30 citate de dimineata la cafea, ca să ai o zi reușită

0

Cu toții ne dorim să avem de dimineață energia necesară pentru o zi cât mai productivă. Fie ca te înviorezi cu o cafea, sau citind vorbe ințelepte, vă invităm să te delectezi cu acestă colecție de citate de dimineata alături de o ceașcă de cafea. Dacă te lași inspirat de unul dintre ele, postează-l într-un status de bună dimineața pe Facebook sau Instagram, pentru a-i binedispune și pe prietenii tăi.

Mesaje motivaționale de dimineață

1. Oportunitățile sunt ca răsăritul, dacă aștepți prea mult, le ratezi. -William Arthur Ward

william arthur ward citate2. Dacă vrei să-ți transformi visele in realitate, primul lucru pe care trebuie să îl faci este să te trezești. – J.M. Power

3. Fiecare dimineață este o pânză goală… poate să devină orice îți dorești tu să fie.Fiecare dimineata este o panza goala - citat dimineata

4. Gândește dimineața. Lucrează la amiază. Mănâncă seara. Dormi noaptea. -William Blake

5. Trebuie să te trezești în fiecare dimineață cu determinare dacă vrei să te culci mulțumit. -George Horace LorimerGeorge Horace Lolimer - citate de dimineata

6. Fii dispus să fii un începător în fiecare dimineață -Meister Eckhart

7. În fiecare dimineaţă când mă trezesc, îmi spun: “până aici totul e bine!” -Antonio Curnetta

8. În unele zile e nevoie să-ți creezi propriul răsărit.

9. Prima misiune îndeplinită … m-am trezit.


Citate cine se trezește de dimineață departe ajunge

10. Cine se scoală mai dimineaţă… umblă toată ziua somnoros! – Ion Diviza

11. Cine se scoală de dimineaţă e obosit o viaţă. -David Boiacine se scoala de dimineata e obosit o viata

12. Dacă pierzi o oră dimineața, vei umbla toată ziua după ea. -Richard Wately

13. Cine poate să se abțină să apese pe butonul de amânare când sună alarma, departe ajunge!

Citate de dimineață la cafea

14. Un căscat este un țipăt mut pentru cafea!

15. Cât timp există cafea în lume, cum ar putea exista lucruri rele? -Cassandra Clare

cassandra Clare citate despre dimineata16. În a opta zi, Dumnezeu a creat cafeaua.

17. În spatele oricărei femei de succes se află o cantitate considerabilă de cafea. -Stephanie Piro

Mesaje de bună dimineața

18. Primul meu gând de dimineață ești întotdeauna tu.

19. Un mesaj de “bună dimineața” nu este doar un salut. Este un mesaj ascuns care spune “Mă gândesc la tine când mă trezesc.”

20. În fiecare dimineață când mă trezesc, realizez că  tu ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.in fiecare dimineata cand ma trezesc- citate de dimineata

21. Bună dimineața prieteni! Stai, de ce sunt treaz așa de dimineață?

Citate despre dimineață

22. Ziua de ieri a trecut, ziua de mâine este un mister, iar ziua de azi este o binecuvântare.


23. Când faci ceva nobil și frumos și nimeni nu observă, nu fi trist. Răsăritul soarelui este un spectacol superb și totuși, majoritatea publicului doarme. -John Lennon

24. Nu începe ziua cu gândurile de ieri. Fiecare dimineață ne aduce prima zi din restul vieții noastre.

25. Dimineaţa este primăvara zilei. -Hacob ParonianHacob Paronian - citate de dimineata

Vezi și

Cele Mai Dragute Mesaje de Buna Dimineata Pentru Prieteni

40 Mesaje de buna dimineata la cafea ca să-i faci mai frumoasă dimineața

Paravanul-Iad si alte povestiri – Intre Japonia loiala mitului si Japonia moderna

Cartea Paravanul-Iad şi alte povestiri este perfectă pentru cei pasionaţi de Japonia.

Cele 20 de povestiri scrise de Ryunosuke Akutagawa conţin esenţa spiritului şi a idealului estetic japonez. Sunt delicate şi aparent naive, însă descoperi un conţinut sofisticat, misterios, inaccesibil. Personajele întruchipează subtilitatea ce poate ascunde adâncimi tenebroase. Nu lipsesc nici interioarele cu decoruri picturale. Descrierile transformă paginile într-un spectacol vizual demn de o galerie de artă niponă sau de un paradis al colecţionarilor de antichităţi.

Când scrie despre temele universale precum iubirea, trădarea, căutarea de sine, teama de inexplicabil sau loialitatea faţă de tradiţie, Akutagawa se dovedeşte a fi un veritabil povestitor oriental. Îşi acaparează cititorul. Schimbă perspectiva de la o pagină la altă, apoi te lasă fie plin de admiraţie, fie plin de stupefacţie în faţa unor finaluri deschise ori pline de tâlcuri.

Povestirile reflectă idealul autorilor niponi care au putut cuceri şi Occidentul. Akutagawa a folosit echilibrat şi îndrăzneţ tehnicile avangardiste în povestiri adânc înfipte în materialul fertil al miturilor vechi de mii de ani. Foarte multe dintre povestirile incluse în Paravanul-Iad sunt inspirate din scrierile medievale japoneze, reinterpretate în cheie modernistă.

Volumul devine o explorare a sufletului japonez modelat de perioadele istorice decisive. Vei descoperi o Japonie influenţată de cultura şi legendele chineze. Vei călători în Japonia samurailor şi a stăpânilor feudali capricioşi. Vei cunoaşte personaje feminine ce amintesc de idealurile din picturile perioadei Edo. Vei fi uimit de apropierea dintre gesturile reţinute, suave, şi cele dezinvolte în relaţiile dintre cupluri, atunci când vei ajunge în Japonia începutului de secol XX.

Una dintre principalele calităţi ale povestirilor este legată de schimbările interioare ale personajelor. Aceste personaje uimesc şi derutează. Ele transmit emoţii contradictorii. Nu este deloc neobişnuit pentru Akutagawa să creeze un joc al percepţiilor înşelătoare. Tot el a dat şi capodopera Rashomon, transformată într-un film-cult. La începutul unei povestiri poţi simţi compasiune faţă de personajul central, iar spre final teamă sau dezgust.

Subiectele şi personajele alese reflectă o Japonie a contrastelor afective. Este o Japonie ce aspiră la calmul interior şi puritatea idealului budist, dar care nu poate sta departe nici de vâlvătăile neliniştirii, ale trupului şi ale erotismului impetuos. Această Japonie inspiră scrierea unor povestiri bizare. Bizarul cuprinde şi frumuseţea rafinată ce ascunde sentimente de-a dreptul răscolitoare care împing personajele într-un vârtej al haosului.

Prima povestire, intitulată Paravanul-Iad, aminteşte cel mai bine de contrastele idealului japonez, aşa cum îl expune Akutagawa. Dorinţa unui pictor de a surprinde perfecţiunea învecinată cu groaza extremă anticipează evoluţia personajelor din celelalte povestiri. De fapt, mai toate personajele cochetează ademenitor cu decandenţa, cu viciul, fără a se îndepărta nici de idealul budist al armoniei.

Personajele aleg un halucinant balans între minciună şi limpezime, între sinistru şi purificare. Ele nu se feresc să se apropie abil şi enigmatic de toate deliciile păcatului şi ale vanităţii, în timp ce aşteaptă o salvare spirituală.

Akutagawa nu încetează să fascineze. A devenit un autor iconic pentru perioada în care literatura japoneză absorbise modernismul european. Dar autorul nu a renunţat la tradiţii. A folosit modernismul pentru a explora original şi extravagant propriile rădăcini. Pe măsură ce se apropia de avangarda occidentală a secolului XX, Akutagawa se adâncea şi mai mult în cărţile reprezentative pentru marea literatură japoneză din trecut. Îţi poţi îmbogăţi biblioteca datorită numeroaselor trimieri spre operele clasice din literatura niponă.

Citeşte şi Biroul pentru Grădini şi Iazuri – Dedicat visătorilor îndrăgostiţi de Japonia

Biroul pentru Gradini si Iazuri – Dedicat visatorilor indragostiti de Japonia

 

La Gomera – Imprevizibil si diferit

Inedit şi ingenios, cu actori carismatici, personaje şi o coloană sonoră bine alese, având imagini ce îl apropie de filmele occidentale capabile de a stârni curiozitatea spectatorului, La Gomera confirmă încă o dată reîmprospătarea cinematografiei autohtone. O reîmprospătare prin originalitate, culoare şi îmbinări neaşteptate de stiluri şi influenţe ce asigură o îmbunătăţire a calităţilor vizuale pe care mulţi spectatori le consideră un element acroşant indispensabil unui film bun.

Prezentat în competiţia pentru marele trofeu Palme d’Or de la Cannes, La Gomera este un film românesc despre care poţi spune că nu pare deloc unul românesc. Este filmat în locuri exotice (unul dintre ele mai puţin exoplorat). Are nuanţe vii, contraste elegante şi eficiente între lumini şi umbre, demne de un crime thriller stilizat, o intensitate bine dozată şi acea turnură palpitantă susţinută de nişte calităţi vizuale ce pompează enigmatic stranietatea în scenele de suspans.

Filmul se deschide memorabil şi totodată seducător cu piesa iconică a lui Iggy Pop (The Passenger) pe un fundal deopotrivă enigmatic şi exotic-paradiziac. Te afli pe un feribot în timp ce privirea îţi este răsfăţată de imaginea unei mări picturale şi a unor stânci misterioase, ce anticipează intrarea într-o altă lume. Această lume este La Gomera, insula pe care vocea difuzorului de pe feribot o numeşte perla Canarelor.

Nu sunt uitaţi aşadar nici spectatorii dornici de a explora culturi noi, filmul având multe scene filmate în La Gomera. Aici există un limbaj vechi şi enigmatic – El Silbo – în care mesajele secrete pot fi transimise prin fluieratul ce imită sunetele păsărilor.

În filmul La Gomera, El Silbo este folosit de o reţea de traficanţi pentru a nu le fi decodificate mesajele. Atras într-o încrengătură dubioasă de către Gilda (Catrinel Marlon), iubita mafiotului Zsolt (Sabin Tambrea), poliţistul Cristi (Vlad Ivanov) este obligat să înveţe rapid acest limbaj. El va trebui să comunice prin fluierat cu Zsolt, pentru a-l ajuta să evadeze din închisoare.

Stilul în care au fost conectate scenele tensionat-decisive şi poveştile mai mult sau mai puţin voalate ale personajelor este unul care îi va face pe spectatori să afirme că pot vad un film altfel, indiferent de categoria din care fac parte. Îl vor considera altfel în primul rând spectatorii ce au tendinţa să afirme că filmele româneşti sunt statice, terne, previzibile, cu multe cadre lungi apăsătoare şi dialoguri simpliste. Cadrele terne lipsesc din acest film, iar detaliile şi dialogurile sunt incluse cu precizie matematică. Nimic nu este în plus, nimic nu plictiseşte. Fiecare obiect, culoare primară, nuanţă insolită, gest, peisaj, decor şi replică sarcastică (spontană sau calculată) îşi are un rol bine definit în transmiterea unui mesaj, a unei stări.

Pelicula regizată de Corneliu Porumboiu ocupă un loc aparte în rândul filmelor autohtone ridicate în slăvi la marile festivaluri internaţionale. Acest aspect ofertant se datorează în primul rând calităţii vizuale. În La Gomera s-a renunţat la estetica tern-minimalistă, înlocuindu-se nuanţele anemic-dezolante cu unele puternice. Se folosesc multe contraste stimulante între fundalul tenebros demn de un film noir şi culorile primare.

Datorită acestui contrast vizual şi prin naraţiunea discontinuă, ambiguă, neconvenţională, mulţi cinefili vor fi tentati să identifice un plan paralel al filmului, plin de referinţe subtile spre alte filme-cult. Tot cinefilii vor mai depista un dialog între clişeele un thriller actual şi cele reprezentative din deceniile trecute.

Vei mai descoperi o calitate a filmului ce îl face să pară original, diferit. Este vorba despre sincronizarea abisală (aparent indescifrabilă) şi perfectă între atmosfera locului, decorurile, mimicile şi dialogurile personajelor. Dialogurile sunt scurte, dar percutante, conţinând replici bine calculate.

Sincronizarea elementelor din film emană acel ceva enigmatic, prelins în toate scenele, astfel încât să anticipeze un pericol nevăzut, dar şi posibilitatea unei soluţii imprevizibile. Pur şi simplu ai impresia că toate elementele filmului, de la cel mai mic detaliu la scenele trepidante, devin piesele unui domino, capabile să ducă la prăbusiri imposibil de anticipat în vieţile personaajelor, precum şi la finaluri cu adevărat insolite.

Farmecul filmului este dat mai ales de suprapunerea acelui ceva enigmatic peste suspans. Suspansul şi enigma devin sinonime, aşa cum se întâmplă într-un experiment cinematografic hibrid. În La Gomera se întâlnesc estetica unui crime thriller plin de referinţe parodice la filmele clasice, substratul social problematic şi extrem de actual, realismul şi halucinantul.

Suspansul şi enigmele sunt accentuate şi revigorate de peisajele din insula numită La Gomera. Locul este un personaj în sine, având un relief ce permite născocirea unei poveşti cu lumini şi umbre. Pe insula numită La Gomera se întâlnesc bucuria de a trăi, exprimată de orizontul marin, şi misterul inaccesibil asociat peisajului muntos. Lumina în care este surprins acest peisaj muntos poate simboliza angoasa, pericolul, claustrarea prin izolarea pe o insulă ce poate deveni dintr-un paradis o capcană sinistră.

La Gomera devine şi locul perfect ce anticipează ispita aventurii dublate de senzualitatea la rândul ei misterioasă a personajului Gilda, precum şi dezlănţuirea tenebrelor ce zac în interiorul celorlalte personaje. Luminii marine i se opune palpitant un potenţial uman malefic, mereu la pândă şi gata să înhaţe. De fapt, în acest film se face o trecere constantă de la culoarea luminoasă la obscuritate, de la claritate la opacitatea legată de intenţiile personajelor.

După constrastul ademenitor între lumină şi umbră, demn de un neo-noir experimental-referenţial, misterul total legat de intenţiile personajelor este al doilea element pe care se bazează reuşita lui Corneliu Porumboiu. Deşi tipologiile personajelor se apropie de clişeele genului, acţiunile şi mimicile lor surprind. Nici mafiotul Zsolt nu este un om dezgustător, dimpotrivă, el degajă un aer misterios-rafinat datorită actorului Sabin Tambrea, nici poliţistul coruptibil interpretat de Vlad Ivanov nu este un libidinos primitiv şi impulsiv, nici femeia seducătoare şi unsă cu toate alifiile pentru a se băga pe sub pielea poliţistului şi a mafioţilor – interpretată de Catrinel Marlon – nu este vampa uşor de citit. La fel de surprinzătoare devine şi procuroarea interpretată de actriţa Rodica Lazăr, într-un stil ce se apropie de stereotipul femeii puternice doar pentru a induce în eroare.

La Gomera va rămâne în mintea spectatorului genul de film greu de caracterizat. Este precum un puzzle în care piesele nu trebuie să respecte o anumită ordine, ci doar să întreţină un joc ameţitor şi greu descifrabil al aparenţelor date peste cap în fiecare scenă. La Gomera este un film în care toate certitudinile – de la cele privind tipologia personajelor la naraţiune şi genul cinematografic – sunt înlăturate exploziv sau evaziv în scena următoare. Stranietatea pe care o degajă acest amestec derutant, vecin cu lipsa de coerenţă narativă (dar una asumată şi bine calculată), se înfige în spectator şi rămâne la nivelul inconştientului, de unde provin multe stări inexplicabile.

Jocurile cinematografice din La Gomera stârnesc nişte stări amestecate, greu de tradus, precum cele stârnite de alternanţa dintre culorile vii şi umbrele de pe chipurile personajelor. Un rol esenţial în branşarea spectatorului la atmosfera filmului îl are şi coloana sonoră, ce îmbină hituri iconice şi ariile de operă.


LYTE video

Citeşte şi Budapest Noir – Intrigă picantă în decoruri interbelice

Budapest Noir – Intriga detectivista suculenta plasata in ispititoarele decoruri interbelice

 

 

Poezii de dragoste – cele mai frumoase din literatura romana

Cuvintele obișnuite nu sunt de ajuns câteodată pentru a exprima ce simțim. Și atunci cele mai potrivite sunt vorbele poeților. De aceea ți-am pregătit o colecție de peste 40 de poezii de dragoste. Am ales cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română, semnate de Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Ana Blandiana și mulți alți poeți.

Sunt poezii de dragoste în care te vei regăsi, fie că trăiești o poveste de dragoste perfectă, fie o poveste de dragoste complicată, fie că ești la început sau dragostea ta e hrănită din amintiri. Poate vrei să alegi din poezii de dragoste pentru el, sau din poezii de dragoste pentru ea și să îi faci o surpriză romantică citindu-i-o la o cină în doi. Pentru fiecare situație, vei găsi aici poezia perfectă pentru sentimentul profund pe care îl ai.

Poezii de dragoste împlinită, despre dorință mistuitoare și începuturi în dragoste

Dorinţa – de Mihai Eminescu

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

 

Ploaie în luna lui Marte – de Nichita Stănescu

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiau unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

Citeste si Declaratii de Dragoste Emotionante pentru El sau Ea

Până când nu te iubeam – de Anton Pann


Până când nu te iubeam,

Unde mă culcam, dormeam.
Acum de când te iubesc,
Nu poci să mă odihnesc.
Răpui, mă sfârșesc de dor,
Fără niciun un ajutor.
Arz, mă frig în mare foc,
N-am astâmpăr la un loc,
Suflet nu mi-a mai rămas,
Ohtând mii de ori pe ceas.
Cu totul m-am prăpădit,
Mințile mi s-au smintit.
Ies din casă să mă duc,
Nu știu încotro s-apuc.
Viu iar, mă întorc și șez,
Stau în loc și suspinez.
Inima mea, vai de ea,
De la tin’ nu să mai ia.

 

De ce dai voie vântului – de Radu Stanca

De ce dai voie vântului să umble
Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meştere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îţi dau jos buchetul de pe umăr?

De ce laşi vântul ca să-şi pună palma
Oriunde vrea şi, -ncolăcindu-ţi sânul,
Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma,
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă
Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie,
– În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă –
Pe el îl laşi… iar mie, nu-mi dai voie…

 

Ce bine cã esti de Nichita Stănescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

 

Dragoste târzie de Tudor Arghezi

Da, te-aș iubi cum mă iubești si tu.
Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai așteptat vâltoarea să mă ia
Și să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atâtea stele și cu-atâți fiori?
Nu ți-ai dat seama, și de-abia
Vedeam și eu că ai putea
Să fii copila mea.
Simțirea dragostei, ades nebună,
Răzlețele streine le-mpreună,
Și vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimasă, aprinsă, uscățivă,
Ești tânără, trufașă și frumoasă.
Mă vrei al tău și-atât, și nu-ți mai pasă
De toți ai tăi, de toți ai mei,
Jertifiți unei femei.
Ai vrut să te desfaci dintre dantele,
Să mi te dai ca versurilor mele.
Beția te prinsese de o dată,
Și vreai să fii a mea de tot și toată,
Călcând o pravilă, uitând
Că ai ieși din rând.
Și te-am făcut să suferi, știu,
În ce aveai în tine mai zvâcnit și viu.
M-am prefăcut că nu-nțeleg,
Ca să rămâi ce ești, și eu întreg,
Și te-am jignit cu voie, să mă ierți,
Poți să blestemi și să mă cerți
Din depărtarea care îți ascunde,
Cu plânșii ochi, și coapsele rotunde.




Creion de Tudor Arghezi

Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.
Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Spre care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.
Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.
Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?

 

Romanta fãrã muzicã de Ion Minulescu

Nu-i nimeni… nimeni sã ne vada si sã ne-auza –
Nu pleca.
Da-mi degetele-ti inelate sã le sarut ca si-altadata,
Da-mi degetele-ti inelate –
Poeme-n pietre nestimate –
Vreau sã le-nvat pe dinafara si sã le cânt,
Da-mi mana toata.
Cãci nu-i în tot salonul alta, asa, la fel ca mana ta.

Ramai cu mine toata seara …
Ce-ti pasa daca-o sã sfarseasca
Orchestra valsul? …
Tu nu stii
Ca nu-i în tot salonul altul la fel cu mine sã iubeasca?

Deschide-ti bratele –
Altarul în care mã-nchinam alt’data –
Deschide-ti bratele si prinde-mi în ele bratele-obosite.
Apleaca-ti gura-nsangerata,
Si sarutarile-ti aprinse inseamna-le pe obrazu-mi pal.
Inseamna-le la rand, sã-mi steie pe veci de paza,
Neclintite,
Ca pasarile legendare pe malul lacului Stymfal!…

 

Și dacă… de Mihai Eminescu

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.




Leoaica tânãrã, iubirea de Nichita Stănescu

Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…

Viata mea se ilumineazã de Nichita Stănescu

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

 

Subţirica din vecini de George Coșbuc


Ea mergea căpşuni s-adune,
Fragi s-adune
Eu şedeam pe prag la noi.
Ea, ca şarpele prin foi,
Vine-ncet, pe ochi îmi pune
Mâinile ei mici şi moi,
În ureche-o vorbă-mi spune,
Râde lung şi fuge-apoi.
Pieptul plin cu mâna-l ţine,
Strâns îl ţine,
Că-i piept tânăr şi mereu
Ar sălta, şi-n salt e greu.
Stă pe loc şi-i pare bine,
Bate-n palme: Te ştiu eu:
Nu mai viu! De viu la tine,
Mă săruţi şi nu mai vreau!
Eu o chem şi-i spui de toate,
Multe toate,
Multe bune şi-n zadar,
Nu-mi faci capul călindar!
Nu te cred şi nu să poate!
Eu mă-ntorc: Ei du-te dar!
Capul mi-l proptesc pe coate,
Stau pe prag, pe gânduri iar.
Stând aşa, un braţ ridică,
Blând ridică,
Părul meu, pe frunte dat.
Când mă-nalţ rămân mirat.
Te-ai întors? Şi, subţirică,
Ea pe piept mi s-a lăsat
Şi zâmbea c-un fel de frică:
Răule, te-ai supărat?

CE E AMORUL? de Mihai Eminescu

Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Caci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.

De-un semn in treacat de la ea
El sufletul ti-l leaga,
Incit sa n-o mai poti uita
Viata ta intreaga.

Dar inca de te-asteapta-n prag
In umbra de unghere,
De se-ntilneste drag cu drag
Cum inima ta cere:

Dispar si cerul si pamint
Si pieptul tau se bate,
Si totu-atirna de-un cuvint
Soptit pe jumatate.

Te urmareste saptamini
Un pas facut alene,
O dulce stringere de mini,
Un tremurat de gene.

Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atitea ori
Si noaptea totdeauna.

Caci scris a fost ca viata ta
De doru-i sa nu-ncapa,
Caci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.

CINE DINTRE NOI de Ana Blandiana

Când pleci
Nu stiu care dintre noi doi a plecat,
Când întind mâna
Nu stiu dacã nu mã caut
Pe mine,
Când îți spun: te iubesc,
Nu știu dacã nu mie îmi spun
Și mi se face rușine.
Odinioarã
Știam cum arãți,
Erai
Nespus de înalt si de subțire,
Știam de unde-ncepi
Și unde mã sfârșesc,
Îți gãseam ușor
Buzele, gâtul,
Clavicula dulce,
Umãrul copilãresc.
De mult, îmi amintesc,
Eram doi,
Țin minte cum ne țineam de mânã…
Cine-a fost înfrânt dintre noi?
Cine-a putut sã rãmânã?
Singurul trup este al tãu
Sau al meu?
Și mi-e atât de dor
De cine?
Numai tãcând,
Cu ochii-nchiși, cu dinții strânși,
Mai pot sã te distrug
Cu greu
În mine.




TREI LACRIMI RECI DE CALATOARE de Ion Minulescu

Si-ai sa ma uiti –
Ca prea departe
Si prea pentru mult timp pornesti!
Si-am sa te uit –
Ca si uitarea e scrisa-n legile-omenesti.
…………………………………
Cu ochii urmari-vei tarmul, topindu-se ca noru-n zare,
Si ochii-ti lacrima-vor poate
Trei lacrimi reci de calatoare;
Iar eu pe tarm
Mihnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Si-ntelegind ca mi-esti pierduta,
Te-oi plinge-n ritmul unui vers.
Si versul meu
L-o duce poate vreu cintaret pina la tine,
Iar tu –
Cintindu-l ca si dinsul,
Plingindu-l, poate, ca si mine –
Te vei gindi la adorata in cinstea careia fu scris,
Si-uitind ca m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Intunecatu-mi chip,
Ca-n ziua cind te-afunda vaporu-n zare
Si cind din ochi lasai sa-ti pice
Trei lacrimi reci de calatoare!

 

Sonetul XX – de Marin Sorescu

Atât de obosiți picăm unul în brațele altuia
Sprijinindu-ne în buze,
În vârful cuvintelor de dragoste,
Îmbrăcat în buzele tale spuneam,
Cuvintele mele îmbrăcate în buzele tale
Ca o defilare de regine, cu hlamide de purpură.
Oboseala asta mă odihnește
Sfârșeala înseamnă aproape un început,
Am nervi tari, cremene,
Scapără una două, sar scântei
Ce-ar fi să dăm foc luminii,
S-o vadă și alții
Cu ochi
Ca ai noștri, mari, uimiți,
Care se uită la spectacolul mistuirii de sine.
Toate izvoarele clipocesc peste mine
Parcă-s pe fundul unui râu
Care ți-a luat părul la vale.

Poezii de dragoste despre iubiri neimplinite

Nu te-ai priceput! de George Cosbuc

Nu te-ai priceput!
Singur tu nu mi-ai placut,
Ca eu tot fugeam de tine?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!
Ti-am fost draga, stiu eu bine,
Dar, sa-mi spui, tu te-ai temut.
Si eu toate le-am facut,
Ca sa poti sa-mi spui odata,
Sa ma-ntrebi: -” Ma vrei tu, fata?”
Si plangeam de suparata
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici ca-s mandra si n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde stii? In cale
Ti-am umblat si-n deal, si-n vale,
Si-orisiunde te-am stiut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Sa ma-nprietenesc cu tine;
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Si plangea durerea-n mine
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Am fost rea si n-as fi vrut
Sa te las, ca alta fata,
Sa ma strangi tu sarutata?
Dar m-ai intrebat vreodata?
Ma-nvingea sa te sarut
Eu pe tine! Pe-ntrecut
Chiar catam cu viclenie
Sa te fac sa-ntrebi, si mie
Mi-a fost luni intregi manie
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici ca de m-ai fi cerut
Mamei tale nora-n casa,
N-as fi vrut sa merg? E, lasa!
Ca de-o fata cui ii pasa
Nu se ia dupa parut!
De-ntrebai, ai fi vazut!
Tu sa fi-nceput iubitul,
Ca-i faceam eu ispravitul
Tu cu painea si cutitul
Mori flamand, nepriceput!




A CUI E VINA? de C. A. ROSETTI 

Tu-mi ziceai o dată cum că pân’ la moarte
Dragostea ta toată mie-mi vei păstra;
M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,
Astfel merge lumea, nu e vina ta.

Tu-mi ziceai odată, ah! al meu iubite,
Partea mea din ceruri ţie ţi-o voi da;
Toate sunt uitate, toate sunt pierdute,
Astfel este veacul, nu e vina ta.

Când vărsai, ştii, lacrămi şi-n genunchi la mine
Îmi ziceai: o dragă, nu te voi uita!
Mă uitaşi îndată, mort fui pentru tine;
Vremea şterge toate, nu e vina ta.

Când te-aveam în braţe, buza ta cea dulce
Roa fericirii pe a mea lăsa;
Dar acum otravă şi venin mi-aduce,
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

Aurul şi slava îţi goni amoru,
Şi-ţi văzui credinţa că în vânt zbura,
Ţi-ai închis şi rana, îţi peri şi dorul
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

Cinste şi iubire, dragoste, credinţă,
Ieri jurai tu mie, azi cui s-o-ntâmpla;
Nu cunoşti iubire, nu simţi pocăinţă,
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

Dar cu toată însă, multa-ţi necredinţă,
Inima-mi tot bate orcând te-oi vedea;
Înger eşti în ochi-mi, sfântă mult fiinţă,
Astfel e amoru, nu e vina mea!

 

Umbra de Theodor Șerbănescu (1839 – 1901)

Şi pentru ce mai fug de tine?
Şi când lipseşti, de ce te cat?…
Ah! Nu eşti tu oricând în mine,
Cu dorul meu nealinat?

Dar când lipsești, pornesc spre tine
Ca vas gonit de aprig vânt,
Parcă n-ai fi etern în mine,
Oriunde eşti, oriunde sunt!

Ş-apoi când pot privi la tine,
Mă-ntorc şi plec şi plec oftând,
Parcă plecând nu vii cu mine,
Tu, umbra tristului meu gând!…

În cartea oarbelor destine,
Pe semen astfel mi-a fost dat:
Când te-oi vedea, să fug de tine,
Şi când lipseşti, eu să te cat.

 

Poezii de dragoste și dor

 

De ce nu-mi vii – de Mihai Eminescu

Vezi, rindunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aseaza bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?

O, vino iar in al meu brat,
Sa te privesc cu mult nesat,
Sa razim dulce capul meu,
De sinul tau, de sinul tau !

Ti-aduci aminte cum pe-atunci
Cind ne primblam prin vai si lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atitea ori, de-atitea ori ?

In lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorasc scintei …
Dar, oricit ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s !

Caci tu inseninezi mereu
Viata sufletului meu,
Mai mindra decit orice stea,
Iubita mea, iubita mea !

Tirzie toamna e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Si lanurile sunt pustii …
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?




Cântec naiv de Emil Brumaru

Afară plouă laic și-aș vrea să fii aici,

Să tac, să taci, tăcerea la fleacuri să ne-mbie,

Să lâncezim pe paturi ca două mari pisici

După ce-au lins smântână (slup-slup) din farfurie.

 

Ți-aș spune-ncet: Dă-mi mâna… și poate că mi-ai da-o
Cu sufletu-n ruină ca-n vechi foiletoane
În care-n moi fotolii leșină dulcu cucoane
Vărsând pe sâni ceșcuțe de lapte cu cacao

 

Ți-aș da deoparte părul cu gura de pe gât,
Cu gura ți-aș desface nasturii mici de bluză
Și ți-aș șopti-n urechea ta fleață și confuză:
„Afară plouă laic și-s trist și mi-i urât…”

 

Descântec de ploaie de Ana Blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…

 

Îmbrãtisarea de Nichita Stănescu

[…] Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.




Îţi aduci aminte plaja? de Ana Blandiana

Îţi aduci aminte plaja
Acoperită cu cioburi amare
Pe care
Nu puteam merge desculţi?
Felul în care
Te uitai la mare
Şi spuneai că m-asculţi?
Îţi aminteşti
Pescăruşii isterici
Rotindu-se-n dangătul
Clopotelor unor nevăzute biserici
Cu hramuri de peşti,
Felul în care
Te îndepărtai alergând
Înspre mare
Şi-mi strigai că ai nevoie
De depărtare
Ca să mă priveşti?
Ninsoarea
Se stingea
Amestecată cu păsări
În apă,
Cu o aproape bucuroasă disperare
Priveam
Urmele tălpilor tale pe mare
Şi marea
Se-nchidea ca o pleoapă
Peste ochiul în care-aşteptam.

 

Evocare de Nichita Stănescu

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, —
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

 

Cântec de dor de Nichita Stănescu

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.




FÃRÃ TINE de Ana Blandiana

Fără tine mi-e frig
N-am înţeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală şi se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-şi spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni.

 

Poezii de dragoste pentru ea

 

FLOARE ALBASTRA de Mihai Eminescu

– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

 

Rămâi de Ion Minulescu

Iar vrei sa pleci? Ramii aci, nu vezi
Cum toamna-a smuls tot verdele gradinei,
Bolti, sub care-alt’data rataceam
Si-ti repetam ce nu vreai sa ma crezi?…

Iar vrei sa pleci? Ramii aci sa-ti spun
De ce-ti paream alt’data-asa nebun –
In prima zi cind nu ne cunosteam !…

Pe-atunci eram -iti mai aduci aminte?-
Eram asa cum iar am vrea sa fim –
Nici nu iubeam, nici nu voiam sa stim
Al cui voi fi si-a cui vei fi…Eram
Copii naivi, cuminti si fara minte.
Dar mai tirziu, a fost de-ajuns o seara
De mai, traita sub castani afara
Si-a doua zi…
A doua zi te vream
Sa-mi fii alaturi nu o zi ci toata
Viata…Dar tu nu puteai pricepe
De ce si-azvirle marea-nfuriata
Stingherii stropi spre zidul de granit…
Si n-ai ghicit
Inversunarea miscatoarei stepe
Decit tirziu…Si-atuncea m-ai iubit !…

…………………………………….

Si-azi vrei sa pleci? De ce-ai pleca, nu vezi
Cum toamna-a smuls tot verdele gradinei,
Cum norii-nchid ferestrele seninei
Bolti, sub care-al’data rataceam?
Ramii aici… Nu vezi cum cei dintii
Peri albi sosesc invingatori… Ramii
Sa-ti mai repet ce nu vreai, sa ma crezi
In prima zi cind nu ne cunosteam!




Playboy – de Lucian Vasilescu

[…]

iubita mea de peste blocuri
iubita mea de peste vânt
e carnea ta atât de-asemeni
poemului pe care-l cânt

[…]

 

Oglinda – de Alecu Văcărescu (1760-1799)

Oglinda când ți-ar arăta!
Întreaga frumusețea ta!
Atunci și tu, ca mine,
Te-ai închina la tine.

 

N-ar fi mijloc să te privești
Asemenea după cum ești
Și idolatrie
Să nu-ți aduci tu ție.

 

Ochii în ea când ți-i arunci
Dă tot să-ntunecă atunci
Și dă te și arată
Iar nu adevărată.

 

D-aceea nu da crezământ
Oglinzii ce cu scăzământ
Îți face-nșălăciune
Și tot minciuni îți spune.

 

Ci câtă ești să știi, dă vei,
Da crezământ ochilor miei,
Fiindcă nu te-nșală
Nici fac vreo greșală.

 

În ei te cată să te vezi
Întocma pă cât luminezi
Și dântr-a lor vedere
Vezi câtă ai putere.

 

Crede-i, săracii, când îți spun
Că numai ție să supun
Și că le ești din fire
A lor dumnezeire.

 

De dragoste de Nichita Stănescu

Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, —
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.
Eu mă înec în lumine
şi scrâşnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură
dar ea nu ştie că eu nu râd,
dulcea luminii făptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasă
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.

 

Tăcerea ta… de Octavian Goga

Mai ţii tu minte noaptea-ntâie,
O noapte umedă, albastră…
În pacea ei înfiorată

Enter a focus keyword to calculate the SEO score Vorbea numai tăcerea noastră…

De-atunci atâtea nopţi trecură,
Tot nopţi cu şoapte şi cuvinte…
Din câte-alături povestirăm
Nimic nu-mi mai aduc aminte…

Dar până-n clipa de pe urmă
Fermecătoare-o să-mi rămâie
Şi-o să-mi vorbească totdeuna
Tăcerea ta din noaptea-ntâie…

 

Voluptas – de Ion Vinea

 

Printre Tanagre false și flori de fir persane
când dormi, pe mări de ambru și umbre, în alcov,
spre trupul tău alunec, înot, ca spre-un ostrov
cu golfuri călduroase și leneșe liane.

 

Naufragiat, de-a pururi setos de noi secrete,
descopăr alte unghiuri și un alt parfum când plimb
pe formele-ți inerte mișcările-mi încete
si-adulmec ora-n tine, pătrunsă de un nimb,

 

iar pipăitul, artă ciudată și subtilă,
pe matele alee scăzând șerpuitor,
călăuzește gura spre floarea imobilă
ce scapără-ntre bucle stigmatul de fosfor.

 

Scrisoare – de Dimitrie Anghel

Își scriu, să știi că toate-s așa ca la plecare,
Că n-am clintit un lucru de două săptămâni,
Pe masă o mănușă, zvârlită la-ntâmplare,
Păstrează încă forma frumoasei tale mâni.

 

Și iată evantaiul și mica ta oglindă,
Oglinda, cea mai bună priten-a femeiei,
Ea cere poate-atâtea secrete să surprindă
Când ușile-s sub paza neîndurat-a cheiei. –

 

Și-afară de aceste, e-un miros blând de floare
Ce rătăcește, încă… sunt cei doi trandafiri,
Care-au murit pe-ncetul în apa din pahare,
Mărindu-mi întristarea cu două amintiri.

 

Așa e-n casa noastră, iar cel ce ți le scrie
E-așa ursuz și jalnic, încât mă-ntreb de-s eu,
Sau am murit ș-acuma trăiesc iar, cine știe,
Și nu-s decât un paznic bătrân într-un muzeu…

 

În ochii mei nimica de azi nu are preț de Mihai Eminescu

În ochii mei nimica de azi nu are preț
Decât ciudata taină a dulcii-ți frumuseți –
Căci ce-ar mai fi și alta în lume decât tu
Să facă să-mi pierd viața în vremea de acu
Pe basme, pe nimicuri, cuvintele gonind
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind?
Căci te iubesc… Nu poți tu măcar să te gândești
Cum inima-mi te-admiră, ce scumpă îmi mai ești.
Ce-mi pasă de gândești tu la mine – dacă-ți plac…?
De spirit, de avere, de frumuseți sărac
În taina cugetări-mi ascund de orișicine
Tot ce-am mai scump în lume, comoara mea, pe tine.
De-ncerc câte odată a pune pe hârtie
Un șir… De cer imagini la goala fantazie
Nimic nu am de-a spune, de n-oi vorbi de tine
Și singură icoana-ți în veci în minte-mi vine.
Gândești, pricepi tu oare cât pot fi de sărac
Să fii a mea nu este putință să te fac
Cu mintea mea casteluri în Spania câștig
Mă vezi plângând cum suflu în mâinile-mi de frig
Și urmărind pieirea visărilor deșarte
Eu văd menit că-mi este să n-am de tine parte.
Când totul îmi lipsește, când soarta mi-i mai rea
Atunci alese dânsa, ca tu să fii a mea…
Atuncea când coturnul voi-voi să-l discalț
Să fiu o secătură cum sunt și cialalți –
[…] S-ajung la un renume, ce azi s-ajung nu pot
Căci n-am învățat încă să-nalț pe-un idiot
Când voi ajunge și eu la arta de-a trăi
Și moale îmi va merge și bine-oi grămădi
Când voi ave asemeni ce lumea poate da…
Mă tem, iubită dulce, că nu-i mai fi a mea.
Și de-i și fi… ave-vei în ochi-mi acel preț
Ce azi ți-l dă sfiala sărmanei mele vieți?
Voi fi supus duioasei, ne mai simțitei munci
Din toat-a mea putere să te iubesc și-atunci?

 

Celei care minte – de Ion Minulescu

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci –
Tot flori însângerate –
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii…
E ora când amanţii, -alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată…
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?…

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi –
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori –
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!




Zilele ce oi fi viu – de Ienăchiță Văcărescu

Zilele ce oi fi viu
vrednic aș vrea ca să fiu,
Oftând, ca să te slăvesc,
dar cum poci să îndrăznesc?
Iscusit aș trebui
să fiu, să poci zugrăvi
Chipul tău care dă rază
soarelui, și-l luminează.
Oi putea oare vreodată,
păn’ nu merg pe lume-ailaltă,
Măcar pe scurt să-ți vorbesc,
să vezi cum mă chinuiesc?
Oftările-mi sărcinează
pieptul, viața-mi scurtează,
Răpaus, viaț-oi avea
numai Stixul când o vrea.

 

Poezii de dragoste pentru el 

 

La fel de lin ca mâinile prin mâneci, de Constanța Buzea

Tu vei dori să fiu îndepărtată,
Misterul meu să te înnebunească,
Închisă-n limba mea neomenească
Fiind ce nu poți fi tu niciodată.

 

Tu vei dori să te aștept cu mască
Și vei dori prin mine să aluneci
La fel de lin ca mâinile prin mâneci,
Când eu foșnesc și ele să foșnească.

 

Și vei dori, și eu voi fi în stare
Să ma predau restriștilor finale
Cu umilință și cu nepăsare.

 

Tu vei dori atât de multă jale,
În răutatea ta strălucitoare,
Încât voi fi ca de zăpadă moale.

 

Poezii de dragoste și despartire

 

De-abia plecaseşi de Tudor Arghezi

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

 

Epilog sentimental de Ion Minulescu

[…] Da-mi ochii-ti plinsi, sa-i mai sarut odata,
Si nu-ti mai cer nimic !…
Tu n-ai ghicit
Ca melodia intregirii noastre s-a sfirsit
Si toata fericirea-mprovizata
Cu care ne-avintam tot mai departe
N-a fost decit iluzia ca ne-am iubit
Ca doua manechine cu suflete de vata,
Pastrate-ntr-o vitrina cu geamurile sparte ?… […]

 

IUBIRI TRECUTE

 

Pe lângă plopii fără soţ… de Mihai Eminescu

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi –
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea –
Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

 

Când amintirile… de Mihai Eminescu

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?




XVI – de Geo Bogza

Ioana Maria sunt întâmplări
care au loc în lume
o singură dată.
Și dimineața aceea de toamnă
când tu aveai în mână doi trandafiri
și ne plimbam pe străzile orașului n-are să mai fie niciodată.

Și seara aceleiași zile
când eu am fost mai trist ca oricând
și am rămas pe treptele portului
de unde plecau corăbii
și tu aveai să pleci cu ele
pentru totdeauna,
n-are să mai fie niciodată.
N-are să mai fie niciodată
nici după-amiaza de primăvară
când tu ai fost singură și tristă
și te-ai plimbat pe câmp
și mi-ai adus o floare.
Si n-are să mai fie niciodată
ploaia care a venit în pădure
și nici pădurea
și nici mersul nostru peste coline
în seara aceea atât de gravă și de fantastică.
Și n-are să mai fie niciodată
ziua în care ți-am spus:
Ioana Maria, tu fluturi deasupra mea,
ca un stindard.
N-are să mai fie niciodată
nici noaptea de primăvară
când noi am fost iar împreună
și eu am scris numele tău cu lumini
care se aprind și se sting, se aprind și se sting
în vârful catargelor
și numele tău a pornit în noapte
și merge și acum mai departe
din stea în stea, din cer în cer
așa cum l-am scris eu atunci
în vârful catargelor
lumini care se aprind și se sting, se aprind și se sting
ducând în noaptea imensă a luminii
umele tău, Ioana Maria.

 

De câte ori, iubito… de Mihai Eminescu

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

 

Revedere de Octavian Goga

 

Un cântec legănat odată
De sfânta-ntindere albastră
În noaptea mută,-nfiorată –
Așa a fost iubirea noastră…

Noi ne duceam pierduți de mână
Și ne-mpleteam din visuri salbă,
Și noaptea ne era stăpână.
Și mărturie – luna albă.

Din ale inimilor șoapte
A prins un cânt înfiripare,
Și l-am cântat atunci în noapte,
Pășind alături pe cărare…

Dar, vezi, zoritul dimineții
Ne-a dușmănit pe noi, sărmanii,
S-au dus în lume cântăreții,
Și nu s-au mai văzut cu anii.

Drumețe firi nemângâiete,
Străbatem azi aceleași lunci –
Ne-ntreabă florile șirete:
„Mai știți voi cântecul de-atunci?”

Pe noi un dor ascuns ne sapă
Și-nfiorați noi ne gândim
La morții care ies din groapă
Și rătăcesc prin țintirim…

 

Cântec de inimă albastră – de Mircea Dinescu

Mai știi cum te strigam pe-atunci
“icoana cu picioare lungi”

veneai pe râu sau râu erai
curgeai în mine până-n rai

cu limba preschimbată-n bici
vânam pe coapse iepuri mici

vânam prin pulpe fân mieriu
erai mireasmă eram viu.

Dar of of of desiș de ochi
acum de mine trag trei popi

carnea-mi miroase de pe-acum
a scândurică de salcâm

pe când mânzește muști din cai
mie țârăna-mi spune hai,

mie ulcica-mi spune blid,
iubire – măr rostogolit

 

Lied domestic de Alexandru Mușina

Prințesa mea e o femeie oarecare,
Are sânii căzuți și fundul cam mare,
Îmi spune “ești leneș, nimic nu te interesează”,
Îmi zice “se vede că nu îți pasă,
Nu-ți pasă”.

 

Eu îi cânt într-o limbă pe loc inventată,
O mângăi pe gât și-i spun că e minunată,
Ea îmi zice “lasă-mă, lasă-mă, mai bine
Ai căuta capul de la aragaz”. Îmi spune “iar
Ai uitat să iei sana, bine
Că n-ai uitat de revistele tale”. Apoi

 

Plânge și țipă și sparge o farfurie:
Eu îi spun că e cam rea pentru o aproape soție,
Ea îmi strigă “ești un ticălo, ticălooos,
Nu-ți pasă de nimic” și se apleacă
Și strânge cioburile de pe jos.
Prințesa mea e o femeie oarecare,
Când facem dragoste îmi spune că o doare.
Ea zice: “mai încet, dragule, mai încet,
Știi…” Ea aproape plânge și zâmbește și zice:
“Dragule, dragule, dragul meu, încet…”

Amar – de Miron Radu Paraschivescu

Dragostea noastra a fost
cam sucita, far’ de rost,
c-a-nceput in primavara
ca un bob de lacramioara
si la urma a murit
ca un plans inabusit.
Da, eram noi amandoi,
bibilica-bibiloi,
cand ardea soarele-n toi,
parca dase boala-n noi:
gura ta, a de muiere,
de dulceata si de miere,
era arsita si boare,
ma topia si-mi da racoare.
Iti pica vorba domoala
ca descanticul de boala:
lacrima erau, si stea,
ochii tai de peruzea.
S-a ivit vr’un domnisor
care te-a vrajit usor,
ori ti-a fost mintea nauca
de te-a prins dorul de duca!
Au murit de-atuncea, toate.
Ceasul vechi
Ia ce mai bate,
cand in fiecare zi
toate sunt cum n-ar mai fi!

 

Sonet CCXL – de Vasile Voiculescu

Sa-mi vindec dorul, altor dureri cer lecuire:
O boala grea cu alta potrivnica s-alina;
Te uit… Uitarea numai de tine mi-este plina…
Si departarea-i inc-un adaos la iubire.
Pentr-un ragaz de-o clipa ma-ncatus nopti de-a randul,
Stau gata sa te-nabus… Cand far-a-mi da de stire,
Cu-ntortocheri de vulpe, misel se-ntoarce gandul
Sa-ti mai ulmeze ochii, acolo-n amintire,
Veneam intaia oara; zambind, citeai alene…
Si te-ai intors: deodata cu fulgerul orbirii
Tasnira pe sub pumtea arcatelor sprancene
Scaparator de-albastre suvoaiele privirii.
Te blestem, amintire! Ca o nebuna-mi strangi
Amarul colb de patimi in stupii tai natangi.

Iubirea nebuna – Reintoarcerea la arta interbelica

Andre Breton este unul dintre zeii celor fascinaţi de arta interbelică, mai ales de Suprarealism. Alături de Nadja, Iubirea nebună este una dintre cărţile sale cult. Vei descoperi un amestec de amintiri îmbibate de stranietate, impresii despre cartierele boeme ale Parisului sau despre peisajele din Tenerife, care incită imaginarul unui suprarealist. Nu lipsesc nici explorările freudiene ale inconştientului.

Iubirea nebună deviază căutarea sufletului-pereche spre lumea celor ce nu pot respira fără artă. Pentru Andre Breton, arta şi iubirea pătimaşă au în comun o cheie gata să deschidă uşi către părţi ale sinelui neexplorate până atunci. În lumina difuză din spatele acestor uşi, întâlnirile cu persoana iubită, coincidenţele şi declaraţiile incandescente ajung să semene cu seducţia dublată de misterul ce înconjoară o pictură suprarealistă.

Andre Breton a fost unul dintre părinţii Suprarealismului. Ideile despre artă i-au influenţat şi modul în care a scris despre iubire. Asemenea unei picturi, sculpturi, poezii sau fotografii suprarealiste, iubirea supremă este doar cea în stare să flirteze sofisticat şi exuberant cu sfidarea logicii plate, cu bizarul, cu libertatea supremă şi cu partea necunoscută a psihicului.

Iubirea nebună este genul de carte despre care îţi vine greu să povesteşti. Nu o poţi încadra uşor într-o categorie. Îmbină intimitatea unui roman introspectiv-neconvenţional. Se apropie foarte mult de stilul unui eseu despre artă şi anumite pagini reflectă apetitul generaţiei sale pentru experimentul avangardist deghizat într-o scriitură ce nu pare să respecte vreo regulă.

Datorită stilului hibrid, Iubirea nebună devine un deliciu pentru cei atraşi de avangarda anilor ’20 şi ’30. Este amintit si acel Paris cucerit de Bunuel, de artiştii rebeli, de fotografii precum Brassai şi Man Ray şi de psihanaliza lui Freud.

Mulţi ar considera Iubirea nebună o lectură precum un labirint în care sensurile sunt înşelătoare. Când apar clar şi dătătoare de revelaţii, când se evaporă într-o ambiguitate perfectă. Nu respectă o logica predefinită. Cartea este mai degrabă precum o pictură sau fotografie suprarealistă, în care obiectele şi anumite scene banale sunt aduse împreună pentru a contesta până la urma tocmai banalul şi nevoia de a da un sens imaginii pe care o vezi.

De unde vine această obsesie a lui Andre Breton de a sabota nevoia de coerenţă şi de sens a cititorului său? De ce amestecă (aparent) haotic fragmente de amintiri despre marile sale iubiri, despre dialogurile cu artiştii Parisului şi despre călătoriile în Spania? Ei bine, asemenea celor din generaţia lui, Andre Breton a vrut să pună la îndoială convenţiile. A vrut să conteste ideile despre modul în care este perceput şi transmis mesajul unei opere de artă şi mai ales relaţia dintre lumea subiectivă şi realitate.

Un alt element definitoriu pentru arta epocii lui Breton este legătura cu psihanaliza. Arta generaţiei lui Breton a fost cucerită de Suprarealism. De fapt, Breton devenise un lider al suprarealiştilor, impunându-şi concepţiile în cercurile frecventate de artişti precum Salvador Dali. Iar Suprarealismul pleda obsesiv pentru arta abandonată visului, inconştientului, de unde şi legătura cu psihanaliza lui Freud. Noua artă nu trebuia înţeleasă prin lumina raţiunii, ci printr-o scufundare în inconştient.

Deşi pare un puzzle ce dă o imagine voalată, pe măsură ce te adânceşti în lectură, amintirile, fragmentele şi impresiile haotice încep să capate sens. Îţi dai seama că trimiterile aparent haotice spre anumite opere de artă sunt folosite pentru a explica mai bine lumea subiectivă a lui Andre Breton. Astfel, paginile cărţii vor deveni o voluptate pentru cei familiarizaţi cu eseurile prin care Freud descoperea o legătură între secretele abisale şi obsesia cuiva pentru o anumită operă de artă.

În contextul acestei legături a omului cu arta avangardistă este plasată şi pledoaria lui Breton pentru binefacerile iubirii. Asemenea unei opere de artă suprarealistă, iubirea este însoţită de aura misterului, a inexplicabilului.

Iubirea văzută de Andre Breton modifică frapant modul de a percepe realitatea. Peisajele, impresiile din timpul călătoriilor şi viziunea asupra lumii devin stranii. Iubirea mai este şi  o sursă de inspiraţie. De fapt, majoritatea paginilor seamănă cu poezia în proză, în care se trece de la observaţia lucidă la exaltare. Indragostitul ce distorsionează creativ sau profetic imaginile realităţii. Peisajele vulcanice din Tenerife, unicitatea grădinii botanice din Orotava şi cartierul halelor din Paris devin pânze pe care sunt pictate proiecţiile din mintea îndrăgostitului Andre Breton, acel îndrăgostit acaparat de Suprarealism.

Citeşte şi 13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

 

17 carti de citit pentru septembrie 2019

Pentru mulţi, vacanţa începe în septembrie, aşadar am inclus în selecţia noastră multe poveşti care invită la călătorii. Vei călători prin Veneţia, Japonia, Londra, Bucureştiul interbelic, Zanzibar, Istanbul şi Rio de Janeiro.

Bohemian Rhapsody

 

Freddie Mercury nu încetează să ne fascineze. Jurnalista Lesley-Ann Jones, apropiată a formaţiei Queen, a scris una dintre cele mai apreciate biografii ale acestuia. Ea a călătorit de la Londra în Zanzibar şi India pentru a înţelege mai bine lumea solistului devenit un zeu.

Bohemian Rhapsody poate fi cumpărată de aici.

Oraşul în mantie purpurie

 

Rio de Janeiro devine unul dintre personajele romanului Oraşul în mantie purpurie. În acest oraş unic se redescoperă pe sine şi îşi construieşte măşti o femeie din Turcia. Ameţitorul oraş brazilian îi oferă libertăţi la care nici nu s-ar fi gândit înainte.

Romanul Orasul in mantie purpurie poate fi cumpărat de aici.

 

Septembrie poate aştepta

 

Enigmele detectiviste, personalităţile feminine captivante şi pline de secrete, spionajul şi efervescenta Londră devin ingredientele romanului Septembrie poate aştepta. Autoarea Susana Fortes creează o poveste cu miez de thriller psihologic. Este povestea unei o scriitoare promiţătoare din Londra anilor ’50, care dispare fără urmă. După 60 de ani, dispariţia ei stârneşte curiozitatea unei tinere studente din Spania, a cărei teză de doctorat are ca subiect romanul neterminat al acestei scriitoare londoneze.

 

Reţeaua Alice

 

Tot un thriller cu femei misterioase este şi Reţeaua Alice. Una dintre acestea este şi o studentă americană fugită de acasă pentru a nu fi obligată să renunţe la sarcină. Ea va ajunge în Europa şi va încerca să afle ce s-a întâmplat cu verişoara disparută în Franţa ocupată de nazişti.

Rețeaua Alice poate fi cumpărată de aici.

Măsura omului

 

Dacă preferi amestecul dintre un roman istoric şi un crime thriller vei căuta în librării şi Măsura omului. Acţiunea te poartă între Milano şi Florenţa secolului al XV-lea. Pictori, cărturari şi nobili sunt prinşi în anchetarea unei crime înconjurate de mistere.

Romanul Măsura omului poate fi achiziționat de aici.

Dorinţă

 

Cei îndrăgostiţi de Veneţia sunt invitaţi să citească noul roman al lui Mathias Enard. În Dorinţă vor descoperi o Veneţie cameleonică. Este Veneţia aventurierilor, a curtezanelor, a pictorilor, a mirodeniilor aduse de peste mări şi ţări, a palatelor opulente cu dantelării în piatră, a teatrului şi a seducţiei. Acţiunea se petrece în epoca lui Casanova. Personajele centrale sunt un artist şi tânără orfană înzestrată cu glas angelic.

 

Paravanul-Iad şi alte povestiri

 

Ryunosuke Akutakawa este unul dintre cei mai mari autori japonezi. Poţi citi douăzeci de proze scurte semnate de el, incluse în volumul Paravanul-Iad şi alte povestiri. Stranii şi fascinante, aceste povestiri traversează epocile importante pentru istoria Japoniei. Vei traversa Japonia medievală, Japonia epocii Meiji sau Japonia aflată sub influenţa Chinei.

Paravanul-Iad şi alte povestiri poate fi achiziționat de aici.

Femeia la 1000 °C

 

Umorul acid, autoironia şi istoria secolului trecut se întâlnesc în povestea unei femei care simte că se apropie finalul vieţii. Numele ei este Herra şi trăieşte în Islanda. A fost o femeie nonconformistă, a iubit, a urât, a scandalizat, a înşelat şi a dezamăgit. Romanul pleacă de la povestea reală a celei care a fost nepoata unui preşedinte islandez, însă ficţiunea preia controlul.

Poți cumpăra acest roman de aici.

Ochii galbeni ai crocodililor

 

Ochii galbeni ai crocodililor este un nou bestseller mondial. În centrul romanului este Josephine, o femeie nevoită să-şi crească singură copiii după ce soţul ei fuge cu amanta pentru a-şi deschide o fermă de crocodili în Kenya. Sora lui Josephine, Iris, îi propune o afacere. Josephine se va folosi de talentul ei de istoric pentru a scrie un roman de succes. Ea va rămâne cu banii rezultaţi din vânzări în timp ce lui Iris îi va reveni faima, romanul fiind publicat pe numele ei.

 

Eugenia

Romanul Eugenia te va invita să redescoperi universul interior al lui Mihail Sebastian. Autorul Lionel Duroy s-a inspirat din celebrul jurnal ce reflectă o Românie tulbure, scris de Mihail Sebastian între 1935 şi 1944. Sciitorul şi-a imaginat cum ar fi trăit Mihail Sebastian o nouă poveste de iubire şi ce ar fi scris dacă viaţa lui nu ar fi fost întreruptă brutal de un camion sovietic.

 

Cartea neagră

 

Istanbulul magic al lui Orhan Pamuk revine în atenţia cititorilor datorită republicării unui roman esenţial – Cartea neagră. Vei descoperi un Istanbul multristratificat, plin de poveşti din care se nasc alte şi alte poveşti.

Poți să o cumperi de aici.

Oceanul vieţii

Unul dintrei cei mai mari biologi marini, Callum Roberts, dezvăluie noi detalii despre lumea acvatică şi despre legătura omului cu aceasta. Oceanul vietii subliniază încă o dată modul în care influenţăm şi ne lăsăm influenţaţi de oceanul planetar. Cartea lui este o călătorie, dar şi un semnal de alarmă.

Poate fi achiziționată de aici.

Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton

 

În 1914, Ernest Shackleton se pregătea să cucerească inaccesibila Antarctică. După luni de zile de luptă cu apele polare, nava lui devine prizoniera unei insule de gheaţă. Încercările sale de a-şi salva echipajul au născut o adevărată legendă.

O poți cumpăra de aici.

 

Alo? Albert Einstein la telefon

 

Povestea de viaţă a lui Albert Einstein este spusă de R.J.Gadney din perspectiva unei mari prietenii. Alo? Albert Einstein la telefon este un roman plin de farmec despre conversaţiile purtate de marele fizician al secolului XX cu Mimi, o adolescentă care l-a sunat chiar de ziua lui. Relaţiile umane, amintirile şi meditaţia asupra efectelor avute de bomba atomică, devin subiectele conversaţiei.

O poți cumpăra de aici, în limba engleză.

 

Candido

 

Amatorii de proză scurtă autohtonă pot alege Candido. Vor găsi 24 de povestiri în care autorul Doru Preda abordează teme precum iubirile pierdute, dorinţele vinovate şi urmările secretelor în existenţa de zi cu zi.

 

Adio, lucruri!

 

Virtuţile stilului minimalist sunt prezentate de un japonez pe nume Fumio Sasaki în Adio, lucruri! Experienţa personală şi filosofia de viaţă se îmbină în acest volum simpatic. Fie că îţi va schimba sau nu existenţa, cartea Adio, lucruri! te va face măcar să îţi (re)analizezi stilul de viaţă şi priorităţile.

O poți cumpăra de aici în limba engleză.

 

Cum să trăieşti în stil japonez

Dacă te fascinează Japonia, vei dori să citeşti şi volumul, Cum să trăieşti în stil japonez. Tainele Japoniei îţi sunt dezvăluite printr-un caleidoscop de informaţii legate de civilizaţie, istorie, viaţa în metropole, sărbători, familie şi respectul faţă de natură. O poți cumpăra de aici, în limba engleză.

 

 

Baietii si alte povestiri – Primele scrieri ale lui Mario Vargas Llosa

Se spune despre fascinantul Peru că ar fi un mozaic de culturi şi influenţe. Că trecerea de la o cultură la alta este precum trecerea de la o formă de relief la cealaltă: surprinzătoare şi abruptă, năucitoare. În primele sale proze, Mario Vargas Llosa redă frământările acestui Peru mozaicat. Vei descoperi un Peru din perspectiva încercărilor timpurii de construire a unei identităţi masculine victorioase.

În volumul Băieţii şi alte povestiri, toţi puştii se aruncă lacomi în valurile pline de ispite şi de cruzime ale pubertăţii şi ale adolescenţei. Protagoniştii – impulsivi, sfidători, teribilişti, furioşi (dar şi temători) – vin din întregul Peru. Unii locuiesc în Lima cartierelor burgheze cochete de pe malul mării. Alţii, în zone rurale ce păstrează urmele populaţiei precolumbiene. Însă toţi sunt uniţi de acea sete de a simţi şi trăi fără pic de restricţii, chiar şi cu preţul apropierii de autodistrugere.

Nimic din ce alcătuieşte universul afectiv din zorii masculinităţii nu le este străin acestor personaje. Bravează. Se bat. Provoacă. Se iau la întrecere pentru fata dorită. Răscumpără sângeros onoarea unei surori mincioase. Ridică solidaritatea la rangul suprem al importanţei sale. Fac excese. Visează la confirmarea virilităţii, consolidată de cuceriri. Totuşi, Mario Vargas Llosa presară şi o notă de originalitate. Această originalitate nu este prea vizibilă, dar o simţi respirând în fiecare pasaj.

O fi exotismul arhaic, de multe ori asociat ţării unde se petrece acţiunea. O fi ritmul povestirilor, ce oscilează între dezvăluirea exuberantă a zvâcnirilor adolescentine şi misterul ce înconjoară motivele fiecărui personaj în parte. Sau o fi pur şi simplu modul în care îşi surprinde personajele: între privirea precum un microscop rece şi necruţător şi nevoia de a le ocroti pe unele dintre ele. Cert este că Mario Vargas Llosa reuşeşte să îţi dea impresia că străbaţi o lume unică, deşi ai mai tot citit despre ea în alte romane de căpătâi ale literaturii universale.

Povestirile au dinamismul psihologic şi încărcătura simbolică atribuite unui film de artă. Vezi scenele necenzurate şi nu mai puţin alegorice ale unui film cu mesaj universal. Totodată este credibil ancorat în frământările unei anumite generaţii.

Scriitorul peruan seamănă cu genul de regizor care ştie când să întrerupă o desfăşurare alertă pentru a se concentra asupra unui anumit gest sau mimică din timpul unei încăierări sau a unui dialog furtunos. Are personaje vii, precoce, şocante şi expresive. Sunt uşor de încadrat într-o anumită categorie, dar apoi devin din ce în ce mai greu de etichetat. Surprind pe măsură ce le permit emoţiilor să explodeze, să le schimbe traiectoria.

Interesul faţă de personajele cărţii este întreţinut de acţiunile imprevizibile ale acestora şi de trăirile pe care le stârnesc în rândul cititorilor. Simţi şi admiratie, şi dezgust. Şi nevoia de a le ocroti, dar şi de a le abandona în clocotul propriilor emoţii greu de gestionat.

Băieţii şi alte povestiri anunţa marile teme din romanele-cult ale lui Mario Vargas Llosa. Aici sunt mugurii preocupării intense pentru metamorfozele identităţii masculine influenţate de schimbările ţării natale. Aceste povestiri au prevestit o carieră literară ce avea să atragă atenţia lumii întregi asupra unei părţi din America Latină mereu suprinzătoare, care atrage şi copleşeşte.

Citeşte şi Istoria lui Mayta – O călătorie într-un Peru multistratificat

Istoria lui Mayta – O calatorie intr-un Peru multistratificat

 

 

Secretul lui Raoul Taburin – O vacanta in Franta idilica

În fiecare vară sunt lansate câteva filme care te fac să consideri biletul de intrare în sala de cinema şansa de a călători în locuri însorite, prietenoase, departe de agitaţia epuizantă. Secretul lui Raoul Taburin este unul dintre ele.

Inspirat de benzile desenate ale lui JeanJacques Sempe, regizorul Pierre Godeau te invită să te bucuri de amiezile inundate de un soare tandru cum numai deasupra unui sat francez pitoresc poate fi. Acest loc se numeşte Saint Ceron şi poate fi considerat al doilea personaj principal. El dă farmecul poveştii, dozându-i ritmul după cel al unei vacanţe de vară. Te vei bucura aşadar de iluzia unei plimbări pe o străduţă care moţăie sub acea lumină magică din sudul Franţei. Nu lipsesc nici irezistibilele imagini cu liniştitele cafenele sau cu brutaria desprinsă dintr-un tablou optimist.

Evenimentele se derulează molcom sub cerul de un azur neperturbat şi armonizat cu nuanţele căsuţelor primitoare. Oraşul pictural mai este înconjurat şi de raiul vegetaţiei în care îţi vine să te scufunzi pentru a redescoperi voluptatea leneviei din copilărie. Aici îşi duce traiul fericit şi Raoul Taburin.

Personajul este interpretat adorabil de actorul Benoît Poelvoorde, celebru datorită expresivitţii sale. Actorul îi dă personajului calităţile derivate din amestecul unei carisme aparte cu trăsăturile amuzante ce ţin de tipologia celui adesea considerat pămpălăul satului.

În ciuda aparenţelor, Taburin este un bărbat de succes în locul natal. N-o fi el înzestrat cu şarmul răpitor al celui născut învingător, dar este însurat cu una dintre cele mai admirate femei. Are doi copii şi toţi îl consideră un pilon al comunităţii sale.

Ce a făcut acest Raoul pentru a fi admirat de toţi, asemenea unui un erou local? El a devenit zeul bicicliştilor datorită calităţilor de mecanic genial. Trebuie menţionat că locul de baştină a lui Raoul Taburin este un punct important pe harta competiţiilor din domeniul ciclismului.

În Saint Ceron, reputaţia unui bărbat adevărat este alimentată mai ales de iscusinţa în manevrarea bicicletei. Nu înveţi să mergi pe bicicletă, nu exişti. Ajungi ruşinea familiei. Nu ai prieteni şi nici de femeia dorită nu te poţi apropia.

Chiar în această comunitate senină, în care bicicleta este preaslăvită, Raoul Taburin a reuşit să păstreze un secret cumplit. Secretul său este precum actele odioase ce duc de obicei la excluziunea socială. Dar nu va gândiţi la vreun act sinistru. Puteţi vizita liniştiţi Saint Ceron. Raoul este inofensiv. Pe el îl bântuie doar faptul că nu ştie să meargă pe bicicletă.

Cum a reuşit cel poreclit Taburin să evite ruşinoasa dare în vileag? Mai ales în orăşelul unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea? Vei afla prin flashback-uri comice despre copilăria şi adolescenţa protagonistului.

Afişând expresia facială a unui pămpălău taciturn, Raoul a ştiut să fenteze vigilenţa celor din jur. A găsit mereu soluţii absurde, hilare, însă eficiente. De mic s-a fofilat ingenios din faţa provocărilor. Dar asta nu i-a împiedicat pe vecini să-l creadă un veritabil acrobat pe două roţi. În imaginarul lor, aceştia îi atribuie lui Raoul isprăvi fantasmagorice.

Ar fi trăit mult şi bine Raoul cu secretul său dacă un fotograf care dorea să imortalizeze viaţa simplă, dar fericită a oamenilor din satele pitoreşti ale Franţei nu ar fi vrut să-l pozeze mergând pe bicicletă (i se aduce astfel un omagiu uşor parodic lui Agnes Varda cu al ei Chipuri, locuri). Soţia îl încurajează. Fotograful insistă. Localnicii îl admiră. Aşadar, zeul bicicletei trebuie să îşi reprezinte onorabil satul pentru care pasiunea stârnită de ciclism este de fapt o religie.

Apariţia fotografului carismatic interpretat de Edouard Bael duce la o pendulare între prezentul lui Tabourin şi copilăria alături de tatăl său. În satul unde copiii preluau meseria tatălui, Raoul ar fi trebuit să fie cel mai bun prieten al bicicletei. Tatăl lui fusese poştaşul satului şi folosise tot o bicicletă. Relaţia lui Raoul cu tată-fiu a fost una presărată cu evenimente năstruşnice. Scenele cu ei degajă o candoare dublată de uşoara stângăcie, amintind şi de filmele de altădată.

Secretul lui Raoul Taburin face parte din categoria filmelor care solicită mai degrabă scufundarea în atmosfera jovială a unui loc. Un loc desprins parcă dintr-un basm pentru oameni mari. Pentru cei ce trăiesc într-un mare oraş, Saint Ceron pare ireal. Este un loc scăldat de seninătatea molipsitoare, de un timp îngăduitor. Te întrebi dacă este vorba despre consolidarea unui mit sau de omagiul adus unei Franţe cât se poate de reale, nealterate de globalizare şi de turismul masiv.

Filmul descreţeşte frunţi şi datorită armoniei dintre peisaje şi locuitorii agreabili. Nu sunt nici ei feriţi de metehnele ce se instalează în comunităţile mici: presiunea asupra celui diferit, obsesia pentru omogenizarea devenită unica formă de a fi în armonie cu semenii sau înlocuirea lucidităţii cu miturile despre cutare sau cutare locuitor, ale cărui acţiuni simple sunt distorsionate în memoria colectivă. Însă toate aceste metehne sunt prezentate inofensiv şi duios. Nu vezi răutate, meschinărie, mutre pricinoase.

Secretul lui Raoul Taburin este un film liniştit precum atmosfera atemporală a unui orăşel pitoresc din sudul Franţei. Nu acţiunea îi dă farmecul. Spectatorul este atras mai degrabă de această atmosferă estival-molatică. Regizorul Pierre Godeau mizează cinstit şi echilibrat pe dorinţa spectatorilor visători. de a găsi o capsulă de timp răbdător precum o zi de vară. Pentru ei, un film bun reuşeşte să-i extragă din propriul prezent astfel încât să le valideze credinţa în existenţa unor locuri nealterate de ritmul (uneori) alienant al vieţii de zi cu zi.


LYTE video

 

 

Necunoscuta din Tanger – Un thriller de vacanta inselator

Necunoscuta din Tanger este un crime thriller plasat în decorul Marocului cosmopolit din anii ‘50. Promite, aşadar, o lectură irezistibilă pentru dependenţii de suspans, enigme, jocuri psihologice şi mai ales de călătorii în oraşe labirintice.

Debutul autoarei Christine Mangan a fost comparat cu deja clasicele romane scrise de Patricia Highsmith, Agatha Christie şi Gillian Flynn. Unii şi l-au imaginat pe Hitchcock realizând un film într-un oraş maghrebian. De fapt, Necunoscuta din Tanger jonglează cu aceste influenţe, pe care le plasează seducător într-un oraş în fierbere.

Acţiunea romanului se petrece în acea perioadă în care Marocul îşi dorea independenţa. În anii ’50, Tangerul devenise ultimul bastion al influenţei europene din Maroc. Faima lui era un magnet pentru călătorii visători, pentru intelectualii occidentali nonconformişti şi pentru interlopii de pretudindeni. Cu fiecare se arăta generos, dar şi feroce.

În legendarul oraş ajunge şi Alice împreună cu soţul ei, John. Dar lui Alice Tangerul nu îi prieşte. Nu simte pentru el fascinaţia occidentalilor şi a lui John, care este ademenit de o frumuseţe locală.

Pe cât de incitant era pentru cei dornici de a căuta aventuri, pe atât de înspăimântător era Tangerul pentru Alice. Însă oraşul îşi dezvăluie adevăratele capcane abia când exuberanta Lucy, cea mai bună prietenă a lui Alice, ajune aici.

Alice şi Lucy au fost apropiate în anii studenţiei, fiind apoi legate de un secret dureros. Acest secret devine copleşitor şi ia o turnură aberantă într-un Tanger plin de escroci şi de spioni. Între versatila prietenă şi Alice se instalează brusc neîncrederea. Lucy are propriile planuri. Ea bulveresează fără scrupule existenţa lui Alice şi a lui John, soţul infidel şi arogant a lui Alice.

Necunoscuta din Tanger are potenţialul unui roman de la care ar putea pleca scenariul unui film alert. Paginile se derulează precum scenele în care un oraş istoric este un personaj crucial. Atmosfera Tangerului devine fundalul ideal pentru un thriller în care personajele par să îşi piardă minţile. Fascinaţia şi teama de cădere într-o prăpastie a derutei se învecineaza epuizant pentru psihicul străinului.

Acţiunea se intensifică pe măsură ce Lucy dezvăluie secretele celui devenit soţul lui Alice. Îl urmăreşte pe străzile ameţitoare, până când acesta dispare. Dispariţia lui John retrezeşte amintiri dureroase legate de primul logodnic al lui Alice.

Cutreierând străzile Tangerului, Lucy întâlneşte un localnic enigmatic, înconjurat de o aură de pericol. Introducând acest personaj masculin deopotrivă atrăgător şi întunecat, Christine Mangan îi aduce un omagiu lui Paul Bowles. Asemenea lui Paul Bowles, autoarei îi place să lege vraja exotică a Tangerului de acele dorinţe ascunse ale occidentalilor. De fapt, Tangerul, cu străzile sale întortocheate, reprezintă o altă lume. Aici tot ce este interzis devine posibil. Este lumea îndepărtată, unde legile sunt anulate, cel puţin în mintea occidentalului aflat departe de casă.

Vei aprecia mai ales modul în care Tangerul colonial este reprezentat: între fascinatie şi haos, între măreţie şi reputaţia sordidă. Furnicarul de pe străzilor înguste şi contextului istoric au făcut din vechiul oraş marocan un cuib pentru şarlatani şi aventurieri. O şarlatană pare a fi şi una dintre protagoniste. Gesturile ei vor deveni elementul care poate răsturna mesajele oferite de indicii şi verdictele cu privire la autorul crimei.

Ai spune despre Necunoscuta din Tanger că deţine ingredientele din clasica reţetă pentru un thriller de vară sau care te face să te gândesti la o vară continuă. Are un decor exotic. Atmosfera toridă permite scufundarea în lumea jocurilor psihologice năucitoare. Personajele au câte un secret ce alimentează misterul până la final. Totuşi, pe măsură ce te vei apropia de final vei descoperi că miza este deviată imprevizibil. Dorinţa de a descoperi criminalul este eclipsată de nevoia de a înţelege ce se întâmplă în mintea personajelor.

Cea de-a doua miză este legată de elucidarea altui mister: adevărul despre legătura de prietenie dintre Alice şi Lucy. Ele sunt două personaje opuse, mereu surprinzătoare. Fiecare capitol (scris la persoana I) prezintă alternativ şi derutant varianta fiecăreia asupra evenimentelor. Ai impresia că ajungi să citeşti două jurnale, în care mărturisirile se contrazic. Aşadar, dezvăluirile fiecărui personaj feminin îţi va răsturna percepţia asupra celuilalt.

Succesul acestui roman se bazează pe sincronizarea celor două planuri ale acţiunii. O parte a evenimentelor se învârte în jurul dispariţiei lui John, soţul lui Alice. Cealaltă parte face parte din planul relaţiei pline de secrete şi intenţii ascunse dintre Alice şi Lucy. Una dintre ele îşi va dezvălui o latură sinistră, ce anunţă pericolul.

Necunoscuta din Tanger este genul de roman în care pericolul năucitor ia o turnură aparent delirantă. Ai impresia ca un păpuşar nevăzut se joacă nemilos cu minţile personajelor. Îţi vei aminti astfel de filmele lui Hitchcock, în care maleficul se deghiza în halucinant.

Citeşte şi Femeia din Orient Express – Agantha Christie în ipostaza călătoarei luate prin surprindere

Les trios dames de la Kasbah – O declaraţie de iubire pentru Algeria

Femeia din Orient Express – Agatha Christie in ipostaza calatoarei luate prin surprindere

Les trois dames de la Kasbah – O declaratie de iubire pentru Algeria

 

Dincolo de limita aceasta biletul isi pierde valabilitatea – Ultima statie a masculinitatii

Dacă s-ar face un top despre cele mai sincere (şi incomode) romane care explorează masculinitatea, Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea ar ocupa un loc de invidiat. Este nu doar irezistibil de ofertant prin tema aleasă, dar te mai ia şi prin surprindere precum un thriller cu accente abisale.

Romain Gary a scris o poveste în care sexualitatea ameninţată ia forma unei explorări care te ţine cu sufletul la gură datorită unei tensiuni dătătoare de suspans. Este vorba despre acel suspans provenit din obsesiile care ameninţă că vor surpa existenţa unui bărbat sigur pe el.

Jacques Rainier, personajul central, era întruchiparea succesului absolut. El părea că le avea pe toate. Îşi oferise inclusiv şansa de a trăi o ultimă iubire năucitoare alături de o femeie venită de peste mări şi ţări, la care visează de obicei mulţi occidentali.

Încă de la primele pagini suntem aruncaţi într-o lume a bărbaţilor de succes. Însă ne dăm repede seama că nu despre succes este vorba, ci despre teama de pierdere a lui. O pierdere pe toate planurile ce alcătuiesc mitul virilităţii: sexual, social, financiar. Alături de personajul central, un afacerist trecut de prima tinereţe, dar care nu şi-a pierdut şarmul, asistăm la nişte dialoguri de o francheţe dezinhibantă despre temerile şi angoasele masculine. Toate ne sunt devoalate când impetuos-necruţător, când ironic-sofisticat, dar mereu cu aceeaşi intensitate alertă.

În decorul unui hotel amenajat într-un palazzo veneţian celebru, vei asista la nişte dialoguri despre sexualitate, putere, consum, dorinţă compulsivă, femei şi crepusculul potenţei. Replicile personajelor masculine ar merita un loc privilegiat în muzeul sincerităţii. Din şocant de sincerele dezvăluiri nu lipsesc vulnerabilitatea şi umorul. Se trece năucitor de la autoironia rafinată la exhibarea clinică sau la cea vecină cu bravada celui gol pe dinăuntru.

În Veneţia celor ce îşi trăiesc ultimele zvâcniri pasionale te va întâmpina un dialog între doi oameni de afaceri. Unul se teme că nu va fi în stare de ultima sforţare pentru acapararea pieţei europene. Celălalt, devenit şi personajul central, se teme de insuccesul viril în relaţia cu o femeie mai tânără decât el cu trei decenii.

Subiectul romanului nu este unul nou. Un bărbat se teme că nu-i va face faţă iubitei mai tinere, în timp ce virilitatea este atacată şi pe flancul potenţei financiare. Totuşi, partea captivantă începe acolo unde alţi scriitori ar fi făcut abuz de clişee vulgare. Această evitare a clişeelor se datorează talentului dovedit de Romain Gary, care l-ar fi făcut invidios şi pe Hitchcock. Romain Gary dovedeşte astfel o rară abilitate de a transforma impasul existenţial şi temerile personajelor în labirinturi psihologice de unde răsar umbre ameninţătoare şi fantome ale trecutului.

Prin labirintul propriei minţi rătăceşte şi Jacques Rainier după instalarea fricii în faţa eşecului. Fost combatant al Rezistenţei în anii ‘40 şi devenit apoi un afacerist de succes, acesta se află în faţa inevitabilului: degradarea fizică. Obsedat de noua lui cucerire -Laura, o braziliancă îndrăgostită nebuneşte de el -, Jacques alege căi bizare de recuperare a vigorii din tinereţe. Astfel, el începe un periplu pin Paris, un Paris al marginalilor, de unde îşi trage sevele idealul său de masculinitate arhaice.

La un moment dat, în scenă intră şi două personaje obscure. Ele vor avea un rol vital în dozarea tensiunii irezistibile pentru cei dependenţi de romanul psihologic. Este vorba despre un hoţ având trupul unui toreador şi o vânzătoare de placeri, o veterană a deliciilor interzise.

Jacques îşi imaginează nişte idei absurde pentru salvarea virilităţii. El plănuieşte să le pună în practică apelând la tânărul delincvent şi la experimentata matroană de bordel. Cele două personaje amintesc de un thriller noir. Un thriller  în care obsesiile de natură erotică forţează nu doar graniţa dintre ordine şi haos, ci şi dintre civilizat şi barbar.

Romanul are mai multe planuri, legate de ele de cuvântul declin. Nu este doar un declin al virilităţii, ci mai ales de natură socială. Există un plan al relaţiei de cuplu. Există un plan al relaţiei cu puterea. Mai există şi un plan simbolic. Aici apar mesajele nihilist-apocaliptice legate de posibila dispariţie a culturii şi forţei europene (acţiunea se petrece în deceniul ce a urmat pierderii coloniilor). Declinul are astfel mii de feţe, care îţi vor schimba perspectiva asupra dramei şi compexităţii romanului.

Cu forţa pătrunzătoare a unui psihanalist, dar fără a diseca pentru a vătăma enigmele, Romain Gary urmăreşte proiecţia unei drame individuale asupra societăţii europene. Personajul său masculin proiectează apocalipsa propriei virilităţi asupra imaginii unei Europe neputincioase. Doar că nu vei citi un şir de reflecţii epuizante. Paginile vor fi mai degrabă o desfăşurare precum o farsă a evenimentelor declanşate de obsesie.

Romain Gary face din obsesia pentru vigoarea sexuală o plonjare în lacul fantasmelor. Jacques apelează la fantasmele condamnate de societatea civilizată. El şi le asumă abia când în viaţa lui îşi face apariţia un tânăr andaluz dubios, întruchipând virilitatea intimidantă. Acest tânăr vine de la periferie. Întâlnirea cu el pare un ritual de trecere a lui Jacques spre haosul din propriul psihic.

Jacques simte că imigrantul cu tendinţe obscure ar putea fi atât biletul său către damnare, cât şi spre vindecare. Fără să vrea, andaluzul cu alură de toreador îl invită să se lase condus de pulsiunile violente. Trezeşte astfel impulsurile prin care unii bărbaţi încearcă să îşi resusciteze încrederea în propria virilitate. Totodată, Jacques descoperă cheia eliberării, prin transformarea acestui personaj dubios într-un alter-ego ce are încă vigoarea nediluată.

Întâlnirea cu personajul marginal va duce la reapariţia unei femei decăzute, având un alt rol decisiv în trecutul lui Jacques. Ea îi va oferi o soluţie neaşteptată. Îl înţelege pe Jacques mai bine decât s-ar crede. Are la rândul ei un plan absurd. Jacques nu se mai teme. Ar face totul pentru ieşi din marele impas adus de trecerea anilor în existenţa unui bărbat dependent de propria forţă.

Personajele reflectă lejeritatea prin care se trece de la gând la carnalul gata de a i se sustrage tocmai profunzimii. De la superficial la luciditate. De la ordine la haosul creat de pulsiunile erotice. Astfel, romanul va fi apreciat mai ales de fanii unor scriitori precum Stefan Zweig sau Arthur Schnitzler.

Cei pasionaţi de lectură vor avea impresia că au trecut o punte între deceniile trecute şi prezent. Vor descoperi ecouri din autorii anilor interbelici, influenţaţi de psihanaliză. Decorul veneţian le va aminti unor cititori de personajul masculin al lui Hemingway din romanul Across the River and into the Trees. Citind pasajele în care angoasele personale sunt legate de viziunea sumbră asupra Europei slăbite şi acaparate de regulile afaceriştilor lacomi, ce îi ignoră trecutul civilizaţia, alţii se vor întreba dacă nu cumva Michel Houellebecq s-a gândit şi la acest roman înainte de a scrie Serotonină.

Poți cumpăra Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea de aici.

 

Citeşte şi Tentaţia de a fi fericit – Amintiri imprevizibile despre frumuseţea existenţei umane

Tentatia de a fi fericit – Amintiri imprevizibile despre frumusetea convingatoare a existentei umane

 

Ultimele articole