ajunge un loc al traumelor provocate de torturi şi de prigoana cu tentă politică. Nu va fi hulit. Nu va fi îngropat în amnezia devenită un mecanism de apărare şi va scăpa de flashback-urile declanşate de sindromul posttraumatic prin care ar fi putut deveni întruchiparea a tot ceea ce este hâd, scelerat, infam şi brutal în semenii dezumanizaţi. Locuitorii săi îi apără istoria, suişurile, gloria şi decăderea prin apetitul orientalului pentru poveştile cu final amânat, care înteţesc pofta celui care ştie să asculte. Tot citind plasmuirile imaginaţiei salvatoare a unor prizonieri, ai impresia că în romanul Istanbul Istanbul răscoleşti arborele genealogic al Şeherezadei şi dai peste nişte urmaşi din lumi diferite, dar care au în comun talentul de a învinge moartea prin istorii care mai de care mai ademenitoare, misterioase, încărcate de lirism, umor melancolic şi tâlcuri adânci risipite în cuvinte simple.

Ai fi tentat să spui că numai un visător drogat cu propriile-i fabulaţii sau un prizonier cu minţile confiscate de Sindromul Stockholm şi-ar putea închipui nişte personaje care vor continua să iubească, să apere şi să ridice în slăvi un oraş al durerii, al temniţelor subterane. Un oraş care la suprafaţă îşi continuă expansiunea şi hărmălaia babilonică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Un oraş precum un sultan căzut în transa unui hedonism trândav care le ordonă gărzilor să nu le permită celor aflaţi în suferinţă luxul unor strigăte sfâşietoare ce i-ar întrerupe voluptăţile. Dar însăşi povestea de viaţă a scriitorului Burhan Sonmez, totodată şi un luptător pentru drepturile omului în Turcia, hăituit în anii ’90 şi grav rănit într-un asalt al poliţiei, întăreşte autenticitatea personajelor care ajung să supravieţuiască psihic prin poveşti între două reprize de tortură.

Trebuie să avem grijă unul de celălalt. Să nu uităm că aici suntem în forma cea mai pură a omului, de fiinţe care suferă.

Pentru cei patru încarceraţi pe nedrept – un frizer versificator, îndrăgostit de poezia lui Baudelaire şi nevoit să-şi întrerupă studiile universitare pentru a-şi câştiga traiul de zi cu zi, un medic al cărui fiu alegea apartanenţa la un grup revoluţionar, un ţăran sărac, bucuros că şi-a îndeplinit visul de a păşi în Istanbul, chiar şi în calitate de prizonier în pântecele terorii, şi un student deznădăjduit – supravieţuirea prin derularea unor poveşti atemporale cu finaluri alegorice puternic ancorate în peisajele realităţii nu este doar o metaforă a iubirii pentru cuvânt, pentru literatură.

Până să ajungă la suflet, poveştile trec prin viscere, apoi abat atenţia de la durerile ce acaparează învelişul epidermei şi transformă timpul într-o lentoare a supliciilor insuportabile. Poveştile despre mireasa transformată în lup, despre cartograful în imaginaţia căruia Istanbulul era o insulă ce ar fi trebuit să poarte numele femeii iubite rămase la mal, despre satul blestemat, despre oraşul asemuit unui cer, despre călugăriţa isteaţă care scapă de un atacator, despre personajele din Decameronul, despre copilărie şi despre oamenii din căsuţele de la fereastra cărora se vede Bosforul fac posibilă o descătuşare a imaginaţiei coborâte din sofisticata minte până la simplitatea efemeră a senzaţiilor.

Personajele nu îşi imaginează doar poveşti, ci îşi permit să refacă imaginar senzaţiile normalităţii, resimţite în ritualul unui ceai băut în compania prietenilor, în priveliştea oferită de un apus ce înfrumuseţează un ospăţ camaraderesc înmiresmat cu mirodenii, în aroma tutunului împărţit frăţeşte. Prizonierii din închisoarea subterană ajung să îşi închipuie clinchetul paharelor închinate în cinstea prietenilor supravieţuitori şi a oraşului de suflet şi se invită unul pe celălalt la cine imaginare, fără a cădea în plasa delirului. Sunt conştienţi în fiecare secundă, iar poveştile, în loc să devină un delir salvator, prefac intervenţia fabulosului într-o armură a lucidităţii.

În ciuda unor detalii terifiante, ce amintesc de chinurile din temniţele comuniste ale anilor ’50 şi de torţionarii abjecţi care le conduceau, romanul Istanbul Istanbul alină. Ţi se lipeşte de suflet şi de mâini, încât nu te vei îndepărta de el până nu vei ajunge la ultima pagină. Istanbul Istanbul te va învălui şi nu vei ceda în faţa pasajelor care te fac să urli de revoltă şi de neputinţa de a lupta împotriva unui rău ce îşi face de cap la mii de kilometri distanţă de locul confortabil în care îl citeşti. Oricât de triste şi de apăsătoare par imaginile omului strivit de brute, pofta de viaţă, de frumos, de poveşti şi de solidaritate a personajelor te determină să continui lectura. Fiecare personaj în parte are de gând să te răsplatească printr-o istorisire îmbietoare, dulce-amară sau plină de nostalgie. Îmbină alegoria, istoria unei vieţi şi triste, dar şi pline de bucuria unei iubiri împărtăşite, imaginea realistă a unui Istanbul asaltat de zgarie-norii precum nişte giganţi care înghit cartiere pitoreşti, cu ale lor vechi legende şi himere, străzi înguste care şerpuiesc spre largul orizont marin şi aluziile metaforice la un oraş cu suflete şi amintiri sufocate.

Omul constă într-o suflare pe care o dai când suspini. Îţi spui că viaţa nu ajunge şi ai impresia că oraşul care se-ntinde de la orizont cu zidurile, turnurile şi cupolele lui este un nou cer.

Cititorul obisnuit să se plimbe nestingherit prin Istanbulul scriitorilor preferaţi, al poeţilor, al călătorilor şi al istoricilor care au explicat pe înţelesul tuturor mărirea şi decăderea sultanilor otomani, va găsi dincolo de metaforele acestor poveşti imagini asemănătoare celor din documentarul Ekumenopolis, din cărţile scrise de Orhan Pamuk şi din mărturiile celor dornici să i se opună unui tiran.

Ducea dorul gărilor, feriboturilor învechite, bulevardelor pe care oamenii mergeau lovindu-se unii de alţii. Frumuseţea oraşului stă în aglomeraţia lui: peste tot era plin de lume, de zgomot şi de lumini. Viaţa care se liniştea pe o stradă se anima pe alta. Betonului i se adăuga fier, iar oteţul era acoperit cu sticlă. Locuitorii Istanbulului semănau şi ei cu oraşul în care trăiau. Luaseră fiinţă din pământ, foc, apa şi suflare. Erau tari ca oţelul şi fragili ca sticla.

Ceea ce impresionează cel mai mult la Istanbulul captivilor este acel talent de a-i ţine aproape ce cei seduşi de faima lui, de a hrăni rezistenţa împotriva degradării a celor îndrăgostiţi de el. Pentru aceşti îndrăgostiţi irecuperabili, viziunea realistă asupra unei lumi dure, umbrite de sărăcie, nedreptate şi rănile unei relaţii schizofrene între categoriile sociale ce populează Istanbului este oblojită de pansamentul unei reverii poetice, deloc desuete ci, dimpotrivă, firească precum senzaţia liniştitoare a unui ceai aromat servit în mijlocul unui bazar gălăgios.

Prizonierii din romanul Istanbul Istanbul se simt abandonaţi precum un partener înşelat, dar care va refuza să-şi repudieze oraşul ce şi-a transformat adâncurile într-o carceră, străzile în capcane şi clădirile în timpane ostile. Aşteaptă doar să revină la suprafaţă, să cutreiere iar labirintul forfotitor, să privească iar Bosforul şi cerul prelins printre acoperişuri. Prizonierul din subteranele oraşului nu caută răzbunare, ci doar o continuare a poveştilor, emotionantă precum o revenire pe tărâmul natal şi în braţele femeii ce l-a abandonat când era hăituit de acea deznădejde ce-i lua minţile. Nu găseşti revolta celui îngropat de viu în temniţele construite sub oraş în timp ce semenii nu îi aud suferinţa, ci doar compasiunea pentru natura umană, pe care slăbiciunile o pot preface într-un torţionar feroce. Nu găseşti întrebări despre lupta dintre bine şi rău, despre existenţa unui rău înnăscut împreună cu fiinţa umană, ci doar nişte răspunsuri pline de tâlc, prin care sufletul celui însetat de poveştile împărtăşite poate depăşi neputinţa, pe măsură ce se înteţesc durerile cărnii.

Romanul scriitorului Burhan Sonmez este o lecţie de iubire şi (mai ales) de compasiune pentru oraşul devenit simbolul unei umanităţi aflate în suferinţă şi claustrate în durerea de a-şi vedea universul ameninţat şi orizontul alungat. Este o lecţie de răbdare într-o perioada în care decăderea nu mai are chef să aştepte revenirea în simţiri a locuitorilor. Este ruga unui oraş amăgitor, al contrastelor, dar care îţi cere să îl accepţi cu toate chipurile, unele visătoare, altele rapace şi perfide.

Editura Polirom, 2016

Calea Idei Brown – Senzatii tari, intrigi si terorism anticapitalist in mediile universitare

Adriana Gionea

July 26, 2016

Calea Idei Brown – Senzatii tari, intrigi si terorism anticapitalist in mediile universitare

Cine a spus că viaţa geniilor dintre zidurile groase ale marilor universităţii este plictisitoare nu a citit încă un roman precum Calea Idei Brown. În cartea lui Ricardo Piglia găseşti o imagine inedită (pentru neiniţiaţi) a celor supranumiţi şoareci de bibliotecă de către oamenii pragmatici şi normali după standardele mediocrităţii.

Nu numai că au parte de nişte aventuri în cluburi deochiate în care îşi fac apariţia swingerii, de întâlniri clandestine în camere de hotel sau de nişte intrigi ce-ţi îngheaţă sângele în vine, dar personajele intelectuale din acest roman – un scriitor argentinian invitat să predea la o universitate din New Jersey şi o profesoară şarmantă, nonconformistă, cu o viaţă dublă scandaloasă – îi dau libertinajului o semnificaţie care depăşeşte sfera descătuşării hedoniste. Pentru ele, acest libertinaj capătă aura unui mister tenebros încolăcit în jurul intrigii poliţiste legate de o crimă de o anvergură mondială, ce poate zgudui modul în care este percepută societatea urbană contemporană.

Traducerea în limba română a romanului Calea Idei Brown de către Alina Cantacuzino poate fi considerată una dintre cele mai bune apariţii editoriale din ultimii douăzeci de ani. Are forţa unei revelaţii caleidoscopice savurate mai ales de cititorii interesaţi de mai multe domenii şi care urmăresc articolele despre limitele societăţii occidentale şi ale sistemului nord-american. Romanul nu este doar o întâlnire cu unul dintre cei mai mari scriitori sud-americani, dar şi o expunere de o francheţe pesimistă, şi totuşi nepărtinitoare, a temelor fierbinţi şi incomode pentru liderii occidentali, puşi în faţa unui scepticism legat de corectitudinea modelului capitalist, un scepticism alimentat de fiecare generaţie, începând cu protestele studenţilor din anii ’60.

Anarhismul la care aderă unii studenţi geniali, manifestul marxist deturnat în direcţia ecologismului îndreptat împotriva capitalismului rapace, moartea suspectă a controversatei protagoniste Ida Brown – un amestec irezistibil şi exploziv între o femme fatale lipsită de inhibiţii şi o academiciană de stânga, posesoare a unor opinii ferme produse de o minte brici prin expuneri incisive ale ideilor – şi investigaţiile care duc spre nişte acte de protest anticapitaliste devenite acţiunile teroriste ale unui anarhist cu studii superioare îţi întind capcana irezistibilă a unei poveşti amoroase încâlcite în iţele unui thriller politic având un substrat satiric. Prin estetica unui thriller politic, respectată doar până la un punct, Ricardo Piglia pare să le dea apă la moară celor gata oricând să atace valorile nord-americane, acuzate de marile crize ale societăţii occidentale şubrezite, apoi sabotate din interior de către oamenii revoltaţi de inechitate şi de capitalismul perceput drept sursa alienării şi a opresiunii.

Ce-i drept, Ricardo Piglia îmbracă viziunea nihilistă a personajelor înzestrate cu genialitate în suculenţa unei intrigi detectiviste carnale şi în atmosfera unui thriller noir adaptat pentru cei pasionaţi de studiile umaniste. Această abordare devine stimulentul unor întrebări vechi de când lumea: De ce nu poate fi oprit răul social de către nişte minţi luminate? Este justificată violenţa protestatarului revoluţionar în lupta inegală a omului obişnuit împotriva unui autorităţi ce dispune de toate pârghiile mai mult sau mai puţin aprobate instituţional de a-şi păstra supremaţia? Pentru a îngreuna găsirea unui răspuns, dar mai ales pentru a isca dezbateri incandescente, Ricardo Piglia introduce nişte personaje secundare devenite nişte focare ale tensiunilor anarhiste incendiare odată livrate nişte subiecte controversate. Modul în care trasează biografiile acestora pare să le dea dreptate celor fascinaţi de acea întâlnire dintre genialitate, detaşarea schizoidă confundată cu ascetismul unui intelectual iluminat, radicalismul cu substrat idealist şi protestul extrem. Este o relaţie stupefiantă pentru cine nu poate accepta enigmele psihicului în tentativele fiinţei umane de a se adapta la societate şi nici complicaţiile unei crize interioare provocate de imaginea unei epoci percepute ca dezamăgitoare.

Ai fi tentat să consideri această carte drept replica unui sud-american dată unui alt roman care a zguduit crezul şi valorile nord-americane postbelice – Pastorala americană. Dar întreaga lume a personajelor şi acţiunile ramân ancorate mai degrabă într-o zonă greu de pătruns de un scriitor nord-american sau de oricine vrea să traseze o paralelă între un roman satiric anglo-saxon şi viziunea despre viaţă, libertate, moarte şi rezistenţa subversivă ale unui sud-american. Ricardo Piglia demonstrează o familiarizare culturală profundă şi o luciditate înspăimântătoare, pe alocuri în culori nihiliste, atunci când surprinde o imagine a societăţii nord-americane văzute de elitele universitare implicate în rezistenţa antisistem care a luat amploare în timpul manifestaţiilor împotriva războiului din Vietnam. Totuşi, în ciuda spiritului subversiv puternic ancorat în cultura universitară nord-americană, perspectiva lui Piglia este puternic impregnată de moştenirea sud-americană, prin apetitul pentru fabulos, pentru alunecarea din real şi prin toata acea obsesie borgesiană pentru lumile paralele accesate doar pe calea referinţelor livreşti ce permit o camuflare a halucinantului în veridicitatea erudiţiei intertextuale.

În cartea lui Ricardo Piglia, claritatea unei alegorii despre societatea contemporană se va scufunda în zone misterioase. Asemenea marilor scriitori argentinieni care au învăţat regulile supravieţurii sub dictaturile terorii ce s-au succedat în ritmul dispariţiilor fără urmă, după îndelungi interogatorii înspăimântătoare în camerele grozei, Ricardo Piglia şi-a exersat din plin acel talent de a elibera treptat fiorii suspansului care străbat întregul roman. Dar este un suspans greu de localizat, prelungit prin divagaţii culturale ce permit amânarea deznodamântului şi care prevesteşte o descoperire terifiantă despre natura umană, delimitată de ostentaţia macabrului şi plutind mai degrabă în ambiguitatea unor acţiuni şi reacţii greu de înţeles prin logica unui om cu viaţă banală.

Personajele sale nu pot avea o astfel de viaţă banală, repetitivă, nici măcar atunci când stabiliesc o rutină încadrată între vizitele dese la biobliotecă, seminarii, şedinţe cu doctoranzii, mici sindrofii cu studenţii preferaţi şi întâlniri erotice. Au în schimb nişte întrebări şi critici legate de viitorul omenirii şi ale civilizaţiei transformate într-un protest al ideilor inflamabile. Mergând pe firul acestor idei, Ricardo Piglia nuanţează trimiterile erudite la ideile lui Wittgenstein, la Hitchcock, la critica marxistă ce vizează interpretarea unor cărţi scrise de Conrad sau de Melville şi permanenta scindare între capitalism şi idealurile stângiste alimentate de curentul ecologist şi de visurile acelui vagabond mistic transformat de beatnici într-un model de luciditate şi într-o ultimă redută de autenticitate şi gândire liberă de intervenţia consumerismului.

În loc să îngreuneze lectura în cazul unor cititori nefamiliarizaţi cu evoluţia istoriei literaturii şi a filozofiei, Ricardo Piglia introduce nişte personaje ce fac şi mai atractiv romanul său, fără a părea o concesie în favoarea senzaţionalismului comercial, bun pentru încasări. Pe măsură ce înaintezi prin campusul Idei, ţi se perindă un detectiv excentric respectând canoanele unui thriller de bună calitate, nişte bătrâni hippioţi, o punkeriţă cu talent de hacker, fascinată de filmul Păsările şi o vecină fugită din Rusia stalinistă (alături de ea, profesorul argentinian va iniţia unul dintre cele mai frumoase dialoguri despre spiritul rus în literatura clasicilor). Pe lângă această galerie de biografii excentrice din cercurile academice antisistem, care făceau din geniile promiţătoare nişte doctoranzi ce renunţau la dizertaţie pentru a-şi lua lumea-n cap, detestând orice înregimentare, fie ea şi universitara, Piglia mai apelează la relaţia dintre crimă, dispariţie, investigaţie, trimiteri culturale şi analiză socială. Merge până într-acolo încât l-ai crede în stare să-i aducă împreună pe Theodor Adorno, cu a sa critică a modului în care puterea se foloseşte de industriile culturale pentru a-şi difuza mesajele persuasive, şi pe acel Roberto Bolano din Detectivii sălbatici pentru a-ţi arăta cât de palpitante devin meditaţia şi introspecţia din mediul academic.

În acest mediu academic descris de Ricardo Piglia întâlneşti o copie a societăţii bazate de competiţie şi avântul combativ, doar că se menţine aparenţa unei abordări sofisticate. Există aceleaşi patologii sociale, doar că mai greu de depistat, şi aceleaşi dezbinări în funcţie de grupurile formate în jurul unor interese şi interpretări opuse ale aceleiaşi probleme. Există răfuieli între admiratorii unor profesori, care se contrazic prin vendete lansate în timpul unor sesiuni ştiinţifice, şi criminali în serie, ale căror acţiuni ascund un terorism justificat de lupta atisistem, purtată chiar de cei şcoliţi pentru a deveni o emblemă a sistemului universitar, o variantă şlefuită a visului american. Conturile se reglează în tăcere, sub aparenţa duelului bazat pe idei, iar poliţele se plătesc mai devreme sau mai târziu, cu preţul unei morţi suspecte.

Deşi este populat de profesori şi studenţi cu tendinţe anarhiste sau marxiste, care urăsc tot ceea ce reprezintă modelul expansiunii capitaliste, nu lupta de clasă este cheia interpretării. Nu se bat ideologiile, ci două moduri extreme de a fiinţa în societatea contemporană. Ricardo Piglia nu pledează pentru nici unul dintre ele, ci doar se rezumă la a construi nişte personaje captivante, mai ales în cazul celor secundare, fidel conturate şi devenite emblemele unei anumite epoci. A fost preocupat mai degrabă să denunţe ipocrizia şi dublul mesaj. Studenţilor din romanul său li se cere adaptarea la o realitate de dincolo de zidurile universităţilor, dar pe care nu o văd prea des, absorbiţi fiind de o interpretare abstractă a ei. Li se cere să gândească liber într-o societate ce nu este prea generoasă cu aceia ce nu se lasă angrenaţi în tendinţele generale, în modelul colectiv trasat fără a-i consulta. Li se cer demonstraţii ale genialităţii atâta vreme cât încap în şabloane. Li se spune că pot schimba lumea, dar prin idei abstracte, făcându-i să se simtă neputincioşi, castraţi în faţa acţiunii, a implicării prin fapte. Această neputinţă va duce la nişte acte extreme, îndreptate de un fost student genial nu împotriva celor din afara mediului universitar, împotriva unor aşa-zişi ignoranţi cu aspiraţii mediocre, ci împotriva unor colegi intraţi în circuitul marilor creiere ajunse în slujba sistemului. Însăşi moartea protagonistei este legată de aceste acte extreme, dar misterul legat de rolul ei va fi întreţinut până la capăt.

Un tablou al campusurilor ofertante pentru personajele masculine în plină criză, dornice de a fugi de propria epuizare, al universităţii considerate un bastion al nesupunerii ca stil de viaţă intelectual în inima societăţii bazate pe modelul eficienţei devenite un indice al succesului, sau o cronică apocaliptică a conflictului dintre reflecţie şi acţiune, Calea Idei Brown se situează între abordarea satirică a debusolării masculine din Irrational Man a lui Woody Allan şi turnura şocantă luată de punerea în practică a unui crez devenit raţiunea de a fi a unui profesor controversat, redată în filmul The Life of David Gale. Nu oferă nişte răspunsuri, ci se vrea un punct de plecare în recitirea, pentru o nouă interpretare, a eseurilor despre identitatea occidentală, a studiilor publicate de cei din generaţia lui Adorno, reuniţi sub umbrela Şcolii de la Frankfurt, şi a cărţilor scrise de Joseph Conrad, analizate din unghiul ideilor anarhiste.

Datorită acestui roman, Ricardo Piglia te face să simţi voluptatea ideilor interconectate, a discuţiilor sofisticate provocate de nişte interpretări şi teme controversate şi a unei poveşti care traversează o întreagă civilizaţie occidentală aşa cum o cunoaştem după cel de-al Doilea Război Mondial: plină de oportunităţi universitare fără precedent, de genii gata să invite la o analiză adâncă în faţa marilor crize, dar, în acelaşi timp, scindată, cu multe răni şi multe contradicţii.

Editura Humanitas Fiction, 2016

3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului

Adriana Gionea

July 21, 2016

3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului

Asişti la revenirea boemelor cu look androgin a la Jean Seberg, a rebelelor cu visuri literare şi trăiri pe buza prăpastiei a la Francoise Sagan, care ascultă jazz şi citesc eseurile existenţialistilor sau manifestele avangardiştilor, visându-se la Paris. Este din nou apreciat farmecul instantaneelor alb-negru, în care naturaleţea ludică are un aer chic retro. Eleganţa capătă figura unei copile ghiduşe ce nu pare să depună mare efort pentru a polariza toată atenţia într-o cromatică vestimentară minimalistă, la terasa unei cafenele discrete, Toate acestea îţi creează iluzia că trăieşti într-un decupaj din filmele anilor ’60. Nonşalanţa prin care anumite personaje din era Nouvelle Vague făceau suportabilă fiecare dramă copleşitoare, dându-i aparenţa unui periplu între frivolitate şi melancolie, şi detaşarea din timpul unui ritual de pregătire a unei ieşiri în oraş, luând totul în joacă, mai ales complicaţiile amoroase, îţi dau impresia că toate apăsările umanităţii căpătau lejeritatea unei zile de vară petrecute alături de Jean-Paul Belmondo şi de femeile ce-i ieşeau în cale.

Scoase din arhiva Institutului Francez şi proiectate la Beat Bar Umanist, aceste trei scurtmetraje sunt receptate cu voluptate de cei îndrăgostiţi de estetica vizuală a cineaştilor din anii ’60. Jean-Luc Godard (Tous les garcons s’appellent Patrick), Jean Rouch (Les veuves de quinze ans) şi Francois Reichenbach (A la memoire du rock) îţi deschid o fereastră spre acel huzur al boemilor care se bucură de fiecare clipă în Parisul nonşalant ce avea să-şi trăiască a doua vârstă a emancipării feminine şi a eliberării de convenţii, vrând să revină la faima căpătată datorită nebunilor ani ’20. Pe lângă swing şi jazz-ul efervescent de altădată, îşi face loc şi amestecul dintre bebop şi rock’n’ roll, noua coloană sonoră pe care îşi pierd minţile copii teribili ce vor să rupă convenţiile scandalos, aşa cum nimeni nu mai reuşise înaintea lor.

Tous les garcons s’appellent Patrick – Godard şi uşuraticul cu priză la studente

Două studente, colege de apartament, sunt agăţate de acelaşi Patrick, în aceeaşi zi şi în acelaşi parc, dar în momente diferite. Când află adevărul, nu se păruiesc, nu plâng una de mila celeilalte, nu se lansează în acuze vehemente la adresa masculilor afemeiaţi de pretutindeni. Doar Parisul eliberării sexuale de după război nu mai vrea drame şi dezamăgiri amoroase cu final tragic. Ar fi fost păcat să se strice atmosfera întreţinută de tinerii pe care Godard pare să-i fi luat direct din fotografiile lui Bresson pentru a-i transforma în imaginile devenite un fetiş al nostalgiei după epoci netrăite.

Acest scurtmetraj ce anunţa farmecul de neşters al lui A bout de souffle are toate ingredientele unei perioade căreia îi cad victime cei născuţi după ce a trecut moda Nouvelle Vague atunci când visează la Parisul fotografiilor în alb-negru, un paradis revizitat doar în retrospective cinefile. Găseşti în aceste 21 de minute ale filmului Tous les garcons s’appellent Patrick acel amestec de flirt, umor, poftă de viaţă şi libertate conferită de relaxarea emoţională. Un amestec aşezat în decorul iconic al Parisului, din care nu lipsesc grădinile din apropierea clădirilor istorice, seducătorul şarmant înzestrat cu acele replici amuzante de copil mare, cafenelele şi cărţile, devenite un detaliu nelipsit al plăcerii oferite cinefilului având gusturi fine. Personajele feminine din acest scurtmetraj trăiesc visul oricui îşi imaginează o studenţie pariziană de altădată, iar modul în care tratează o încurcătură amoroasă ce le-ar fi putut dezbina îl transformă pe Godard într-un vizionar.

La finalul anilor ’50, Godard anticipase, chiar şi înaintea lui Antonioni cu al său Blow- Up, modul în care avea să evolueze dinamica sentimentală din epoca emancipării sexuale şi a diluării unor teme dramatice într-un carpe diem senzual, ce aplatiza reacţiile grave. Pentru cele două personaje feminine din acest scurtmetraj, exuberanţa sentimentală a prezentului nu permite concesii de dragul unei confruntări tranşante cu mincinosul seducător, şi nici suspinele ipostazei de victimă sedusă, apoi abandonată, în dulcele stil al romanului clasic francez.

Watch this video on YouTube

LYTE video

Les veuves de 15 ans – Amintirea unei adolescenţe pariziene

De fapt anii ’60 nu se vor încheia niciodată! Acesta pare a fi mesajul filmului Les veuves de quinze ans. Industria divertismentului va continua să le vândă staruri adolescentine pe sume mari altor adolescenţi dornici să fie la modă. Liceenele vor face totul pentru a se integra în grupul tipelor interesante şi vor ceda în continuare unor curiozităţi sexuale mereu considerate precoce de către adulţii care îşi datoria de a-şi arăta îngrijorarea citind nişte statistici alarmante despre vârsta la care acestea îşi incep viaţa erotică. Revistele de modă vor continua să transforme nişte articole vestimentare în obiectul dorintei impetuoase mereu satisfacute de banii unor părinţi din categoria noilor îmbogăţiţi, ocupaţi şi agasaţi de rugăminţile insistente ale odraslelor îndrăgostite de ultima colecţie lansată. Doar un lucru pare să fi rămas în anii ’60. Ingeniozitatea unui regizor care, pentru a fenta scandalul, reuşeşte să transpună orgia unor adolescenţi într-o succesiune de fotografii care, fără a fi explicite, redau senzaţiile incandescente, dar nu vulgarizează chipul feminin, ce va păstra mina unei expectative pe cât de ispititoare, pe atât de candidă şi melancolică.

Regizor cu preocupări de antropolog şi etnograf, Jean Rouch te anunţă, la începutul scurtmetrajului intitulat Les veuves de quinze ans, că vei vedea un eseu despre adolescenţii parizieni din vara lui 1964. Include zeflemitor nişte referiri la statisticile despre sexualitatea acestora şi filmează ceea ce par a fi nişte episoade realiste din viaţa a două colege şi bune prietene, care îşi doresc să fie asemenea fetelor populare în ochii băieţilor mai mari. În timp ce una dintre ele renunţă (aparent) fără prea multe remuşcări la inhibiţii când o colegă le face intrarea în grupul celor dornici să se bucure din plin de beneficiile revoluţiei sexuale şi ale vieţii de noapte, cealaltă preferă să cumpănească asupra deciziei de a trece graniţa dintre virginitate şi primele încercări erotice fără complicaţii emoţionale. Nu îşi reprimă însă curiozitatea de a citi poezii controversate despre modul în care sunt percepute femeile de către bărbaţi, nu ezită să-şi cumpere pe ascuns o revistă pentru adulţi şi îl întreabă fără menajamente pe un bun prieten de familie dacă are o aventură cu mama ei, după ce flirtează subtil cu acesta, încercând mai degrabă să-şi verifice atuurile feminine, cum a văzut că face prietena ei mult mai îndrăzneaţă.

În ciuda începutului ce anunţă un studiu antropologic livrat sub forma unei pelicule, filmul se apropie mult mai mult de estetica Nouvelle Vague adaptată la universul adolescentin şi deschide calea spre filmele ce vor avea ca subiect dramele şi intrigile adolescenţilor din familiile noii burghezii postbelice sau ale noilor îmbogăţiţi, neînţeleşi de părintii parveniţi şi distanţi. Căutarea unui echilibrul între propriile nevoi, aşteptările părinţilor şi presiunile grupului, între curajul tradus prin mimarea dezinhibării şi vulnerabilitatea asumată, între pulsiuni şi trăiri afective securizante, livrează acel amestec dintre lubric şi ludic, dintre exuberanţa erotică bine exersată în fata celorlalţi şi lirismul unor discuţii despre idealul adolescentin suspendat la jumătatea drumului dintre bravarea exibiţionistă şi nevoia de afecţiune, de intimitate (în primul rând) emoţională.

În mai puţin de 30 de minute, Jean Rouch transformă observaţiile psihologice într-un film plin de sensibilitate şi umor, care nu se va demoda niciodată. Modul în care transpune vizual teribilismul, dar şi nevoia de apropiere emoţională, de ataşament în relaţia de prietenie, oscilaţia între bravada afişată în colectivitate şi destăinuirile masculine despre visurile ratate, în surdina unei discuţii cu fata considerată profundă şi deosebită faţă de celelalte, fac din acest scurtmetraj o călătorie nostalgică, dar şi o expunere mereu valabilă a unei vârste pline de contraste. Les veuves de quinze ans are farmecul unei lumi plutitoare, prinse între o petrecere dezlănţuită pe ritmuri de rock’n’ roll şi o plimbare printre statuile de marmură ale unor zeiţe imortalizate în grădina unei vile renascentiste.

Watch this video on YouTube

LYTE video

A la memoire du rock – Destrăbălarea frumoasă de pe vremea părinţilor noştri

Francois Reichenbach lasă moştenire o retrospectivă irezistibilă pentru cei îndrăgostiţi de acea descătuşare din timpul perioadei rock’n’roll. Azi, vezi doar voluptate şi nebuni frumoşi acolo unde cei luaţi pe nepregătite de manifestările frenetice ale boemilor din anii ’60 vedeau un prăpăd apocaliptic şi o ameninţare la adresa echilibrului psihic al unei generaţii de tineri pierduţi.

Teama în faţa acelei dezlănţuiri, în care se dansa până la epuizare şi nimeni nu se sfia să invite la mişcări ce aveau să permită o apropiere corporală nemaîntâlnită de la moda celebrului (şi scandalosului tango), i-a făcut pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva acest nou gen de muzică se făcea vinovat de provocarea unei isterii colective şi a unor manifestări patologice foarte periculoase pentru siguranţa socială. Ei bine, la începutul scurtmetrajului documentar A la memoire du rock ni se spune că până şi oamenii care au trăit cu o jumătate de secol în urmă au înţeles că nu se găseşte nimic malefic în rock. Toate efectele acestui ritm ce invită la abandonarea în dans, în mişcări dezlănţuite mai ceva decât în anii ’20, sunt chiar benefice pentru tinerii care îşi pot consuma energia în manifestări colective fără a recurge la violenţă. Ce-i drept, mai erau cazuri izolate de participanţi la concerte, dornici să-şi transforme histrionismul în gesturi periculoase agitând mulţimea hipnotizată de acordurile demenţiale scoase de chitară, încât veneau jandarmii pentru a sfarge cheful, nu înainte de a fi întâmpinaţi prin semne obscene.

A la memoire du rock este o succesiune de imagini ce vor face din fenomenul muzical rock’n’ roll un omagiu adus frumoşilor nebuni care au schimbat lumea, forţând-o să accepte diversitatea creativă şi abaterea de la convenţii, până atunci considerate doar nişte caracteristici ale inadaptaţilor, ale unor libertini superficiali ce vor duce la pierzanie o întreaga generaţie de tineri. Privind imaginile, îţi vei invidia părinţii, care îşi începeau odiseea adolescentină ascultând The Doors, Beatles, Led Zeppelin sau Rolling Stones.

Watch this video on YouTube

LYTE video

3 scurtmetraje romanesti vazute la Noaptea Lunga a Filmelor Scurte – ShortsUP 2016

Adriana Gionea

July 18, 2016

3 scurtmetraje romanesti vazute la Noaptea Lunga a Filmelor Scurte – ShortsUP 2016

Într-o perioadă în mulţi dintre cei născuţi după 1990 sunt nemulţumiţi deoarece nu îşi prea văd problemele reflectate în filmele româneşti premiate, acuzate că prezintă doar poveştile din perioada comunistă, în care se regăsesc mai mult părinţii şi bunicii lor, experimentele cinematografice în miniatură câştigă teren şi aduc un aer fresh printre fantomele dictaturii, ce mai bântuie prin blocurile gri. Dramele din cuplu, din perioada maturizării sau de la sfârşitul adolescenţei transformă scurtmetrajele noului val în poveşti reprezentative pentru o generaţie care trăieşte din plin amestecul dintre debusolare, speranţă, dezamăgire, candoare, secrete, criza identitară şi revoltă. Trei dintre ele au fost incluse în maratonul Noaptea Lungă a Filmelor Scurte.

O noapte în Tokoriki

Vedeta scurtmetrajelor autohtone este, cel puţin anul acesta, O noapte în Tokoriki. După ce a impresionat juriul de la Berlinală şi de la TIFF, i-a uimit pe spectatorii din România atât prin finalul imprevizibil şi exploziv, cât şi prin modul în care a reuşit să redea imaginea satului împingând realismul şi clişeele stridente în zona unei stranietăţi neexplorate încă vizual, în filmele autohtone. Scurtmetrajul Roxanei Stroe prezintă o idilă adolescentină ce ia o direcţie stupefiantă pentru mediul tradiţionalist, chiar în timpul unei petreceri de majorat, organizată la discoteca sătească Tokoriki. Sărbătorita, Geanina, devine ţinta unor priviri insistente aruncate de un băiat în care pare să ardă un foc nestins. La început, ai impresia că vei asista la un triunghi amoros între protagonistă, iubitul ei apatic şi băiatul cu mimica provocatoare de macho pregătit să-şi revendice trofeul. Dar ambiguitatea jocului actoricesc te derutează, iar finalul memorabil devine din ce în ce mai greu de prezis. Poţi citi recenzia completă aici.

Te mai uiţi şi la om

Tot despre un al treilea personaj care perturbă armonia unui cuplu este vorba, printre altele, şi în scurtmetrajul Te mai uiţi şi la om. Regizoarea Ana-Maria Comănescu transformă într-un periplu cu suspans drumul unui cuplu dornic de a cimenta relaţia prin ritualul prezentării în faţa părinţilor. Dându-şi cu părerea despre criteriile folosite în deosebirea unui autostopist inofensiv de unul dubios, unul dintre parteneri decide să încalce stravechea zicală Te mai uiţi şi la om. După ce în maşina celor doi îşi face loc un român abia întors din străinătate, ce îşi exprimă fără menajamente nostalgiile amoroase pe muzici deloc pe placul acestora, reacţiile din cuplu escaladează spre un conflict verbal pe măsură ce unul dintre parteneri pare să observe mai multe detalii dubioase legate de pasagerul autostopist.

Scurtmetrajul întreţine iluzia apropierii tale de personaje prin felia de viaţă care transpune blocajele din comunicarea unui cuplu, tensiunile mocnite ce ies la suprafaţă prin intervenţia străinului şi oscilaţia între observaţia lucidă şi tensiunile infantile ce stârnesc râsul, readuse la suprafaţă prin reacţiile disproporţionate. Filmul Te mai uiţi şi la om devine o perspectivă dulce-amară, pigmentată cu mister, asupra cuplului pus în faţa provocării ce alimentează dezacordurile care ascund acele principii de viaţă divergente, greu de conciliat.

Prăjitorul de pâine

Cel mai bun scurtmetraj românesc la Next Film Festival, Prăjitorul de pâine devine un deja vu pentru fiecare dintre noi, deoarece nimeni nu a scăpat până acum de lecţiile moraliste ale unui adult gata să-şi ridice în slăvi propria-i maturitate, dar acuzat că nu putea înţelege dramele tinerilor din ziua de azi. Dialogul tensionat dintre generaţii reverberează în toţi spectatorii care au încercat, fără sorţi de izbândă, să le explice părinţilor şi punctul lor de vedere, din postura de adolescenţi, ori de câte ori erau consideraţi imaturi, visători şi nepăsători.

Într-un decor domestic urban, un puşti abia ieşit din adolescenţă este mustrat după ce a chiulit de la job. I se reproşează atitudinea degajată, de rebel iresponsabil, care nu ratează nici un marş al bicicliştilor, în timp ce mama lui este grav bolnavă, iar sora mai mare ţine casa. Adultul îi aminteşte puştiului de tendinţa de a evita să privească în faţă realitatea, iar puştiul încearcă să-i spună că tocmai conştientizarea problemelor apăsătoare ce au dat buzna în viaţa lui îl fac să-şi caute ŞI momente de evadare.

Modul în care dialogul din jurul prăjitorului de pâine stricat devine un duel al viziunilor diferite şi pedalarea spre decizia finală a puştiului acuzat de nepăsare şi de apatie îţi vor îngreuna decizia de a-i da dreptate unuia dintre personaje, deşi te identifici, încă din primele secunde, cu el. În doar 11 minute, Cristian Pop a reuşit să concentreze dramele unei generaţii neînţelese, dar şi ale unui adult ce nu mai găseşte o punte de comunicare prin care să se facă auzit fără a părea critic. De văzut şi de comentat împreună cu toată familia.

Remember – Memorie cu final neasteptat

Adriana Gionea

July 12, 2016

Faptele colective ce au marcat omenirea şi marii actori au două lucruri în comun. Primul: amintirea lor nu trebuie considerată demodată sau inutilă odată cu trecerea timpului. Al doilea: au mereu de arătat o nouă faţetă a umanităţii atunci când un regizor descoperă un alt unghi de abordare. Atom Egoyan a ţinut cont de aceste două aspecte atunci când a regizat Remember şi l-a readus pe Cristopher Plummer pe marele ecran, într-un film ce aminteşte de tragediile din timpul Holocaustului, venit după zguduitorul (şi impecabil din punct de vedere cinematografic) Fiul lui Saul.

Dacă Fiul lui Saul a zguduit constiinţe datorită autenticităţii înfiorătoare prin care a fost redată atmosfera din anticamera diabolicului înţeles în sensul cât se poate de real, nu metaforic, atunci când oamenii au crezut că le-au văzut pe toate în materie de filme despre Holocaust, Remember mută dramele din lagăr în memoria supravieţuitorului. Dar o face într-o manieră imprevizibilă, deposedând prezentul supravieţuitorului de asediul unor flashbackuri şi mutând în zona thrillerului cu tentă detectivistică (fără a a cădea în derizoriu) toată încordarea şi tensiunea ce ar fi survenit în urma unor imagini realiste dintr-un lagăr. Până la finalul devenit exploziv din cauza imprevizibilului şi a schimbării perspectivei cu 360 de grade, detaliile clarificatoare ale istoriei sunt amânate ca într-o anchetă în care fiecare descoperire se transformă din certitudine în himeră, oferind, în acelaşi timp, un alt indiciu care prelungeşte căutarea.

Nu vei vedea imagini dure cu soldaţi nazişti sau cu prizonieri înghesuiţi în trenurile morţii. În acest film, oroarea este doar lăsată să fie ghicită prin detalii asupra cărora se focusează camera, dându-ţi falsa impresie că se vor transforma în flashbackuri greu de îndurat, dar se dovedesc a fi nişte detalii introduse abil, care vor amplifica suspansul conectat la tenebrele umane. Regizorul te va lăsa pe tine să faci conexiunile între imaginea unui duş dintr-o cameră de hotel, a unor trenuri de marfă care trec pe lângă o pădure din nordul Statelor Unite şi motivul din spatele privirii fixe, anxioase, a protagonistului ce vrea să poarte o ultimă discuţie cu nazistul ce a fugit de mâna legii. Iar aceste conexiuni îţi arată forţa răvăşitoare a sugestiei, ce poate amplifica angoasele chiar şi în absenţa unui realism dur.

Deşi nu pare să urmeze firul unei abordări moralizatoare, care să denunţe, cu nume şi date exacte, care să facă apel direct la memorie şi la datoria generaţiilor tinere de a o păstra pentru a nu mai permite ascensiunea unor dictatori şi a unor servanţi sadici, Remember are acest efect. Mai mult, Egoyan are mari şanse de a-i aduce în cinematografe şi pe cei care evită filmele despre Holocaust fie din cauza imaginilor copleşitoare, fie din cauza distanţării cinice de orice dramă colectivă a unui trecut ce nu le aparţine. Este, aşadar, binevenită ideea lui Egoyan de a capta atenţia unui public apatic în faţa documentarelor istorice prin elementele unui thriller în stil american, în care maleficul se camuflează în culorile tihnei din suburbii, după cum torţionarii nazişti huzureau în căsuţe idilice din zone pitoreşti şi pozau în vecinii simpatici până să fie capturaţi şi demascaţi public.

Însăşi prestaţia actorului Christopher Plummer îl ajută pe regizor în tentativa de a încadra veridic elementele suspansului în drama reală a protagonistului. Personajul interpretat de acesta, Zev Guttman, te derutează prin ezitările de la începutul căutării. Nu are încordarea înverşunării legitime, a revoltei. Are mai degrabă mina omului pierdut în golurile de memorie, din cauza bolii de care suferă, şi pare o victimă perfectă pentru un păpuşar din umbră, care pare să profite de aceste episoade de confuzie pentru a-l forţa să ducă până la capăt o vânătoare epuizantă, cu altă miză ascunsă în spatele dreptăţii. Epuizat de o viaţă în care au încăput drame cât pentru zece existenţe, mai păstrează doar în privire scânteia dorinţei arzătoare de a-şi face propria dreptate. Mimica şi gesturile fiinţei captive în propriul coşmar te fac să vezi nu om care vrea ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, ci un căutător de răspunsuri. Pe chipul lui Zev apare un amestec derutant (pentru spectator) între stupefacţie, nerăbdarea febrilă şi curiozitatea de a privi direct în abisurile părţii întunecate a fiinţei umane atunci când îi priveşte în ochi pe cei suspectaţi că ar fi torţionarii de altădată.

Protagonistul, Zev Guttman (Christopher Plummer) este în cautarea unui anume Rudy Kurlander, care pentru a scăpa de pedeapsă, a dus ticăloşia mai departe, furând identitatea unei victime şi beneficiile unei vieţi negate altuia. Dacă nu ai şti de la început că este vorba despre povestea unui supravieţuitor al Holocaustului care, înainte de a se stinge într-un azil de bătrâni, vrea să-l pedepsească pe unul dintre torţionarii de la Auschwitz, ce i-a ucis familia, ai spune că este un foarte bun film despre vindecarea memoriei printr-o discretă reglare de conturi cu tentă justiţiară, acolo unde secretele unei dispute din trecut nu pot fi aduse în faţa instanţei. Dar nici în acest caz nu ţi s-ar fi permis tentaţia unor supoziţii care te-ar îndreptăţi să crezi că imprevizibilul rezidă în revelaţiile din timpul ultimului dialog dintre victimă şi călău, menit să permită o reinterpretare a vinovăţiei, a responsabilităţii şi a dreptăţii.

Când a promis că merge până la capăt cu imprevizibilul, Egoyan s-a ţinut de cuvânt. I-a dat personajului central o listă cu suspecţii ascunşi sub identităţi false, în orăşele discrete. Dar aceşti suspecţi se dovedesc a nu fi ceea ce par, astfel încât eforturile sale să fie precum deschiderea succesivă a unor încăperi ale căror uşi par să promită finalul căutării, urmând să ofere doar un alt indiciu menit să amplifice fiorii treziţi de orice deconspirare a maleficului. Introduce un şerif cu simpatii hitleriste – o apariţie grotescă, interpretată credibil de Dean Norris încât să-ţi trezească spaima şi dezgustul în acelaşi timp, devenind acea înfricoşătoare dovadă a monstrului regenerat cu fiecare generaţie de chiulangii de la orele de istorie, dar şi un alt personaj, tern, aparent neptuncios – vecinul de la azil (interpretat de Martin Landau)- al cărui rol era doar acela de a-i aminti personajului central de marea datorie faţă de ai săi, aceea de a găsi criminalul nazist ce a participat la exterminarea familiei lui. Îi dă, apoi, acestui personaj secundar o putere nebănuită (până la final).

Vei avea tendinţa de a considera că apelul la intriga detectivistă şi la elementele unui thriller ar putea duce în derizoriu drama personajului, mai ales că adevărul cumplit nu lasă loc misterului, cel puţin nu acelui tip de mister introdus într-o urmărire cu suspans. Cel mult s-ar fi putut face apel la acel tip de enigmă care devine mintea umană posedată de maleficul în forma lui extremă, şi care niciodată nu-ţi furnizează acele răspunsuri care pot fi considerate suficient de clarificatoare ori de câte ori analizezi personalitatea celor ce au plănuit crimele împotriva umanităţii.

În mintea personajului central, misterul, suspansul, nu şi-ar avea rostul. Totul a fost deconspirat de mărturii, documente, dar, mai ales de propria memorie. Doar locul unde se află torţionarul său şi chipul acestuia mai trebuie arătate, mai mult pentru spectatorul care este curios să afle cum poate imita un torţionar viaţa normală în sânul unei comunităţi. Dar cheia suspansului este dată de boala personajului central, a cărui memorie se dizolvă în golurile provocate de avansarea demenţei. Se trezeşte în fiecare dimineaţă şi o strigă pe Ruth, soţia lui, şi-n fiecare dimineaţă află că ea a murit. Pentru a-şi aminti de ultimul plan ce trebuie dus până la capăt, reciteşte în fiecare zi însemnările colegului de la azil, la rândul său un supravieţuitor de la Auschwitz. Acest coleg de la azil îi dă banii necesari călătoriei, lista cu adrese, indicaţiile cu privire la cumpărarea unei arme şi îl ajută să fenteze vigilenţa familiei şi a îngrijitorilor de la azil, pentru care va fi un alt bunic senil rătăcit, nicidecum un om care urmează să îndeplinească un act al dreptăţii târzii, dar niciodată tardive pentru cei ce au văzut iadul.

Această amnezie cu intermitenţe permite breşa necesară ambiguităţii, înlocuind importanţa flashbackurilor cu metaforele întâlnite pe drumul dreptăţii, unde memoria fragilă poate fi manipulată când se instalează episoadele de amnezie, iar vinovatul se îndepărtează brusc, astfel încât absenţa lui prelungită să permită o proiectare a reprezentărilor nelimitate ale răului în mintea spectatorului ce începe să-i schiţeze un portret robot. Căutarea nazistului ascuns devine o punte între prezent şi trecut, un periplu în care imaginile banale ale micilor orăşele americane ascund un substrat coşmăresc. Prin modul în care se insistă asupra unor detalii şi prin imaginea casei izolate în care ies la iveală simpatiile naziste ale unui personaj născut după cel de-al Doilea Război Mondial, regizorul suprapune peste suspansul detectivist acel sinistru demn de un horror deghizat în decorurile unui loc lăsat în paragină, unde liniştea ascunde ceva înfricoşător. Fiecare suspect fals are propria poveste, ce reprezintă de fapt o prelungire a istoriei întunecate în tabloul unei vieţi normale, şi fiecare întruchipează un efect peste timp al propagandei naziste, al intoleranţei, al sistemului opresiv.

Remember este o recuperare a memoriei care nu se rezumă la trecut. Ultima călătorie din viaţa unui supravieţuitor este mai mult decât un act justiţiar ce-i priveste doar pe cei închişi în lagărele de concentrare. Prin detaliile sumbre ce răsar din imagini banale, regizorul îţi dă de înţeles că tentaculele unei minţi îmbolnăvite de intoleranţă se ascund sub diverse metamorfoze, chiar şi la mare distanţă spaţio-temporală de lagărele naziste.

Watch this video on YouTube

LYTE video

Patimile dupa G.H. – Se intampla ceva in camera goala

Adriana Gionea

July 8, 2016

Patimile dupa G.H. – Se intampla ceva in camera goala

G.H., o sculptoriţă bine ancorată în lumea ei (din apartamentul cochet), şi care ştie ce vrea de la viaţă, rămâne fără menajeră. Când intră în camera goală în care locuise aceasta (de care nu se prea interesase câtă vreme i-a fost angajată), găseşte o pictură murală stranie, reprezentând un bărbat, o femeie şi un câine. Redarea siluetelor şi golul din încăpere îi dau fiori, o intrigă şi îţi dau ţie, cititorule, impresia că ai nimerit de fapt într-un spaţiu al întâmplărilor ciudate, simbolice.

Golul din camera părăsită ar putea fi la fel de bine un pasaj spre o altă dimensiune, o breşă în realitatea ordonată, un sarcofag în care desenele murale să fie o reîntoarcere la începuturile artei, ale umanităţii. Ar mai putea fi o alegorie mistică a morţii, a revenirii la haosul primordial ce zace sub straturile subţiri ale unei existenţe banale, rutiniere.

Tot ce pare abstract şi greu de exprimat pentru omul ancorat în real devine o destăinuire fluidă în care monologul se îmbină cu adresarea la persoana a II-a, având ca destinatar o identitate necunoscută. Ce te surprinde cel mai mult este rarul talent al scriitoarei de a cutreiera prin lumea interioară a personajelor, reuşind să redea abstractul şi imaginarul dezlănţuit, lipsit de coerenţa logică, printr-o economie de metafore vizuale. Nu vezi lumea protagonistei, dar îi simţi ritmul. Este un ritm al căutării de sine care se va suprapune peste căutarea începuturilor Fiinţei şi va oscila între disperarea confuziei şi exuberanţa orgiastică.

Vocea feminină a prozei moderniste în Brazilia, Clarice Lispector ştie cum să deposedeze spaţiul de reperele concretului. Întrerupe succesiunea previzibilă a faptelor pe axa timpului şi transformă o simplă încăpere într-un labirint al revelaţiilor, ca într-un spectacol experimental, în care decorurile se topesc în jocuri de imagini suprarealiste devenite proiecţiile unei realităţi interioare pulverizate în exterior sub forma unui exerciţiu vizionar şi a unor destăinuiri la ale căror înţelesuri are acces doar personajul central. Pentru sculptoriţa aflată în derivă, încăperea devine o imersiune într-o lume unde amintirile dureroase se topesc în simboluri, metafore sau viziuni despre începuturi şi timp. Detectezi la un moment dat, în acest labirint de stări cu tentă halucinantă, reinterpretări ale metamorfozei kafkiene, dar mult mai îndepărtate de realitatea imediată pentru a rămâne prizoniere în ghemul de monologuri şi introspecţii greu de interpretat în afara insolitului.

Dacă ar exista o galerie a introspecţiei suprarealiste la feminin, atunci scriitoarea braziliană Clarice Lispector ar ocupa un loc important, iar cartea Patimile după G.H. ar fi un cod misterios de acces într-un spaţiu în care stranietatea absolută este la ea acasă. Romanul şi personajul central nu par să aparţină realităţii imediate, deşi întreaga dramă a sculptoriţei pleacă de la nişte date şi imagini palpabile. Imediat ce te-a adamenit sugerând un eventual conflict între o artistă şi o femeie vulgară ce i-ar fi profanat spaţiul cu propriile-i desene lăsate ca un blestem în sanctuarul inspiraţiei, Clarice Lispector te aruncă într-o lume în care orice reper spaţio-temporal se lichefiază, apoi se evaporă. Taie continuitatea firului narativ şi rupe legătura cu detaliile concrete ale unei realităţi exterioare celei subiective, lăsând numai gândurile protagonistei să-ţi ofere nişte indicii despre locul unde te afli şi despre ce urmează. Nu mai există pereţii camerei, iar limitele spaţiului se dilată pentru a-i face loc unei desfăşurări suprarealiste de gânduri, amintiri, transformând fluxul conştiinţei, adus în literatură prin introspecţia proustiană, într-o scriitură experimentală, avangardistă, în care alegoriile criptice, simbolurile ermetice şi aparentul delir vizual amplificat de fiecare propoziţie par să se reverse necontenit şi fără un sens clar.

Deşi romanul său ar putea fi considerat de neiniţiaţii în scriitura avangardistă un simplu delir îmbinat cu misticismul căruia îi cade pradă mintea protagonistei, Clarice Lispector este un artizan migălos, bine calculat, al suprarealismului experimentat într-o scriitură la persoana I. Îşi asumă şi drămuieşte abil, cu precizie de matematician, nuanţele bizarului în care îşi înfăşoară personajele ca într-un cocon, după ce le claustrează într-un spaţiu-metaforă, demn de o piesă de teatru absurd. Dilată realitatea, dizolvă amintirile şi continuitatea temporală a memoriei în impresii şi reflecţii halucinante, puternic impregnate de un vizual minimalist, cu tentă aberantă, le răpeşte simbolurilor dreptul de a se coagula într-o imagine finală coerentă sau tentaţia de a-si devoala sensurile, multiplicând astfel semnificaţiile acordate de subiectivitatea perceptivă a fiecărui cititor în parte. Scopul ei este acela de a te scufunda într-un abis al conştiinţei aflate la intersecţia dintre confuzie, revelaţie, angoasă, rătăcire, creaţie, nimicire, haos, misticism panteist şi extaz estetic. Nu vei şti dacă artista, care îşi împărtăşeşte experienţele şi viziunile interioare va avea parte de acea revelaţie artistico-filozofică salvatoare sau va rămâne prizoniera unei camere devenite un infern al rătăcirii de sine inexplicabile din punct de vedere psihologic, deoarece scriitoarea braziliană renunţă la tentaţiile analizei în favoarea unei libertăţi absolute a insolitului.

Pentru cititorii seduşi de scriitura din romanul prin care a debutat Clarice Lispector – Aproape de inima vijelioasă a lumii – această lectură este pură voluptate. Scriitoarea amplifică stranietatea cu tentă suprarealistă până o adânceşte şi mai mult în ambiguitate şi ermetism, aşa cum le place lor, incitându-i să recurgă la o infinitate de interpretări, în care să îmbine misticismul ezotericul, trimiterile către absurdul kafkian, simbolurile panteiste şi tentaţia interpretărilor filozofice. În schimb, pentru cei dornici să găsească o naraţiune închegată, coerentă, în care traiectoria personajelor este clară, Patimile după G.H. va fi o experienţă frustrantă precum o expoziţie de artă contemporană plină de simboluri şi imagini abstracte. Nu permite interpretări exacte, ci numai o coexistenţă prelungită cu absurdul, cu angoasa unei aparente lipse de sens, cu ermeticul insolit.

Patimile după G.H. transformă confesiunea şi căutarea de sine într-un performance avangardist despre sensul vieţii, despre legătura Eu-neant, despre modul în care se raportează conştiinţa unei artiste la conflictul primordial dintre ordine şi haos, dintre Fiinţă şi Non-existenţă, dintre construcţie şi apocalipsa personală, dintre limbaj şi tot ceea ce nu poate fi cuprins de cuvinte, dintre nevoia de apropiere umană şi experienţa unei solitudini totale, care poate reproduce experienţele de la începuturile timpului, ale materiei. La final nu primeşti un răspuns la întrebarea Oare ce a vrut să transmită artistul, dar, în schimb, rămâi cu plăcerea dată de fiorii insolitului, a unei scufundări totale în simboluri opace, în ambiguitatea reconfortantă după o rutină epuizantă a faptelor clare.

Editura Univers, 2015

6 carti de proze scurte pentru vacanta de vara

Adriana Gionea

July 2, 2016

6 carti de proze scurte pentru vacanta de vara

Pentru dependenţii de lectură, o zi pe malul mării sau la o cafenea boemă dintr-un oraş, fie el şi unul plin de obiective de neratat, capătă agonia unui sevraj dacă lipseşte cartea din bagaje. Uneori, să ţii pasul cu naraţiunea abundentă este dificil în vacanţă, mai ales când lectura este întreruptă de ispita locurilor de vizitat. Aşadar, o proză scurtă este perfectă pentru a se strecura printre două vizite la muzeu, două cocktailuri sau două plimbări, încât să-ţi potolească setea de lectură fără a te distrage de la itinerariul stabilit. De pe ţărmurile Siciliei până în favelele braziliene, din Balcani până-n India, Japonia sau China, din Spania de altădată până în Argentina păţaniilor ciudate, aceste şase volume de povestiri vor deveni un bun companion.

Elegbara – Brazilia mai puţin cunoscută

Editura Univers, 2015

Dacă zeul prozei scurte sud-americane, Borges, s-ar fi născut într-o favelă din Brazilia, şi-ar fi populat volumele de povestiri cu superstiţiile, legendele, ritualurile şi personajele exotice din zestrea africanilor. Femei exuberante şi gata să elibereze demonii din legendele moştenite de la strămoşii contimentului de abanos, regi şi aventurieri ce-şi pierd minţile, cuţitari, vraci, zei misterioşi care se strecoară în lumea oamenilor sau traficanţi zeificaţi animă un furnicar în care miturile sclavilor din vestul Africii şi realitatea sunt de nedespărţit. Preluând tradiţia lui Jorge Amado, care strecura în romanele sale personaje îndeplinind ceremonialuri introduse pe ţărmurile Braziliei de către sclavii africani, Alberto Mussa – unul dintre cei mai buni scriitori brazilieni contemporani – a creat o lume seducătoare precum o călătorie exotică. Elegbara este numele unui zeu venerat pe coastele vestice ale Africii. Totuşi, nu trebuie să cunoşti mitologia africană pentru a-i citi povestirile, ci trebuie doar să-ţi placă să te pierzi în abundenţa de fapte stranii, precum un călător european ajuns într-o pădure tropicală, unde pericolele sunt înlocuite de misterul unor poveşti greu de interpretat dacă nu accepţi alfabetul afectiv descifrat doar prin realismul magic. Poţi citi întreaga recenzie aici.

Noapte de sărbătoare şi alte povestiri – o cinematecă în valiză

Editura Polirom, 2016

În timp ce parcurgi povestirile scrise de Cesare Pavese, ai impresia că ţi se derulează în faţa ochilor scenele alb-negru dintr-un film neorealist, în care Pasolini aflat la începuturi, Fellini, Vittorio de Sica şi Rossellini îşi dau mâna. Melancolia care loveşte personajele la fel de puternic precum soarele ce pârjoleşte un sat uitat de lume de pe un ţărm sudic, iubirile prinse între exuberanţa senzuală, nostalgie, singurătate şi neîmplinire, personajele feminine care vor să evadeze de la periferia unui oraş industrial sau cei care ajung să observe spectacolul vieţii de la balconul unei vile elegante fragmentează lumea descrisă de Pavese în secvenţe de o melancolie fluidă prelinsă peste acele trăiri indescifrabile. Noapte de sărbătoare şi alte povestiri este o lectură pentru cinefilii dornici să regăsească acel amestec dintre candoare, nostalgie, nevoia de apropiere umană şi dragostea de viaţă, care vibrează sfâşietor precum o veche melodie italiană în mediile austere, în care fiinţa umană este sufocată de orizonturi opace pana şi în zilele însorite ale verii siciliene. Pavese a făcut în prozele sale ce au încercat marii cineaşti italieni intraţi în galeria clasicilor: a pus laolaltă speranţa, lumina şi tristeţea, inocenţa şi mizeria. Poţi citi întreaga recenzie aici.

Sirena şi alte povestiri – Din dragoste pentru Sicilia

Editura Humanitas Fiction, 2016

În cazul în care ţi-ai planificat un tur al Siciliei, n-ar trebui să-ţi lipsească din bagaje Sirena şi alte povestiri, o carte scrisă de un fiu al Siciliei de altădată, cunoscut datorită romanului-cult Ghepardul. Fie că îţi place să citeşti într-o cafenea umbrită de portocali sau pe malul mării, unde mirosul sărat este îndulcit de boarea parfumată care aduce aromele rozmarinului, ale arborilor de fistic sau ale livezilor de citrice, aceste povestiri te vor purta de la istoria meridională spre zona miturilor.

Periplul sicilian se deschide cu amintirile din vilele familiei Lampedusa, apoi continuă lent cu drumul spre zonele rurale, unde te aşteaptă scene campestre greu de surprins în ghidurile de călătorie şi sfârşeşte prin impresii legate de psihologia sicilianului. Giuseppe Tomasi di Lampedusa are grijă de visătorul din tine, care vrea legende şi câteva istorisiri exotice, demne de povestit la întoarcere, dar şi de gurmandul aflat în căutarea pitorescului. Te plimbă prin încăperile de o frumuseţe desuetă, găsită azi numai în decorurile filmelor de epocă sau în romanele despre copilăria aristocraţilor din secolele trecute. Îţi face treptat cunoştinţă cu oamenii locului, printre care şi un profesor ce-ţi va destăinui o stranie aventură amoroasă din tinereţe, apoi îţi arată diversitatea umană a ţinuturilor sale, ce-i drept, din perspectiva unui aristocrat ce nu vede cu ochi buni schimbările şi ascensiunea socială a plebeilor căpătuiţi, deveniţi latifundiari cu aere de burghezi prosperi. Poţi citi întreaga recenzie aici.

Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii –Experimentele unui argentinian la Paris

Editura Art, 2015

Alegi pentru vacanţele tale nişte destinaţii în care să dai peste o galerie de artă modernă, un festival de film experimental sau te gândeşti la Centre Pompidou când spui Paris? Dacă ai răspuns afirmativ, atunci miniaturile insolite, pline de satiră cu tentă suprarealistă şi întâmplări ciudate în cel mai halucinant sens al cuvântului te vor face să nu mai laşi din mână volumul Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii. Când scrie, Julio Cortazar îşi face de cap afidător şi nonşalant, cum numai artiştii din avangarda interbelică aveau curaj, atunci când regizau primele scurtmetraje ludic-absurde. Nu are pic de remuşcare atunci când întoarce realitatea cu susul în jos, când ia în râs firescul într-un mod comic şi absurd, când reface imaginea unor oraşe precum Roma, Paris şi Buenos Aires, încât să pară desprinse dintr-un ireal pe care ţi-l prezintă cât se poate de verosimil. În loc să te supere, te face să laşi acasă frâiele cenzurii şi să accepţi libertatea absolută a imaginarului acaparat de insolit. Poţi citi întreaga recenzie aici.

Povestiri orientale – Croaziera lui Marguerite Yourcenar

De pe ţărmurile balcanice până în China, India şi Japonia, Marguerite Yourcenar te poartă în croaziera ei literară, plină de reinterpretări în cheie personală ale unor legende albaneze, muntenegrene sau hinduse, legate de vieţile unor pictori şi aventurieri aprigi. Îl regăseşti pe strămoşul japonez al lui Casanova – prinţul Genji – care primeşte o vizită feminină la care nu se aştepta în apusul existenţei. Asişti la ingenioasa evadare a unui pictor chinez asupra căruia se abătuse furia împăratului. O vezi pe zeiţa Kali în toată splendoarea şi decăderea ei, mergând pe străzile rău famate, străbătute de curtezane. Redescoperi legendele spuse de oamenii din golful Kotor într-o zi cu arşiţă. Afli despre cum a fost salvat un luptător antiotoman de o dansatoare orientală, despre un calugăr vizitat de nimfe şi despre secretele erotice ale unei văduve. În volumul Nouvelles orientales, Marguerite Yourcenar îţi arată cum se îmbină erudiţia cu simplitatea savuroasă a povestitorilor ce au darul oralităţii, prin care îşi ţintuiesc audienţa până la finalul istorisirii. Prozele din acest volum au tâlc, imagini picturale, aventuri, suspans, răsturnări de situaţie, neprevăzut, dar, mai ales, farmecul unor casetuţe pline de suvenirurile unui artizan exotic, redescoperite în cufărul unei rude înzestrate cu nesaţul dorului de ducă. Poţi citi întreaga recenzie aici.

Dragostea în spaniolă

Editura Allfa, 2013

Dacă ţi-ai pus în gând să vizitezi Granada, un sat pitoresc din Spania sau un oraş istoric ai căror locuitori au moştenit de la bunicii lor poveşti despre pasiuni interzise, întâmplări misterioase, femei pline de secrete şi amorezi ce au sfidat un deznodământ nefast, poţi lua cu tine o colecţie de povestiri şi nuvele scrise de autorii spanioli reprezentativi pentru secolul al XIX-lea, tălmăciţi de un scriitor român contemporan – Marin Mălaicu-Hondrari. Misterul, iubirile riscante, femeile rebele pentru epoca lor, crimele pasionale şi un Don Juan păcălit se întâlnesc în această colecţie de miniaturi. Fiecare povestire este scrisă de un clasic spaniol. Vicente Blasco Ibanez, Juan Valera, Emilia Pardo Bazan, Felipe Trigo, Benito Perez Galdos, Pedro Antonio de Alarcón, Armando Palacio Valdes şi Leopoldo Alas “Clarín” sunt autorii care le-au dat replica în spaniolă unor clasici ai marilor drame spuse în puţine pagini, cum ar fi: Maupassant, Turgheniev, Cehov sau Gogol.

My Golden Days (Trois souvenirs de ma jeunesse) – Frantuzoaica irezistibila si nostalgia primei iubiri

Adriana Gionea

June 23, 2016

My Golden Days (Trois souvenirs de ma jeunesse) – Frantuzoaica irezistibila si nostalgia primei iubiri

Poveştile de iubire de la finalul adolescenţei, cu priviri languroase la chefuri, promisiuni, nervi, rivalităţi, gelozie, insomnii, angoase (uneori) îmbibate în teatralitatea histrionismului feminin de modă veche au tot apărut în filmele din ultima vreme. Dar povestea cuplului din filmul My Golden Days este salvată de la clişeele siropoase prin acel amestec între frenezia anilor nebuni, rebeliune şi candoare, între umor şi erotismul adolescentin întreţinut de visători. Regizorul Arnaud Desplechin a reuşit să redea incandescenţa primilor fiori şi dezlănţuirea ce însoţesc prima iubire, suspendându-şi personajele între magnetismul erotic şi lumina unei senzualităţi suave.

My Golden Days face parte din categoria filmelor în care sexualitatea capătă un aer sentimental, iar sentimentalismul devine un refugiu al erotismului adolescentin în faţa vulgarizării. În acest film, totul respiră acel amestec dintre nostalgie şi senzualitate, de parcă memoria ar pulsa doar în ritmul emoţiilor intense, care te fac să promiţi că nu vei îmbătrâni sufleteşte niciodată. Găseşti magia paradisului ascuns în memorie până şi în modul în care Arnaud Desplechin fragmentează coerenţa temporală a poveştii folosind jocul de lumini ce-i oferă farmecul stranietăţii pe care doar vizualul fotografic îl poate capta. Sexualitatea are nuanţa unei carnalităţi senine precum o epidermă ce transmite acea nevoie de afecţiune ce răzbate în spatele ademenirilor. Scenele în care lumina de film noir, şi decorul unei grădini secrete din imaginarul infantil redau copilăria personajului masculin par să facă parte din alt film, al închipuirilor demne de fantezia unei gândiri magice. În schimb, universul senzual femin este redat prin auriul unor detalii din cadrele fotografice, prin care dormitorul protagonistei aminteşte de acel budoar interbelic.

Pentru cei care pot rezista în faţa unui film de iubire a la francaise înainte de era Facebook (considerată prea flamboaiantă pentru schimburile de replici şi întâlnirile rapide din zilele noastre), regizorul Arnaud Desplechin a introdus şi ispita unei intrigi poliţiste, cu spionaj, paşapoarte falsificate şi o goană prin Uniunea Sovietică în scopul unei fapte nobile. Plasează chiar la începutul filmului această intrigă, pe post de ademenire mincionoasă a spectatoului care vrea mai multă acţiune şi mai puţine tachinări adolescentine decrepite din epoca lui Să-mi scrii!, marcând astfel începutul unei priviri retrospective asupra trecutului. Iar trecutul a rămas viu în memoria personajului central – un antropolog pasionat de culturile exotice- de parcă toate i s-au întâmplat ieri, mai ales întâlnirea cu Esther, fata ce avea să-i schimbe viaţa de adolescent intrat brusc în studenţie.

Ce începe cu suspansul unui interogatoriu care vizează aventurile unui aşa-zis Paul Dedalus în timpul unei excursii şcolare în URSS, unde îl apucase idealismul riscant şi îi cedase paşaportul unui evreu care dorea să se reîntoarcă pe pământul biblic pentru a nu mai fi prigonit de sovietici, vireaza brusc spre o destăinuire precum o derulare a vieţii. Şi numai cine nu a trăit emoţii puternice în copilărie, dar mai ales în adolescenţă, nu poate rezona cu modul în care acest regizor amestecă nostalgia, melancolia luminoasă ce salvează momentele de singurătate de la marile catastrofe ale unui Eu rănit şi întâlnirea cu fata râvnită de tot liceul.

De fapt, întregul farmec senzual-idilic al filmului se bazează tocmai pe introducerea acestui personaj feminin -Esther- interpretat de Lou Roy-Lecollinet într-o manieră care trece dincolo de ecran pentru a-i oferi un loc în galeria personajelor feminine asociate cu ispita. Personajul acel amestec de neuitat între Lolită şi femeie precoce, între seducţie şi vragilitate, stăpânire de sine şi vulnerabilitate ademenitoare. Ştie să atragă priviri, să intrige, să refuze când simte nevoia de a controla jocul, să leşine irezistibil când trebuie, fără patetism, ci doar cu acea langoare candidă a unei adolescente ce a primit lovitura de graţie de la iubitul care pleacă. Interpretarea personajului feminin inspiră acea nostalgie voluptuosă a poveştii petrecute în anii emancipării sexuale.

Jocul actoricesc feminin este derutant. Esther este modernă, în ciuda cochetăriei de modă veche, emancipată, are ştate vechi în relaţiile amoroase cu băieţii mai mari, la care alte colege doar visează, stârneşte invidia şi bârfe compromiţătoare îndreptate spre cea aflată în centrul atenţiei şi devenite un fruct oprit căruia nici un tip nu-i poate rezista. Dar, în acelaşi timp, păstrează acel şarm asociat franţuzoaicelor cu buze pline şi ten lăptos, la care se adaugă o senzualitate atribuită femeii slave, mai ales că modul în care îşi dă ochii peste cap între disperarea cehoviană şi ispitire îţi aminteşte de personajele feminine ale lui Andrzej Wajda din filmul Cronica Adolescenţei.

**foto: Irina Lubtchansky, www.afcinema.com**

Cei doi amorezi, interpretaţi memorabil de charismaticul Quentin Dolmaire, ce mimează o timiditate care ascunde o ghiduşie ce promite surprize, şi de Lou Roy-Lecollinet, par nişte personaje suspendate într-o bulă de timp oprit la imaginile iconice ale celor ce îmbinau erotismul cu promisiunile romantice, situate între explorările senzuale şi mitul sufletului-pereche. Ea vrea doar să fie iubită, el, să plece în ţări neumblate, dar să se înfrupte puţin şi din plăcerile oferite de libertine prin mansardele pariziene închiriate de studenţi.

Prinse între experineţele incandescente, revolta în faţa autorităţii parentale şi romantism, personajele amintesc de anii în care adolescenţii încă nu se ruşinau să afirme cu jumătate de gură că visează cu ochii deschişi la o poveste cu iz de melodramă. Paul şi Esther par acei tineri frumoşi şi nebuni de altădată. Şi naivi, şi nerabdători să traiască intens, îşi făceau declaraţii în faţa unei picturi mitologice (din care pare desprinsă Esther), chiar dacă îşi descopereau fără vinovăţie un erotism precoce. Totuşi, să nu ai impresia că vei vedea încă o poveste clasică despre băiatul timid, încurajat de pe margine pentru a-şi lua inima-n dinţi încât să o abordeze pe cea râvnită de toţi, dar mai ales de cei mai experimentaţi decât el.

Ce-i drept, la început, Paul, protagonistul filmului, părea o victimă perfectă în faţa lui Esther cea inaccesibilă şi unsă cu toate alifiile. Având o copilărie marcată de pierderi, de o mamă cu tulburări şi manisfestări redate într-o scenă demnă de un horror-fantasy şi de un tată ce-şi ieşea din fire uneori, ar fi fost candidatul perfect la obsesia cu final tragic după spulberarea iluziilor celui sedus şi abandonat. Dar Arnaud Desplechin face unele modificari în ceea ce priveşte aşteptările de la un astfel de scenariu. Nu vrea tragedii, ci doar maturizări suav-luminoase, care să-l facă pe spectator să se uite fără mânie la adolescenţă şi la primele încercări amoroase, mai mult sau mai puţin fericite. Te face să-ţi fie dor de primele chefuri şi de primii fiori însoţiţi de adrenalina dinaintea tentativei de a intra în vorbă cu persoana inaccesibilă, de acea perioadă în care îţi promiteai ca vei rămâne un nebun frumos ce vrea totul sau nimic. După trecerea timpului, care îl găseşte pe Paul, ajuns acum la maturitate, într-un oraş dintr-o ţară asiatică abia desprinsă din URSS, dramele, discuţiile aprinse cu Esther, geloziile şi reproşurile deviază de la tragedie sau de la tristeţea devastatoare spre nostalgia unui paradis pierdut. Până şi dramele ajung să se desfăşoare în ritmul languros dat de privirea seducătoare a lui Esther, de jocul ei cu Paul, pe care îl ademeneşte, apoi îi reproşează distanţarea din timpul studenţiei pariziene.

My Golden Days (Trois souvenirs de ma jeunesse) confirmă promisiunea din titlu. Povestea pare desprinsă dintr-un eden luminos, în care se trăia mai intens orice. Dar personajele se află în plină era a libertăţii sexuale, aşadar în loc de suspine ai petreceri şi flirturi în scene desprinse din afişele cu adolescenţii în culorile anilor ’60-’70, în care foloseşte tehnica split-screen frames. Totuşi, aşteptările unei poveşti previzibile despre neîmplinirile sentimentale puse pe seama primei iubiri se opresc aici. Personajul masculin, Paul, iese rapid din zona timidului pasiv, dus cu zăhărelul de fata mult-râvnită. Pleaca la Paris, unde îşi face de cap în paralel cu învăţătura, lăsând-o pe Esther în micul oraş, cu amanţii ei ocazionali (unii chiar din gaşca lui Paul). Ea cade pradă singurătăţii angoasante, plictisului anxios-depresiv, care îi sporeşte şi mai mult farmecul senzual, scoţându-i la suprafaţă profunzimea psihologică nebănuită la începutul filmului.

Dacă Paul se maturizează plecând la Paris, unde studierea triburilor din Benin alături de o antropoloagă excentrică manifestând şi grijă maternă îl face să reflecteze la propriile-i ritualuri de trecere de la o vârstă la alta, Esther se maturizează în ochii spectatorului după căderile depresive care nu-i alungă mina seducătoare de pe chip, amintind de eroinele cu ochii mijiţi din tablourile lui Klimt sau de pacientele din scrierile psihanaliştilor debutanţi, din era în care problemele feminine erau puse pe seama unor toane isterice. Până şi suferinţa ei are farmecul unor trăiri demodate, din altă lume, învăluite într-o lumină voluptuoasă, ce însoţeşte mereu amintirile readuse la suprafaţă.

La început raportul de forţe dintre Paul şi Esther o avantaja pe ea, punând-o în lumina fetei superficiale, care se hrăneşte doar cu admiraţia celor din jur, de care devine dependentă pentru a-şi verifica puterea de seducţie. Pe măsură ce povestea se deruleaza mai rapid, iar plecarea lui Paul la Paris rupe ritmul iubirii adolescentine cu problemele studentului strâmtorat, Esther ţi se dezvăluie în adevărata lumină, a celei vulnerabile în faţa unei frici de abandon ce o face să caute mereu prezenţele masculine, în timp ce Paul reuşeşte sa se desprindă de vraja ei. Această schimbare a raportului de forţe din jocul seducţiei capătă profunzime, iar Arnaud Desplechin se dovedeşte a fi un abil observator al modificărilor psihologice fără a deveni intruziv, printr-o desfăşurare molcomă a nostalgiei senzuale. Păstrând ritmul fluid al amintirilor, îţi arată ce se poate întâmpla când fata seducătoare este la rândul ei sedusă, apoi speriată de întârzierea scrisorilor sosite de la cel aflat sub dominarea ei, cândva mereu disponibil, încât ajungi să te întrebi dacă faimosul citat Eşti responsabil pentru ceea ce îmblânzeşti nu ar trebui să devină Eşti responsabil pentru suferinţele fetei libertine care te-a sedus.

Oscilând între intimitatea languroasă, nostalgia dulce-amară a primelor încercări amoroase, promisiunea tinereţii eterne la graniţa dintre naivitate şi primii zori ai erotismului ce aducea şi primele reflecţii despre legătura eu-ceilalţi, şi efervescenţa scenelor ce amintesc de primele chefuri date când părinţii nu erau acasă, filmul devine o călătorie dulceag-melancolică în alte vremuri, extrem de plăcută pentru spectatorul care se mai întreabă dacă nu cumva iubirile erau mai intense în era dinaintea SMS-ului sau a chatului. Iar modul în care Arnaud Desplechin amestecă semnele emancipării sexuale cu timiditatea şi cu scenele unei copilării atemporale, petrecute între casa unui tată despotic şi refugiul cu aer interbelic din locuinţa bunicii, unde mai nimereau şi alte personaje feminine enigmatice precum figurile dintr-o piesă rusească, sporeşte farmecul atribut mereu altor vremuri.

Watch this video on YouTube

LYTE video

Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

Adriana Gionea

June 16, 2016

Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

Munţii Înalţi ai Portugaliei este o carte despre şi pentru cei care au trecut prin experienţa unei pierderi, a unei separări de o persoană semnificativă. O călătorie stranie pentru cei care s-au gândit la un moment dat să lase totul în urmă şi să-şi reia viaţa într-un alt loc, într-un alt oraş, unde străzile, cafenelele sau plimbările nocturne să nu le mai aducă aminte de ceea ce au devenit de-a lungul anilor petrecuţi alături de cineva la care nu mai pot ajunge. Unde ecourile unor dialoguri sau chipul unui străin ce pare familiar să nu le mai amintească de ceea ce au pierdut, de absenţele ale căror tăceri au nişte reminescenţe zgomotoase în memoria afectivă.

După succesul avut cu Viaţa lui Pi, Yann Martel a scris un roman pentru cei dornici să încerce terapia prin lectură. O singură condiţie trebuie să îndeplinească. Să fie toleranţi cu nişte personaje ce par în primă instanţă neverosimile, trăsnite, dedate absurdului învelit fie într-o parabolă suprarealistă, fie într-o melancolie sfâşietoare împărtăşită în compania unor fiinţe stranii, unele aflate la graniţa dintre corporal şi fantomatic. Staţi liniştiţi! Nu este vorba despre o tentativă SF de a scrie o carte despre legătura omului cu fantomele celor pierduţi într-un ritual specific travaliului de doliu. În romanul Munţii Înalţi ai Portugaliei, terapia recomandată celor ce au fost nevoiţi să se despartă de persoane dragi seamănă cu o poveste în care situaţiile impregnate de realism magic şi apropierea vieţii de moarte iau forma unei metafore atât de bine deghizate în firesc la un moment dat încât îţi dai seama prea târziu că banalele întâlniri duc spre un scenariu insolit, dar având un rol cathartic.

Yann Martel îşi asumă o lectură terapeutică fără a ocoli imaginile sfâşietoare, spasmele durerii interioare şi disperarea. Este o misiune grea în era oamenilor seduşi mai degrabă de reţete şi discursuri motivaţionale pentru aşa-zisa întărire a sinelui prin invocarea unei puteri ce pune la colţ nevoia de plânge, de a trece prin toate stadiile durerii sufleteşti, considerate adesea un semn al slăbiciunii, nicidecum o etapă firească apărută la un moment dat în viaţa fiecăruia.

Şi cum ar putea duce la bun sfârşit această misiune, când omul actual nu mai are timp şi nici chef de romane introspective, asociate unui ritm despresiv, şi nici de mesaje spirituale ascunse în alegorii profunde? Dându-i tristeţii sfâşietoare supapa realismului magic, iar căutării de sine, efervescenţa unui film absurd, ce invocă stilul unui film poliţist. Multe pasaje fac din roman scenariul unui filmele nonconformist greu de încadrat într-o categorie. Este un film ce sfidează înţelesurile clare, şi în care se întâlnesc personaje excentrice, un cimpanzeu devenit o nebănuită sursă de candoare, apetitul pentru legende vechi, comori ascunse în zone mai puţin umblate, intriga detectivistă învelită într-un tablou suprarealist cu mesaje stupefiante şi tot felul de întâmplări banale ce iau turnuri halucinante, dar perfect normale în atmosfera cărţii. Rezultatul? O parabolă existenţialistă plină de revelaţiile învelite în melancolia lusitană, o acrobaţie excentrică prin labirintul mecanismelor de apărare în faţa durerii din timpul travaliului de doliu şi nişte dialoguri bune de pus la rană chiar dacă pentru unii par desprinse dintr-un delir iconoclast, care aduce laolaltă intriga dintr-un roman de Agatha Christie şi mesajele religioase.

Romanul poate fi considerat mai degrabă un triptic, format din poveştile a trei bărbaţi care au trăit în epoci diferite. Fiecare poveste este mai ciudată decât cealaltă, dar la fel de încărcată de mesaje umaniste exprimate printr-un alfabet al întâmplărilor suprareale. Prima, aparent mai bine înfiptă în realitatea imediată decât celelalte, aduce a film de epocă, prin menţionarea primelor automobile conduse vreodată în marile oraşe. Totuşi, în ciuda unor detalii ce ancorează povestea lui Tomas (protagonsitul) în prima decadă a secolului XX, în care inovaţiile tehnice schimbau istoria şi moravurile unui întreg continent în zorii emancipării, la un moment dat reperele temporale devin fluide şi volatile din cauza intervenţiei unui personaj absent, dintr-un alt secol. Acest personaj îşi bagă nasul în povestea de viaţă a lui Tomas printr-un jurnal vechi de sute de ani.

Jurnalul este decoperit de Tomas, care este şi angajatul unui muzeu din Lisabona. Citind jurnalul, el ajunge să creadă în existenţa unui artefact rar, ce ar putea da peste cap percepţia referitoare la canoanele artei şi ale reprezentării cristice. Artefactul a fost realizat de un misionar ajuns în coloniile portugheze din Africa pentru a converti sufletele sclavilor, dar care ajunge să se convertească el însuşi la cultura unui continent devenit un târg de robi. Hipnotizat de ochii încărcaţi de tristeţe ai unei captive, preotul realizează o reprezentare insolită a Fiului răstignit, prin care să exprime de fapt durerea unei lumi. Pentru a recupera artefactul realizat de acest misionar şi care ajunge peste secole într-o biserică din zona denumită Munţii Înalţi, protagonistul se încumetă să conducă pentru prima oară un automobil, o invenţie care atragea priviri şi (mai ales) dezaprobări. Şi, cum în acea vreme automobilul era echivalentul unei nave spaţiale şi cerea mult efort de adaptare din partea şoferului, călătoria se dovedeşte a fi o grea încercare, un drum al crucii purtate de cel ce şi-a pierdut atât soţia şi tatăl, cât şi unicul fiu, într-o singură săptămână.

Întâlnirea cu nişte personaje bizare, având reacţii inexplicabile când văd automobilul, capătă stranietatea unei treceri spre altă lume, nicidecum forma unei satire despre oamenii primitivi, obtuzi în faţa inovaţiilor. Aceste reacţii, greu de înţeles de către noi, cei din secolul XXI, se vor suprapune treptat peste reacţiile preotului al cărui jurnal îl citeşte protagonistul, un preot care va trece de la teama habotnicului ce asistă pentru prima oară la nişte ritualuri aparţinând triburilor africane la smerenia celui care ajunge să înţeleagă dramele semenilor din altă lume. În această comuniune între durerea celor două personaje, mijlocită de un manuscris vechi de sute de ani, zac nişte simboluri aparent facile, dar imprevizibil metamorfozate de Yann Martel. Scriitorul le aduce în punctul unui deznodământ specific unei parabole postmoderne, având intensitatea unui film de artă în care valoarea estetică se reflectă în talentul de a fragmenta ordinea temporală, suprapunând imagini simbolice din epoci diferite.

Abia când ajungi la povestea celui de-al doilea personaj, apreciezi curajul lui Yann Martel de a nu capitula în faţa reţetelor de succes, care susţin că trebuie să renunţi la gradarea misterului şi a suspansului, oferindu-i citititorului amănuntele captivante încă de la început. Dacă prima poveste se împotmolea într-un ritm monoton ce reflecta exasperarea protagonistului care se trezea neputincios în faţa complicaţiilor tehnice ale automobilului greu de stăpânit şi care îi aminteau de fapt de capriciile unei existenţe care îl abandonase într-o singurătate fara alinare, în a doua poveste ai parte de atmosfera întunecată ce anunţă o poveste în care suspansul musteşte nestingherit. Dar este un suspans ce îmbracă nu o intrigă decriptată de un detectiv abil precum Poirot, ci o poveste de iubire ce virează brusc spre aberant, refuzând orice explicaţie verosimilă, încât ai impresia că Agatha Christie a fost sedusă de filmele regizate de lusitanul Manoel de Oliveira, în care nostalgia, erotismul, atmosfera stranie şi iubirea proiectata asupra unei iubiri fantomatice se întâlnesc.

Dacă prima poveste îţi aminteşte, datorită personajului masculin -debusolat, apăsat de griji, de o iubire neîmplinită, şi coplesit de prezenţa unui unchi pragmatic- de protagonistul din pelicula Excentricităţile unei blonde, cea de-a doua poveste, a unui medic vizitat de o prezenţă feminină fantomatică, te face să crezi în acea deghizare perfectă, aproape imperceptibilă, a supranaturalului în real, atât de firesc prezentată în povestea fotografului din filmul Straniul caz al Angelicăi. În povestea medicului legist vizitat de prezente feminine dispărute, Yann Martel, asemenea marelui cineast portughez, îşi asumă extravaganţa stranie a unor imagini de un sentimentalism învechit nimerit într-un deznodământ potrivit unei melodrame cu tentă absurd-suprarealistă, care pare să-şi bată joc de aşteptările spectatorului hrănit cu prea multe clişee.

Tot de un final ciudat este vorba şi în povestea doctorului a cărui soţie pasionată de romanele poliţiste face nişte descoperiri excentrice, prin care leagă stilul unei intrigi ţesute de Agatha Christie de modul în care a fost receptat mesajul apostolilor. Expunerea acestei paralele este un deliciu al scriiturii pline de originalitate, care îi poate captiva şi pe atei, fără a-i supăra pe cei mai cucernici dintre noi. Poate fi considerată de cititori drept o revelaţie nonconformistă şi ludică despre natura umană, despre modul în care a fost interpretată istoria umanităţii şi despre maniera în care fanaticii au distorsionat simbolul crucificării (să nu uitam că această poveste se petrece în timpul războiului civil din Spania anilor ’30). Ludicul se învecinează cu sinistrul atât de bine în păţania stranie prin care trece acest medic legist, încât acţionează precum un anestezic pentru cititor atunci când ajunge la expunerea detaliilor unei autopsii.

Aceste detalii, în loc să devină groteşti, macabre, se încadrează în tentativa generală de a devia fragilitatea naturii umane, reduse la un tabloul unui existenţialism căutat în putreziciunea viscerelor, spre zona unui reflecţii peste care dă buzna lirismul suprarealist găsit chiar în efemerul înţeles în forma lui zdrobitoare, ce nu mai lasă loc de compromisuri metaforice -descompunerea fizică. Dar exact când ai impresia că nu ai unde să te ascunzi din faţa acestui adevăr cutremurător despre fragilitatea existenţei umane, Yann Martel deschide o portiţă de evadare în fantasmogoricul cu tentă aberantă, halucinantă, ca într-un tablou pictat de Eleanor Carrington, dar plin de firescul candorii şi al compasiunii.

Yann Martel scrie aproape ca un portughez veritabil. Spun aproape, deoarece iubitorii literaturii lusitane ar considera un sacrilegiu afirmaţia conform căreia un străin poate înţelege sau poate lăsa acel intraductibil saudade să-l cuprindă până-n măduva oaselor. Poate i-a fost teamă că i-ar putea ieşi un kitsch dacă ar încerca să imite lirimsul unui poet lusitan, aducând impreună personajele romanului pe un deal de unde să privească soarele apunând şi răsărind peste Lisabona în timp ce poartă discuţii despre sensul vieţii, pierdere sau răspunsul la întrebarea legată de utilitatea trezirii zilnice după moartea celor mai dragi fiinţe.

Dar, cum nu putea scrie despre călătoriile iniţiatice, despre dorul provocat de absenţa celor iubiţi şi despre melancolia pe tărâmul portughez fără a oferi propria interpretare a intraductibilului saudade, învăluit de ispita unui cuvant indescifrabil pentru străini de parcă ar fi un manuscris interzis neiniţiaţilor, Yann Martel a încercat un truc: înlocuirea profunzimii grave cu acel insolit având şi o notă hazlie. Dorul portughezului este simbolizat prin evocarea unui animal dispărut – rinocerul iberic- vietate-simbol aflată între mit şi realitate, ce ia forma unei himere vizibile taman în miticul tărâm numit Munţii Înalţi.

Anumite pasaje ale romanului dezvăluie o Portugalie despre care ar fi scris mai degrabă un sud-american, cu a lui distorsiune a timpului transgeneraţional de sorginte magic-halucinantă. Acest apel la absurd, la halucinantul sub care stau pitite de fapt temele grave ale omenirii este trucul ce îi scoate pe mulţi din tentaţiile unei gravităţi care, odată scăpate de sub control, deraiază în zona pateticului. Este un truc necesar pentru a-i oferi romanului profunzimea unei calatorii iniţiatice de vindecare, circulare, asemenea unei eterne reintoarceri către sine, prin povestea unui senator canadian. Acesta se refugiază, în urma unei tragedii, în Portugalia strămoşilor săi, alături de un companion ce le stârneşte localnicilor dintr-un sat izolat aceeaşi curiozitate pe care o arătau înaintaşii lor ce l-au văzut, cu mai bine de optzecei de ani în urmă, pe Tomas, protagonistul primei poveşti, intrând alături de o maşinărie ciudată în lumea lor (primul automobil văzut în Munţii Înalţi).

Cine este acest companion? Un cimpanzeu adoptat de senatorul impresionat de povestea captivităţii unei primate într-un centru dedicat experimentelor ştiinţifice. Şi nu am pomenit întâmplător de structura circulară a romanului (nu mă refer la numele celor trei părţi: Fără casă, Spre casă, Acasă). Aşa cum ochii sclavei l-au ţintuit şi l-au transformat sufleteşte pe misionarul din secolul al XVI-lea (al cărui jurnal îl citea personajul primei poveşti), ochii cimpanzeului închis într-o cuşcă i-au schimbat viaţa unui polictian ajuns la capătul puterilor după moartea soţiei. În satul din Munţii Înalţi, unde par să se intersecteze peste decenii toţi cei ce vor să caute un leac pentru durerea provocată de pierderea fiinţelor dragi, un cimpanzeu pare o vietate fantasmagorică precum un rinocer în spaţiul iberic sau un automobil într-o aşezare izolată, în 1904. Dar prezenţa cimpanzeului este mai mult decât o născocire menită să anime lectura prin accente comice. Relaţia primatei cu oamenii din jurul său îi conferă nostalgiei împrumutate de canadian de la vecinii lusitani profunzimea unei meditaţii existenţialiste inundate de nuanţele unei contemplări a timpului ce stă în loc pentru a dezvălui înţelesuri ascunse, în clipele unui apus lusitan pictural, resimţit drept o voluptate a răgazului, a clipei prezente dilatate precum revelaţia împăcării cu sine după atâta amar de vreme.

Munţii Înalţi ai Portugaliei este o reflecţie asupra sensului vieţii şi al drumului spre umanitate, prin reinterpretarea începuturilor, prin contopirea timpului personal cu al întregii omeniri. Yann Martel scrie despre acea regăsire la care toţi oamenii trecuţi prin experienţele traumatizante tânjesc, dar îi dă un sens mitic suprapus peste nostalgia originilor. Romanul sau este o reîntoarcere acasă, povestită pe tonul unui colecţionar de istorii cu tâlcuri subtile. Yann Martel este un povestitor ce jonglează cu atemporalul unei parabole demne de un maestru al realismului magic, al vindecării prin metafore şi al umorului amar îndulcit de lumina peisajelor stranii dintr-o Portugalie conservată într-o bulă de frumuseţe nelumească.

Editura Polirom, 2016

Vezi mai multe

Ultimele articole