Articole

Imaginează-ţi că descoperi o pictură dintr-un secol trecut. O pictură care te seduce prin culoare, prin frumuseţea personajelor feminine, prin originalitatea nuanţelor din ţinuta acestora. Apoi găseşti un mesaj într-o scrisoare lipită de spatele tabloului. Acest mesaj ascuns îţi schimbă radical perspectiva asupra compoziţiei, asupra interpretării şi mai ales asupra istoriei de viaţă a personajelor. Un astfel de tablou în film, cu mesaj înşelător, a realizat şi regizoarea Celline Sciamma în Portrait of a Lady on Fire (Premiul pentru scenariu şi Queer Palme la Cannes 2019). Pelicula a fost proiectată şi în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest 2019.

Acţiunea filmului se petrece în secolul al XVIII-lea, în 1770, cu mai puţin de două decenii înaintea Revoluţiei Franceze. Era o Europă în schimbare pentru nobilimea franceză. Însă nimic din tumultul libertin-politic din Parisul trepidant al acelor vremuri nu răzbate în locul unde se petrece acţiunea. O linişte nefirească înconjoară lumea lui Heloise (Adele Haenel), o tânără nobilă crescută la mânăstire, a cărei mamă vrea să o mărite cu orice preţ.

Găsirea unui pretendent era condiţionată de calităţile fizice ale unei tinere. Pentru a pune în valore aceste calităţi în secolele dinaintea fotografiei, era nevoie de priceperea unui pictor. Însă tânăra nu dorea să pozeze, fiindu-i teamă de căsnicie. Aşadar, mama lui Heloise o angajează pe Marianne (Noemie Merlant).

Personajul Marianne va cuceri prin curaj şi prin viziunea modernă asupra feminităţii, susţinând şi consistenţa psihologică a scenariului. Marianne este o pictoriţă a cărei feminitate ieşise din tipare. La început, ea îşi ascunde adevărata identitate. Heloise va şti că Marianne va fi de fapt doamna ei de companie. În calitate de doamnă de companie, aceasta o va însoţi peste tot, mai ales în plimbările pe malul mării. În timpul acestor plimbări, Marianne va trebui să observe calităţile şi trăsăturile lui Eloise, pentru a-i face potretul în secret, în atelierul improvizat într-unul dintre vastele saloane ale castelului.

Portrait of a Lady on Fire (Portrait de la jeune fille en feu) are toate calităţile vizuale demne de un film de epocă menit să farmece, mai ales dacă spectatorul este pasionat de pictură. Filmul abundă în scene lente, în care se vorbeşte despre artă. În aceste scene, Marianne potriveşte nuanţele în funcţie de lumină şi face schiţă după schiţă, doar, doar va surprinde fidel calităţile modelului său, Heloise. Treptat, schiţele ajung să modifice percepţia spectatorului asupra universului psihologic al lui Heloise.

Trebuie reamintit că vei avea parte de un film în care apar doar personaje feminine misterioase. Unul dintre aceste personaje este o pictoriţă emancipată, interpretată convingător de Noemie Merlant (unii spectatori ar fi vrut-o câştigătoare a Premiului pentru cea mai bună actriţă la Cannes).

În Portrait of a Lady on Fire nu există scenă în care să nu pară un tablou. Picturalitatea nu este însă forţată, artificială. Scenele curg firesc, deoarece elementele care te ancorează în secolul al XVIII-lea – de la costume la mobilier – nu sunt exagerate. Regizoarea nu a vrut să demonstreze ostentativ cât de bine s-a documentat pentru a transpune fidel spiritul şi gusturile unei epoci.

Vezi un castel pe malul mării, care îmbie la visare şi reverie melancolică. Urmăreşti mersul lin al siluetelor feminine de-a lungul reliefului stâncos exprimând solitudinea ce favorizează intensitatea apropierii umane. Rochiile personajelor oferă un spectacol graţios al nuanţelor pe fundalul albastrului marin, în funcţie de momentele zilei, datorită luminii care se răsfrânge diferit asupra lor. Menajera are un ten lăptos amintindu-ţi de un amestec dintre Vermeer, Pierre Chardin şi un maestru al picturii spaniole din secolul XVII-lea, interesat de scene vii, cu oameni ce nu fac parte din aristocraţie.

Interioarele sunt bine alese astfel încât să devină decorul ideal pentru scenele picturale cu personaje feminine enigmatice. Personajele nu au la dispoziţie multe replici pentru a-ţi capta interesul. În schimb, obiectele şi penumbrele ce le înconjoară promit o desfăşurare imprevizibilă, amintindu-ţi de atmosfera unei poveşti gotice în decorul unui castel. Lipsa unor dialoguri lămuritoare este compensată de jocul fascinant al tăcerilor, dar mai ales al privirilor. Aceste priviri promit o izbucnire emoţională imediat ce sentimentele reprimate de convenţiile sociale vor da în clocot.

Evoluţia scenariului şi a legăturii dintre personaje te face să conştientizezi rapid că nu vezi un simplu film de epocă. De fapt, filmul de epocă este doar o farsă jucată spectatorului ce are fantezii cu femei din secolele trecute. Personajele feminine din film nu sunt unele clasice, adesea considerate mult mai rafinate şi mai pline de mistere devoalate lent, cu pudoarea ispititoare, nu dezlănţuit, ca-n zilele noastre.

Regizoarea Celline Sciamma a preferat un film de epocă atipic, menit nu (doar) să te seducă vizual, prin scene picturale desăvârşite. Scopul ei este de a pune întrebări legate de rolul feminităţii în istoria artei, de modul în care imaginea feminităţii a fost modelată de fanteziile şi viziunea mai mult sau mai puţin obtuză sau ignorantă a pictorilor. În istoria artei au existat puţine pictoriţe cunoscute, acestea neavând acces la cele mai bune şcoli, destinate exclusiv bărbaţilor. De altfel, pictoriţa Marianne îi mărturiseşte nobilei crescute la mânăstire că nu semnează niciodată cu numele ei tablourile în care apar nuduri masculine, deoarece femeilor le era interzis să picteze folosind modele masculine dezbrăcate.

La început, Portrait of a Lady on Fire pare un film contemplativ, static. Majoritatea  scenelor sunt precum nişte picturi realizate meticulos, în care personajele feminine sunt lipsite de dinamism, rolul lor fiind doar acela de a plăcea ochiului. Însă tăcerile misterioase ale personajelor şi gesturile acestora deturnează filmul spre o direcţie cu totul neaşteptată. Pe măsură ce personajele feminine principale descoperă atracţia sexuală care le uneşte, iese la suprafaţă mesajul acuns al picturii şi adevărata intenţie a regizoarei.

Mulţi vor afirma că adevărata intenţie a regizoarei este deconspirată în momentul în care nobila Heloise crescută într-un mediu conservator îi cere lui Marianne să o picteze într-o scenă domestică tabu. Scena dezvăluie un secret al universului feminin pe care nici un pictor sau pictoriţă nu ar fi avut curajul să-l dezvăluie şi nici un salon oficial sau galerie de pictură să-l expună. Era vorba despre un aspect dureros al vieţii feminine. Acest detaliu era ţinut departe de ochii bărbaţilor şi întărea de fapt o complicitate a femeilor din toate categoriile sociale, pe care le unea un singur lucru: oprimarea în societatea masculină.

Odată cu pictarea scenei curajoase al cărei protagonistă doreşte să fie chiar nobila destinată unei vieţi conservatoare, dar securizante, spectatorul va conştientiza dorinţa personajelor feminine de a-şi folosi propria eliberare pentru a da de pământ cu toate convenţiile sufocante, care ţin atât de lumea artei, cat şi de cea domestică. Plecarea mamei lui Heloise pentru câteva zile va transforma castelul într-un bastion al eliberării feminine şi al solidarităţii ce depăşeşte bariera dintre clasele sociale, mai ales când menajera are nevoie de ajutor pentru a ţine un secret ruşinos departe de ochii stăpânei.

Privind scenele care se petrec în semi-obscuritatea camerei luminate doar de văpaia din şemineu (clarobscurul este folosit expresiv în acest film, în momentele-cheie pentru descifrarea mesajului), în mintea spectatorului încep să răsară nişte întrebări ce fac lumină în privinţa adevăratului sens al peliculei. Începi să te întrebi dacă nu cumva pictoriţele curajoase din secolele trecute au descoperit, lovindu-se de tot felul de obstacole şi prejudecăţi, ceea ce abia în anii ’70 s-a transformat în obiect de studiu: conceptul de privire masculină (male gaze) în artele vizuale, adus in discuţie de criticul de film Laura Mulvey.

Portrait of a Lady on Fire (Portrait de la jeune fille en feu) foloseşte vraja unui film de epocă drept momeală. Subiectul este mult mai profund şi aminteşte de reprezentarea erotismului feminin. Heloise ar fi trebuit să fie pictată de un bărbat pentru a fi admirată şi dorită de un alt bărbat. Marianne, în schimb, îi eliberează erotismul de corsetul în care l-ar fi închis imaginarul masculin.

Pictoriţa Marianne îi redă lui Heloise lumea interioară şi îi eliberează sexualitatea de falsitate. Pictată de un bărbat, Heloise ar fi fost golită de sensuri interioare, de gânduri, de personalitate. Ar fi devenit o carcasă având aspect dezirabil, maleabilă pentru a reprezenta doar ceea ce viitorul ei soţ ar fi acceptat să vadă.

Portretul ce ar fi transformat-o pe Heloise într-o femeie dezirabilă pentru viitorul mire nu iese aşa cum şi-ar fi dorit mama acesteia. Marianne şi Heloise nu vor un tablou făcut pentru a descrie (chiar şi subtil) farmecul erotic pentru ochii masculini.

Ceea ce pare să fi urmărit Celline Sciamma a fost de fapt deghizarea unei probleme cât se poate de moderne în haine din alte veacuri, întinzând astfel o punte peste timp. Portrait of a Lady on Fire se poate înscrie astfel în categoria filmelor de epocă menite să vorbească de fapt despre timpul nostru, să ascundă un mesaj ce ne priveşte direct pe noi, cei din prezent.

Trimiterea la male gaze nu se rezumă doar la revelaţia oferită de întrebările privind sinceritatea imaginii prin care a fost redată feminitatea în istoria artei occidentale, până în anii emancipării feminine din secolul XX. Prin caracterul şi întrebările vizionare ale personajelor sale, regizoarea ar putea la fel de bine să conteste stereotipurile întărite în filmele de epocă având protagoniste feminine. Multe dintre filmele de epocă regizate de bărbaţi nu ar fi de fapt o prelungire a unei imagini inautentice, nerealiste, legate de universul feminin?

Pictoriţa interpretată de Noemie Merlant simte frustrarea în faţa unui tablou ce îi înfăţişează iubita în ipostaza unei aristocrate ce trebuie să exceleze doar prin frumuseţe. Trebuie ignorate întrebările minţii şi adevăratele intenţii furtunoase ce ard mocnit pentru a nu perturba eleganţa calmă a unui portret desăvârşit. Aceeaşi frustrare poate exista şi în lumea unei regizoare care nu vrea să perpetueze clişeele asociate unui film de epocă agreabil, care să placă ochiului. De aceea alege să facă din Portrait of a Lady on Fire nu (doar) o poveste din alte vremuri, ci o subtilă contestare a canoanelor estetice dintr-un film de epocă.

Filmul se îndepărtează de promisiunea făcută la început. Răstoarnă aşteptările publicului, aşa cum pictoriţa din film contrazice aşteptările mamei ce îşi vrea fiica măritată cât mai repede. Mulţi spectatori vor avea impresia că au văzut un film de epocă frumos, impecabil la nivel vizual-pictural, însă atipic. Atipice sunt şi personajele feminine.

Pictoriţa Marianne are un farmec uşor androgin. Fumează nonşalant o pipă şi nu s-a temut să preia afacerea tatălui ei, un pictor celebru al epocii. La rândul ei, nobila crescută la mânăstire contrazice prejudecăţile. Nu este o ignorantă. Citeşte mult (de fapt se teme că renunţarea la viaţa din mânăstire o va îndepărta de biblioteca din acel loc). Nu se teme de atracţia faţă de o femeie şi nu îşi judecă menajera care îşi începuse viaţa sexuală în afara căsniciei, alegând să avorteze copilul ilegitim.

Nu doar personajele feminine sunt atipice raportate la percepţia noastră despre femeile acelor timpuri, crescute în supunere şi ignoranţă. Actriţele alese nu sunt nici ele compatibile cu stereotipurile despre idealul feminin expus în portretele din secolele trecute. Deşi oferă un joc actoricesc menit să susţină un film de epocă, nici Noemie Merlant şi nici Adele Haenel nu au chipul unor tinere cu priviri gingaşe, care să poată cuceri privindu-şi viitorul soţ dintr-un tablou.

Portrait of a Lady on Fire este un film de epocă aparte şi datorită modului în care este construită relaţia dintre actor şi personaj. Nu este un film care să recupereze nostalgic o feminitate din alte vremuri, atât de glorificată în filmele de gen. Dimpotrivă, regizoarea Celline Sciamma aduce în discuţie şi rolul falsificator al privirii masculine asupra esteticii filmelor ce prezintă niste personalităţi feminine din epocile trecute. Chipul actriţelor şi al personajelor este incompatibil cu fanteziile comune ale bărbaţilor din acele vremuri, dar şi ale celor din zilele noastre, ce aleg să vadă un film ce explorează atracţia dintre femei doar pentru a-şi întreţine fanteziile incandescente. De fapt, mulţi se vor întreba dacă Adele Haenel poate susţine rolul unei femei din secolele trecute, crescută sub clopotul de sticlă al vieţii aristocrate, după ce au văzut-o interpretând rolul unor femei puternice, luptătoare, chiar şi într-un film despre secolul al XVIII-lea (recentul Un peuple et son roi).

Datorită modului în care s-a jucat atât cu aşteptările spectatorului, cât mai ales cu stereotipurile şi canoanele asociate unui film de artă despre legăturile feminine, Portrait of a Lady on Fire va naşte impresii contradictorii în mintea spectatorilor. Unii vor fi dezamăgiţi de lipsa unei consistenţe narative ce dă sarea şi piperul unui film de artă despre atracţia interzisă. Alţii, dimpotrivă, aplaudă entuziasmaţi decizia regizoarei de a lăsa detaliile din scenele picturale să vorbească în locul personajelor despre motivele sau intentiile ascunse în spatele unor gesturi misterioase.

Fără a fi un film feminist în sensul tezist, Portrait of a Lady on Fire (Portrait de la  jeune fille en feu) îţi va face poftă să intri într-o galerie de pictură, să redeschizi albumele de artă preferate, să (re)citeşti biografiile unor pictoriţe celebre, privindu-le tablourile cu alţi ochi. Ar putea fi începutul unor dezbateri despre istoria artei, despre falsificarea adevărului privind universul afectiv şi intelectual feminin reprezentat în pictură, dar şi în cinematografie.

Filmul te va face să te întrebi dacă nu cumva poveştile unor pictoriţe din trecut ascund nişte preocupări vizionare, în care se pot descoperi mugurii teoriilor curajoase, revoluţionare, ce au cutremurat din temelii certitudinile cu privire la relaţia dintre feminitate şi cunoaştere. Oare câte pictoriţe din secolele trecute nu au formulat în surdină întrebările pe care emancipatele secolului XX le-au formulat îndrăzneţ şi percutant în amfiteatrele marilor universităţi?

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Paula – O pictoriţă prea modernă pentru epoca ei

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Paula – O pictorita mult prea moderna pentru epoca ei