Facebook
Acasă Articole Pagină 117

Articole

Ultimele

Les trois dames de la Kasbah – O declaratie de iubire pentru Algeria

Adriana Gionea
-
0
Les trois dames de la Kasbah – O declaratie de iubire pentru Algeria

Povestirile din acest volum au fost scrise pentru cei dornici de a găsi o evadare în ţinuturi calde, fie chiar şi una imaginară.

Les trois dames de la Kasbah şi cealaltă povestire – Suleїma – devin lectura perfectă pentru verile în care nu poţi fugi din oraşul amorţit de canicula absorbită de betoane, deşi eşti lovit mai mult ca niciodată de un straniu dor după locuri fabuloase, în care n-ai mai fost. Citind proza lui Pierre Loti, vei fi transpus imediat într-o lume cu veri nesfârşite petrecute voluptuos pe străduţe înguste care dilată imaginaţia. Te vei simţi la rândul tău asemenea unui personaj rătăcit pe străzi labirintice ameţitoare, ce te invită să ghiceşti poveştile celor ascunşi în grădina interioară cu umbre înmiresmate din spatele unei uşi masive dintr-un oraş magrebian.

Pierre Loti pare să fi găsit reţeta care trece lejer testul timpului: pasaje ce invită la reverii trândave care te fac să ieşi din spaţiul şi din timpul tău, descrieri sinestezice de atmosferă, poveşti ce hrănesc o nostalgie lăsată în urmă de iubiri trăite pe alte continente şi acel echilibru între pitoresc şi realitatea deposedată de himere. De fapt, citind aceste două povestiri, vei descoperi un pitoresc înşelător. Pitorescul nu este decât un pretext pentru a te ademeni să descoperi partea nevăzută din spatele exotismului torid ce a reuşit să convingă mulţi călători să se aventureze în Africa de Nord.

Acţiunea celor două povestiri se petrece în Algeria colonizată. O Algerie irezistibilă, uneori şireată, alteori generoasă cu aventurierii, nemiloasă cu visătorii, pe care îi lasă mai întâi să uite de raţiune, consumându-i lacom deliciile, mai mult sau mai puţin interzise. Pierre Loti este la rândul său îndrăgostit până la obsesie de această Algerie. Vede o Algerie a splendorii şi a viciului putred, a dorinţei şi a marasmului şi, mai presus de toate, a femeilor…zeificate, decăzute, stăpâne, stăpânite, venerate, cumpărate, neînţelese, care îşi deschid porţile ignorând pudoarea străveche, pentru a elibera deopotrivă plăceri şi pedepse carnale nebănuite de aventurierii europeni mult prea siguri pe ei.

După cum intuieşti şi din titlu, acest volum (care prezintă două dintre cele patru proze scurte publicate de Pierre Loti în volumul Fleurs d’ennui) este un omagiu adus femeii şi feminităţii din depărtări. Este vorba despre o feminitate pe care memoria o leagă de nostalgia trezită de Algeria, un paradis al contrastelor, greu de scos din minte. Pentru a te ademeni şi pe tine în acest ţinut, Pierre Loti foloseşte un amestec de mister, voluptate şi porniri sumbre.

Cele două povestiri sunt precum nişte siluete ce stârnesc atât curiozitatea irezistibilă, cât şi teama atunci când se preling precum nişte umbre pe străzile inundate de noaptea magrebiană. Prin stilul său, Pierre Loti întăreşte opinia celor pentru care poveştile din ţinuturile îndepărtate sunt precum acele parfumuri opulente, care dau dependenţă printr-o întâlnire curajoasă dintre ingredientele aparent imposibil de armonizat.

Primele pagini ar putea fi acuzate de promovarea unui exotism ireal, artificial precum cel din tablourile secolului XIX. Scrierile despre Orient ale lui Pierre Loti au apărut în perioada în care atelierele pictorilor europeni deveneau spaţiul unde erau improvizate scene de harem ori fantasme pline de personaje feminine ce trăgeau languros din câte o narghilea precum un şarpe al păcatului. Într-adevăr, multe pagini trimit spre tablourile ce invită la un voyeurism al cărui obiect sunt personajele feminine adăpostite într-o curte interioară cu plante luxuriante şi faianţă pictată. Tot într-o curte interioară stau adăpostite şi cele trei personaje din povestirea ce dă titlul volumului – o mamă şi cele două fiice ale sale. În fiecare zi, ele se împodobesc, îşi pun cele mai scumpe veşminte şi bijuterii, apoi se machiază provocator, de parcă ar primi oaspeţi privilegiaţi. După ritualul zilnic al împodobirii seducătoare, acestea lenevesc pe terasa casei grandioase de parcă ar fi într-o expectativă nesfârşită precum amiaza unei zile cotropite de arşiţă.

Asemenea un povestitor imprevizibil, Pierre Loti face o trecere bruscă de la scenele desprinse parcă dintr-un tablou al lui Delacroix sau al lui Ingres pentru a introduce personajele masculine ce ajung în curtea aparent inaccesibilă a celor trei personaje feminine. Apariţia marinarilor europeni devine pretextul pentru o trecere de la imaginea atemporală a oraşului arab la prezentul unde graniţa dintre cosmopolit, pervertirea colonialismului şi pestriţ este volatilă precum esenţele răspândite în casele orientale.

Alături de personajele masculine te plimbi năuc pe străzile întortocheate, acolo unde oraşul-furnicar şi deşertul nemărginit, simbol al necunoscutului, se întâlnesc, şi acolo unde noaptea se vinde picant însă rămâne inaccesibilă. Descrierea oraşului prin ochii marinarilor are un efect cinematografic imersiv. O vor aprecia mai ales cei dornici de a se pierde într-un oraş vechi dar care le promite un nou început sau măcar iluzia unei regenerări sufleteşti, prin descoperirea unui loc asociat misterului şi freneziei vecine cu transa.

Când vei ajunge la cea de-a doua povestire, vei admira talentul lui Pierre Loti de a face trecerea de la spaţiul urban exotic, deopotrivă modern-cosmopolit şi blocat în propriul trecut, la peisajele sălbatice ale Africii de Nord, ce mai invită încă la meditaţia neîntinată de gândurile contaminate de lăcomia simţurilor. Povestea obsesiei unui european pentru o adolescentă ce ajunge să îşi vândă farmecele este o pendulare între Algeria colonizată şi Algeria neîmblânzită. Spre deosebire de cealaltă povestire, în care anumite scene amintesc de misterul năpădit de senzualitate dintr-o nuvelă de Mircea Eliade, cu prezentul prelins în atemporalul plin de ambiguitate, în Suleїma realitatea socială îşi cere drepturile.

În ciuda exotismului accesibil, cele două povestiri se ramifică în multiple interpretări sofisticate. Le poţi citi în cheia nevoii de a evada într-un spaţiu asociat fantasticului, unde timpul este cameleonic. Le poţi considera o reflecţie asupra importanţei pe care îl are scrisul pentru conservarea amintirilor. Le poţi considera o meditaţie răvăşitoare asupra efemerului şi al rolului salvator pe care îl are senzualitatea în revigorarea dorinţei de a străbate lumea şi nu în ultimul rând o încercare de a înţelege nesfârşita pendulare a fiinţei umane între confortul statorniciei şi nevoia de a călători, anulând până la urmă tocmai ceritudinea găsirii acelui ceva de la care a pornit dorinţa de a cutreiera lumea.

Citeşte şi Căsătorie de plăcere – Un Maroc al poveştilor greu de uitat

Ocolul Africii în 10 filme

Casatorie de placere – Un Maroc al povestilor greu de uitat

Ocolul Africii în 10 filme

20 de carti pentru august (2019)

Adriana Gionea
-
0
20 de carti pentru august (2019)

Înainte de a-şi face bagajele pentru vacanţa la care au tot visat, cititorii intră în librăria preferată pentru a-şi alege cel mai bun însoţitor: cartea. Unii preferă lecturile uşoare, care să îi relaxeze prin întâmplări fericite şi personaje luminoase. Alţii, în schimb, vor să recupereze timpul pierdut şi aleg nişte cărţi despre care au tot auzit păreri ispititoare, chiar dacă lectura bună include şi o dramă pe măsură, ce la va transforma vacanţa într-o solicitantă meditaţie asupra naturii umane. Sperăm să te inspire lista noastră.

 

Acolo unde cântă racii

 

Acolo unde cântă racii a devenit noua revelaţie la nivel mondial. Vei descoperi o poveste în care misterul, realismul magic şi pledoaria pentru empatie se întâlnesc răvăşitor. Delia Owens creează o eroină poreclită Fata Mlaştinii. Numele ei adevărat – Kya Clark – va fi descoperit abia când va fi bănuită de moartea unui tânăr chipeş din comunitatea de care aceasta s-a izolat.

 

Vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii

 

Dacă te fascinează lumea necuvântătoarelor, poţi alege o carte prin care li se dă glas. Un vizionar în studiul animalelor, Konrad Lorenz a vurt să le dea o replică autorilor de basme şi de poveşti care îşi imaginau cum ar vorbi şi ar gândi animalele. În cartea Vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii vei întâlni personaje adorabile precum gâsca Martina, guraliva cioară Hansl ori stăncuţa Tşoc.

 

Povestea unei familii perfecte

 

Oraşul meridional situat între pitoresc şi brutalitate devine fundalul unei prietenii care se va transforma într-o iubire intensă. Protagoniştii acestei iubiri sunt o rebelă având un aer oriental, care locuia în cartierul vechi al oraşului Bari din Italia, şi băiatul unei familii peste care pluteau legende întunecate şi de care fata nu avea voie să se apropie. Despre Povestea unei familii perfecte s-a spus că aminteşte de filmele neorealiştilor.

 

Dragostea târzie a doamnei Ali

Tot despre o prietenie care se transformă într-o iubire este vorba şi în romanul Dragostea târzie a doamnei Ali. Protagoniştii sunt un maior dintr-un cochet orăşel britanic şi o văduvă pakistaneză, proprietara unui magazin local. Deşi este o poveste firească pentru Europa devenită un mozaic de culturi, vecinii conservatori ai maiorului nu văd cu ochi buni această relaţie.

 

Ceea ce nu poate fi ascuns

 

În cazul în care vrei să citeşti o poveste despre dragoste şi regăsire, ai putea încerca romanul intitulat Ceea ce nu poate fi ascuns. Autoarea unui alt roman de succes – Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea – prezintă încercarea unei femei de a relua o veche legătură amoroasă încheiată în urmă cu mulţi ani. Numele ei este Reine, are o firmă de comunicare şi un băiat adolescent. Prin intermediul unui bărbat de care se simte atrasă, Reine ajunge să îl reîntâlnească pe cel ce a părăsit-o cândva pentru o altă femeie.

 

Arhitectura fericirii

Alain de Botton li se adresează de această dată celor dornici de a trasa o legătură între psihologie, arhitectură şi design interior. Plecând iniţial de la afirmaţia Fumuseţea este promisiunea fericirii, a lui Stendhal, Alain de Botton doreşte să ne invite la explorarea modului în care spaţiul locuit ne influenţează starea de spirit. Arhitectura fericirii caută răspunsul la una dintre întrebările omului urban: Cum poate contribui o clădire sau o casă la starea noastră de bine?

 

Einstein – Viata si universul sau

 

Cum a funcţionat mintea lui Einstein? Ce l-a transformat într-un geniu? Vei afla citind una dintre cele mai bune biografii dedicate acestuia, bazată pe documente recent descoperite.

 

Bărbatul care se credea Riemann

 

Bărbatul care se credea Riemann este unul dintre cele mai lăudate debuturi din literatura italiană. Stefania Piazzino îmbină romanul psihologic şi pasiunea pentru ştiinţă în povestea unui bărbat care pretinde că este de fapt un celebru matematician pe nume Riemann.

 

Homeric

 

Prin romanele Manuscrisul fanariot şi Mâţa Vinerii, scriitoarea Doina Ruşti ne-a astâmpărat foamea de poveşti inspirate din alte secole. Homeric, noul volum al acesteia, promite încă un tribut adus cititorului dependent de poveştile abundente.

 

Noi contra voastră

Autorul celebrului roman Un bărbat pe nume Ove şi-a consolidat popularitatea datorită unor poveşti ce au în prim-plan şi nişte personaje ajunse la vârsta adolescenţei. Noul său roman tradus în limba română, intitulat Noi contra voastră, abordează subiecte precum loialitatea, prietenia şi acceptarea în contextul salvării unei echipe de hochei locale. Fanii echipei îi vor ţine piept unui politician care doreşte să îşi salveze reputaţia folosindu-se de jucători, în timp ce adulţii dezbinaţi vor învăţa lecţia toleranţei după ce se va descoperi că antrenoarea echipei şi căpitanul sunt gay.

 

Mesagerii ploii

 

Mesagerii ploii nu este doar unul dintre cele mai bune romane scrise de Ismail Kadare. Este un roman esenţial pentru înţelegerea Balcanilor. Acţiunea se petrece în secolul al XV-lea, când albanezii refuză să îşi predea cetatea otomanilor pentru a le fi cruţate vieţile. Evenimentul istoric de referinţă pentru identitatea Albaniei este descris prin imagini cinematografice.

 

Proiectul Lazarus

 

O altă invitaţie la explorarea istoriei din Balcani este şi romanul Proiectul Lazarus. Autorul Aleksandar Hemon, descoperit de mulţi prin volumul de proză scurtă Iubire şi obstacole, leagă destinul unui evreu refugiat în Chicago de al unui scriitor bosniac. Scriitorul bosniac va începe o investigaţie pentru a desluşi misterul legat de tânărul evreu pe nume Lazarus, acuzat (pe nedrept, se pare) de intenţii anarhiste chiar de şeful poliţiei din Chicago. Proiectul Lazarus promite o lectură captivantă pentru cei dornici de a înţelege o istorie întortocheată.   

 

Îngropăm ce nu putem lua

              

În China lui Mao, copiii erau încurajaţi să-şi denunţe persoanele dragi, deoarece loialitatea faţă de Partid era mai importantă decât iubirea. Îngropăm ce nu putem lua explorează drama unei familii chineze după unul dintre copii îşi denunţă bunica furioasă pe Mao, când aceasta distruge portretul dictatorului folosind un ciocan.

 

Povestiri

 

Fanii lui Nabokov pot alege un volum care include povestirile acestuia. În cele 22 de proze scurte, ei vor descoperi un Nabokov legat de ţara pe care a lăsat-o în urmă – Rusia, dar şi plin de curiozitate faţă de alte spaţii culturale.

 

Furtul. O poveste de iubire

 

Pictura, impostura şi obsesia a doi fraţi pentru o femeie fatală ce se prezintă drept un expert în domeniul artei se îmbină în Furtul. O poveste de iubire. Romanul te va purta din Australia până în Tokio şi New York. În centrul romanului se află Michael, un pictor căzut în dizgraţie, a cărui viaţă este dată peste cap de şarmanta Marlene, care ascunde şi alte calităţi în afara celor folosite în analiza tablourilor.

 

In the Mood for Love

In the Mood for Love este o antologie dedicată prozei erotice româneşti actuale scrise de femei. Selecţia leagă erotismul de teme precum identitatea feminină, libertatea de exprimare, stereotipuri, teama de abandon şi presiunea exercitată de mecanismele sociale.

 

Foame. Memoriile corpului (meu)

 

Relaţia dintre feminitate şi corp este explorată într-una dintre cele mai apreciate cărţi recente, care abordează acest subiect. Având note autobiografice puternice, volumul Foame. Memoriile corpului (meu) este plin de pasaje dedicate încercării de a găsi un echilibru între aspiraţiile personale şi realitate. Vei mai descoperi şi o călătorie psihologică din copilărie, adolescenţă şi maturitate, făcută de Roxane Gay pentru a se înţelege mai bine şi pentru a le pune întrebări incomode, însă necesare, cititorilor săi.

 

Domnişoara Else. Între vise

 

Arthur Schnitzler este unul dintre cei mai buni autori de proză psihologică, devenind celebru în Viena lui Freud. Cele două nuvele având intensitatea unor microromane, incluse în volumul Domnişoara Else. Între vise, reflectă îmbinarea dintre fanteziile sumbre şi erotismul intens. Nuvela Între vise a stat la baza filmului Eyes Wide Shut, cu Nicole Kidman şi Tom Cruise în rolurile principale. În Domnişoara Else o propunere sexuală bizară duce la o decizie fatală, iar în proza Între vise ajungi să plonjezi în ispitele nocturne ale Vienei mai puţin cunoscute.

 

Cartea neisprăvirii

 

Cei interesati de literatura română contemporană pot alege şi Cartea neisprăvirii. S-ar putea să fie atraşi mai ales de prezentarea oferită chiar de autorul T.O.Bobe: O carte nu-i altceva decât o înşiruire de cuvinte, de paragrafe, de întâmplări din vieţile altora, fie ei adevăraţi, în carne şi oase, fie închipuiţi, iar cuvintele şi paragrafele şi oamenii ăştia sau zebrele sau pinguinii nu fac altceva decât să pozeze, să înregistreze ceva ce există undeva în stimatul cititor şi depinde de el dacă e acasă sau nu pentru o carte sau alta, depinde de el dacă-i deschide uşa şi o lasă să-i înregistreze sau nu consumul de energie electrică, depinde de el dacă în timp ce citeşte i se zbârleşte părul pe mâini dintr-o cauză sau din alta ori dacă îşi zice ia mai lasă-mă, frate, cu prostiile astea ori dacă îşi aduce aminte de mirosul pielii bunicii atunci când se apleca pe deasupra lui să mai îndese bucăţica de caşcaval în marginea mămăligii ori dacă citind îşi proiectează un viitor fericit cu femeia sau cu bărbatul cu care în urmă cu trei zile a împărţit o conservă de ton în ulei şi o bere.

 

Uau

 

Dan Sociu a devenit unul dintre cei mai citiţi şi apreciaţi autori români contemporani. În Uau, admiratorii acestuia şi cei dornici de a-l cunoaşte vor descoperi un amestec seducător de proză şi poezie. Volumul te îmbie şi prin ilustraţiile realizate de Ioana Drogeanu.

Vox Lux – Stralucire intunecata

Adriana Gionea
-
0
Vox Lux – Stralucire intunecata

Vox Lux, una dintre vedetele de la American Independent Film Festival 2019, va atrage în sala de cinema spectatorii pentru care A Star Is Born era prea comercial şi prea încărcat de melodramă. În Vox Lux este vorba tot despre un star, dar a cărui dramă poate lua accente abisale întunecate pe măsură ce strălucirea succesului devine din ce în ce mai intensă. De fapt, mulţi au considerat Vox Lux o replică mai realistă şi mai francă, din zona cinematografiei de festival european, data multinominalizatului film în care apare Lady Gaga. Interesul şi curiozitatea stârnite de film sunt datorate şi coloanei sonore la care Sia a colaborat intens.

Aşa cum a demonstrat şi cu filmul The Childhood of a Leader, regizorul Brady Corbet este capabil să recicleze teme arhifolosite pentru a crea o poveste care să îţi dea impresia că este altfel. Filmele sale reuşesc să îţi atragă atenţia printr-o stranietate cu accente sumbre, înconjurată de un mister aproape total privind motivele din spatele anumitor acţiuni ce anticipează terifiant mugurii unor efecte malefice asupra celor din jur.

În Vox Lux povestea se anunţă cât se poate de banală şi (deja) comună în spaţiul american: pierderea inocenţei pentru a obţine faima în industria muzicii pop ce dă staruri planetare pe banda rulantă, uniformizând şi anulând astfel orice urmă de autenticitate în relaţia cu sine şi cu semenii. Totuşi, filmul îţi dă (până la un punct) iluzia că vezi un rezultat diferit datorită modului în care sunt manipulate anumite cadre reprezentând măreţia copleşitoare a unui mare oraş, unde ajunge personajul feminin ce aspiră la statutul de superstar, astfel încât faima să capete un aer apocaliptic-demonic. De fapt, latura malefică a trecerii de la ipostaza de fată simplă şi discretă a lui Celeste (personajul central) la cea de magastar fără scrupule şi inhibiţii este anunţată în prima parte a poveştii. În această primă parte o vedem pe Celeste (pre-adolescentă) cum supravieţuieşte după ce unul dintre colegii ei ia cu asalt şcoala şi îşi împuşcă profesorul şi colegii, aşa cum îţi este relatat în ştirile despre masacrele din şcolile americane.

După ce supravieţuieşte atacului, Celeste încearcă să se vindece prin compunerea unei melodii. Aceasta melodie devine un imn al durerii naţionale, apoi intră în malaxorul celebrităţii hrănite din solidaritatea coletivă şi din exploatarea dramei. Cleste ajunge pe mâna unor producători ambiţioşi ce îi propun o schimbare a imaginii. Ea nu va mai cânta melodii care să atragă simpatia unei comunităţi îndurerate, ci nişte viitoare hituri cu mesaj hedonist, ce atrag mai mult datorită videoclipurilor în care inocenta Celeste joacă rolul tinerei vampe călărind ademenitor o motocicletă în costum sexy.

Faima o va duce pe Celeste în marile oraşe, perfecte pentru sora ei petrecăreaţă, interpretată de Stacy Martin. Sora  îi devine ghid prin atracţiile nopţii albe ce include şi iniţierea abruptă în lumea viciilor şi a primelor experienţe sexuale. Scăpată de sub vigilenţa impresarului interpretat de Jude Law, Celeste are multe aventuri, una dintre ele cu un star local ce preferă să cânte rock în baruri obscure, degajând însă energia şi încrederea în sine a unui megastar. Din păcate, regizorul nu reuşeşte să depăşească predictibilele clişee legate de relaţia dintre fata ajunsă faimoasă datorită popului ultracomercial şi aspirantul din zona muzicii devenite o replică abrazivă la tendinţa lumii de a-şi vinde sufletul.

Discuţia dintre Celeste şi personajul rocker, de la care spetatorul avea pretenţii mari, cum ar fi cea legată de posibilitatea de a-i da filmului dinamism şi profunzime, se limitează la nişte replici lipsite de substanţă. Aventura lui Celeste nu se prelungeşte într-o ieşire din zona de confort a muzicii comerciale şi a faimei superficiale oferite de aceasta.

Anii trec şi o regăsim pe Celeste la maturitate, interpretată acum de Natalie Portman. Schimbarea este una radicală. Celeste este acum o vedetă insuportabilă. Îşi neglijează fata adolescentă, rezultată în urma unei aventuri avute în adolescenţă. Îşi umileşte sora devotată, acum transformată în servitoare şi în supravehetoarea fetei lui Celeste, ignorând faptul că sora din umbră îşi dorise la rândul ei să devină cântăreaţă. Acum Celeste pare mai degrabă o devoratoate de egouri fragile, dezvăluind fără teamă şi remuşcare un egosim extrem, chiar şi în relaţia cu ea însăşi, o relaţie distructivă din cauza drogurilor.

Vox Lux a pornit de la nişte idei ce ar fi putut împinge şi mai mult subiectul spre zona filmelor originale, care să fie prizate atât de publicul pretenţios cât şi de cel ce prefară cinematograful unui mall, perfect pentru imagini spectaculoase. Coloana sonoră compusă de Sia avea potenţialul de a crea stranietate cu efecte deopotrivă angoasante şi irezistibile. De asemenea, personajul feminin al filmului inspira suficient mister încât metamorfoza psihologică să permită o pendulare captivantă între enigma învelită în ofertanta ambiguitate derutantă şi autodezvăluirea cu mesaj sofisticat prin care să se poată sincroniza multiplele faţete ale poveştii. Această posibilă sincronizare a direcţiilor spre care merge interpretarea filmului ar fi explorat mai seducător şi năucitor legătura dintre individual şi maladiile societăţii megalomane ce naşte monştri îmbrăcaţi în haine sclipitoare. Din păcate, personajul Celeste nu capătă adâncimea dorită. Nu vezi un joc al nuanţelor interpretabile, care să ofere acea notă bulversantă vitală pentru acest gen de scenariu, astfel încât să amestece elementele acroşante pentru public şi calităţile unui film original din zona independentă, ce ajunge până la urmă şi în marile cinematografe.

Din păcate, consistenţa personajului central începe să se dilueze exact în scenele în care te-ai fi aşteptat să devină mai sofisticat şi mai nuanţat. Celeste rămâne un personaj descris în tuşe groase, îmbibat în stereotipuri. Se droghează asemenea unui star din percepţia colectivă, se dezumanizează, face crize de isterie şi devine incapabilă de a mai comunica sincer şi empatic tocmai atunci când fiica ei are nevoie de ea. O regăsim în pragul unui colaps după ce trecutul ameninţă să dea buzna în prezentul fabricat artificial, când unul dintre hiturile ei a devenit coloana sonoră a unui act brutal preluat senzaţionalist şi cinic de mass-media.

Există un ingredient care salvează totuşi filmul de la un fiasco total în ochii spectatorului ale cărui aşteptări au fost alimentate de colaborarea dintre mari actori americani şi un artist precum Sia, asociată cu tot ceea este diferit şi insolit în muzica mainstream. Acest ingredient este vocea lui Willem Dafoe. Vocea pare să îi aparţină unui narator care vede şi ştie tot când relatează cu tâlc povestea lui Celeste. Datorită acestei voci, filmul poate fi citit şi în cheia unui basm noir pentru oameni mari, în care maleficul pândeşte inocenţa pentru a se înfrupta până la anihilarea ei.

Vocea pătrunzătoare a lui Dafoe menţine atenţia spectatorului deoarace îi dă impresia că oricând poate apărea un salvator element-surpriză care să tulbure vieţile personajelor, bruscând realul plauzibil şi împingându-l în zona întunecată. Dafoe are vocea naratorului clasic, o voce prevestitoare ce ar putea să transforme alienararea adusă de faimă într-o decădere cu accente de horror alegoric stilizat şi realitatea într-o irealitate halucinantă din cauza mecanismelor psihologice puse în mişcare de Celeste pentru a fugi de ea însăşi.


LYTE video

Citeşte şi Patti Cake$ – O Adele în lumea Hip-Hop

Patti Cake$ – O Adele in lumea Hip-Hop

Le sumo qui ne pouvait pas grossir – Intalnirea salvatoare

Adriana Gionea
-
0
Le sumo qui ne pouvait pas grossir – Intalnirea salvatoare

Japonia şi cultura ei devin sursele de inspiraţie pentru genul de roman prin care Eric-Emmanuel Schmitt şi-a câştigat atâţia fani în lumea întreagă. În micul roman Le sumo qui ne pouvait pas grossir autorul păstrează aceleaşi elemente care îi transformă poveştile dramatice într-mesaj reconfortant. Aceste elemente sunt: promisiunea de a-şi salva personajul central dintr-un blocaj existenţial, care îi sabotează potenţialul şi capacitatea de a deveni conştient de propria frumuseţe interioară precum şi dorinţa firească de a se deschide spre ceilalţi, şi talentul de a valida nevoia cititorului fidel de a-şi păstra încrederea în bunătatea umană.

Personajul central din acest roman este opusul unui sumo. Este slab, incredibil de slab, şi mai ales indisciplinat. De fapt, adolescentul Jun este opusul idealului japonez. Trăieşte în locurile murdare din Tokio, nu are o viaţă stabilă, nu se conformează regulilor sociale şi nu este nici pe departe manierat, nici măcar cu persoane de vârsta bunicilor (o adevărată impietate în Extremul Orient). Tocmai un bărbat ce i-ar fi putut fi bunic va fi cel ce îl va salva şi îl va readuce pe calea cea bună, spunându-i insistent că de fapt vede un om corpolent în el, chiar dacă Jun este doar piele şi os.

Cum ajunsese Jun pe calea greşită? Vei afla pe măsură ce te vei apropia de finalul romanului, dintr-un dialog tensionat între el şi bărbatul salvator. La început nu vei afla decât amănunte vagi despre Jun. El este un adolescent fugit de acasă, ce alege viaţa unui homeless. Hălăduieşte prin Tokio, supravieţuind cum poate. Refuză încercările mamei sale de a se apropia de el şi tot repetă că are alergie…la oameni, la tot ce îl înconjoară, izolându-se în locurile insalubre, frecventate de obicei de marginalii eşuaţi în marile oraşe, care dorm pe unde apucă.

Salvatorul lui Jun îi ghiceşte potenţialul ascuns. Dar cine este de fapt acest salvator? Nimeni altul decât bărbatul ce deţine una dintre şcolile ce a dat campioni la sumo. El îi oferă lui Jun un bilet la o competiţie de lupte.

La început, Jun este ostil în relaţia cu antrenorul ce deţine şcoala de sumo. El joacă perfect rolul adolescentului obraznic şi nesuferit, care sfidează, jigneşte şi respinge într-un mod teribilist, pentru a-şi masca fragilitatea. Însă antrenorul nu se dă bătut în meciul cu ostilitatea lui Jun, propunându-i adolescentului să devină un luptător de sumo.

Vei descoperi, prin ochii personajului central, o parte din lumea unui luptător de sumo. Vei simţi repulsia celui neiniţiat, privind trupurile considerate dezgustătoare, care se luptă într-un mod ce nu poate fi asociat cu preocuparea japonezului pentru graţie, subtilitate şi echilibru. Şi tot la fel ca Jun vei fi surprins de concluziile menite să cam spulbere nişte mituri despre sumo.

Prin alegerea unui personaj ce descoperă lumea arhaică a luptătorilor de sumo, Eric-Emmanuel Schmitt reia tema invitaţiei la descoperirea celuilalt, la acceptarea diferenţelor. Jun renunţă la prejudecăţile faţă de luptătorii de sumo, încercând să le descopere valorile şi lumea emoţională. Asemenea tuturor personajelor alese de Schmitt în romanele cu mesaj luminios, Jun ajunge să transforme ceea ce descoperă într-o metaforă devenită apoi o veritabilă filosofie de viaţă. Nu vor lipsi nici trimiterile spre Shintoism ori spre Budismul Zen.

Citeşte şi 10 cărţi interesante găsite în librăria franceză Kyralina

10 carti interesante gasite in libraria franceza Kyralina

Un lup atarna in cais, cu capul in jos – China dintre timpuri

Adriana Gionea
-
0
Un lup atarna in cais, cu capul in jos – China dintre timpuri

Mo Yan este considerat un ambasador al realismului magic în China. Povestirile traduse până acum în limba română întâresc această impresie a criticilor. Realitatea se prelungeşte în mitul dublat de superstiţiile atemporale, iar mitul este o parte firească din vieţile personajelor întâlnite în cele şaptesprezece povestiri din volumul Un lup atârna în cais, cu capul în jos.

În universul lui Mo Yan, o partidă de pescuit se termină cu apariţia unei femei de o frumuseţe nepământeană, evenimentele cotidiene se transformă în varianta exotică a poveştilor cu fantome din literatura occidentală, dramele pot avea un final plin de umor, fie el şi unul amar sau necruţător (o ultimă armă a celui căruia i se ia totul), realitatea ia forma unei satire continue, având accente absurde, şi nedreptatea este contracarată de revanşa cu accente halucinante. Multe dintre întâmplări sunt relatate într-o notă năstruşnică (până şi cele apăsătoare) şi prin lentila unei imense compasiuni pentru oamenii apăsaţi de istoria prezentului devenit de nerecunoscut.

Personajele alese de Mo Yan fac parte din lumea unei Chine rurale obligate să respecte noile reguli impuse de revoluţionarii lui Mao. Totuşi, în locul unui realism apăsător, Mo Yan preferă sincronizarea captivantă dintre umorul satiric, absurdul cu prelungiri alegorice şi legendele străbunilor. Autorul distins cu Premiul Nobel surprinde astfel contextul social şi istoric, precum şi resursele emoţionale (uneori) suprarealiste ale personajelor sale, care se încăpăţânează să reziste în faţa alienrii socialiste propuse de apostolii zeloşi ai lui Mao. Datorită acestui amestec dintre umor şi realismul magic, povestirile sale devin suportabile şi îşi eliberează tâlcurile mult mai pătrunzător în conştiinţa unui cititor dornic de a explora şi alte culturi.

Asemenea oricărui povestitor priceput în a-şi prinde cititorul în mreje, Mo Yan alege un personaj simpatic şi pişicher, prin ai cărui ochi să îţi arate o întreagă lume, una pestriţă, plină de contraste şi de personaje ce fac din propria fragilitate un bizar joc al supravieţuirii cu accente hilare. Pentru Mo Yan, centrul lumii este ţinutul natal. De aici îşi ia sevele pentru istorii de viaţă uimitoare inspirate din legende şi mai ales portretele de care te ataşezi sau care te revoltă asemenea unei caricaturi în care se răsfrânge tot răul unei epoci.

În toate cele 17 povestiri triumfă până la urmă pofta de viaţă a chinezului simplu, dar având un imaginar întortocheat. Sunt foarte multe pasaje care te invită la râs, deşi mai toate situaţiile prezentate sunt abia ieşite dintr-un hău al disperării date de neputinţă şi de abrutizare. Râsul este mai tot timpul stârnit de stilul în care Mo Yan prezintă faptele, însă fără a face haz de necaz precum un observator superficial. Comicul său este în spiritul autorilor chinezi actuali capabili de a folosi umorul pe post de bisturiu, precum Yu Hua. Comicul nu acoperă efectele devastatoare ale schimbărilor politice gata să ia cu asalt lumea personajelor sale, ci îi dă nuanţe mai sofisticate, mai pline de sensuri ce trimit la China atemporală.

Citeşte şi Femeia cu buchetul de flori şi alte povestiri – China mai crede în satiră

Cei trei regi – O carte esenţială pentru înţelegerea Chinei

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

Cei trei regi – O carte esentiala pentru intelegerea Chinei

 

Mila 23 – Umanitatea din Delta

Adriana Gionea
-
0
Mila 23 – Umanitatea din Delta

Vei iubi şi mai mult Delta Dunării după ce vei citi Mila 23. Nu datorită imaginilor ce o transformă într-un paradis la care visează cei prinşi între betoanele marilor oraşe (deşi nu lipsesc mirificele imagini poetice amintind de cadrele unui film de artă), ci mai mult datorită oamenilor, care nu sunt perfecţi, însă dau dovadă, ori de câte ori pot, de umor, de anduranţa nemaîntâlnită şi de acea ospitalitate dumnezeiască a fiinţei copleşite de viaţă, care nu are aproape nimic, dar care îţi oferă necondiţionat ajutorul salvator la capătul unei lungi călătorii epuizante.

De călătorii epuizante avusese parte şi naratorul din cartea lui Dan Ivan în perioada în care a fost medic în legendarul sat Mila 23. El străbătea Dunărea îngheţată pentru alinarea sufletelor din satele izolate sau când trebuia să ducă o luptă supraomenească nedreaptă cu lipsurile din perioada comunistă, făcându-şi meseria izbăvitoare pentru oamenii abandonaţi de autorităţi. Cartea nu emană însă apatia şi tristeţea de un cenuşiu angoasant, ci o poftă exuberantă de a spune poveşti pline de culoare, de a schiţa portrete expresive şi de a rememora episoade savuroase, în care umorul şi drama sunt amestecate precum în filosofia de viaţă a lipoveanului de lângă apă. Tocmai datorită acestor poveşti inspirate de umanitatea dintre ape te vei înfrupta din paginile acestei cărţi de parcă ai fi un gurmand experimentat ce anticipează ospăţul oferit de o captură pescarească de proporţii suprarealiste.

Vei fi atras de această carte mai ales datorită abilităţii autorului de a stăpâni un ritm vital pentru o povestire, necesar prinderii cititorului în plasa lui, şi de a crea scene fremătătoare. Adesea, ai impresia că vezi scenele unui film în care mişcările eficiente ale camerei şi intenţiile regizorului pendulează între candoare şi duritatea realismului necruţător, între speranţa reprezentată de existenţa celuilalt şi disperarea neputinţei de a-l ajuta, între compasiune şi concluzia muşcătoare.

Multe dintre scene au calităţile unor cadre fotografice a căror frumuseţe se bazează pe contrastul dintre perfecţiunea ireală a peisajelor sălbatice şi chipul brăzdat de urmele vieţii grele duse de oamenii care se luptă aprig tocmai cu această natură devenită un paradis, unul întrerupt pentru cei ce se încumetă să trăiască o viaţă înconjuraţi de ea. La fel de mult vei aprecia şi modul în care Dan Ivan îmbină reuşit dinamismul unor povestiri peste care pluteşte şi un aer mitic asemenea pâclei din zorii unei zile de sfârşit de toamnă în Delta, realismul unui documentar ce leagă dramele unei comunităţi de contextul social-politic, denunţul precum un semnal de alarmă în care se transformă diagnosticul unui medic, împins de vocaţie să lupte alături de oamenii locului, şi picturalitatea obtinuţă fără ispita calofiliei şi a pitorescului de tip butaforie.

Demitizarea vieţii idilice din Deltă nu este urmată de revărsarea sufocantă a unor imagini apăsătoare despre agonia oamenilor învinşi de viaţă. Stilul autorului împrumută ceva din spiritul unui lipovean ce nu capitulează în faţa izolării şi a naturii ostile din timpul iernii vitrege. Este un stil ce reflectă vigilenţa aceluia ce nu se mulţumeşte cu hrănirea unor iluzii despre un paradis în care doar vieţuitoarele se mai simt împăcate cu propria existenţă, dar care nu ezită să cheme în paginile sale frumuseţea capricioasă a Deltei. Respiră în paginile acestui roman acel tip de frumuseţe care se tot strecoară încăpăţânată printre lipsuri precum o ambarcaţiune care îşi face loc spărgând bucăţile de gheaţă ce transformau canalele Dunării în peisaje nelumeşti.

Mila 23 le va plăcea mai ales celor dornici de a citi un roman cu scene vii, în care alternează ritmul alert cu descrieri trândave ce invită la mirarea în faţa diversităţii umane şi a pasajelor. Dan Ivan revarsă abundent acele detalii pline de revelaţii despre un loc asociat paradisului populat de oameni din alte culturi, adesea înconjuraţi de un nimb cvasi-mitic, aşa cum sunt lipovenii. Nu vor fi dezamăgiţi nici amatorii de proză scurtă, deoarece romanul ar putea fi considerat un mozaic de povestiri acaparante. Dan Ivan deţine toate ingredientele pe care le cunoaşte orice autor de miniaturi priceput: portrete pline de contradicţii, poveşti de viaţă memorabile şi tipologii consistente, reprezentative pentru întreaga umanitate a unui loc, atent drămuite în câteva rânduri, şi acea răsturnare finală din fraza care schimbă aşteptările de la începutul povestirii. De fapt, citind această carte vei ajunge să te întrebi dacă nu cumva următoarea carte a lui Dan Ivan va fi o colecţie de proze scurte.

Citeşte şi Amintiri despre apă – Dunărea şi magicul ei realism

Amintiri despre apa – Dunarea si magicul ei realism

 

Magical Nights (Notti Magiche) – Irezistibil si efervescent precum o vara la Roma

Adriana Gionea
-
0
Magical Nights (Notti Magiche) – Irezistibil si efervescent precum o vara la Roma

Notti Magiche, noua producţie a lui Paolo Virzi, face parte din irezistibila categorie a filmelor de care te îndrăgosteşti imediat, deoarece absorb toată magia, euforia, ritmul ameţitor, dragostea de viaţă, nostalgia şi entuziasmul tinereţii dintr-un oraş de legendă. Iar dacă acest oraş este Roma unor tineri cinefili nostalgici, anchetati pentru moartea unui influent producător din cetatea filmului, găsit în Tibru chiar în timpul campionatului mondial de fotbal din 1990, aşteaptă-te la o atmosferă de sărbătoare interminabilă în care s-au contopit irezistibil de năucitor abandonul în plăcerea clipei, dezinhibarea, pierderea de sine, deziluzia, spiritul prieteniei şi promisiunea unui nou început, dar şi calităţile vizuale ce amintesc de Fellini şi de acea decadenţă tandră-strălucitoare din filmele lui Sorrentino, la care se adaugă umorul în stilul lui Woody Allen şi referinţe simpatice la filmele iconice din deceniile trecute.

În timp ce Roma este cuprinsă de febra campionatului mondial de fotbal, peste care pluteşte entuziasmul răspândit de versurile imnului Notti Magiche, fredonate de Gianna Nannini şi Edoardo Bennato, şi trepidează de la agonie la extaz în ritmul gesturilor şi reacţiilor stârnite de fiecare gol dat de adversarii echipei naţionale, trei tineri ajung în faţa unor anchetatori. Din acest moment începe să se deruleze povestea despre legătura lor cu lumea filmului şi a producătorului abia scos din legendarele ape ale Tribului. Cine sunt aceştia şi ce i-a adus împreună, deşi fac parte din medii şi zone diferite ale Italiei? Ei bine, toţi trei sunt pasionaţi de film şi vor să-şi triăscă faima greu de păstrat în oraşul lui Fellini.

Te vei îndrăgosti de cele trei personaje ale filmului la fel de mult ca de Roma eternă, datorită actorilor. De fapt, îţi vei da rapid seama că fiecare personaj reprezintă o tipologie care îi permite lui Paolo Virzi o explorare complexă şi năucitoare –  culturală, socială şi politică – a Italiei din anii ’90, fără a risipi vraja estivală a Romei prin referiri la contexte şi evenimente apăsătoare.

Luciano (Giovanni Toscano) dă sarea şi piperul filmului datorită obsesiei sale pentru femeile Romei şi gesturilor comice prin care vrea să le atragă atenţia (una dintre scenele memorabile ale filmului îl surprinde la o petrecere mondenă, convingând o mare actriţă ce i-a înfierbântat imaginaţia să îi arate, la propriu, dedesubturile). Expansivul personaj Luciano vine dintr-o familie de muncitori din Toscana. Profunzimea îi este bine mascată de comportamentul teribilist adolescentin dublat de euforia provincialului nimerit în raiul citadin visat. Pentru el, Roma este în primul rând un paradis al plăcerilor atinse odată cu gloria. Este senin şi dezinhibat, însă emană o duioşie pe care o vezi doar la copiii mari, nepervertiţi încă de marele oraş care te poate ridica peste noapte, dar şi coborâ, la fel de rapid, în infernul dezamăgirilor şi al ratării.

foto: Independenta Film

Odată ajuns la Roma, Luciano va fi găzduit într-un apartament boem ce are mai degrabă un aer din filmele cu tineri parizieni. Apartamentul îi aparţine sensibilei Eugenia (Irene Vetere), tipica fata neînţeleasă din familia bogată. În ciuda palatului deţinut de tatăl ei, timida şi ezitanta Eugenia pare mai degrabă tânăra modestă şi talentată ce îşi tine ideile pentru ea, alegând o discreţia pe care nu o asociezi de obicei cu tinerii din înalta societate.

foto: Independenta Film

Euforicului şi timidei li se alătură un al treilea aspirant la gloria din lumea filmului – Antonio (Mauro Lamantia). Cu aer de scriitor din alte vremuri şi un doctorat la activ, el va fi tipologia intelectualului din Sicilia care vrea să dea originile meridionale umile pe renaşterea în sofisticata Roma.

foto: Independenta Film

Luciano are o poftă nebună de a scrie poveşti şi o datorie faţă de lumea clasei muncitoare, din care provine. Eugenia are tot atâtea fobii câte idei de scenarii. Ea va pluti între prezenţa securizantă a noilor ei prieteni (Luciano şi Antonio) şi marasmul din culisele filmului, unde are o scurtă aventură cu actorul preferat, căruia vrea să îi propună un rol în primul film creat de ea, dar actorul se dovedeşte a fi un grobian ce o transformă într-o jucărie sexuală. Toate slăbiciunile, visurile şi temerilor personajelor ajung în malaxorul unui producator de film care le promite naivilor marea cu sarea odată cu tentaţia compromisului şi de a cărui asasinare ei ajung să fie anchetaţi.

Personajele au fost alese pentru a purta niste simboluri graitoare in descoperirea metamorfozelor sociale si politice ale Italiei. Eugenia simbolizează dezvrăjirea brutală prin descoperirea unui deruntant contrast între personajul creat şi adevărata faţă a celui devenit actorul ei preferat, amintindu-ţi de forţa cinematigrafiei de a crea mituri. Luciano este amintirea tradiţiei neorealiste a regizorilor de stânga, evocând scindarea politică a Italiei postbelice – între neo-fascişti şi neo-comunişti. Sicilianul Antonio simbolizează deja clasica discrepanţă dintre nord şi sud, acel complex de inferioritate al meridionalului, extrem de ofertant pentru cinematografie.

Paolo Virzi ştie cum să ofere un seducător film de vară, care să îmbrace subiectele profunde (unele incomode) în vraja unor scene lejere, astfel încât să îi dea spectatorului impresia că nu se mai află în sala de cinema a oraşului său, ci în inima Romei mustind de frenezie prin apartamente boeme, prin cafenelele unde freamătă discuţii aprinse odată cu pofta de viaţă, pe străduţele ispitelor, în care umbrele sunt despărţite de o stranie şi promiţătoare lumina aurie răspândită de felinare, sau în somptuoasele încăperi ale palatelor baroce. Moartea producătorului de film şi aducerea tinerilor în faţa unui comisar pişicher nu este decât un pretext pentru a te plimba printr-o Romă hranită din abundenţă de gloria trecutului şi totodată veşnic tânără, care să te facă să o doreşti, să tânjeşti după ea ca după singurul loc de pe Pământ unde merită să trăieşti.

Filmul este mai puţin despre anchetarea crimei, deşi promite să devină un thriller detectivist alambicat şi îmbibat de langoarea păcătoasă a Romei, şi mai mult despre nostalgie, acea nostalgie molipsitoare şi acaparantă dătătoare de voluptăţi infinite în prezentul alăptat la sânul ei, când îţi intră pe sub piele într-un asemenea oraş fremătător. În timp ce se vor derula evenimentele ce i-au adus pe cei trei tineri deveniţi personajele principale în Roma unei veri care i-a făcut să-şi trăiască visurile şi să-şi vadă limitele, spectatorul va descoperi că adevăratul scop al filmului a fost trezirea acestei nostalgii care să emane starea de bine precum un drog ce te face să vezi lumea mult mai frumoasă decât e, dar fără a-ţi anula definitiv luciditatea, aşa cum te invită multe filme italiene actuale, printre care şi cele regizate de Sorrentino.

Paolo Virzi apasă cu pricepere şi asumare pe o pedală care activează exuberant nostalgii pentru toate categoriile de public, aşa cum Roma are câte un trecut pentru fiecare locuitor sau vizitator. Este nostalgia după vremuri ce hrăneau binevoitoare o bucurie trăită la nivel colectiv, odată cu marele campionat de fotbal (hitul Notte Magiche va fi precum madlena lui Proust pentru microbiştii români care îşi amintesc de vârsta de aur a naţionalei noastre din anii ’90, când se încumeta să se bată cu Argentina lui Maradona, în timp ce străzile şi balcoanele cartierelor muncitoreşti erau scenele unei sărbători în ritm săltăreţ la fiecare gol). Mai este nostalgia celor ce şi-au petrecut cei mai frumoşi ani la Roma sau au vizitat-o, dar nu s-au săturat încă de ea. Însă, mai presus de toate acestea, este Marea Nostalgie: aceea simţită precum o magie de cinefilii dornici de a opri timpul în semi-întunericul unei săli unde rulează capodoperele din perioada de aur a filmului italian. De fapt, multe scene converg într-o meditaţie cu aer satiric asupra decăderii filmului de artă şi asupra viitorului nesigur al cinematografiei italiene aşa cum era cândva. Vei asista la multe dialoguri comice dar şi amare între dorinţa producătorilor de a lansa un film comercial efemer şi gloria eternă asigurată de marile premii culese de filmele de artă. De altfel, simţi mesajul acestor dialoguri prin echilibristica lui Paolo Virzi, în tentativa de a picura idei profunde care sa nu tulbure seninătatea unui film care să bucure spectatorul precum o hoinăreală estivală în Roma nocturnă.

Acest film leagă inteligent şi firesc două branduri de ţară ale Italiei postbelice: fotbalul şi cinematografia, ambele simbolizând inepuizabila frenezie şi acel spectacol uman expresiv, plin de contraste, forfotitor şi pătimaş desfăşurat pe fiecare petic de pământ italian. Oricât de clişeistic ar fi să aminteşti de Fellini şi de neorealişti, pentru cele trei personaje ale filmului ajunse în finala unui concurs de scenarii – un muncitor din Toscana, fiica unui politician influent şi un doctorand din Sicilia – epoca de aur a cinematografiei italiene este o adevărată religie. Nimeni nu are voie să spună ceva rău despre Fellini sau despre filmele ce au făcut din Italia un simbol al vizionarismului şi al inovaţiei în cinematografie. De fapt, Paolo Virzi omagiază senin, mai degrabă satiric decât în spirit monumentalist, nu doar gloria Romei, ci a Italiei din artele vizuale, prin dorinţa unuia dintre personaje de a face un film despre un pictor ce a revoluţionat arta (Antonello da Messina) în stilul oniric-fantezist consacrat de Fellini (un alt inovator).

În ciuda omagiului adus regizorilor şi cinematigrafiei italiene, Paolo Virzi nu este deloc tezist şi nici nu emană un snobism al eruditului ce îşi transformă filmul într-o prelegere patetic-demodată pentru tineretul din ziua de azi care a uitat valorile. El adoptă mai degrabă reţeta apropiată de stilul consacrat de Woody Allen când face un film despre străinul nimerit în oraşe ce se hrănesc hulpav din gloria trecutului, aşa cum sunt Roma sau Paris. Această reţetă aduce laolaltă nişte personaje din medii sociale diferite. Se foloseşte apoi de naivitatea lor pentru a surprinde ilarul spectacol al mirării în faţa unui mare oraş, le aruncă în situaţii încâlcit-amuzante cu tentă uşor absurdă, cât să fie digerată rapid, le permite să cutreiere prin cele mai frumoase locuri ale Romei pentru a răsfăţa astfel retina spectatorului şi le pune apoi faţă-n faţă cu propriile slăbiciuni compleşitoare în situaţii menite să elibereze mesajul profund referitor la umanitate. Mesajul profund oscilează între copleşitor şi reconfortant, prezentat în decoruri estivale senine, ce anunţă mai degrabă o petrecere frivolă, unde nimeni nu se ia în serios tocmai când se vorbeşte de fapt despre cele mai consistente subiecte.

Aşa cum a demonstrat în ultimele filme ale sale, regizorul este un maestru al transpunerii unor situaţii cu potenţial tragic în scene asociate mai degrabă comediilor prin care se celebrează inepuizabila frumuseţe a vieţii adesea devenite încercarea de a recupera un paradis din trecut sau de a crea un prezent securizant prin apropierea umană, prin forţa salvatoare a prieteniei. Apropiind trecutul de prezent şi captând graniţa subţire dintre entuziasmul întâmpinării unei noi epoci şi dezamăgirea provocată de apusul unei vârste de aur într-un oraş istoric, filmul aminteşte cumva de profunzimea bine mascată de strălucirea superficial-efemeră a Romei din filme precum La Dolce Vita sau La Grande Bellezza, în care marile concluzii amare erau stropite din abundenţă cu hedonism sclipitor şi amânate pentru finalul petrecerii, când stările difuze în care au dospit dramele şi starea de graţie ce flirtează cu decandenţa creează o frumuseţe stranie, sustrasă cuvintelor, şi o tânjire după acel ceva nedefinit.


LYTE video

Citeşte şi Din dragoste pentru Roma – 10 filme cu şi despre Roma

Din dragoste pentru Roma – 10 filme cu si despre Roma

 

Water Lilies by Monet – The Magic of Water and Light

Adriana Gionea
-
0
Water Lilies by Monet – The Magic of Water and Light

Când vezi un asemenea titlu pe afişul care invită în sala de cinema, te şi gândeşti la o baie de culoare şi lumină în paradisul încărcat de nuferii lui Monet, acel paradis al nuanţelor care transmit stări clare sau difuze, de la o linişte senină la misterul care tulbură, de le frenezie la reverie. Actriţa Elsa Lasowski din Game of Thrones, fotograful Sanne De Wilde şi grădinarul Fundaţiei Monet de la Giverny – Claire Helene Marron îţi vor fi ghizi în raiul acvatic-vegetal creat de Monet şi explorat în documentarul Water Lilies by Monet – The Magic of Water and Light.

Promisiunea regizorului Giovanni Troilo a fost respectată. Vei avea parte de 90 de minute de răsfăţ cromatic desfăşurat sub forma unei călătorii nostalgice, din copilăria până la testamentul artistic al lui Monet – faimoasa compoziţie circulară cu nuferi. Însă nu este o călătorie ce ia forma unei biografii, ci una capabilă de a reda poate cea mai importantă relaţie a lui Monet – cu apa şi lumina, pe care le-a contopit în nunaţe şi compoziţii menite să revoluţioneze pictura, inspirându-i chiar şi pe avangardiştii iconoclaşti din New Yorkul postbelic.

Te vei îmbarca pe o bărcuţă desprinsă parcă dintr-un tablou expresionist şi vei pleca de pe ţărmul unde şi-a descoperit Monet pasiunea pentru peisaje, vei călători de-a lungul Senei, prin sătucurile pitoreşti unde a locuit pictorul, apoi vei ajunge la iconicul Giverny, acolo unde se află poate cea mai frumoasă moştenire din perioada impresionistă – grădina cu nuferi. Grădinarii care păzesc Edenul lui Monet îţi vor deveni ghizi.

Vei descoperi un Monet care s-a încumetat să creeze o grădină aşa cum ar fi creat un scenograf experimente cromatice şi decoruri spectaculoase prin folosirea luminii cu efecte onirice. A plantat fiecare floare şi a deviat cursul apei astfel încât să creeze un joc de lumini în fuctie de momentele zilei. Florile au fost fost plantate în funcţie de efectele pe care le poate avea lumina asupra culorilor. Anumite flori sunt puse în valoare mai bine de lumina dinaintea apusului, altele de cea din zori. Fiecare oră trebuie să aducă schimbări la nivelul percepţiei şi emoţiilor datorită luminii.

Mişcările delicate ale camerei, lumina care îmbăiază cadrele, unghiurile filmării şi coloana sonoră s-au sincronizat pentru a transmite stările ambigue şi volatile, intraductibile, transmise de Monet când a încercat să imortalizeze efemerul, ceea ce i se refuză palpabilului, concretului. Acest documentar a redat exact ceea ce au reuşit să facă impresioniştii: să creeze măreţie renunţând tocmai la grandoare, la arta care mai degrabă copleseşte atunci când îţi smulge admiraţia şi uimirea. Monet nu a îmblânzit marmura şi nici nu a creat scene alegorice pline de tensiuni şi de miscari ale corpului menite să demonstreze ce tur de forţă poate face un pictor. În schimb, a îmblânzit natura pregătită mai întâi să-i saboteze planul de amenajare a unui colţ de apă cu nuferi la Giverny. Planul său a fost de fapt atingerea măreţiei care degajă mai degrabă fragilitate, efemer, surprinzând ceea ce nu se lasă de obicei captat – aerul încărcat de lumină, care topeşte graniţele dintre forme, volume, obiecte, dintre pictură şi ramă, dintre pictura şi privitor.

Ecranul sălii de cinema este acaparat de grădina lui Monet şi de compoziţiile sale în care vegetalul curge în acvatic şi apa capătă nuanţele nuferilor şi al apusurilor sau al amiezilor trândave. Se spune că Monet a fost capabil de a face din pânzele sale o bulă care te izolează, măcar pentru câteva momente, de urâţenie, de agitaţia de zi cu zi. Pe această distanţă dintre universul creat de Monet şi lumea dezlănţuită se bazează şi regizorul. De fapt, prin alegerea legăturii dintre Monet şi natură, documentarul a reluat clasica temă a pictorului capabil de a crea un refugiu de frumuseţe, în contrast cu tot ceea ce ameninţă bucuria vieţii şi pacea, iar Monet i-a dat omenirii grădina din Giverny când Franţa şi Europa erau prinse în vârtejul evenimentelor ce anunţau un prim război mondial.


LYTE video

Citeşte şi Nuferi negri – Grădina pictorului Monet şi enigmele din jurul unei crime

Nuferi negri – Gradina pictorului Monet si enigma din jurul unei crime

 

Synonyms – Parisul care vindeca (?)

Adriana Gionea
-
0
Synonyms – Parisul care vindeca (?)

Atunci când începi să înveţi o limbă străină ajungi să o locuieşti. Totuşi, o cunoşti abia când te trezeşti în faţa unor cuvinte intraductibile, dar care încep să capete sens la nivel intuitiv, de parcă le-ai cunoaşte de-o viaţă. Unii îşi aleg o altă limbă pentru a se refugia, pentru a fi adoptaţi de o altă cultură şi pentru a-şi crea un nou început sau o carapace după o traumă. Este şi cazul unui fost soldat israelian pe nume Yoav, personajul central din Synonyms – filmul câştigător al Ursului de Aur la Berlin în 2019 şi prezentat la Bucharest International Film Festival.

Nimerit în Parisul filmat pentru a-i încânta pe visători, fostul soldat Yoav îşi doreşte să devină francez, renegându-şi limba maternă şi originile. Adaptarea lui la traiul parizian va fi o succesiune de scene bizare, unele ilare până la parodie, altele apăsător-perturbatoare, într-un tur de forţă actoricesc solicitant şi expresiv oferit de un debutan promiţător– actorul Tom Mercier.

Synonyms face parte din categoria filmelor care te seduc, deşi abordează un subiect neprietenos, incompatibil cu Parisul idealizat. Farmecul anumitor scene se bazează pe stranietatea dublată de inventivitate, pe folosirea luminii şi pe unghiurile ce surprind ca printr-o lupă chipul şi gesturile unui personaj deopotrivă expresiv şi enigmatic, şi pe acea primă scenă care se dovedeşte a fi deruntantă precum intrarea într-o lume ciudată. Începutul este o plonjare bruscă într-un spaţiu interior în care gesturile şi acţiunile personajului central (Yoav) anunţă o desfăşurare a filmului comparabilă cu spectacolul bazat pe o coregrafie enigmatic-bizară, dar care îţi captează atenţia tocmai deoarece face apel la nevoia ta de a o elucida şi de a cădea puţin din realul previzibil. De altfel, mişcările corporale aparent haotice ale personajului dezorientat din prima scenă amintesc de spectacolele coregrafilor israelieni avangardişti (Israelul este un Eden al dansului contemporan folosit pentru exprimarea stărilor abisale) care transformă corpul într-o metaforă tulburătoare, fragmentată în tot atâtea sensuri şi interpretări câţi spectatori sunt.

Există un ritm languros şi nişte scene cu aer visător-nostalgice menite să permită şi o infiltrare a frumuseţii pariziene în viaţa dezolantă a israelianului Yoav, chiar dacă este mai mult o frumuseţe pândită la orice pas de un revers caricatural-absurd, iconoclast. Decorul rafinat al unui apartament chic îi devine primul refugiu. Nu ştim cum ajunge un străin naufragiat, fără prea mulţi bani, să îşi petreacă o primă noapte pariziană în acest apartament de lux dintr-o clădire precum un palat baroc, nici de ce ajunge să facă gesturi iraţionale. Până să ne dumirim, în scenă intră salvatorii săi – Emile (Quentin Dolmaire), un tânăr fiu de industriaş, dar care vrea să devină mai degrabă un scriitor decât un moştenitor capitalist, şi iubita acestuia, Caroline (Louise Chevillotte). Cei doi salvatori trăiesc în imobilul în care se află şi apartamentul unde îl vei găsi pe Yoav aproape delirând în prima scenă.

Yoav se împrieteneşte cu Emile, scriitorul aspirant venit din burghezia franceză, şi cu iubita acestuia, Caroline. Atât Emile, cât şi Caroline sunt atraşi de străinul având un trup ce pare a fi sculptat de Michelangelo (de altfel, Yoav ajunge să filmeze scene pentru un amator de filme pentru adulţi, una chiar în uniforma de soldat israelian).

Întâlnirea cu Emile şi Carole salvează filmul de la previzibilul unuia ce analizează urmările sindromului post-traumatic în viaţa cotidiană a foştilor soldaţi. De fapt, cei doi prieteni noi ai lui Yoav simbolizează partea luminos-boemă a Parisului idealizat, dându-i filmului un parfum senzual ce aminteşte de poveştile tinerilor din anii ’60, expuse în filmele Nouvelle Vague revizitate de un cineast precum Bertolucci.

Exilul lui Yoav devine o rătăcire pe străzi, dar mai ales prin interioare scăldate într-o lumină melancolică, de toamnă pariziană, în care se prelinge senzualitatea dezinhibată a lui Carole şi acel tip de senzualitate insinuantă şi totodata evaziv-suavă a lui Emile, care pare atras de Yoav. Asta nu înseamnă că fantomele traumelor nu mai ajung la Yoav, doar că sunt evocate voalat, ca-ntr-o proză experimentală plină de metafore (Yoav îi spune scriitorului în devenire Emile că îi dăruieşte experienţele sale). Totuşi, atunci când trecutul în haine militare îl prinde pe Yoav din urmă, filmul revine la claritatea realismului, dar o face în scene pline de originalitate şi imprevizibil, încât ai impresia că realitatea devine un spectacol absurd la graniţa cu halucinantul, fiind înlocuită de fapt cu percepţiile subiective ale personajului.

Filmul nu are un scenariu bazat pe o poveste coerentă. Regizorul a lăsat insolitul şi manifestarile psihologice indescifrabile să se manifeste nestingherite (unele în scene antologice, la care se va face referire în anii următori), filmul său făcând parte mai degrabă din categoria celor greu de caracterizat, dar acest aspect nu îi sabotează calităţile.

Asemenea oricărui film de artă ce nu vrea să ofere un răspuns clar şi tezist când abordează teme ce leagă traiectoria individuală de contextul social-poltic, invitând spectatorul la reflecţie nu la dat sentinţe, Synonyms are un strat vizibil, de suprafaţă, şi unul subtil, opac. La suprafaţă vei descoperi o alegorie satirică sub forma rătăcirii urbane a exilatului aflat între dorinţa de a se integra într-o cultură nouă (Yoav este obsedat de găsirea unor sinonime adecvate folosind dicţionarul citit adesea compulsiv) şi ataşamentul faţă de ţara natală. De altfel, periplul său prin Paris în căutarea unui job sau a unui sens nu este lipsit de întâlniri cu personaje secundare bizare, fiecare simbolizând o problemă arzătoare a lumii contemporane şi a societăţii franceze ce îşi vede aspectul cosmopolit ameninţat de fanatici şi de teamă. Anumite personaje activează flashbackuri legate de existenţa israeliana lui Yoav, însă aceste amintiri traumatizante iau forma unei relatări suprarealist-poetice şi rămân mai degrabă la statutul de puzzle incomplet, dar nu mai puţin consitent la nivelul mesajului transmis.

Sub acest strat alegoric vizibil, cinefilii şi cei îndrăgostiţi de cultura franceză vor descoperi un dialog cu simbolurile Franţei intrate şi consolidate în memoria colectivă. Modul în care sunt filmate anumite scene în care descoperi Parisul frumos, demn de fotografiile iconice din anii ’60, personajele boeme şi obsesia acestora pentru limba, semnificaţiile cuvintelor şi forţa sau limitele unui limbaj amintesc de revizitarea cu dublu sens a cinematografiei din trecut, în special al filmelor din era lui Godard şi a lui Truffaut, precum şi de poezia avangardistă (ritmul obsesiv în care sunt pronunţate anumite cuvinte de către Yoav are ceva din poeziile experimentale ale lui Gherasim Luca, un alt exilat devenit un simbol al marii avangarde ce a dus la glorificarea Parisului ca tărâm al făgăduinţei). De ce este o revizitare cu dublu sens? Deoarece în anumite scene ai impresia că descoperi un tribut adus Parisului ce şi-a conservat frumuseţea şi trecutul ce i-a construit reputaţia de paradis urban cu mii de feţe, iar în altele intuieşti mai degrabă o satiră necruţătoare cu potenţial de controversă la adresa modul în care sunt reciclate în prezent imaginile şi miturile unui Paris idealizat, cu boemii săi cuprinşi de acel intraductibil spleen – cum pare şi Emile, salvatorul lui Yoav -, cu imaginile fotografice ale bulevardelor şi ale cafenelelor devenite momeala perfectă pentru cel ce se simte neînţeles în patria lui. Nu este iertat nici imnul Franţei, ale cărui versuri ce îndeamnă la luptă şi la nimicirea duşmanului în scopuri patriotice sunt legate de trecutul în haine militare al lui Yoav ajuns la cursurile necesare obţinerii cetăţeniei franceze.

Synonyms este un film pe care nu-l uiţi uşor mai ales datorită misterului ce învăluie personajul central. Este totodată un film cu multe sensuri, unele descifrabile, altele captive până la final în coconul de ambiguitate opacă strâns în jurul sentimentelor care schimbă de obicei traiectoria unei existenţe. Aşadar, ar fi simplist şi incomplet să consideri filmul Synonyms drept o dramă tipică despre dezrădăcinare sau un film ce ia forma unui manifest împotriva politicii de militarizare dintr-o ţară acuzată de sacrificarea tinerilor pentru a-şi menţine siguranţa şi independenţa teritorială într-un Orient Mijlociu instabil, care mereu se cutremură din cauza fanaticilor.

Cu filme precum memorabilul Foxtrot sau Beyond the Mountains and Hills cineaştii israelieni au impus un stil mult mai sofisticat şi creativ de a prezenta dramele cu substrat politic referitoare la obligaţia tinerilor de a merge pe front. Nadav Lapid face parte din noua generaţie de regizori israelieni care surprind şi câştigă aprecieri când îmbină originalitatea, insolitul, alegoria cu tentă satiric-onirică, stranietatea cu note absurde şi experimentul curajos devenit un hibrid complicat de stiluri şi genuri. Însă un alt mare talent al acestor cineaşti este construirea unor personaje greu de explorat prin căutarea unor explicatii clare, personaje interpretate adesea de actori pe care ai dori să îi vezi mai des pe marele ecran, cum este şi Tom Mercier din rolul lui Yoav.


LYTE video

Citeşte şi 10 cărţi interesante găsite în librăria franceză Kyralina

10 carti interesante gasite in libraria franceza Kyralina

10 titluri pe care le poti gasi in librarie in luna iulie (2019)

Adriana Gionea
-
0
10 titluri pe care le poti gasi in librarie in luna iulie (2019)

Veneţia sentimentelor tulburătoare, poveştile din Balcani sau din Bucureştiul actriţelor de altădată, primele scrieri ale lui Mario Vargas Llosa, un Napoli al amintirilor şi un periplu straniu în Nepal te aşteaptă să le descoperi în cărţile pe care ţi le recomandăm.

Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea

 

În romanul Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea, Veneţia devine locul unde marile pasiuni, visul şi teama de a pierde totul se întâlnesc năucitor. Vei descoperi povestea unui bărbat care avea ce mulţi îşi puteau dori, inclusiv o iubită cu farmec exotic şi afaceri de succes. Totuşi, el nu se poate bucura de ce are, deoarece teama de alungare din paradisul huzurului îl va obliga să se confrunte cu partea întunecată a propriei lumi afective.

 

Dimineaţa actriţelor

 

Dimineata actriţelor promite o lectură precum un film de epocă devenit un omagiu adus feminităţii. Vei cunoaşte poveştile de viaţă ale primelor actriţe din lumea teatrului românesc. Sunt vieţi intense, în care splendoarea şi veneraţia publicului se învecinează cu mizeria şi uitarea.

 

Păcăleală

 

Dacă îţi plac romanele italiene care îmbină drama şi umorul tandru poţi alege o călătorie în Napoli alături de personajele din Păcăleală. Aceste personaje fac parte din generaţii diferite. Unul este un Daniele, un celebru ilustrator izolat de cei din jur, celălalt este Mario, nepotul acestuia. Daniele are grijă de Mario timp de câteva zile. În aceste zile petrecute împreună cu Mario, Daniele îşi derulează amintirile pentru a da sens relaţiilor din familia sa.

 

O căsnicie americană

 

O căsnicie americană explorează dinamica unui cuplu ameninţat de nedreptate. Nedreptatea apare când unul dintre parteneri este condamnat la închisoare. Celălalt va crede puternic în nevinovăţia soţului încarcerat, însă îşi va găsi un alt partener. Tayari Jones a scris nu doar o poveste despre înstrăinare şi regăsire în cuplu, ci şi o poveste a Sudului american.

 

Camera minunilor

 

Camera minunilor este un debut care a impresionat datorită modului în care personajul feminin încearcă să se reapropie de copilul său după ce îi găseşte jurnalul. Băiatul protagonistei va ajunge în comă, iar mama, după ce îi va citi jurnalul, va încerca să facă tot ce şi-a propus acesta. Cum a ajuns copilul în comă? După ce a traversat neatent în ziua în care mama era prea ocupată pentru a fi receptivă la nevoia lui de a-i povesti despre fata de care s-a îndrăgostit pentru prima oară.

 

Băiatul-peşte

 

Băiatul-peşte este despre un copil dornic de a descoperi lumea oceanelor. El se va împrieteni cu un macrou vorbitor, care îi va fi ghid. Când nu se aventurează în lumea adâncurilor, personajul romanului descoperă frumuseţea prieteniei din lumea de la suprafaţă.

 

Băieţii şi alte povestiri

Băieţii şi alte povestiri te invită să îl (re)descoperi pe Mario Vargas Llosa de la începuturi. Prozele din acest volum dezvăluie o tentativă memorabilă de a înţelege universul masculin şi miturile despre putere, onoare şi violenţă.

 

Leopardul de zăpadă

 

Fascinaţia pentru ţinuturile îndepărtate şi călătoria spirituală în Nepal se îmbină în romanul intitulat Leopardul de zăpadă. Romanul relatează peripeţiile din timpul căutării unei feline rare din Himalaya. În căutarea ei au plecat Peter Matthiessen şi naturalistul George Schaller. Nu doar felina devine motivul continuării unui periplu solicitant, ci şi marea curiozitate stârnită de învăţăturile budiste.

 

Balcanii

 

Balcanii va fi cartea aleasă de cei dornici de înţelege mai bine o regiune cu multe culturi, aflată între conflict şi nevoia de convieţuire. Vei descoperi 500 de ani de istorie interpretaţi din perspectiva elementelor ce au schimbat mentalităţi, granite şi relaţiile dintre comunităţi.

 

Cronică din Travnik

 

Rămânem în Balcani, mai bine zis în Bosnia secolului XIX, unde nişte consuli străini – un francez şi un austriac – petrec şapte ani alături de vizirii turci. Oamenii locului se tem de ei şi îşi exprimă ostilitatea faţă de orice străin venit din Occident. Povestea celor doi consuli şi a unui imperiu aflat în pragul destrămării sângeroase transformă romanul Cronică din Travnik într-o lectură esenţială pentru cei atraşi de o parte a lumii ce inspiră mister, fascinaţie, dar şi teama de cădere în haosul tenebros.

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026