Articole

It Must Be Heaven este cadoul facut de multipremiatul Elia Suleiman celor ce tânjesc după comedii originale și inteligente, în care scenele să devină o voluptate pentru cinefilii dependenţi de acel farmec găsit în filmele lui Sorrentino sau în marile capitale văzute prin ochii lui Woody Allen.

Sub pretextul unei călătorii lămuritoare peste mări și ţări, Elia Suleiman face un portret al lumii noastre. Acest portret nu ia forma unui diagnostic. Devine mai degrabă o defilare de scene alegorice prin care micile ritualuri ce alcătuiesc rutina cotidiană capătă un haz dublat de un puternic mesaj umanist.

It Must Be Heaven este o călătorie pe mai multe continente. Începe din Palestina, continuă bonom și trândav sub vraja Parisului și își dezvăluie sensul în agitatul New York. Prin acest periplu cinematografic, Elia Suleiman strecoară zeci de minute de încredere în forţa umorului de a combate dezumanizarea și ura alimentată adesea de nedreptate. Vei savura o înlănţuire de scene ingenioase (una mai spumoasă decât cealaltă!), pline de aluzii sofisticate ce poartă masca lejerităţii agreabile și a unui stil de o naturalete cald-sentimentală.

Umorul este atracţia și elementul-cheie al acestei pelicule. Umorul regizorului are o mie de chipuri. Unele întreţin luminozitatea specifică unui film estival semnat de un cineast venit dintr-un spaţiu meridional. În alte scene, umorul devine o coregrafie năstrușnic-aberantă, care fie este luată ca atare, fie solicită intervenţia reflecţiei pentru a fi descifrată.

Profunzimea comicului va crește gradat. De la hilarul accesibil (dar nu facil) se va trece abrupt la consistenţa tăioasă a unei alegorii ale cărei semnificaţii cunosc numeroase metamorfoze, în funcţie de apartenenţa cultural-geografică a spectatorului. Gradarea umorului de la tonul lejer la aluziile incomode strecurate nemilos în anumite scene are ecouri contraductorii în rândul spectatorilor.

Asemenea oricărui cineast ce își impune o amprentă proprie și un stil insolit, Elia Suleiman apelează la umorul care pune spectatorul pe gânduri, pe măsură ce îi promite că-l va decupla tocmai de la obsesia pentru găsirea explicaţiilor. Vei depista, pe măsură ce periplul protagonistului se apropie de final, o linie fină între comicul senin și abisul pesimismului – un pesimism care nu se dezlănţuie ci va coexista pașnic și manierat cu luminozitatea sentimental-estivală a scenelor.

Umorul indispensabil capătă în mâinile lui Elia Suleiman savoarea plină de contraste a unui fruct având miezul zemos, dar învelit într-o coajă ce permite infiltrarea unei miresme ușor amare printre dulcegele nuanţe revigorante. De fapt, ai putea compara filmul cu fructele ce atârnă îmbietor în micuţa livadă cu lămâi din curtea unei pitorești case palestiniene, din balconul căreia privește lumea personajul central interpretat memorabil chiar de regizor.

Genul aparte de umor din film – în care s-au întrepătruns acel spirit mucalit-satiric al unui scriitor evreu și apetitul pentru alegorie a unui povestitor arab – avea nevoie de un personaj pe măsură. Rar ţi-a fost dat să vezi un asemenea personaj adorabil, a cărui mimică expresivă să facă inutil orice cuvânt rostit.

Dacă s-ar alcătui un top dedicat celor mai expresive personaje apărute în ultimii ani pe marele ecran, capabile să te farmece încă de la prima scenă, protagonistul filmului ar ocupa un loc important. Privirea lui armonizează un amalgam de sentimente, gânduri si emoţii disonante, care de obicei se războiesc de zor în conștiinţa unui om ce vrea să înţeleagă lumea în care trăiește. De fapt, mimicile personajului tăcut, dar a cărui privire spune mii de cuvinte, reflectă perfect tipul de umor din film.

Vezi scene hilare în care mimicile reflectă absurdul înzestrat cu zâmbet pișicher. În altele, apăsătoarea luciditate capătă blândeţea candorii, iar sarcasmul devine sentimental. Totuși, în mai toate scenele, hohotele de râs nasc profunzimea inundată de acea frumuseţe vizuală pe care doar însoritele ţărmuri mediteraneene o mai păstrează.

Există, așadar, mult soare în raiul căutat de personajul călător al filmului. Este un soare ce inundă poetic ecranul transformând livezile Palestinei într-un tărâm de vis. Un soare care însoţește reveriile din cafenelele după-amiezilor pariziene sau care dezvăluie caustic distanţa alienantă dintre oamenii aduși împreună de uriașele metropole ale prosperităţii occidentale.

Privind It Must Be Heaven, vei admira impecabila echilibristică între elementele unui film realizat pentru a încânta, pentru a descreţi frunţile și pentru a-i bucura astfel pe cei ajunși în sala de cinema împinși de nevoia de a se deconecta de la propriile apăsări, și calităţile unui film care te invite, paradoxal, tocmai la inevitabila reflecţie asupra unei realităţi apăsătoare. Asemenea unui regizor uns cu toate alifiile, Elia Suleiman știe când să introduca aspectele profunde astfel încât să îi dea spectatorului dreptul de a regla intensitatea implicării emoţionale în drama personajului-călător (o dramă doar sugerată, nicidecum spusă răspicat) dar și proporţia dintre implicarea emoţională și raţională.

Anumiţi spectatori vor analiza trimiterile evidente la drama colectivă a palestinienilor. Alţii vor descoperi o meditaţie asupra degringoladei social-politice în care se zbate azi omenirea. Unii vor aprecia spectacolul hibrid în care se îmbină elementele unui film actual cu tendinţa de a revizita și de a revigora elementele estetice de la începutul cinematografiei. De altfel, nu puţini vor fi aceia care vor considera acest film un omagiu adus actorilor talentaţi din filmele mute sau o reinterpretare postmodernă ce îmbină elementele autobiografice, satira politică puternic îmbibată în alegorie, meditaţia asupra destinului unui cineast și reciclarea cu sens a unor genuri cinematografice adesea considerate demodate ori incompatibile cu filmele având mesaje profunde.

It Must Be Heaven mai are o calitate: acel dinamism bine dozat al scenelor eferverscente, care le va plăcea și celor dependenţi de filmele de acţiune. Chiar dacă nu există un fir narativ ce duce spre închegarea unei povești clare, filmul nu plictisește. Frumuseţea și dinamismul filmului se datoarează modului în care Elia Suleiman construiește satira și găsește imagini care să facă sala să explodeze în hohote de râs, găsind un comic aparte acolo unde alţii ar vedea mai degrabă scene banale.

Filmul lui Elia Suleiman demonstrează că destinul de călător al fiinţei umane este de fapt o întâlnire cu neprevăzutul din cotidian. Neprevăzutul nu trebuie să-i sară în ochi. El se dezlănţuie comic, absurd și plin de revelaţii doar pentru cel ce poate găsi unghiul potrivit prin care să privească banala trecere a unei patrule de poliţie, mișcările repetitive făcute de o femeie ce lustruiește de zor vitrina unui magazin de lux parizian ori atitudinea unui șofer de taxi în faţa unui pasager exotic, venit din ţinuturi biblice.

În filmul său, Elia Suleiman arată o realitate devenită mai degrabă un alibi al straniului cu accente comice integrate într-o coregrafie impecabilă pentru o scenă de teatru absurd. Vei aprecia mai ales cadrele fotografice în care, pentru a camufla suprarealismul în real, este suficientă distanţarea siluetei umane de un anumit obiectiv turistic monumental sau o anumită încadrare a unei clădiri/cafenele pentru a încuraja sarcasmul, observaţia satirică deghizată în imagini poetice ori aluziile pline de acel umor ascuţit. De fapt, Elia Suleiman vede un spectacol fără sens, un haos ce abia așteaptă sa se manifeste exuberant și deloc lipsit de tâlcul spiritual tocmai în imaginile urbane de o frumuseţe-clișeu, ce inspiră ordine și eleganţă. Își obligă astfel spectatorul să detecteze infiltrarea absurdului în ritualurile cotidiene devenite automatisme.

Prin modul în care asamblează contemplativ scenele cotidiene privite prin lentila absurdului, cu multă melancolie, uimire la graniţa cu stupefactia și empatie de către personajul său, Elia Suleiman face un salt dintr-un secol în altul. Regăsești în filmul său ecouri ale burlescului avangardist de la începuturile cinematografiei, comicul savuros al filmelor mute și acel insolit alegoric, greu de pătruns, al peliculelor neconvenţioanele semnate de cineaști actuali precum Roy Andersson. De fapt, o unele scene ale filmului, ce descriu hilarul trist al banalităţii din zilele noastre și irosirea într-o existenţă acaparată de iluzia confortului, apoi debarasată de metafizic, amintesc de succesiunea de vignete specifice filmelor lui Roy Andersson, doar că mesajul existenţialist, dezolant-perturbator, este scufundat generos în caldele și vindecătoarele nuanţe ale ţărmurilor din partea îndepărtată a Meditaranei.

It Must Be Heaven va rămâne multă vreme un film de referinţă pentru generaţiile de cinefili ce preferă umorul ca formă de complicitate spirituala între spectatorul iniţiat și regizor, o complicitate întreţinută pentru a transmite clandestin un mesaj perturbator în timp ce multi alţii se lasă în voia hohotelor de râs.

Citește și 10 filme de la Cannes despre care vor povesti și generaţiile viitoare

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste