Facebook
Acasă Articole Pagină 118

Articole

Ultimele

Caderea unui sombrero – O revolta si o japoneza cu pisica

Adriana Gionea
-
1
Caderea unui sombrero – O revolta si o japoneza cu pisica

Un faimos umorist american îşi aminteşte de marea lui iubire (pierdută): o japoneză cu părul lung şi întunecat, discretă şi enigmatică în public, dezlănţuită în intimitate. În paralel cu amintirile şi agonia emoţională a umoristului se derulează evenimentele halucinante declanşate imediat după ce un sombrero a căzut de nicăieri tocmai în mijlocul unui orăşel american unde nu se prea întâmpla mare lucru.

Între cele două planuri şi realităţi (a umoristului şi a locuitorilor din orasul unde aterizează un sombrero) încep să se aglomereze reacţii umane în care bizarul devine cât se poate de plauzibil datorită unor trimiteri social-politice rămase actuale şi după zeci de ani de la scrierea acestei cărţi. Datorită stilului şi mai ales interpretărilor multiple oferite de stranietatea ce învăluie anumite pagini, vei spune despre cartea lui Richard Brautigan că poate fi considerată o revelaţie de către fiecare generaţie aflată în căutarea unor poveşti cu substraturi simbolic-suprarealiste.

Aşa cum se întâmplă în cazul romanelor-cult având o structură narativă neconvenţională, Căderea unui sombrero îşi păstrează prospeţimea şi forţa de a uimi orice generaţie viitoare. Brautigan a fost unul dintre autorii inovatori şi reprezentativi pentru generaţia Woodstock, aflată între pofta de libertate prin abandonul în plăceri halucinogene şi luciditatea protestului faţă de război, propaganda naţionalistă şi conformism. La fel ca marii scriitori inovatori, Richard Brautigan a descoperit cele două elemente care pot face dintr-o carte o lectură mereu valabilă: reinterpretarea unor subiecte universale – precum iubirea, obsesia pentru putere, ura scelerată sau întâlnirea nefastă dintre oportunismul politic şi furia maselor înfierbântate – şi devirea acestor subiecte spre o metaforă cu tentă satirică, îmbrăcată în hainele originalităţii, astfel încât povestea să fie ancorată în realitatea fiecărei generaţii în parte.

La început s-ar putea să ţi se pară absurdă ideea de a scrie despre un sombrero capabil să dea naştere unor evenimente neaşteptate într-un orăşel ce băltea în previzibil. Însă pe măsură ce dai paginile, vei realiza că absurdul este noul firesc. În lumea personajelor, aburdul întăreşte de fapt certitudinea legată de eterna reîntoarcere la căderea în iraţional reflectată de urmările incontrolabile şi inflamabile ale unui simplu conflict interpersonal devenit subiect cu miză politică.

Un sombrero căzut din cer provoacă, aprinde vanităţile şi împarte populaţia unui orăşel în două tabere înfuriate până la paroxism. Îl zăreşte primarul, iar doi locuitori – unul homeless, celălalt privilegiat – râvnesc la statutul de fiinţă umană ce a ridicat de jos acest sombrero picat din cer pentru a i-l oferi primarului. Din această competiţie (mută la început) va rezulta un conflict dublat de isteria colectivă. Este genul de conflict stupid, fără miză, însă având reverberaţii naţionale, ce atrag discursuri nerealiste ce imită patriotismul cu iz de grandomanie, încât ai impresia că acţiunea se petrece într-un ţinut locuit de simpatizanţii lui Trump.

Departe de agitaţia provocată de un sombrero un alt personaj trăieşte în discreţia aterizată direct din Japonia. Vei descoperi astfel o alăturare a ritmurilor şi a unor moduri diferite de a exista. Umoristul îndrăgostit de o japoneză înfruntă dramele într-un ritm care exprimă o lentoare plină de senzualitate, pe care nu o găseşti decât la un personaj feminin japonez. I se opune un alt ritm, al emoţiilor care au nevoie să fie strigate, într-un model cultural ostil cu discreţia. Aceste ritmuri puternic reprezentate la nivelul naraţiunii simbolizează două lumi, două realităţi opuse, care odată alăturate provoacă o sabotare a logicii adesea confundate cu nevoia cititorului de a găsi un sens precis, o minimă legătură între evenimente. De fapt, romanul aminteşte de acele filme americane independente, care îmbină genuri şi influenţe într-un mix experimental greu de încadrat, dar care stârneşte voluptatea celui dependent de insolit. Vei regăsi elemente dintr-un thriller cu turnură suprarealistă şi acea stranietate dintr-un roman contemporan japonez.

Asemenea unui regizor neconvenţional din zilele noastre, Brautigan uneşte elemente ce aparţin unor culturi diferite. Nu vrea neapărat să le înşire în legături cu sens, deşi în cartea lui până şi aberantul capătă sens odată analizate simbolurile camuflate în proza experimentală. În schimb, reuşeşte să ofere acea lectură care să incite la discuţii abundente referitoare la descifrarea alegoriei cu substranţă de satiră politică, dezvăluind flerul unui autor înzestrat cu genul acela de imaginaţie profetică, mai ales atunci când pare să nu se ia şi să nu ia nimic în serios. Criza din orăşelul populat de personajele din Căderea unui sombrero şi reacţiile autorităţilor dominate de oportunişti pot fi considerate oglinda venită din trecut pentru a prevesti evenimente istorice din prezentului nostru.

Citeşte şi Trustul patriotismului şi alte groteşti – Comorile Interbelicului avangardist

Trustul patriotismului si alte grotesti – Comorile Interbelicului avangardist

L’homme fidele (A Faithful Man) – Louis Garrel si un triunghi amoros diluat

Adriana Gionea
-
0
L’homme fidele (A Faithful Man) – Louis Garrel si un triunghi amoros diluat

Poţi considera L’homme fidele, regizat de actorul Louis Garrel, un film despre un triunghi amoros a la française, unul old school, adică plin de acea eleganţă desăvârşită în gestionarea situaţiilor tensionate, încât pare fie nefirească, neverosimilă, fie o dovadă precum o demascare intenţionată a superficialităţii libertine. Totodată, este o eleganţă reconfortantă şi lejeră precum o plimbare prin Paris (de altfel, filmul începe cu aceeaşi imagine-clişeu, dar adorabilă, a Parisului filmat deasupra acoperişurilor, de care visătorii nu s-au săturat încă, de la pictura lui Caillebotte încoace).

Aşa cum ne anunţă titlul, filmul prezentat şi la Bucharest International Film Festival 2019 este despre un bărbat cât se poate de fidel marii sale iubiri. Abel, personajul interpretat de Louis Garrel nu renunţă să spere că mai poate repara legătura cu Marianne (Laetitia Casta), femeia adorată, deşi aceasta l-a anunţat senină că a rămas însărcinată cu un anume Paul, bărbatul considerat prietenul lui Abel. După ce trec zece ani, Abel găseşte un culoar prin care să se strecoare iar în viaţa lui Marianne, deoarece amantul Paul, devenit între timp soţul acesteia, a murit.

Triunghiul amoros nu se termină odată cu dispariţia lui Paul, un personaj despre care doar auzim, nu îl şi vedem în film. Tentaţia apare odată cu Eve – sora lui Paul – o tânără abia ieşită din adolescenţă, interpretată de nimeni alta decât Lily-Rose Depp, ce a moştenit privirea ghiduşă a tatălui ei, Johhny Depp, şi acea senzualitate cu aer suav al Vanessei Paradis.

Eve a dezvoltat o adevărată obsesie pentru Abel, urmărindu-l încă din copilărie, de parcă ar fi fost acea fană psihopată ce nu poate renunţa la scenariul imaginar şi nerealist în care se visează trăind marea dragoste alături de starul preferat. Intuind gândurile perseverentei Eve, Marianne vine cu ideea irezistibilă şi năstruşnică menită să alunge rivala. Ea îi cere lui Abel să înceapă o aventură pur sexuală cu Eve, pentru a risipi obsesia tinerei.

Marianne este de părere că tânăra necoaptă se va plictisi de Abel după ce va ajunge până la urmă să îşi îndeplinească fanteziile. Se minte pe sine când se gândeşte la posibilitatea distrugerii atracţiei obsesive odată luat în stăpânire obiectul dorinţei. Abel acceptă propunerea femeii iubite, dovedindu-se cât se poate de obedient.

Nu doar personajul interpretat de Lily-Rose Depp ar fi trebuit să amplifice dinamismul poveştii aducând elementele care să tulbure apele în relaţia dintre sufletele-pereche, stimulând astfel curiozitatea spectatorului. Un alt personaj important în sabotarea cuplului este chiar fiul lui Marianne, care susţine că tatăl său ar fi fost omorât de aceasta în complicitate cu medicul ce-i devenise amant. Aşadar, vei fi momit la începutul filmului cu promisiunea unui thriller alimentat de încrengătura de minciuni care să-i confere atracţiei magnetismul excitant al unor secrete întunecate. Se va dovedi o promisiune abandonată, deoarece nu va duce la apariţia incitantă a elementului tenebros care să poată sparge ritmul calm-sentimental dat filmului.

L’homme fidele nu este un film despre cuplul dependent de un ritm antrenant al consumării unei relaţii. Este mai degrabă un exerciţiu regizoral situat undeva între clişeele unei comedii romantice simpatice, de  duminică, o referire având uşoare accente parodice la aceste clişee mai degrabă asumate decât accidentale, şi o revizitare a filmelor Nouvelle Vague ce abordau teme legate de cuplu, deziluzie, infidelitate, conformism burghez şi mituri despre căsnicia perfectă.

Modul aparent detaşat în care personajele se raportează la dramele lor şi la infidelitate, fără izbucniri şi fără nişte reacţii explozive, amintesc de personajele şi de estetica unor filme despre cuplu şi infidelitate regizate de Agnes Varda şi de François Truffaut, dar fără substraturile satiric-provocatoare la adresa moralei colective având rădăcini burgheze. Spre deosebire de filmele-cult despre cuplu şi infidelitate din anii ’60 (la care pare să se raporteze) – precum Le Bonheur (Agnes Varda) sau Domicile conjugale (François Truffaut), L’homme fidele nu accentuează latura bizară a reacţiilor tipice unor personaje dezorientate, ce vor să menţină cuplul unit recurgând la mecanisme psihologice absurde folosite pentru negarea problemelor, şi nici nu aprofundează conflictul dintre dorinţele personale şi regulile societăţii.

L’homme fidele merită văzut dacă preferi filmele relaxant-simpatice şi dacă eşti fanul actorului Louis Garrel. Deşi nu îi este fidel promisiunii făcute la început, aceea de a-ţi oferi un film intens despre cuplu, infidelitate şi relaţii toxice perfecte pentru stârnirea unei dezbateri aprinse, Louis Garrel nu înşeală aşteptările celor dornici de a pluti lin în acel farmec parizian, netulburat şi uşor sentimental, expus adesea în comediile franţuzeşti răcoritoare, care tratează într-un mod mai mult decât digerabil clasicele teme grele ale umanităţii, ce ar fi dus la un film tulburător şi la nişte melodrame cu scene tragice dacă personajele ar fi provenit dintr-un alt spaţiu cultural.


LYTE video

Citeşte şi L’ombre des femmes – Un triunghi amoros în imagini alb-negru

L’ombre des femmes – Menage a trois in imagini alb-negru

Parking – Sentimental si candid in scenele in care ar fi putut fi dezolant

Adriana Gionea
-
0
Parking – Sentimental si candid in scenele in care ar fi putut fi dezolant

Impresiile despre filmul Parking vor fi influenţate de lectura cărţii de la care a pornit scenariul – Apropierea. O parte dintre spectatorii care au citit mai întâi romanul s-ar putea să considere filmul o rătăcire tandră-sentimentală, ce ia forma unei iubiri ce străbate graniţele culturale pentru a salva un suflet damnat, părăsit în afara lumii civilizate, într-o rulotă dintr-un parc auto de la marginea oraşului. Alţi cititori vor considera filmul o simplificare a romanului scris de Marin Mălaicu-Hondrari, redus la un love story pătimaş (dar previzibil) între un poet român ajuns paznic în Spania şi o artistă spaniolă.

Dacă nu ai citit încă romanul, vei descoperi varianta mai îndulcită a filmului românesc încadrat de obicei în estetica Noului Val, în sensul în care anumite scene ce se vor poetic-nostalgice domolesc realitatea dezolantă. De fapt, regizorul Tudor Giurgiu încearcă să te cucerească de la primele cadre. Aceste cadre formează mai degrabă un colaj de fotografii ale realităţii marginalilor, genul de colaj ales pentru a te convinge până la urmă de exisenţa unei salvări din realitatea autohtonă ce emană o lipsă de speranţă actută şi molipsitoare.

Filmul poate fi interpretat în cheia unei poveşti de iubire începute printr-o întâlnire aflată sub semnul hazardului, pe ţărmul spaniol, unde Adrian, interptretat expresiv de Mihai Smarandache o seduce pe Maria (Belen Cuesta) povestindu-i în spaniolă despre simbolurile nopţii de Sânziene, în timp ce urmăresc entuziasmul unor tineri care sărbătoresc o tradiţie locală. Relaţia dintre Adrian şi Maria apropie Parking de cei dornici de a vedea o alternativă autohtonă a filmelor cu iubiri de vară, degajând astfel o prospeţime acroşantă pentru spectator, chiar şi în acele cadre apăsătoare ce amintesc de marea dramă a imigrantului roman (dar fără a merge în direcţia dramei sociale).

Din fericire pentru spectatorul sătul de partea cenuşie a României (de aici şi de peste hotare), Tudor Giurgiu s-a distanţat confortabil şi revigorant de realismul social brutal, preferând să arate şi partea umană a celor care angajează imigranţi români. Adrian are parte de un angajator prietenos, a cărui iubită cu aer matern este receptivă la drama românului ajuns un rătăcitor prin Occident, ascultându-i amarul picurat în versurile postmoderne (Adrian scrie poezii în timpul nopţilor petrecute în parcul auto al şefului său).

Deşi a renunţat la majoritatea personajelor din roman, inclusiv la misterioasa argentiniană pe nume Vanessa, ce i-ar fi putut imprima filmului mai multă adranalină demnă de un thriller, Tudor Giurgiu păstrează nostalgia poetică din Apropierea. A fost respectată pasiunea personajului masculin pentru poezie şi pentru artiştii avangardişti, însă regizorul preferă să înlocuiască numele lui Cortazar cu al lui Bolano şi îi ataşează personajului Adrian fascinaţia pentru pictura suprarealistă a Leonorei Carrington. Poctoriţa este amintită în cadre onirice inspirate din tablourile acesteia, dar transpuse în decorurile unei staţiuni balneare cu aer decrepit din România.

Cu Parking s-a încercat ieşirea dintr-un realism cenuşiu prin infiltrarea poeziei în cotidian. Evadarea lui Adrian în literatură îi duce pe mulţi cu gândul la stranietatea captată de artiştii modernişti ce se lăsau inspiraţi mai mult de spaţiile urbane abrutizant-alienante, unde ceilalţi nu vedeau decât aplatizare şi acea părăsire vecină cu paragina. Nopţile din parcul auto andaluz păzit de Adrian sunt filmate într-o lumină care să le transforme în oaza de linişte necesară unui artist pentru a se lăsa inspirat. De asemenea, Tudor Giurgiu foloseşte imagini filmate în 8 mm, amintind de intimitatea stranie a filmelor de amator devenite primele încercări ale unui aspirant la statul de artist de a-şi imortaliza anarhic impresiile şi amintirile. Anumite scene sunt filmate pe fundalul unui apus ori al unei nopţi de vară astfel încât să exprime apropierea dintre exuberanţa senzuală şi tristeţea însingurării infipte adânc în personajul dezrădăcinat.

Parking  îşi atinge eficient scopul – acela de actingere a corzii sensibile fără a se emite pretenţiile unui film de artă complicat. Este un film lejer, tocmai pentru că nu aprofundează temele dezolante. Nici imigrantul nu se îneacă definitiv în mocirla umilinţei, nici poetul neînţeles nu îşi trăieşte ratarea până la capăt, găsind până la urma un public al lui, nici îndrăgostitul nu şi pierde marea iubire. Poate fi considerat aşadar o variantă suportabilă a realismului autohton, ce poate avea priză la public datorită modului în care Tudor Giurgiu a ştiut să aleaga actorii astfel încât să trezească simpatia spectatorului. De fapt, se mizează foarte mult pe abilitatea actorilor Mihai Smarandache şi Belen Cuesta de a seduce spectatorii şi de a transmite acea foame de apropiere a personajelor şi de intensitate a emoţiilor traducând senzualitatea incandescentă într-un ritm candid-nostalgic.

Nu vei găsi mult imprevizibil în relaţia dintre personaje, deşi intensitatea atracţiei ar fi fost un combustil util pentru câteva răsturnări de situaţie trepidante, care să ofere totodată mai multă profunzime psihologică. Vei realiza încă de la început că Tudor Giurgiu şi-a dorit mai degrabă să le dea dreptate visătorilor fără aspiraţii elitiste, ce îşi doresc un film care să le permită unor personaje candide să scape din capcana unei vieţi abrutizante ce apropie periferia occidentală de realitatea din Est într-un no man’s land globalizat, dar expus astfel încât să degaje atât angoasă, cât şi acel gen de intimitate afectiv-corporală despre care pot vorbi doar nişte rătăcitori ajunşi într-un punct suspendat, la graniţa dintre prăpastia ratării şi un nou început prin Celălalt.


LYTE video

 

Orasul fetelor – O petrecere continua in culisele teatrelor din New Yorkul anilor ‘40

Adriana Gionea
-
0
Orasul fetelor – O petrecere continua in culisele teatrelor din New Yorkul anilor ‘40

Elizatbeth Gilbert are talentul unui regizor de filme inspirate din strălucirea cabaretelor şi a teatrelor de varieté din New Yorkul anilor ’40. Ştie cum să-şi seducă publicul prin readucerea în prezent a unei epoci efervescente, în scene vii şi cuceritoare. Oraşul fetelor este precum un spectacol irezistibil cu dansatoare în costume sclipitoare, umor obraznic-spumos, replici isteţe, personaje expresive şi acea lejeritate libertină ce transformă o metropolă într-o petrecere continuă.

Oraşul fetelor are mai multe subiecte, unul dintre ele – cel legat de lumea teatrelor de entertainment – stârnind interesul şi unui public mai pretenţios, care se teme să ia de pe raft un bestseller. Cititorul rafinat va fi atras datorită unei documentări minuţioase, care deschide o breşă în timp, către o altă cultură.

Unul dintre subiecte este legat de maturizarea unei tinere în culisele unui teatru pentru mase, de unde nu lipsesc plăcerile interzise, întâlnirea cu prima iubire şi cu zorii emancipării feminine. Totuşi, cele mai frumoase pagini sunt legate de pregătirea unui spectacol inspirat de atmosfera ispititoare a locurilor de pierzanie clandestine din timpul Prohibiţiei. Vei descoperi scene care, dacă ar fi transformate într-un scenariu de film, ar putea aduna tot atâtea nominalizări la Oscar precum Chicago şi tot atâţia spectatori dornici de a evada puţin din cotidian printr-o poveste în care se îmbină bucuria de a trăi, petrecerile nebune, costumele pline de paiete care împrăştie scântei cu fiecare mişcare îndrăzneaţă a unei dansatoare, burlescul unui cabaret, melodiile pline de umor şi decorurile din alte epoci.

Până să ajungi la spectacolul care te farmecă precum o petrecere interbelică, vei fi gusta din momeala apărută în prima pagină, care promite dezvăluirea unui secret picant. În această primă pagină, personajul feminin central – Vivian – îşi începe remomorarea celor mai frumoşi ani ai existenţei răspuzând la întrebarea unei tinere: Ce ai fost tu pentru tata?. Răspunsul va fi amânat abil, astfel încât să treci mai întâi prin tot ce avea New Yorkul distracţiei mai incitant de oferit.

Odată ce treci de prima pagină a romanului ai impresia că plonjezi brusc într-o lume irezistibilă, de parcă ai urmări un film cu buget impresionant, ale cărui prime scene îţi creează iluzia că te trezeşti direct în mijlocul unei petreceri din prima jumătate a secolului trecut. Vei intra în lumea tinerei Vivian, care provine din înalta societate americană. Ea va fi exmatriculată dintr-o şcoală de prestigiu ce pregătea viitoare femei independente sau consoartele unor moştenitori cu pedigree, care ar fi trebuit să îşi reprezinte soţii precum o carte de vizită la dineuri simandicoase. Tânăra Vivian îşi dorea să fie designer vestimentar, să ducă o viaţă spectaculoasă. Visul i se va împlini când familia ruşinată o trimite la mătuşa ei stabilită în New York. Această mătuşă era visul oricărei tinere nonconformiste din anii ’40. Era independentă, deschisă la minte, se afla înaintea epocii ei şi era proprietara unui teatru de varieté, numit Lily Playhouse, devenit de fapt o şcoală indispensabilă pentru cele dornice de a fi iniţiate în plăcerile scandaloase ale New Yorkului.

Sosirea lui Vivian în culisele teatrului Lily Playhouse transformă romanul într-unul ce abordează teme precum începuturile eliberării sexuale din secolul XX, maturizarea emoţională sau descoperirea propriei identităţi. În paralel cu naraţiunea ce urmăreşte parcursul lui Vivian în inima entertainmentului din New York vei descoperi o incursiune estetică prin lumea teatrelor de varieté.

Descrierea teatrelor, a atmosferei şi a tipologiilor umane pare atât de verosimilă, încât anumite pagini au calităţile unui documentar şi ale unui album de fotografii rare ce amintesc de o anumită perioadă. Exact ca într-un documentar, teatrul Lily Playhouse devine o lume în sine, ce poartă amprenta unei epoci şi a unui oraş. Vei descoperi splendoarea, dar şi partea ei nevăzută, copleşitoare, arătată doar imigranţilor care veneau în valuri şi care găseau alinare în spectacolele ce transmiteau voie bună şi descreţeau frunţi prin poveşti simple, însă adorabile, cu efect rapid. Totodată, asemenea multor teatre pentru mase, care îşi recrutau actorii, majoritatea amatori, chiar din cartierele damnaţilor şi ale amărâţilor consideraţi publicul-ţintă, Lily Playhouse devenise o barcă de salvare, un spaţiu al solidarităţii feminine într-o lume unde cei ce nu se năşteau bogaţi riscau să eşueze înecaţi în abrutizare.

Prin plasarea unei poveşti despre maturizarea feminină în decorurile irezistibile ale unui teatru ce pune divertismentul mai presus de orice, Elizabeth Gilbert reuşeşte ceea ce a reuşit până la urmă şi mătuşa lui Vivian: să ofere un spectacol strălucitor şi îndrăzneţ, care să atragă masele dornice de a savura o poveste de iubire amuzantă şi uşor de digerat, cu pene, paiete şi versuri obraznice, dar care să nu fie suficient de jos încât să convingă până la urmă şi un spectator cu gusturi bune să îşi ofere o seară lejeră în sala unui teatru unde nu se urmăreşte decât voia bună printr-un spectacol reconfortant şi comic-sentimental, ce îmbină cabaretul picant, comedia, dansul seducător, musicalul şi dinamismul hollywoodian.

Majoritatea paginilor din roman prezintă dramele, peripeţiile şi iubirile personajelor în timp ce pregătesc un spectacol prin care Lily Playhouse  să îşi crească prestigiul chiar şi în ochii criticilor şi ai spectatorilor ce strâmbă din nas când trec pe lângă un astfel teatru cu spectacole accesibile, adresate mai mult oamenilor având un nivel al educaţiei redus. Mătuşa lui Vivian îşi dorea să vândă spectacole destinate imigranţilor săraci, dornici de a-şi îneca amarul în scene cu decoruri exotice apropiate de kitsch-ul cu farmec desuet, în care dansatoare sexy iubeau cu patimă, umor şi mult sentimentalism, în timp ce animatoarele alungau greutăţile vieţii prin costume stridente. Însă revenirea în peisaj a soţului ei, un playboy ajuns un mare scenarist la Hollywood, şi debarcarea în America a unui star feminin britanic va duce la ideea spectacolului Oraşul fetelor, în care o aristocrată falită este salvată de un tânăr cu şcoala vieţii, care îi dă acesteia ideea de a-şi transforma conacul într-un bar ilegal, care să funcţioneze şi ca bordel în perioada Prohibiţiei.

Castingul pentru spectacolul Oraşul fetelor îl aduce în viaţa lui Vivian pe tânărul Anthony, fiul unor imigranţi italieni. El va deveni cel care o va iniţia în plăcerile sexuale, învăţând-o cât de puternică poate fi acea primă dragoste într-un mediu libertin.

Oraşul fetelor mai poate fi citit şi în cheia unei revizitări nostalgice a unei epoci şi a unei lumi apuse, unde spectacolele considerate uşurele deveau o alternativă inofensivă de petrecere a timpului în lumea celor din cartierele imigranţilor exploataţi, pe care adesea îi chema prăpastia alcoolismului, abrutizării şi a disperării. Asemenea spectacolului de varieté cu acelaşi nume, regizat de personaje, acest roman le va intra pe sub piele şi celor cu pretenţii de elitişti, fiind precum o escapadă care să le permită savurarea unei plăceri lejere, dar cu farmec vintage.

Citeşte şi Amintirea dragostei – Orgie şi artă în povestea unei pictoriţe uitate

Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Apropierea – Despre indragostiti ce ratacesc prin Spania citindu-l pe Julio Cortazar

Adriana Gionea
-
0
Apropierea – Despre indragostiti ce ratacesc prin Spania citindu-l pe Julio Cortazar

Fantasma unui bărbat îndrăgostit bântuie Europa pe urmele unei femei căsătorite. Este fraza care deschide romanul Apropierea, roman ce a stat la baza scenariului pentru filmul Parking, regizat de Tudor Giurgiu. După cum anticipează şi această primă frază, romanul scris de Marin Mălaicu-Hondrari urmăreşte periplul rătăcitorului îndrăgostit, însă este vorba despre un rătăcitor în care se regăsesc ultimii dependenţi de poezie şi cei pentru care avangardiştii precum Julio Cortazar (tradus în română şi de Marin Mălaicu-Hondrari) şi Gellu Naum sunt zei.

În rolul îndrăgostitului rătăcitor este Adrian, un poet român care părăseşte ţara natală pentru a găsi acel ceva indefinibil în Spania, mai aprecis în oraşul Cordoba din Andaluzia. Începe să înveţe spaniola în timp ce lucrează ca paznic de nădejde al unui dealer de maşini. Descoperirea unui colet furat şi a unei cărţi scrise de Julio Cortazar (autorul de care Adrian este obsedat) îl va aduce aproape de irezistibila Vanessa, o femeie din ţara lui Cortazar (Argentina). Vanessa îi este confidentă, înger păzitor şi ghid prin lumea câştigurilor facile după ce Adrian devine şoferul ei. Însă nu Vanessa va fi marea dragoste a lui Adrian, ci Maria, o sculptoriţă din Spania, care activează şi într-o formaţie de jazz.

Apropierea este un roman pe mai multe voci, fiecare capitol prezentând amintirile, impresiile şi poveştile spuse de fiecare personaj în parte. Ţi se vor destăinui, rând pe rând, Adrian, iubita lui, Maria, Vanessa, dar şi prietenii acestuia, tot poeţi: Dan Parfenie şi Lidia (poreclita la madre de la poesia). Datorită acestor destăinuiri, vei descoperi mai multe perspective asupra genului abordat în roman. Unii îl vor citi ca pe un love story actual şi mai puţin siropos, îmbibat de trimiteri la mari poeţi inovatori (hispanici şi români). Alţii vor găsi o tentativă a visătorilor de a scrie poezie şi de a fugi de ratarea venită odată cu îngroparea idealurilor în rutina unei vieţi care s-a predat în faţa responsabilităţilor şi a pragmatismului care înhaţă feroce. Nu lipseşte nici tema emigrării spre Vest prin acceptarea unor condiţii meschine. Totuşi, pasiunea lui Adrian pentru poezie şi apariţia misterioasei Vanessa a salvat romanul de la realismul apăsător ce deplânge condiţia românului înjosit odată ajuns în Vest. Evocarea unor versuri şi declaraţia de iubire pentru autorii preferaţi ai personajelor îi oferă textului voluptatea nostalgică dublată de langoarea unui ritm interior ce aminteşte de o piesă de jazz ascultată pe ţărmuri calde.

Ritmul poate fi considerat personajul nevăzut din acest roman, dar care deţine un rol vital. Mai bine zis, există două ritmuri – unul alert, resuscitat mereu de (re)apariţia Vanessei şi ale ei legături cu lumea interlopă, şi un ritm al poeţilor din cafenele sau al întâlnirilor senzuale dintre Adrian şi Maria. Alternanţa dintre cele două ritmuri complementare deţine un rol vital, ce îi va convinge inteligent să continue lectura şi pe cei mai puţin împrieteniţi cu proza introspectivă sau cu poezia şi care îl pot considera pe Adrian un visător patetic şi un condamnat la inadaptare şi la însingurarea vecină cu nebunia odată cu trecerea anilor peste idealurile artistice greu de împlinit.

Personajele lui Marin Mălaicu-Hondrari unesc două lumi, două feluri de a exista, două dimensiuni, aparent incompatibile, dar care se armonizează precum nişte cuvinte din epoci sau realităţi diferite alăturate în versurile unui poet inspirat. Există lumea ce transcede realitatea banală, o lume a poeţilor sau a femeilor îndrăgostite de ei, şi o lume simplificată, ce ameninţă să se năpustească asupra visătorilor precum un animal de pradă versat, promiţând să transforme cartea în scenariul unui film neo-noir stratificat precum un roman postmodern demn de literatura avangardiştilor sud-americani, dar plasat în decoruri mediteraneene. Pur şi simplu ai impresia că-n unele scene te scalzi într-un timp decupat, peticit şi trândav precum amiaza caniculară andaluză, apoi percepţia ţi se schimbă prin intrarea în scenă a unui personaj feminin cu trecut dubios, care te face să te întrebi când va năvăli pericolul care să tulbure lumea lui Adrian.

Deşi pare minimalist la nivel narativ, Apropierea are multe faţete, care se dezvăluie în funcţie de aşteptările cititorului şi de experienţele sale de viaţă. Cei dependenţi de literatură vor găsi în spatele evenimentelor o pledoarie actuală pentru căutarea unei breşe în realitatea dezolantă, o breşă care să permită evadarea în artă şi în clipa dilatată de simţurile amplificate prin rândurile scriitorilor şi ale poeţilor iubiţi. Ei se vor întreba dacă nu cumva Adrian şi prietenii săi poeţi sunt de fapt reincarnările lui Jack Kerouac şi ai beatnicilor, nimeriţi în România zilelor noastre şi hotărâţi să pornească pe urmele lui Cortazar, apoi obligaţi să găsească soluţii pentru a supravieţui într-o lume reală de care nu pot scăpa doar printr-o simplă călătorie iniţiatică de regăsire şi maturizare, de-a lungul unui continent.

 

 

Povesti de dragoste si neputinta – Au forta unor scurtmetraje

Adriana Gionea
-
0
Povesti de dragoste si neputinta – Au forta unor scurtmetraje

Cele 21 de proze din Poveşti de dragoste şi neputinţă vor fi o lectură tonică, dulce-amară sau plină de nostalgie pentru cei ce preferă feliile de viaţă recognoscibile, în doze mici, sau genul acela de scurtmetraje în care banalul repetitiv ia o turnură imprevizibilă cu accente de farsă vecină cu absurdul sau cu halucinantul.

Poveşti despre cupluri destrămate, poveşti despre singurătatea ce permite o revizitare melancolică sau năstruşnică a trecutului în doi, poveşti despre ispite şi greşeli, despre naivităţi şi despre spulberarea mitului ce încurajează încrederea în găsirea sufletului-pereche. Poveşti cu studenţi aflaţi la prima relaţie serioasă, poveşti cu pragmatici dezabuzaţi sau cu boemi incurabili ce o mai ard prin Vamă pentru a masca blazarea adultului responsabil. Toate conţin acel amestec dintre umor şi amărăciunea dublată de autoironie şi (aproape) toate îţi lasă impresia că rezonezi cu personajele sau că vezi scene deja cunoscute din propria-ţi existenţă.

Dan Pleşa optează pentru un stil simplu. Li se adresează celor cărora nu le plac artificiile stilistice, după cum nici personajele sale nu gustă acrobaţiile interioare complicate, deşi nu sunt neapărat lipsite de abilitatea de a plonja adanc în propria lume afectivă pentru a-şi explica eşecurile din relaţii. Totuşi, optează pentru genul de simplitate capabilă de a  trasmite eficient stări şi mesaje, transformând aceste proze în pastilele ce scot din amorţeală un cititor dornic de a privi dramele altora pentru a fugi puţin de ale lui, imaginându-şi că schimbă un zâmbet complice cu personajele care se lasă ispitite sau că deţine siguranţa reconfortantă a celui ce nu a căzut pradă iluziilor.

Datorită amestecului dintre concizie, comic (sau tragi-comic), imprevizibil, familiar şi bizar-suprarealist, dar şi unor finaluri ce ascund fraze precum lovitura ce schimbă percepţia asupra situaţiei de viaţă prezentată, aceste povestiri pot fi comparate cu un festival de scurtmetraje pe care le vezi pe terasa unui bar pentru hoinarii oraşului. Le poţi citi la fel de bine în drum spre job, pentru a-ţi reîncărca bateriile cu poveşti despre oameni ca tine sau precum tipologiile care-ţi sunt simpatice sau, dimpotrivă, îţi par insuportabile.

Citeşte şi Fetiş – 21 de povestiri care nu te plictisesc

Fetis – 21 de povestiri care nu te plictisesc

Fetis – 21 de povestiri care nu te plictisesc

Adriana Gionea
-
0
Fetis – 21 de povestiri care nu te plictisesc

Picant-amuzante, exuberante sau discret-melancolice, pline de autoironie, satirice, brutale, cu finaluri lin-subtile, precum un film coreean sau japonez actual în care dramele sunt expuse în spaţiile dintre cuvinte, sau, dimpotrivă, scrise pentru a produce stupefacţie. Aşa pot fi descrise cele 21 de proze scurte semnate de Horea Sibişteanu, care te poartă din căminiele studenţeşti autohtone până în Japonia fanteziilor sau în Elveţia.

Poţi spune despre Horea Sibişteanu că deţine secretul care îţi stârneşte curiozitatea încă de la primele rânduri ale unei povestiri. Prozele sale au începuturi abrupte, dinamice. Unele te atrag prin imagini familiare, desprinse din viaţa de zi cu zi, dându-ţi iluzia unei complicităţi între tine şi autor, altele, dimpotrivă, aruncă momeala care promite o desfăşurare ieşită din comun.

Majoritatea povestirilor au ca subiect relaţiile de cuplu. Relaţiile de cuplu sunt privite când melancolic-sentimental, când necruţător şi caricatural, din perspectiva unor personaje care se află într-o criză, îşi amintesc întâmplător de o iubire din trecut sau încearcă experienţe noi în Japonia (autorul a studiat în Japonia şi foloseste uimirea străinului în scene comice şi/sau bizare).

Pentru a menţine interesul cititorului, Horea Sibişteanu evită cu succes ispita spectaculosului. Menţine o simplitate atent calculată, amintindu-ţi de iscoditoarele cadre lungi specifice filmelor din Noul Val, doar că-n locul unei realităţi terne preferă una care permite resuscitarea cititorului nerăbdător prin infiltrarea bine dozată a insolitului sau a comicului gata să flirteze cu farsa. De fapt, povestirile sale nu se bazează neapărat pe o naraţiune concentrată, prin care sunt comprimate existenţele demne de un roman voluminos. Autorul preferă să atragă prin conturarea unor personaje ale caror obsesii, temeri, naivităţi, reacţii absurde şi atracţii sunt aşezate sub lupa unui desenator având acuitatea unui caricaturist şi flerul unui observator al tipologiilor simple, dar care ascund imprevizibilul ce ofera lovitura de graţie din utimele rânduri ale povestirii, decisive pentru efectul asupra cititorului.

Modul în care îşi construieşte personajele te face să le asociezi cu tipologii recongnoscibile. Vei regăsi în aceste pagini colegi gata să îţi facă zile fripte sau, dimpotrivă, să te amuze, vecinii exasperanţi, metehnele celor ce te agasează când insistă să de descoasă în legătură cu viaţa personală, portrete ale unor foşti iubiţi, evenimente cotidiene trăite în drum spre job, dar şi confirmări (sau infirmări) ale unor opinii legate de ţări exotice, precum Japonia metropolelor. Japonia poate fi considerată un personaj aparte în acest volum, apărând obsesiv în povestirile ale căror finaluri sunt demne de un scurtmetraj ce jonglează cu amestecul dintre perplexitate, comic, sexualitate incandescentă şi nostalgie.

Fetiş este genul de volum care te va face să cauţi şi alte cărţi scrise de Horea Sibişteanu. Autorul convinge datorită modului în care ştie să te ia prin surprindere atât prin deznodamantul imprevizibil, cât şi prin simplitatea lui după o desfăşurare bizară a evenimentelor.

Citeşte şi Un cal într-o mare de lebede – Japonia, o ţară năucitoare

Un cal intr-o mare de lebede – Japonia, o tara naucitoare

14 carti pentru luna iunie

Adriana Gionea
-
0
14 carti pentru luna iunie

Există iunie şi după Bookfest 2019? Dacă nu ţi-ai epuizat bugetul deja, poţi alege câteva noutăţi din lista noastră. Ţi-am pregătit o selecţie care îmbină curiozitatea eruditului cu dorinţa de relaxare printr-o lectură lejeră precum o limonadă cu fructe de sezon.

O istorie a lumii în 10 şi 1/2 capitole

 

Fanii lui Julian Barnes vor face o călătorie de-a lungul istoriei, din care nu vor lipsi umorul, inteligenţa şi întâlnirile neconvenţionale. O istorie a lumii în 10 şi 1/2 capitole este considerată un exerciţiu de imaginaţie sofisticat şi reuşit.

 

Oraşul fetelor

Autoarea bestseller-ului Mănâncă, roagă-te, iubeşte revine cu poveşti inspirate din strălucirea libertină a New York-ului din anii ’40. Romanul Oraşul fetelor te trimite direct în lumea teatrelor de varieté din Manhattan. Aici, femeile îşi puteau permite delicii inimaginabile pentru acea epocă. Teatrul devine o a două şcoală pentru a tânără care şi-a dezamăgit familia înstărită după ce a fost exmatriculată de la o şcoală de prestigiu. Familia o pedepseşte şi o trimite la mătuşa ei, o femeie cu minte deschisă, a cărei lume este populată de personaje rebele, pentru care viaţa este o petrecere continuă.

 

Manhattan Beach

 

Rămânem în New York-ul feminin, însă de data aceasta explorăm un New York al femeilor care au curajul de a se aventura în lumea profesiilor (considerate) masculine. În perioada Marii Crize apare prima femeie scafandru, protagonista romanului Manhattan Beach. Ea se învârte prin cartiere demne de un film noir, populate de gangsteri, marinari, afacerişti nemiloşi, politicieni corupţi şi femei care învaţă să fie independente după ce bărbaţii devin absenţi.

 

aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată

 

aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată este un roman care uneşte două personaje feminine diferite. Una este o văduvă educată, cealaltă este o femeie lăsată de izbelişte, dar înzestrată cu darul de a vindeca oasele rupte. Cele două femei se împrietenesc, însă relaţia lor are de suferit din cauza unor secrete greu de îndurat.

 

Dorinţa 

 

Întâlnirea dintre două culturi este explorată în romanul Dorinţa. Scriitorul Richard Flanagan spune povestea unui explorator care adoptă o fetiţă aborigenă. Va încerca să o educe în spiritul societăţii britanice, dar o expediţie arctică îi distruge reputaţia. Pentru a-şi spăla imaginea, exploratorul îl roagă pe un dramaturg să creeze o piesă prin care să prezinte adevărul legat de acea expediţie. Punerea în scenă a piesei de teatru va duce la apariţia unei iubiri impetuoase, care va şterge graniţa dintre civilizaţie şi barbarie.

 

Fluturele negru

Caravaggio, unul dintre cei mai apreciaţi pictori, devine personajul central din romanul Fluturele negru. Biografia lui Caravaggio este doar un pretext. Scriitorul Radu Paraschivescu a urmărit de fapt ademenirea cititorului într-o lume unde, aşa cum se întâmplă şi în pictura lui Caravaggio, lumina şi umbrele enigmatice, frumuseţea şi grotescul, senzualitatea şi damnarea se întâlnesc ameţitor. Asemenea capodoperelor lui Caravaggio, Fluturele negru este o reflecţie despre dubla condiţie a fiinţei umane, care jonglează atât cu nevoia de lumină, cât şi cu atracţia pentru căderea din paradis în iadul marginalilor.

 

Legămintele

 

Legămintele este un roman despre forţa prieteniei din adolescenţă, înfiripată între două personaje neînţelese de părinţi. Totodată, Delphine de Vigan abordează un alt subiect greu, legat de încercarea unui profesor empatic de a salva nişte elevi pe care lipsa afecţiunii din familie îi face vulnerabili în faţa tentaţiei vecine cu autodistrugerea.

 

Dragoste şi ură

 

Dragoste şi ură este o poveste despre încercarea unor oameni diferiţi de a convieţui după ce au trecut prin traumele celui de-al Doilea Război Mondial. Acţiunea se petrece în Hamburg, oraşul unde colonelui britanic Morgan şi cu soţia lui se mută pentru a supraveghea reconstrucţia oraşului. Cei doi ajung să împartă o vilă cu una dintre familiile autohtone. Între familia colonelului britanic şi familia germană vor aparea conflicte.

 

Corp de piatră, corp de carne. Sculptură şi teatru

 

Legătura dintre sculptură şi teatru este explorată în acest volum în care vei găsi trimiteri la Rodin şi Giacometti. Autoarea îţi prezintă şi ideile unor mari oameni de teatru precum: Gordon Craig, Maurice Maeterlinck, Meyerhold, Grotowsk.

 

Patrick Melrose

 

Cei ce preferă un roman despre devenirea unui personaj din copilărie până la maturitate vor fi curioşi în legătură cu Patrick Melrose. Romanul este o critică la adresa înaltei societăţi, purtându-te din Franţa anilor ’60 până în New York-ul anilor ’80.

 

Casa Verde

Cei dependenţi de literatura sud-americană pot alege Casa Verde, unul dintre cele mai iubite romane ale lui Mario Vargas Llosa. Evenimentele din roman gravitează în jurul fascinaţiei pentru bordelul numit Casa Verde. Poveştile oamenilor care vin aici leagă două spaţii – deşertul peruan şi pădurea amazoniană, dar şi două epoci.

 

Mila 23

 

Dacă vrei să (re)descoperi o Deltă a Dunării în care se întâlnesc un Macondo autohton şi un realism ce redă greutăţile neştiute ale paradisului, poţi alege Mila 23. Vei descoperi povestea unui medic bucureştean abia ieşit de pe băncile facultăţii, care descoperă efectele comunismului într-unul dintre cele mai frumoase locuri de pe planeta noastră.

 

O viaţă fără sfârşit

 

Frederic Beigbeder oferă o parabolă actuală despre obsesia de a menţine tinereţea prin orice mijloc. Personajul central – gazda unui chemical-show pe YouTube, care îşi droghează invitaţii, apoi le surprinde reacţiile – va porni alături de fiica lui de 10 ani în căutarea unor soluţii miraculoase de prelungire a vieţii.

 

Winston Duru’

 

După ce a devenit cunoscut în România datorită romanului distins cu Man Booker Prize – Io contra Statele Unite ale Americii – scriitorul Paul Beatty îşi va seduce din nou publicul amator de satire savuroase prin Winston Duru’. De data aceasta alege un personaj din rândul infractorilor de la periferie, care ajunge să candideze pentru consiliul municipal.

4 filme premiate ce pot fi vazute la Bucharest International Film Festival 2019

Adriana Gionea
-
0
4 filme premiate ce pot fi vazute la Bucharest International Film Festival 2019

Filmul ce a primit Ursul de Aur în 2019 şi noul film al lui Paolo Sorrentino sunt câteva dintre surprizele noii ediţii a Bucharest International Film Festival. BIFF 2019 va avea loc între 24 şi 30 iunie la Cinema Muzeul Ţăranului, Grădina cu Filme şi Cinema Elvire Popesco.

Franc şi controversat, Synonyms (care a primit Ursul de Aur) spune povestea unui tânăr israelian care, odată ajuns la Paris, îşi neagă identitatea pentru a uita de o traumă puternică. Filmul regizat de Nadav Lapid va fi prezentat în două proiecţii speciale în cadrul BIFF 2019.


LYTE video

Dacă îţi era dor de un film regizat de Paolo Sorrentino şi de actorul din La Grande Bellezza – Toni Servillo, poţi veni să vezi Loro. Actorul îl interprează pe Silvio Berlusconi, unul dintre cele mai controversate personaje politice din ultimele decenii.


LYTE video

Fanii lui Juliette Binoche şi ai regizoarei Claire Denis vor alege filmul High Life. Distins cu Premiul Criticii la Festivalul de la San Sebastian, filmul prezintă încercările unei familii de a supravieţui în spaţiu.


LYTE video

Cei cei preferă dramele prezentate sub forma animaţiilor vor aştepta nerăbdători filmul Rândunicile din Kabul. Scenariul filmului prezentat şi la Cannes are la bază romanul omonim.


LYTE video

Citeşte şi 4 filme de naratat la Bucharest International Film Festival 2019

4 filme de neratat la Bucharest International Film Festival 2019

Serotonina – Ultima calatorie

Adriana Gionea
-
0
Serotonina – Ultima calatorie

Prin Serotonină, Michel Houellebecq demonstrează că se mai pot scrie romane ce au o profunzime şi o consistenţă a ideilor apropiate de filosofie, care să se vândă foarte bine. Ştie să îmbine ideile şocante, controversa, sensibilitatea strecurată printre pasaje străpunse mai degrabă de cinismul nihilist, analiza necruţătoare dar stimulantă referitoare la societatea occidentală şi acea sexualitate neîngrădită care flirtează atât cu nostalgia, cât şi cu alienarea.

Un adevărat fenomen în Franţa, Serotonină este genul de roman pe care nu-l vei mai lăsa din mână, datorită stilului acroşant prin care Houellebecq reuşeşte să transforme în experienţe intense rătăcirile unui protagonist apatic. Acest protagonist, ce va deveni unul de referinţă peste ani, asemenea personajelor emblematice dintr-un roman clasic, străbate o Franţă pitorească aflată în declin.

În timp ce alţi scriitori transformă lectura într-o agonie pentru cititorii lipsiţi de răbdare ori de câte ori inventează un personaj central însingurat, având certitudinea propriei ratări şi prins în capcana depresiei, Houellebecq reuşeşte să-ţi capteze atenţia până la final. Autorul face din criza existenţială (şi existenţialistă) a unui om izolat o poveste palpitantă, din care nu lipesec imprevizibilul, amintirile despre marile iubiri pierdute, umorul, satira în linii incomode sau caricatura grotescă.

Vei regăsi în personajul central pe nume Florent-Claude – ajuns un funcţionar expert în domeniul agriculturii – urmaşul personajelor din romanele-cult despre marile călătorii de-a lungul unui veac, nişte călătorii la graniţa dintre luciditate şi coşmăresc. Acest personaj ducea o viaţă dorită de mulţi. Locuia în Paris, unde se bucura de un job foarte bine plătit, de un apartament într-una dintre cele mai bine cotate clădiri de pe piaţa imobiliară şi de visul multor bărbaţi occidentali: o iubită japoneză deschisă la minte în materie de excentricităţi sexuale. O excursie în Spania şi o simplă întâlnire cu două tinere sexy îl fac să descopere de fapt golul din existenţa lui. Îşi părăreşte aşadar iubita exuberantă, amatoare de orgii, şi lasă Parisul în urmă, cu tot cu apartamentul de lux.

Destinaţia protagonistului dependent de pastilele ce afectau nivelul serotoninei este Franţa profundă. Devine ghidul pesimist într-o Franţă demitiza(n)tă, pe care nu o vezi în filmele ce emană acea joie de vivre molipsitoare, nici în emisiunile culinare filmate în satele pitoreşti mereu însorite. Îndreptându-se către domeniul şi castelul fostului coleg de facultate, nimeni altul decât urmaşul unei vechi familii nobiliare, protagonistului lui Houellebecq îşi derulează existenţa, iubirile pierdute, aventurile, pierderile şi ideile despre o Franţă rurală dată uitării, sabotată şi exploatată în lumea necruţătoare a comerţului globalizat, gata să dea uitării blazonul şi calitatea în favoarea profitului industrial.

Secretul acestui succes literar este de fapt echilibrul dintre planul individual şi cel social. Între cele două planuri există legături sofisticate şi multistratificate, însă expuse printr-o scriitură fără înflorituri, eficientă şi percutantă, dar care mai poate respira frumuseţea dinaintea sfârşitului precedat de momente poetice.

Planul individual urmăreşte destăinuirile personajului masculin. Planul social rezonează cu temerile, părerile şi frustrările celor dezamăgiţi de lumea occidentală. Regăseşti euroscepticismul învinşilor, scindarea între frivolitatea urbană cu tentă cosmopolită şi ruina autenticităţii locale, a Franţei profunde, a cărei dramă este resimţită dezolant în comunităţile din zonele vestite cândva datorită unor delicatese precum vinul şi brânzeturile fine. Este drama unei categorii uitate de modernitate, ce reflectă ruptura între globalizare şi asumarea identităţii locale.

Pendularea protagonistului între aceste două planuri îl vor face să-şi analizeze regretele, legăturile cu femeile ce i-au marcat existenţa, neputinţa, abandonul idealurilor din facultate şi complicitatea lui la distrugerea unei categorii sociale din ce în cei mai sărăcite – agricultorii cu blazon, ce au contribuit cândva la brandul de ţară al Franţei. Talentul lui Michel Houellebecq de a surprinde crizele sociale actuale îl ajută să contureze portretul unui personaj care să concentreze o stare de fapt a lumii occidentale. Vei descoperi un portret uimitor de autentic şi totodată sufocant.

Modul în care socialul reverberează în planul personal nu este deloc facil, precum în anumite romane de tip manifest, în ciuda unor pagini ce amintesc de un protest împotriva clasei politice actuale. Deşi ele sunt de nedespărţit, planul social nu ameninţă să anihileze planul personal, cum se întâmplă în conştiinţa militanţilor deveniţi fanatici. De fapt, cele două planuri îşi păstrează aceeaşi pondere în arhitectura acestui roman, oglindindu-se reciproc.

Deşi este un roman al retragerii în sine, din categoria celor lent-introspective, nu-i lipsesc fiorii şi tensiunile specifice mai degrabă unui thriller ce aminteşte de stilul lui Lars von Trier. Pe măsură ce te vei apropia de final, gândurile personajului devin apocaliptic-explozive, punând la cale nişte planuri nebănuite, care vor menţine un stil alert al lecturii, în ciuda apatiei în care personajul central dădea semne că se scufundase de ani buni. Căutarea femeii la care se raporta precum la o mare iubire pierdută din cauza unei tentaţii pasagere te va face să vezi altfel criza existenţială a personajului. Decizia de a o recupera pe Camille, marea lui iubire, se va transforma în detaliul inflamabil care va schimba total aşteptările cititorului legate de final.

Serotonină mai poate fi considerat genul de roman care îţi oferă voluptatea reflecţiilor ce aduc împreună contrariile. În paginile sale coabitează natural cinismul şi nostalgia cu tenta existenţialistă, speranţa şi angoasa exprimată prin aruncarea de bună voie în hăul disperării finale, reveria şi dezgustul, nevoia de cellalt şi mizantropia, superficialitatea şi maturitatea reflectată de trimiterile inspirate spre literatura universală (trimiterile spre Romantismul secolului al XIX-lea te face să-l priveşti pe Florent-Claude asemenea unei replici actuale date visătorilori ce privesc stranietatea orizontului pâclos din tablourile lui Caspar David Friedrich sau păduri ce ascund ruinele ce simbolizează o lume apusă).

Citeşte şi Lucrarea iubirii – Distopia culturală

Lucrarea iubirii – Distopia culturala

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026