Facebook
Acasă Articole Pagină 119

Articole

Ultimele

Biroul pentru Gradini si Iazuri – Dedicat visatorilor indragostiti de Japonia

Adriana Gionea
-
0
Biroul pentru Gradini si Iazuri – Dedicat visatorilor indragostiti de Japonia

Cei îndrăgostiţi de vechea Japonie picturală descrisă în cărţile scriitorilor clasici niponi vor aprecia şi romanul francezului Didier Decoin. Vor găsi aceeaşi senzualitate feminină dublată de graţie, aceiaşi preocupare pentru descrierile poetice migăloase ale grădinilor, ale palatelor imperiale şi ale frumuseţii efemere şi mai ales aceeaşi alternanţă irezistibilă între vibraţia alertă a trăirilor copleşitoare şi voluptatea lentorii ce lasă vizualul să respire subtil şi totodată acaparant.

Biroul pentru Grădini şi Iazuri este un roman care te va face să uiţi că nu este scris de un japonez, deoarece preţioasele scrieri nipone ce l-au inspirat pe Didier Decoin, menţionate şi la final, nu îţi vor părea nişte simple reproduceri ale unor imagini de epocă. Vei descoperi mai degrabă efectele unei adânciri erudite într-o lume ce a existat cu aproape un mileniu în urmă, dar ale cărei idealuri estetice au supravieţuit în psihologia colectivă a japonezului modern care încă se mai miră când observă farmecul unui cireş ori a unui crap roşu-auriu din iazul unui templu imperial, atunci când ridică ochii din ecranele telefonului de ultimă generaţie.

Te vei scufunda la rândul tău în această Japonie ce seamănă cu pictura pe mătase râvnită de colecţionari aşa cum se scufundă un reputat pescar de crapi rari, perfecţi, aleşi pentru a înfrumuseţa iazurile amenajate în grădinile Împăratului. Miyuki, soţia unui astfel de pescar, devine personajul central.

După moartea soţului ei, Miyuki va trebui să ducă în oraşul imperial ultimii crapi ce au fost pescuiţi de acesta. În drumul ei spre curtea imperială va avea parte de peripeţii. Una dintre ele, ce îţi va aminti de imaginile picante din picturile japoneze erotice, o va aduce pe Miyuki aproape de înaltul funcţionar ce veghează asupra Biroului pentru Grădini şi Iazuri.

Prezenţa crapilor în oraşul imperial este o datorie sacră de care depind onoarea şi bunăstarea satului de pescari de unde se trage şi Miyuki. Aşadar, ea va trece peste toate obstacolele pentru a-şi vedea crapii înotând în iazurile din grădinile Împăratului.

Aventurile lui Miyuki unesc estetica unei scrieri japoneze cu aşteptările cititorului occidental ce vrea un epic mai consistent şi o poveste despre o călătorie iniţiatică, despre ieşirea din zona de confort şi despre vindecarea unei răni sufleteşti prin depăşirea obstacolelor. Nu vor lipsi pasajele de o senzualitate incandescentă, ce aţâţă mai toate simţurile, şi nici descrierile ce te vor face să te simţi tu însuţi un oaspete al oraşului imperial.

Romanul este cu atât mai ademenitor pentru cititorul occidental (şi nu numai) cu cât acţiunea lui se petrece în Epoca Heian, una de aur, care i-a dat Japoniei şi lumii  primul roman – Povestea lui Genji, scris de Murasaki Shikibu. Epoca Heian a fost emblamatică pentru arta japoneză, mai ales datorită femeilor pasionate de poezie şi de proza introspectivă. La curtea imperială era venerată poezia, iar femeile scriitoare din suita împârătesei începuseră să fie respectate precum nişte veritabile zeiţe.

Femeile şi feminitatea au un rol central şi în romanul lui Didier Decoin. Ai putea afirma că ai în faţă un omagiu adus femeilor din acea perioadă, chiar dacă Miyuki, personajul central, nu este o erudită, ci o femeie pe care mediul sărac a privat-o de binefacerile culturii. Totuşi, Miyuki avea ceva fascinant, ce nu multe femei din secolele dinaintea emancipării au cunoscut: darul de a-şi asuma feminitatea la nivel corporal, de a primi plăcerea erotică, de a o aduce la acelaşi nivel cu al devotamentului profund faţă de soţul ei.

Pentru Miyuki, iubirea şi sexualitatea debordantă erau de nedespărţit, lăsând urme asupra personalităţii ei. În ciuda temerilor şi discreţiei ce au însoţit-o când a trecut dincolo de poarta de acces către Oraşul Imperial, Miyuki emana un magnetism inexplicabil pentru şeful celebrului Birou pentru Grădini şi Iazuri. Acesta nu admira decât rafinamentul, însă văduva aparent necizelată a pescarului de crapi îl atrage tocmai prin ceva respingător: mirosul atribuit femeii venite dintr-un mediu sărac.

Mirosul specific femeii din lumea pescarilor îl va face pe înaltul funcţionar exigent să o transforme pe Miyuki într-o muză atipică, pentru a obţine creaţia perfectă: un parfum care să-l impresioneze pe Împărat. Concursul de parfumuri era unul dintre cele mai aşteptate evenimente la care participa Împăratul. Sosirea lui Miyuki în oraşul imperial a coincis cu decizia suveranului de a participa el însuşi la concurs. Tema propusă de acesta era legată de idealul feminin pus în valoare într-o scenă picturală ce amintea de o tânără graţioasă văzută de el în timpul unui vis. Imaginea din vis urma să fie transpusă apoi la nivel olfactiv de către acel concurent priceput în a găsi combinaţia ideală dintre flori, uleiuri şi ingrediente aduse de peste mări şi ţări. Pentru a transforma vizualul în olfactiv, şeful Biroului pentru Grădini şi Iazuri îşi dă seama că are nevoie de prezenţa lui Miyuki, mai ales de mirosul trupului ei, ce avea sa desăvârşească parfumul ideal.

Introducerea olfactivului are rolul de a spori vraja imaginilor. De fapt, paginile romanului îţi dau impresia că parcurgi un album cu picturi japoneze ce ajung până la urmă să comunice abil cu toate simţurile tale. Fiecare personaj pare creat de mişcările unei pensule japoneze tradiţionale, ce lasă fie nişte urme abia vizibile, evocând misterul sau efemerul, fie nişte linii viguroase ce simbolizează puterea şi autoritatea. Miyuki este delicateţea care maschează forţa psihicului, iar personajele masculine sunt expresia determinării, a obsesiei pentru propria datorie faţă de Împărat. Când femininul şi masculinul se întâlnesc, plăcerea şi atracţia îi fac loc meditaţiei asupra trecerii timpului, asupra iubirii pierdute, asupra nevoii de frumuseţe.

Didier Decoin a învăţat de la artiştii japonezi cum să strecoare spiritualul în vizualul decorativ, ce lasă impresia de lejeritate, de simplitate. Multe dintre scenele romanului au delicataţea unui clasic film japonez de epocă regizat de Kenji Mizoguchi, în care vizualul pictural folosit pentru a încânta ochiul ajunge să capete adâncimea unei poveşti răscolitoare. Acestei estetici nipone, autorul îi adaugă plăcerea francezului pentru observarea erotismului feminin dezvăluit într-un mod pe cât de franc, pe atât de sofisticat, chiar dacă anumite scene amintesc de mult-criticatul male gaze în artă.

Japonezul în care s-a deghizat Didier Decoin îi dă lui Miyuki discreţia şi abilitatea de a îmbina devotamentul cu senzualitatea, dar occidentalul îi permite acestui personaj feminin încântător să urmeze drumul oricărei femei care îşi oferă până la urmă dreptul de a transforma o călătorie făcută din datorie într-o metamorfoză încheiată cu redobândirea încrederii în propriile forţe. Miyuki este genul de personaj care îşi seduce până la urmă creatorul. Didier Decoin o descrie asemenea unui bărbat îndrăgostit, captivat şi totodata emaptic. O priveşte cu ochii celui pentru care feminitatea este un ideal aflat la confluenţa dintre carnalul exuberant şi discreţia asociată frumuseţii nipone. Romanul poate fi comandat şi de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Citeşte şi Doamna Murasaki – Primul roman a fost scris de o japoneză

Povestea doamnei Murasaki – Primul roman a fost scris de o japoneza

Barba Albastra – Un spectacol irezistibil al dialogurilor sofisticate

Adriana Gionea
-
0
Barba Albastra – Un spectacol irezistibil al dialogurilor sofisticate

Unii scriitori nu au nevoie decât de un posibil cuplu unit de contraste, aflat încă în etapa tatonărilor, al curtării. Le este suficient schimbul de replici al partenerilor pentru a-ţi oferi un roman palpitant precum un thriller psihologic multifaţetat, pe care să-l recomanzi insistent şi altora. Amelie Nothomb face parte din categoria acestor scriitori inventivi, capabili de a transpune original extravaganţa fanteziilor umane prin concizie.

Scriind Barbă Albastră, Amelie Nothomb a demonstrat că îşi merită statutul înalt de care se bucură în lumea autoarelor contemporane de succes. Noul ei roman tradus în limba română este cu atât mai atractiv cu cât ascuţimea replicilor inteligente schimbate între personaje le oferă dezvăluirilor frapante o intensitate care va creşte treptat. Intensitatea este dusă inspirat în punctul din care trebuie să elibereze dozele de sinceritate ce sparg bula de mister exact în momentul oportun pentru a obţine efectul maxim dat de amestecul dintre stupefacţie şi fascinaţie.

Barbă Albastră este un roman a cărui subţirime este înşelătoare, deoarece varietatea planurilor şi a semnificaţiilor îi dau consistenţa unuia voluminos. Vei descoperi şi multe scene ce trimit la profunzimea unei piese de teatru care îţi stimulează mintea şi te surprinde prin replici menite să-ţi modifice aşteptările. Amelie Nothomb se dovedeşte a fi precum un regizor de piese de teatru. Îţi dă impresia că ai trăit o întreagă existenţă în sala de spectacol, încât vei ieşi deopotrivă năucit şi entuziasmat după ce ţi-au fost antrenate intuiţia şi abilitatea de a face nişte călătorii în propriile abisuri, datorită unei contopiri inspirate a umorului cu suspansul dat de aluziile terifiante legate de biografia unuia dintre personaje.

Terifiantul îi aparţine personajului masculin, un aristocrat spaniol stabilit la Paris. I se spune don Elemirio Nibal y Milcar şi are faima celebrului protagonist Barbă Albastră, care seducea tinere, le permitea să cutreiere nestingherite prin palatul său, însă le spunea să nu intre într-o anumită încăpere. Femeia care îndrăznea să încalce această regulă era omorâtă. Nobilul spaniol din zilele noastre închiria una dintre încăperile palatului său din Paris în schimbul unei sume suspect de mici pentru luxul oferit. Îşi seducea chiriaşele, apoi ele dispăreau fără urmă. Şi don Elemirio avea o încăpere secretă, despre care spunea că este de fapt o cameră unde îşi developa fotografiile pe care nimeni nu trebuia să le vadă.

Dintr-un stăpân calculat şi rafinat, aristocratul cu faimă sumbră devine la rândul său ţinta unei femei cu minte sclipitoare şi cu talentul de a-i devoala secretul întunecat. Intrarea în scenă a personajului feminin declanşează o avalanşă de replici memorabile, pe care îţi vine să le sorbi precum o şampanie scumpă oferită la o cină extravagantă în sensul bizar (vei descoperi de altfel că personajele dezvoltă o adevărată obsesie pentru şampanie, căreia îi atribuie tot felul de înţelesuri, care mai de care mai stranii). Numele femeii ce intră în viaţa aristocratului misterios este Saturnine. Ea este noua chiriaşă….a noua (de fapt, numărul 9 va căpăta o conotaţie fascinantă în tentativa dezlegării enigmei legate de camera interzisă din palat).

Saturnine se consideră singura capabilă de a opri şirul dispariţiilor fără urmă a chiriaşelor, de a-l dezmarma pe aristocrat şi mai ales de a-l transforma într-un îndrăgostit vulnerabil. Armele ei sunt mintea ageră şi talentul de a face nişte conexiuni pline de trimiteri la istorie şi artă, aşa cum adoră personajul masculin. De fapt, Saturnine devine un investigator cu fler ce pătrunde spontan (dar şi tacticos) în mintea acestui nobil cu faimă sinistră. Iar mintea acestui personaj masculin seamănă cu genul acela de hartă complicată a locurilor pline de legende referitoare la comori secrete înconjurate de blesteme, o hartă plină de indicii ascunse în spatele unor simboluri şi metafore. Asemenea unui detectiv cu minte sofisticată, Saturnine va pune cap la cap indiciile şi legăturile alegorice dintre acestea printr-o irezistibilă acrobaţie a erudiţiei şi a intuiţiei.

În Saturnine, bărbatul tenebros, însă discret şi curtenitor, vede o egală, o minte la fel de înzestrată şi de stimulată de asocieri bizare între idei precum a lui. Iar asocierile dintre elementele ce ţin de istoria şi cultura Spaniei, de artele vizuale, de psihologie şi de alchimie transformă dialogurile şi cinele personajelor într-un veritabil spectacol al tachinării devenite un joc imprevizibil.

Este suficientă o simplă replică legată de originile spaniole ale personajului masculin pentru a declanşa un dialog precum o spirală în care aluneci şi din care nu mai poţi ieşi, acaparat fiind mai ales de legăturile întortocheate pe care le stabilesc personajele între detaliile din locuinţa aristocratului şi fanteziile sau ideile din mintea lor. Dialogurile dintre o tânără inteligentă şi un aristocrat excentric au nevoie şi de nişte decoruri şi ritaluri pe măsură, din care nu lipsesc şampania, cinele extravagante sau regulile nescrise ale stabilirii puterii prin comunicare. Originalitatea şi turnura alegoric-bizară pe care o pot lua scenele banale te fac să îţi aminteşti de filmele lui Bunuel sau de imaginarul lui Dali.

Personajul masculin sumbru are toate calităţile unui bărbat ce poate atrage o femeie inteligentă, care preferă să-i fie stimulate mai întâi mintea şi curiozitatea. Nobilul Elemirio este rasat, enigmatic, răbdător şi îşi extinde vasta erudiţie în arta culinară şi în cea vestimentară. Insistă să pregătească el însuşi cinele impresionante şi este capabil de a realiza haine de o extravaganţă suprarealistă pentru amantele sale, încât ai impresia că a fost ucenicul lui Alexander McQueen. Acesta încearcă să o impresioneze şi pe Satunine, iar jocul seducţiei transformat într-unul al rezistenţei feminine în faţa vrăjii este unul bulversant. Saturnine devine ea însăşi imprevizibilă, încât nu vei şti dacă acţiunile sale sunt rezultatul disimulării sau a devenit la rândul ei o prizonieră sedusă de nobilul excentric, riscându-şi astfel viaţa.

Uneori ai impresia că vezi o piesă de teatru precum un joc al atracţiei în care tentaţia şi diabolicul au propriile replici. În alte pasaje, Nothomb te convinge subtil că poţi deveni martorul din umbră al unei coregrafii suprarealiste, ce imită jocul dominaţiei din relaţia celor două personaje.

Interesul faţă de evoluţia poveştii contemporane va fi mare în rândul cititorilor speriaţi şi captivaţi în acelaşi timp de psihopatul erudit, cu purtări înşelătoare. Aceştia se vor întreba, pe bună dreptate, unde va duce schimbul de replici legat de interdicţia de a păşi în camera secretă.

Discuţiile despre camera secretă, devenită simbolul dispariţiilor fără urmă, vor avea ramificaţii nebănuite, ce tratează teme precum căderea din paradis, atingerea perfecţiunii prin căutarea sufletului-pereche, încrederea în celălalt, relaţia toxică, morală, remuşcare şi compromisul acceptat odată cu atracţia exercitată de o viaţă fără griji materiale. Jocul personajelor devine din ce în ce mai derutant către final, încât ajungi să te întrebi cine este manipulatorul şi cine este victima. Jocul ajunge să fie cu atât mai tentant pentru cititorul acaparat, cu cât ancheta lui Saturnine rămâne în zona asocierilor culturale, iar semnificaţiile simbolurilor convertite în dovezi ale vinovăţiei sau, dimpotrivă, ale nevinovăţiei personajului masculin, se transformă într-un festin al răsfăţului intelectual care mai poate oferi şi fiori de groază.

Misterul capătă o notă ireal-suprarealistă prin sincronizarea a două timpuri. Unul este un timp al tuturor, al prezentului, celălalt este un timp încremenit în trecutul grandios al aristocraţiei. Timpul aristocraţiei oferă voluptatea ambiguităţii, al unor aluzii ce măresc suspansul. Personajele pendulează aşadar între un timp al aristocratului enigmatic, un timp ce presupune o distanţare faţă de valorile morale asociate majorităţii. Această distanţare va permite infiltrarea indiciilor bizare legate de sfârşitul fostelor iubite ale nobilului. Timpul prezentului, din care vine Saturnine, este unul al clarificărilor. Saturnine vrea să limpezească tenebrele prin explicaţii plauzibile, dar personajul masculin preferă o logică distorsionată, a unei lumi având alte reguli şi în care tot ce ni s-ar părea nouă suprarealist este considerat firesc şi legitim.

Datorită acestui roman, Amelie Nothomb şi-a câştigat reputaţia unei scriitoare care ştie cum să aducă la acelaşi nivel nu doar două minţi sclipitoare, aflate între sublim şi diabolic, între prezent şi trecut, ci şi două planuri – unul real, uşor de localizat în Parisul celor pasionaţi de arhitectură, altul într-un spaţiu al aristocraţiei atemporale, ce se hrăneşte prin mituri. Indiciile realităţii plauzibile sunt înghiţite treptate de ireal, însă fără a se brusca superficial verosimilul. Personajele trăiesc în prezentul tău, dar şi în al lor, iar prezentul lor devine un incitant amestec între un thriller psihologic demn de un mare festival de film, alegoria suprarealistă expusă în teatrul cu decoruri minimaliste dar cu semnificaţii abundente şi basmul reinterpretat în cheie actuală.

Citeşte şi Loveşte-ţi inima – O carte înşelătoare

Loveste-ti inima! – O carte inselatoare

 

 

Cyrano, mon amour – O incantare!

Adriana Gionea
-
0
Cyrano, mon amour – O incantare!

Încântător precum un film de epocă despre Paris, transformat în promisiunea respectată de a-ţi oferi un spectacol vizual elegant şi efervescent cu personaje pline de şarm. Astfel poate fi descris, pe scurt, Cyrano, mon amour, pe care îl poţi asocia imediat cu plăcerea oferită de savurarea unui desert franţuzesc elaborat şi reconfortant, într-un decor vintage menit să hrănească nostalgii condimentate cu mişcările dansatoarelor de Can Can.

Distins cu Premiul Publicului la Festivalul Filmului Francez, Cyrano, mon amour  readuce în prezent parfumul comediilor franceze de altădată, care nu se vor demoda niciodată în ochii spectatorilor ce vor să intre într-o sală de cinema pentru a se lăsa fermecaţi de imagini picturale, cu decoruri fastuoase Belle Epoque, de costume extravagante şi de replici savuroase. Pe toată durata filmului te vei simţi extras din prezentul nostru alert şi dus tocmai în Parisul cafenelelor boeme, devenit sinonimul vieţii trăite cu şarm spumos, nonşalanţă chic şi libertinaj situat între plăcerea discuţiilor spirituale şi lejeritatea burlescă.

foto: Independenta Film

Vei descoperi două personaje despre care vei dori să ştii mai multe. Unul este personajul-actor Constant Coquelin (Olivier Gourmet), un bonom ce îl interpretează pe legendarul Cyrano de Bergerac, celebrul aventurier de secol XVII, devenit scriitor de romane libertine şi bun spadasin. Dintr-o personalitate istorică, Cyrano a devenit mit, iar de-a lungul secolelor a intrat în memoria colectivă datorită nasului său mare. Mitul şi imaginea caricatural-simpatică au fost propagate de-a lungul generaţiilor datorită celui de-al doilea personaj central, nimeni altul decât faimosul autor Edmond Rostand (Thomas Soliveres). Rostand este cel care l-a transformat pe Cyrano într-unul dintre cei mai iubit protagonişti ai teatrului francez şi într-un rol pe care actorii iconici l-au râvnit.

photo: Independenta Film

Subiectul filmului este inspirat chiar de frământările autorului Edmond Rostand, care a dat naştere piesei Cyrano de Bergerac, poate una dintre cele mai iubite şi jucate pe scenele din Franţa. De fapt, filmul te face să-ţi imaginezi încercarea lui Rostand, aflat în pragul eşecului, de a evita sărăcia prin scrierea unei piese cu succes la public. Tentativa de a crea piesa perfectă oferită unui public pretenţios ia forma unor peripeţii simpatice, din care nu lipsesc oscilaţia între muza sentimentală şi visătoare şi nevasta devotată, cu picioarele pe pământ, periplul prin stabilimente ce ofereau plăceri erotice de lux, prieteniile durabile, idealurile, rivalităţile din culise, entuziasmul ce alternează cu teama de eşec.

Datorită costumelor şi decorurilor alese pentru a-ţi răsfăţa retina, bonomiei dublate de şarm ce străbate fiecare scenă şi actorilor ce dau viaţă unor personaje adorabile vei intra în sala de cinema chemat de acelaşi motiv datorită căruia intrau parizienii de la 1897 în sala unui teatru: dorinţa de a evada într-o lume unde râsul, voia bună, strălucirea şi poveştile emoţionante îi făceau pe spectatori să viseze, să se bucure de frumuseţe şi de un pic de relaxare ce îmbuna severa morală burgehză.

photo: Independenta Film

Asemenea unui regizor ce adoră comediile clasice readuse în prezent şi revizitate cu devotament, Alexis Michalik te va face să călătoreşti în timp pentru a te simţi precum un parizian în faţa unui spectacol de neuitat dintr-o sală extravagantă. Regizorul Alexis Michalik a reuşit să capteze acel farmec al exuberantului Paris Belle Epoque transformat într-o feerie de inventarea iluminatului public şi într-un loc magic datorită strlăucitoarelor decoraţiuni ale teatrelor celebre. Este Parisul aflat între două veacuri, un Paris în care deliciile fastului se bucurau de ultimele pâlpâiri înainte ca toată arta franceză şi idealurile estetice să fie reinventate de avangarda secolului XX. Vei descoperi astfel un omagiu adus acelui Paris fastuos, care nu dorea decât să se bucure de ultimele clipe înainte ca timpul să accelereze schimbrile odată cu primele invenţii ale secolului XX.

photo: Independenta Film

În inima acestui Paris, unde oamenii încă se mai duceau cu trăsura pentru a vedea primele imagini cinematografice oferite de Fraţii Lumiere, Edmond îşi caută inspiraţia pentru a scăpa de eşec. O va găsi odată cu apariţia unei costumiere devenite iubita prietenului său (un actor şarmant, dar fără talentul de a seduce prin versuri). După ce îşi dă seama că femeia iubită este o visătoare ce vrea un bărbat cu talent literar, care să-i facă declaraţii poetice, actorul îl roagă pe autorul aflat în criză de inspiraţie să creeze replici în versuri pentru a o cuceri pe sentimentala costumieră. Însă aceasta va deveni în final muza lui Rostand. După chipul şi asemănarea costumierei ce i-a luat minţile prietenului său, Rostand o va crea pe femeia ajunsă marea iubire a personajului Cyrano de Bergerac. Urmărind încercarea prietenului său de a o cuceri pe muză, Rostand va găsi inspiraţia pentru piesa de teatru cu succes răsunător.

photo: Independenta Film

Deşi redă fidel şi adorabil atmosfera unei epoci vibrante, ce anunţa marile schimbări ale secolului XX, regizorul aminteşte mai degrabă de un arheolog ce vrea să reconstruiască o lume disparută pentru a-i demonstra de fapt continuitatea, găsind mai degrabă similitudini cu cea din prezent. Ai spune că subiectele abordate în acest film de epocă despre finalul secolului al XIX-lea sunt cât se poate de actuale: relaţia (şi uneori conflictul) dintre arta şi entertainmentul cu succes la public, graniţa subţire dintre popularitate şi impostură, căutarea bugetelor, convingerea publicului, presiunea sponsorilor, propulsarea unor actriţe fără talent, cândva staruri ale stabilimentelor deocheate, critica la adresa celor ce doreau să transforme culisele teatrului într-un bordel şi rivalitatea dintre marii autori. Prin rivalitatea dintre Rostand şi Feydeau (aflat în momentul său de glorie), regizorul filmului îţi oferă o mică lecţie de istorie a teatrului, savuroasă precum o cupă de şampanie fină.

În ciuda unor dificultăţi ce ameninţau lumea artiştilor şi a presiunii exercitate de sponsorii ce puteau sabota prin ignoranţa lor punerea în scenă a unui spectacol inovator, cu mari şanse de reuşită, filmul nu se abate de la nota optimistă, de la comicul de bun gust şi de la viziunea ce prezintă elementele profunde într-o notă lejeră, jovială. Oferindu-le actorilor expresivitatea pe care o au de obicei artiştii de pe scena unui teatru, regizorul a putut menţine acel echilibru între profund şi comicul accesibil, aducându-i în sala de cinema atât pe spectatorii pretenţioşi, elitişti, cât şi pe cei ce vor doar să îşi descreţească frunţile după o zi stresantă la job. La final toţi se vor simţi precum un locuitor de soi al vechiului Paris, căruia i s-a dat onoarea de a fi martorul unui eveniment istoric- premiera unei piese ce avea să schimbe lumea teatrului. De fapt Cyrano, mon amour este o savuroasă pledoarie pentru teatru, pentru o redescopire (plină de umor fin) a clasicilor, pentru bucuria de smulge râsete. Un omagiu adus curajoşilor din acel Paris unde artiştii sunt regi.


LYTE video

Citeşte şi Top 10 filme de epocă pe care trebuie să le vezi

Top 10 filme de epoca pe care trebuie sa le vezi

 

18 carti scrise de autori internationali, prezentate la Bookfest 2019

Adriana Gionea
-
0
18 carti scrise de autori internationali, prezentate la Bookfest 2019

 Imperiul fără de sfârşit

Coreea de Sud a intrat puternic în lumea cititorilor şi a cinefililor. Romanul Imperiul fără de sfârşit a fost ecranizat de Park Jong-won în 1995 şi a fost comparat cu Numele trandafirului. Acţiunea romanului are în centru ancheta unei crime din lumea cărturarilor de la curtea regelui Jeongjo. Investigaţia este condusă de însuşi custodele Bibliotecii regale din anul 1800.

 

O familie modernă

 

Rămânem în spaţiul literaturii sud-coreene, de data aceasta pentru a descoperi o poveste actuală despre o familie nonconformistă, care spulberă valorile conservatoare. O familie modernă prezintă încercarea unei mame de a-şi înţelege copiii reîntorşi în casa ei – un cineast fără succes, un interlop şi o fiică devenită mama unei adolescente pasionate de scrierile lui Hemingway. Prin acest roman îl vei descoperi pe unul dintre cei mai apreciaţi scenarişti şi autori din Coreea de Sud – Cheon Myeong-kwan.

 

Uciderea Comandorului, vol. II

 

Veste bună şi pentru fanii lui Haruki Murakami! Vor găsi la Bookest volumul II din Uciderea Comandorului. În Metafora se schimbă vor descoperi noile evenimente ciudate din viaţa unui pictor ce alege să traiască într-o casă retrasă.

 

Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu

 

Elena Ferrante a devenit una dintre cele mai populare autoare, datorită faimoasei Trilogii Napolitane. Cititorii sunt invitaţi să intre în atelierul şi în gândurile acestuia prin volumul experimental Frantumaglia. Vei descoperi un autoportret surprinzător, din care nu lipsesc impresii despre literatură, feminism, succes, critici.

 

 

Apă dulce

Mitologia nigeriană este interpretată captivant în Apă dulce. Romanul este considerat unul dintre cele mai bune debuturi ale ultimilor ani, impunând o nouă voce feminină în literatura universală. Realismul magic, erotismul şi explorarea sinelui şi a rădăcinilor sunt unite într-o scriitură ameţitoare.

 

Casa bântuită

 

Stephen King recomandă Casa bântuită. Roman îmbină fiorii unui thriller şi poveştile cu fantome şi personaje excentrice nimerite într-o casă plin de enigme. Cartea a stat la baza unui celebru serial difuzat pe Netflix.

 

Pachinko

 

Dacă îţi plac romanele cu poveşti transgeneraţionale poţi miza pe saga unei familii coreene ajunse în Japonia. Povestea întinsă de-a lungul a patru generaţii din Pachinko debutează cu sosirea în Japonia a unei tinere sărace. Aceasta şi-a dezonorat familia coreeană după ce a rămas însărcinată. Bărbatul ce o va lua de soţie este cel care o duce într-o nouă ţară pentru a căuta un trai mai bun. Romanul lui Min Jin Lee a fost lăudat de Junot Diaz şi a fost selectat pentru National Book Award.

 

Între ei. Amintiri despre părinţii mei

 

Considerat unul dinre cei mai buni autori americani, Richard Ford le-a pregătit cititorilor săi un volum cu tentă autobiografică. De data aceasta, personajele sunt chiar părinţii acestuia. Amintirile despre ei sunt legate de portretul Americii din prima jumătate a secolului XX.

 

Înotând spre casă

 

Finalist al Man Booker Prize, romanul Înotând spre casă explorează relaţia complicată dintre secrete şi iubire. Deborah Levy, cunoscută publicului român datorită cărţii Lapte fierbinte, propune o călătorie psihologică menită să dezvăluie nişte personaje ce te vor invita să arunci o privire spre propria lume.

 

Ministerul fericirii supreme

 

Autoarea ce a dat romanul Dumnezeul lucrurilor mărunte revine cu o nouă poveste din India contemporană. În Ministerul fericirii supreme, Arundathy Roy te va purta din mahalalele vechiului Delhi până în metropolele aflate într-o continuă schimbare apoi în Valea Caşmirului şi în pădurile Asiei Centrale.

 

Gânduri de pe o planetă nervoasă

 

Obsesiile, angoasele şi problemele omului actual sunt analizate de Matt Haig. Autorul leagă problemele sociale de impasurile din plan individual.

 

Micul dejun al campionilor

 

Cei ce preferă satira lui Kurt Vonnegut vor trece pe listă şi Micul dejun al campionilor. Romanul prezintă aventurile unui scriitor cu multe cărţi publicate, dar fără cititori. Acesta nimereşte la un festival organizat de un afecerist ce se crede stăpânul absolut al celor din jur.

 

 

Al dumneavoastră sincer, Şurik

 

Ludmila Uliţkaia te admeneşte cu povestea unui Don Juan din Rusia anilor ’70. Îl cheamă Şurik şi duce o existenţă care devine una cu vieţile femeilor pe care le seduce. Vei descoperi un labirint al capcanelor afective şi al voluptăţilor ce invită la reflecţie.

 

Barbă Albastră

 

Admiratorii lui Amelie Nothomb vor putea citi Barbă Albastră. În acest roman, una dintre cele mai apreciate autoare din spaţiul francofon reinterpretează, în cheie actuală, o clasică poveste. Personajul central – tânăra Saturnine – se mută în camera închiriată de un bărbat misterios. În apartamentul acestuia există însă o altă cameră, una secretă, unde nimeni nu a intrat.

 

 

Monsieur Karenin

 

După ce i-a încântat pe cititorii din România prin romanul Marele Gorsky, autoarea Vesna Goldsworthy le propune o poveste ce aminteşte de lumea lui Tolstoi. Povestea se petrece în Londra anului 1947, unde o franţuzoaică ascultă istoria de viaţă a unui imigrant rus. Biografia acestuia este legată de cea a familiei amintite în literatură.

 

Băieţelul  de 1000 de ani

 

Băieţelul de 1000 de ani este o reinterpretare a istoriei omenirii prin ochii unui copil despre care se spune că trecut prin mai multe secole. Numele lui este Alfie Monk şi pretinde că a fost martorul unor evenimente care s-au petrecut cu o mie de ani în urmă. Când nu are parte de întâmplări neobişnuite, Alfie îşi caută prieteni, iar căutarea se va transforma într-o serie de peripeţii simpatice.

 

O istorie a violenţei

 

După ce s-a remarcat printr-un debut în forţă datorită romanului Sfârşitul lui Eddy Bellegueule, autorul Edouard Louis revine cu alt roman autobiografic, intitulat O istorie a violenţei. Cartea redă încercarea unui bărbat agresat de a înţelege trauma şi latura întunecată a unei fiinţe umane.

 

Fiul lui Iisus

 

Amatorii de proză scurtă pot alege volumul Fiul lui Iisus. Povestirile din acest volum reflectă viaţa unui tânăr dependent de heroină, care întâlneşte personaje din rândul marginalilor. Dependenţa nu îi afectează luciditatea, acesta reuşind să descopere o realitate adesea ignorată. Scriitura lui Denis Johnson este apreciată datorită unei profunzimi şi unei frumuseţi tăioase.

 

 

10 carti noi scrise de autori romani, descoperite la Bookfest 2019

Adriana Gionea
-
0
10 carti noi scrise de autori romani, descoperite la Bookfest 2019

Literatura română actuală este o lume efervescentă şi plina de subiecte ofertante. Îţi propunem zece titluri noi, pe care le-am pus pe lista pentru Bookfest 2019 (care va avea loc între 29 mai şi 2 iunie la Romexpo).

Bucureşti, marea speranţă

 

Bucureştiul secolului XX devine personajul central din noul roman scris de Cristian Teodorescu. Capitala de la începuturile României moderne respiră în istoria unei familii venite din Ardeal pentru a-şi face un rost. Vei citi despre iubiri, dezamăgiri, secrete şi trădări.

 

Trilogia sexului rătăcitor

 

Trei generaţii de femei şi trei etape diferite ale României secolului XX. Trei poveşti despre maturizare şi corp. Le poţi descoperi citind Trilogia sexului rătăcitor, un roman în care marea istorie modelează biografii.

 

Poveşti de dragoste şi neputinţă

Prozele din Poveşti de dragoste şi neputinţă promit intensitatea unui film şi desfăşurarea imprevizibilă a unor povestiri despre cupluri. Vei citi 21 de poveşti ce surprind insolitul din cotidian.

 

Apropierea

 

Romanul Apropierea a stat la baza filmului Parking. Vei citi despre aventurile a trei poeţi care decid să călătorească timp de cinci ani în căutarea izvoarelor Poeziei. Călătoriile devin pretextul pentru alte căutări, din care nu lipsesc marea iubire, legăturile clandestine, suspansul.

 

Poveste pentru Maria

După ce şi-a impresionat cititorii prin romanele Dincolo de portocali şi Nautilus, Ioana Bâldea Constantinescu revine cu o poveste despre maternitate şi copilărie invitându-şi fiica să participe. Vei descoperi o lume în care mama se întreabă dacă este suficient de bună în relaţia cu fiica, iar fiica povesteste despre ceea ce îi place, despre cărţile şi personajele ce o impresionează.

 

Părinţi

 

Părinţi este unul dintre acele romane care te acaparează de la prima pagină, datorită modului în care Diana Bădică surprinde labirintul afectiv al unei familii. Autoarea îmbină talentul acroşant al unei povestitoare şi abilitatea de a folosi observaţia psihologică pentru a crea personaje expresive. Are o scriitură vie, empatică, profundă şi capabilă de a expune atât suferinţa, cât şi umorul.

 

Cartea Reghinei

 

Ioana Nicolaie revine cu încă o poveste la feminin. Cartea Reghinei surprinde viaţa unei femei din nordul Transilvaniei. Ea iubeşte, visează, se marită, face 12 copii şi cunoaşte brutalitatea ce pândeşte adesea în comunităţile patriarhale. Criticii au comparat stilul autoarei cu al unui Faulkner nimenit în satul tradiţional românesc.

 

Papa Nicolau şi alte povestiri foarte, foarte scurte

 

Câştigătoarea concursului pentru debutanţi lansat de Polirom, Roxana Dumitrache surprinde universul feminin în povestiri despre temeri, speranţe, iubiri şi dezrădăcinări. Prozele sale reunesc tipologii diferite, alcătuind un tablou caleidoscopic.

 

Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici

 

Romanul Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici uneşte povestea de viaţă a unui om cu marile evenimente ce au schimbat ţinutul său natal, Basarabia. Vei descoperi o cronică de familie ce reflectă evenimentele zguduitoare ale secolului XX.

 

8

 

Tudor Ganea a devenit unul dintre cei mai cititi autori din România datorită stilului insolit prin care tratează realitatea autohtonă. 8, noul său roman, include un amestec de erotism, realism sumbru şi personaje în care vulnerabilitatea şi grotescul se întâlnesc. Vei citi despre universul pestriţ al unei comunităţi în care pădurarul organizează nişte orgii în locuri sfinte, un interlop are un salon de masaj, apetitul sexual al unor muncitoare creşte năucitor şi un băiat marginalizat ajunge un afacerist afemeiat.

4 carti de nonfictiune cautate la Bookfest 2019

Adriana Gionea
-
0
4 carti de nonfictiune cautate la Bookfest 2019

Între 29 mai şi 2 iunie se va desfăşura ediţia din 2019 a Bookfest. Vei găsi cărţi din multe domenii, la preţuri speciale. Noi ne-am gândit deja la primele titluri pe care le vom căuta.

 

Arheologia iubirii. De la Neaderthal la Taj Mahal

După ce a participat la săpături arheologice în Germania, Franţa, Anglia, Maroc, Israel şi Turcia (Milet, Troia şi Gordion), Cătălin Pavel te invită şi pe tine să pui cap la cap indiciile şi piesele descoperite pentru a înţelege umanitatea prin explorarea afectivă. Arheologia iubirii îţi arată câte informaţii dătătoare de revelaţii se ascund într-un detaliu.

 

Bafta, Devla şi Haramul

 

Dacă vrei să înţelegi mai bine universul romilor dincolo de miturile exotice, poţi alege Bafta, Devla şi Haramul. Cartea scrisă de Mirel Bănică apare pentru a umple un gol în spaţiul autohton, incluzând informaţii din etnografie, istoria religiilor, imagologie şi antropologie.

 

O istorie a Operei

 

De ce sunt oamenii fascinaţi de operă? Cum s-a născut opera? Ce rol are în dezvoltarea unei societăţi? Prin ce metamorfoze a trecut? Sunt câteva dintre întrebările ce au stat la baza cărţii O istorie a Operei. Cartea îmbină erudiţia şi unghiuri de abordare nebănuite.

 

 Cum să prinzi o cârtiţă

Îndrăgostit de natură, Marc Hamer îţi demonstrează cât de interesante pot fi cârtiţele şi cât de complicat este de fapt universul lor misterios. Cum să prinzi o cârtiţă mai este şi o călătorie prin zona rurală galeză, imortalizată prin ilustraţiile oferite de Joe McLaren.

 

4 filme de neratat la Bucharest International Film Festival 2019

Adriana Gionea
-
0
4 filme de neratat la Bucharest International Film Festival 2019

Între 24 şi 30 iunie 2019 se va desfăşura cea de-a 15 ediţie a Bucharest International Film Festival la Cinema Muzeul Ţăranului, Cinema Elvire Popesco, Grădina cu Filme. Selecţia include pelicule apreciate la marile festivaluri internaţionale – Cannes, Berlin, Sundance, Busan sau Veneţia.

Au fost anunţate deja primele patru filme ce vor avea premiera (în România) la BIFF 2019. Printre acestea se numără şi Piranhas, inspirat de unul dintre faimoasele romane scrise de Roberto Saviano. Prezentat şi la Berlin, filmul regizorului Claudio Giovannesi concurează pentru unul dintre premiile BIFF 2019. Subiectul filmului te introduce în lumea găştilor de adolescenţi napolitani care îşi doresc să devină mafioţi. Vei descoperi o pendulare între problemele specifice vârstei şi realitatea feroce din lumea adulţilor.


LYTE video

Tot de la Berlin vine şi filmul Hellhole, al doilea lungmetraj al regizorului Bas Devos. Scenariul aduce împreună trei personaje care încearcă să depăşească traumele apărute după atacurile teroriste care au avut loc în 2016, în Bruxelles.


LYTE video

Nu va lipsi nici filmul ce a impresionat publicul de la Sundance. Este vorba despre Iubire Divină (Amor Divino), al unuia dintre cei mai buni regizori brazilieni tineri – Gabriel Mascaro. Filmul este o poveste de iubire cu tentă distopică despre o femeie care în paralel cu activitatea de notar şi-a asumat misiunea de a salva cuplurile de la divorţ, în ciuda rupturii din propria căsnicie.


LYTE video

Cinematografia japoneză apreciată la Cannes este reprezentată de filmul Asako I and II, al regizorului Ryusuke Hamaguchi. Filmul îmbină povestea de iubire cu reflecţia asupra memoriei. Vei descoperi lumea unei femei care îşi pierde iubitul apoi, peste ani, îl cunoaşte pe cel ce îi seamănă perfect.


LYTE video

Citeşte şi Killing Jesus (Matar a Jesus) – Dragoste şi răzbunare în Medellin

Killing Jesus (Matar a Jesus) – Dragoste si razbunare in Medellin

 

Burning – Senzual si enigmatic, inspirat dintr-o povestire scrisa de Haruki Murakami

Adriana Gionea
-
0
Burning – Senzual si enigmatic, inspirat dintr-o povestire scrisa de Haruki Murakami

Prezentat în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest 2018, Burning este un film sud-coreean inspirat dintr-o povestire scrisă de Haruki Murakami şi publicată în volumul Elefantul a dispărut. Asemenea lui Haruki Murakami, regizorul Lee Chang-dong reuşeşte să redea senzual viaţa tinerilor asiatici din mediul urban cosmopolit printr-o poveste despre iubire, obsesie şi rivalitate aflată la graniţa dintre accesibilul realităţii imediate, redate din unghiul hedonist, şi acel mister ce face din scenele banale nişte imagini cu sensuri inaccesibile.

Punând scenele emoţionante ale filmului într-o lumină irezistibilă pentru cei pasionaţi de fotografie şi apelând la un personaj feminin seducător prin enigma pe care o degajă, regizorul pare să fi transpus cinematografic o frază revelatoare din povestirea Arderea hambarelor, ce a inspirat filmul. Este o frază despre care se poate spune că a putut condensa întreaga vrajă ce răzbate din lumea lui Murakami, transferată convingător în acest film: Mi s-a părut că realitatea începe să fie înghiţită (trad. Iuliana Oprina).

Realitatea personajelor din film, ce formează un triunghi amoros aparte, nu este înghiţită cu totul de ireal, dar ajunge să fie învelişul înşelător al unei lumi interioare adânci şi opace, deghizate în superficialitatea celor fără o direcţie clară, dornici de a se bucura doar de prezent şi de petreceri. Tocmai pe această deghizare a profunzimii în superficial se şi construieşte chimia dintre spectator şi universul din Burning. Există o pendulare (care intrigă) între concret şi impermeabil, între sexualitatea frustă şi graţie, mai ales în scenele în care are loc treptat o înlocuire a realităţii familiare cu straniul care nu distorsionează imaginile ce surprind realist un ritm al metropolei, exact cum descoperi la Haruki Murakami.

Menţionarea lui Huruki Murakami atrage, intrigă şi naşte aşteptări legate de scenariu, de construcţia personajelor şi de gestionarea fluxului narativ astfel încât să permită subtil îmbinarea erotismului cu stranietatea. De fapt, Burning este un film aşa cum le place fanilor declaraţi ai lui Haruki Murakami. Este impregnat de la un capăt la altul de mister (mai ales de misterul ce se naşte din contopirea senzualităţii răvăşitoare cu delicateţea) şi mizează mai ales pe volatilizarea legăturii dintre cauză şi efect în momentele dramatice ale poveştii. Nu lipsesc personajele cu biografii evazive ce au reacţii imprevizibile şi nici acea tipologie feminină care atrage, deschide noi ferestre spre înţelegerea lumii şi apoi dispare fără motiv din viaţa bărbaţilor pe care îi seduce.

În ipostaza bărbatului sedus de o femeie misterioasă este Jong-su (Ah-in Yoo). Încă de la prima scenă a filmului Burning îţi vei da seama că vei urmări un love story ce împinge tema iubirii regăsite într-o zonă a stranietăţii camuflate în cotidianul plat al metropolei aglomerate, în stilului lui Murakami, doar că-n locul gigantului Tokio cu al său aspect futurist ai capitala Coreei de Sud, unde mai găseşti oaze de timp lent. În această primă scenă, tânărul Jong-su, cu visuri de scriitor în devenire, este abordat îndrăzneţ de o animatoare sexy pe nume Shin Hae-mi (Jeon Jong-seo), ce îl invită la o tombolă. Ea pare să-l cunoască din copilărie, ba mai mult îi reproşează că a tot ignorat-o în perioada în care au fost vecini.

Flirtul din prima scenă ar fi fost demn de un banal film romantic, însă dialogul plin de aluzii evazive şi aerul misterios al personajelor te face să simţi că în spatele simplităţii se ascunde ceva mult mai sofisticat, însă nedefinit. Te vei gândi imediat la cuplurile din romanele lui Murakami, la universul personajelor sale, unde neobişnuitul ce pluteşte deasupra unei anumite scene aşteptând momentul prielnic pentru a pune stăpânire pe întreaga desfăşurare a poveştii.

Personajul feminin, Shin, îl ademeneşte pe Jong-su în lumea ei, sub pretextul unei rugăminţi. Ar vrea ca el să locuiască în apartamentul său pentru a avea grijă de pisica ei în timp ce va fi plecată în Africa. Până acum nimic neobişnuit. Însă intrarea în apartamentul mic (mai degrabă o garsonieră de student) coincide cu apariţia primelor elemente de stranietate, ce par să decupeze lumea personajelor de realitatea celor din jur doar prin modul în care sunt filmate detaliile şi încăperea. Pisica de care trebuie să aibe grijă Jong-su nu se arată deloc, însă apartamentul este filmat în aşa fel încât să-i simţi prezenţa fantomatică. De fapt, mai toate scenele filmului par să plutească într-o atmosferă ce îţi dă impresia că în spatele realităţii cât se poate de banale respiră o prezenţă care poate manipula unghiurile de filmare astfel încât să îţi inducă nişte emoţii amestecate, greu de explicat în cuvinte, aşa cum se întâmplă şi în scenele din romanele şi prozele scurte ale lui Murakami.

La infiltrarea stranietăţii contribuie şi lipsa unui scenariu liniar, deşi filmul are potenţialul unuia cu poveste ce poate prinde un contur viguros, mai ales când apariţia celui de-al doilea personaj masculin dă naştere unui triunghi amoros. Acest al doilea personaj este un tânăr şarmant pe nume Ben (Steven Yeun), devenit iubitul lui Shin Hae-mi. Spre deosebire de Jong-su, ce pare captiv într-un nimb de boem aerian cu aer introspectiv şi gesturi stângace de adolescent confuz, Ben, acest nou personaj masculin, pare desprins din visul oricărei femei ce vânează burlaci tineri cu stat social ofertant, prezentaţi în revistele mondene la volanul unei decapotabile sau în apartamentele din cartierele rezervate bărbaţilor ce vor să-şi trăiască viaţa alegând să-şi etaleze prosperitatea nu într-un stil gradomano-burghez, ci mimând lejeritatea nonconformistă a unui rătăcitor.

Apariţia rivalului cu aer de Don Juan asiatic şi eleganţă occidentală deviază uşor scenariu de la stranietatea cu aer japonez spre o realitate coreeană actuală, prezentată cu un ochi critic. Mai bine zis, apariţia lui Ben, noul personaj masculin, îţi aduce aminte că vezi de fapt un film cu acţiunea în Coreea devenită cosmopolită. Datorită puterii financiare, Ben îi duce pe Jong-su şi pe seducătoarea Shin în cluburile şi localurile bine cotate, invitându-te şi pe tine să te înfrupţi din viaţa de noapte efervescentă din faimosul Gangnam.

Prin contrastul dintre cele două personaje masculine atrase de Shin, regizorul îi face loc şi unei observaţii subtile despre sociatatea coreeană actuală şi despre a ei nouă generaţie de tineri îmbogaţiţi. Cei doi sunt vrăjiţi de Shin, cu a ei pendulare între senzualitatea asumată şi gesturile de ştrengăriţă inocentă cu farmec diafan, care aminteşte de personajele feminine ale Noului Val din Franţa anilor ‘60.

La un moment dat, filmul începe să devină un exerciţiu de echilibristică între dorinţa de a scufunda firul narativ într-un mister total, în care toate motivele din spatele acţiunilor şi certitudinile sunt voalate, şi tendinţa de a manipula scenariul astfel încât să reflecte lucid şi exact metamorfozele societăţii coreene actuale branşate la ritmul celei occidentale, mai ales datorită noii generaţii de tineri. Din acest exerciţiu de pendulare bine controlată (dar şi dătătoare de confuzie) între nelumesc şi real provine şi farmecul filmului. Pe de-o parte vei fi cât se poate de intrigat de ambiguitatea ce pluteşte deasupra personajelor, evaporând orice fel de certitudine şi amplificând misterul din jurul dispariţiei bruşte a personajului feminin. Pe de altă parte, vei avea impresia că vezi un tablou clar şi cât se poate de realist al unei societăţi pline de contraste, după momentul în care ies la suprafaţă detalii din biografia personajului masculin central, dornic de a-şi salva tatăl de la o condamnare.

Dispariţia personajului feminin este prezentată în aşa fel încât să nască aşteptări pentru cei dornici de a vedea firul narativ resuscitat într-ul stil ce aminteşte de thrillerele psihologice. Imprevizibilul cu potential tenebros vine din lumea şarmantului Ben, care dezvăluie un secret bizar. Lee Chang-dong ţine cont şi de spectatorii care vor acţiune antrenantă bine ancorată în real, nu doar ambiguitate, însă foloseşte momeala thrillerului astfel încât să confirme şi mai mult impresia că vezi un tablou aşa cum erau compoziţiile acelor suprarealişti ce obţineau halucinantul exact din alăturarea unor elemente cât de poate de banale.

Filmul va persita în memorie datorită modului în care îşi exercită atracţia asupra ta. La început te seduce, te intrigă, apoi devine inaccesibil. La capacitatea de seducţie a filmului contribuie din plin şi trecerea imprevizibilă de la tensiunea alertă la acalmia poetică. Vei descoperi multă poezie transpusă vizual, în care se scaldă nostalgic-languros peisajele solitare şi spaţiul urban, prezentate în lumina apusului ce îmbină chemarea senzuală cu aşteptarea angoasantă. De fapt, reuşita filmului de a străbate spaţii culturale diferite şi de a-şi face loc în topul multor cinefili se bazează tocmai pe un limbaj universal redat prin sincronizarea dintre lumină, cromatică şi momentele intense ale filmului. Camera de filmat creează magie, oferindu-le personajelor ispititoare şansa de a-şi păstra magnetismul exercitat de latura lor enigmatică fără a renunţa la expresivitate.


LYTE video

Citeşte şi The Handmaiden – Un film de epocă diferit

The Handmaiden – Doua asiatice de-o data, coplesitoare si periculoase chiar si pentru unul de-al lor

 

Joueurs (Treat Me Like Fire) – Parisul nocturn pentru (ne)initiati

Adriana Gionea
-
0
Joueurs (Treat Me Like Fire) – Parisul nocturn pentru (ne)initiati

Proiectat la Cannes (2018), apoi adus în premieră (în România) la Festivalul Filmului Francez 2019, Joueurs (Treat Me Like Fire) poate fi considerat unul dintre filmele catchy ale anului. Este ofertant pentru cei ce vor o acţiune ameţitoare, ce presupune călătoria într-o excitantă lume nocturnă a viciilor, şi pentru cei ce preferă o desfăşurare intensă bazată pe clasica poveste a fetei cuminţi iniţiate în Parisul subteran al păcatelor de c către băiatul cu şcoala vieţii.

Deşi este la primul ei lungmetraj, Marie Monge a ştiut cum să îmbine incitant, eficient şi echilibrat adrenalina unui thriller, chimia incandescentă a unui love story ce flirtează cu pericolul, ritmul hipnotic al nopţii pariziene aşa cum este ea în cazinourile subterane şi declanşarea ademenitoare a unei atracţii ce se transformă într-un imprevizibil joc al iluziilor şi al dependenţei erotice. Regizoarea ştie cum să te surprindă prin fiecare scenă, iar debutul ei îi va face pe mulţi să întrebe când va lansa următorul film.

Atracţia exercitată de film asupra spectatorilor se bazează mai ales pe interpretarea oferită de actorii din rolurile principale – Stacy Martin (din ce în ce mai seducătoare şi convingătoare în filmele din spaţiul francofon) şi Tahar Rahim (cunoscut datorită rolului din Profetul, regizat de Jacques Audiard). Cei doi aduc pe marele ecran un cuplu irezistibil, format din Abel – golanul carismatic şi manipulator, dependent de risc – şi Ella – tipologia fetei discrete, suave şi timide, cu o viaţă ternă, însă emanând o forţă feminină ce va ieşi la suprafaţă pe măsură ce ea se va aventura în plăcerile clandestine ale nopţii.

Flama atracţiei sexuale dublate de pericolul simbolizat de Abel este întreţinută de adrenalina din lumea cazinourilor ilegale din Paris, unde acesta o introduce pe candida Ella. Coborârea Ellei în infernul irezistibil al riscului va fi una bruscă, într-o scenă alertă din care nu lipseşte scânteia curiozităţii stârnite de tipologia bărbatului ce anulează regulile unei lumi ordonate pentru a le înlocui cu explorarea a tot ce este interzis. De fapt, vei descoperi încă de la începutul filmului existenţa unei simbioze între viciu şi erotism, o simbioză devenită atât sursa voluptăţii, cât şi a supliciului emoţional.

Abel este dependent de jocurile de noroc şi o convinge ingenios pe Ella să fure bani din localul deţinut de tatăl ei, unde Ella este şi chelneriţă. Ella devine dependentă de Abel, mai bine zis de iluzia libertăţii oferite de stilul de viaţă la care aderă împreună cu acesta. Astfel, adevărata miză pentru Ella nu este neapărat câştigul rapid, ci aventurarea în Parisul ascuns, care să-i resusciteze existenţa.

La succesul filmului contribuie şi mijloacele vizuale eficiente folosite de regizoarea Marie Monge pentru a transforma cazinoul într-un simbol al coborârii în infern. Chipurile sinistre şi enigmatice ale jucătorilor şi ale interlopilor ce le împrumută bani sunt învăluite de umbre sau de întunericul despicat de lumina feroce a neoanelor. În timp ce Elle face primele pariuri, o voce îţi prezintă regulile nescrise ale acestei lumi şi tipologiile umane ce o populează.

Interesul faţă de film este alimentat de trucurile prin care se păstrează ritmul alert demn de un thriller incitant, chiar şi în scenele în care i se cere spectatorului să-şi acorde un răgaz pentru a se concentra mai mult asupra observaţiei psihologice menite să reflecte evoluţia riscantă a intimităţii în cuplu. Totuşi, analiza psihologică nu duce la explicaţii clare, lăsându-te pe tine să interpretezi gesturile personajelor şi mai ales acţiunile înşelătoare ale inconstantului Abel.

Dinamica relaţiei dintre Ella şi Abel este precum evoluţia unui joc de cazinou. Mizele se schimbă, mimicile sunt mai mult pentru a înşela, nicidecum pentru a exterioriza o stare, iar extazul poate eşua oricând într-o cruntă agonie. Alternanţa dintre agnonie şi extaz este prezentă atât în relaţia dintre personaje – prin schimbările bruşte ale dispoziţiei lui Abel, devenit sclavul propriei frici în faţa pierderii banilor – cât şi în relaţia personajelor cu jocurile de noroc. Agonia începe odată cu lumina zilei, regizoarea având talentul de a-l branşa pe spectator la stările personajului feminin ce s-a ţinut departe de tentaţiile unei lumi subterane, dar care alunecă brusc în plăcerile nopţii ce îi anulează identitatea diurnă, luciditatea, autocenzura legată de conştientizarea unor consecinţe iminente. Noaptea viciilor o înhaţă pe Ella, iar aceasta se lasă devorată de atracţia faţă de Abel, despre care nu vei mai şti ce să crezi. Îl vei considera fie escrocul de profesie, fie un vulnerabil transformat într-un dur pe cale de a se reabilita în ochii tăi prin relaţia cu Ella.

Echilibrul între adrenalina tipică unui film de acţiune cu succes la public şi consistenţa psihologică te va face să afirmi că filmul are ceva în comun cu spaţiul unui cazinou: aduce împreuna tipologii aparent incompatibile. Sala de cinema va atrage adepţi ai filmului psihologic de artă, bine ancorat în realitatea socială, fani ai filmului comercial având bugete considerabile, romantici dependenţi de poveştile condimentate cu vicii şi atracţii distructive şi amatori de filme în care un mare oraş este prezentat în stilul vizual tenebros al unui neo-noir.

Marie Monge a vrut să împrumute ceva din abilitatea cameleonică a jucătorului ce obţine efectele dorite spunându-le celor din jur ceea ce vor să audă. Asemenea personajului Abel, care se pliază perfect pe tipologia adaptabilului şarmant capabil de a ghici dorinţele şi fanteziile ce ardeau mocnit în mintea fete cuminţi (Ella), regizoarea îi oferă fiecărui spectator ceea ce vrea să vadă. Pe dependenţii de adrenalină îi face să se simtă în pântecele unui Paris ascuns, verosimil redat (scenele din cazinou, filmate aproape de stilul documentar, sunt precum un acvariu unde plutesc siluete înconjurate de haloul tenebros-languros al unui neo-noir). Pe cei romantici îi va invita să viseze la îmblânzirea tipului dur care bravează pentru a-şi ascunde tristeţea şi deznădejdea. Pe cei ce preferă să întoarcă pe toate feţele o relaţie plină de magnetism între contraste îi va determina să-şi exprime entuziasmul măgulitor pentru orgoliul celui ce îi sunt validate concluziile cu pretenţii de analiză psihologică.

Jocul cu aşteptările spectatorului îţi dă impresia că depistezi o complicitate între personajul Abel şi regizoarea Marie Monge. Este un joc înşelător, susţinut de interpretarea efervescentă a lui Tahar Rahim. Exact când vei avea impresia că vezi un film sentimental condimentat cu puţin exotism interlop, vei sesiza o accelerare bruscă a ritmului şi o explozie a suspansului. Prin deciziile bruşte, Abel deschide uşa către lumea cazinourilor subterane (la propriu), furnizând şi toate acele ingrediente ale unei astfel de poveşti palpitante: risc, ispită, urmăriri, imprevizibil şi răsturnări de situaţie frapante, care dezvăluie trăsăturile nebănuite ale personajului feminin angelic şi naiv. Odată cu deschiderea acestei uşi către Parisul secret va începe transformarea Ellei şi a poveştii cu tentă romantică într-un film alert, al cărui ritm nu încetineşte până la final.

Elementele acroşante ale filmului se bazează pe trăsăturile derutante ele personajului masculin Abel. Carismatic şi totodată detestabil, manipulator şi vulnerabil, Abel setează încă de la început ritmul prin gesturile sale imprevizibile, precum un jucător uns cu toate alifiile. Din momentul în care se lasă urmărit de Ella pe străzile Parisului, după ce îi fură acesteia banii din casa de marcat a cafenelei deţinute chiar de familia ei, Abel va oferi un spectacol al deghizării afective, al disimulării ce devine capcana perfectă pentru tânăra cu viaţă lipsită de provocări. Spectacolul disimulării devine combustibilul unor situaţii riscante, care îl va ţine pe spectator cu sufletul la gură.

Relaţia de cuplu este una plină de suişuri şi coborâşuri, o trecere de la extaz la agonie, ce le consumă aşa cum emoţiile îl consumă pe cel dependent de ruletă. Şi totuşi, ritmul alert îi permite observaţiei psihologice să respire, salvând-o inspirat de la tentaţia de a pretinde că poate dezvălui totul despre personaje prin explicaţii simpliste.

În ciuda unei teme recognoscibile şi a unor trimiteri evidente la psihologia cuplului toxic, în care se tot schimbă rolurile între cel ce deţine puterea şi naivul ce a fost corupt, filmul nu enervează prin clişee. Deşi pot fi depistate uşor, clişeele nu devin supărătoare tocmai datorită ritmului alert ce opreşte la timp inevitabila ispită de a oferi nişte verdicte. De asemenea, interpretarea actorilor Stacy Martin şi Tahar Rahim subliniează nuanţele psihologice, dar nu parazitează desfăşurarea febrilă precum obsesia ludopatului intrat în cazinou.

Fără a-i da filmului un aer pretenţios, regizoarea a captat verosimil modul în care obsesia pentru jocul de noroc ajunge să contamineze existenţa şi relaţiile interumane. Partenerii cuplului ajung să se comporte precum un jucător. Se mint unul pe celălalt sau, mai bine zis, găsesc tot felul de strategii pentru a se păcăli în primul rând pe ei, aşa cum fac marii dependenţi, fiind tentaţi de a sacrifica persoana iubită pentru a face rost de bani. Ai spune că ştii deja cine este cel sacrificat, însă acţiunea este construită astfel încât finalul să fie unul greu de anticipat.


LYTE video

Citeşte şi M – Golanul cu suflet bun

M – Golanul cu suflet bun

 

Cap si Pajura – Apropiat de filmul psihologic experimental

Adriana Gionea
-
0
Cap si Pajura – Apropiat de filmul psihologic experimental

Pe afişul filmului Cap şi Pajură apare şi numele lui Florin Salam, acesta având o apariţie scurtă, dar cu efect puternic (numele titlului face trimitere la hitul cu acelaşi nume). Aşadar, te aştepţi ca publicul să fie dezbinat, deoarece atitudinea faţă de manele şi de ascultătorii lor polarizează societatea românească. Totuşi, filmul îi va uni pe spectatori deoarace ambele tabere se vor declara surprinse de rezultatul final. Cei ce aşteptau entuziasmaţi un film cu manele şi manelişti vor descoperi nu o petrecere cu mulţi invitaţi, ci o agonie solitară, iar cei ce strâmbau din nas la vederea afişului vor vedea un film insolit, care va fi mai mult pe placul spectatorilor ce abia aşteaptă o nouă ediţie a unui festival din zona filmului psihologic experimental, adică mai de nişă.

La baza filmului a stat o ştire despre un fan al manelelor care a vrut ca DJ-ul să pună aceeaşi manea (Cap şi Pajură) de prea multe ori. Exasperat, unul dintre cei prezenţi în club s-a gândit să-l descurajeze lovindu-l cu o sticlă în cap. Lovitura a fost urmată de refuzul victimei de a primi îngrijirile medicale necesare. Ignorând efectele unei astfel de lovituri, tânărul s-a dus liniştit acasă. După trei zile de stări ce reflectau degradarea foarte rapidă a sănătăţii ca urmare a loviturii, acesta a fost găsit mort în apartamentul său.

Odată ajunsă în presă, tragedia a fost receptată printr-un amestec de comic, exotic, spectaculos, derizoriu şi dispreţ faţă de anumite categorii sociale. Mulţi au spus probabil că tânărul “şi-a meritat-o după ce i-a obligat pe cei din jur să asculte manele.” Decupând această ştire din stridenţa de mahala în care a fost îmbrăcată şi debarasând-o de tonul moralist îndreptat spre cei ce se bucură de moartea unui om ce are gusturi şi valori diferite de ale lor, regizorul Nicolae Constantin Tănase alege unghiul de abordare la care te vei aştepta cel mai puţin după ce vei vedea primele cadre apropiate de mult-criticata estetică a Noului Val.

Se poate spune despre Cap şi Pajură că face parte deja din categoria filmelor autohtone ce aduc un suflu proaspăt în raport cu stilistica Noului Val, chiar dacă mai găseşti în el acele detalii ce amintesc de filmele româneşti premiate la marile festivaluri, dar condamnate în ţara lor deoarece expun dezinhibat realitatea gri şi claustrantă a mahalalei contemporane. De fapt, filmul pleacă tocmai de la realismul pestriţ prin care este de obicei expusă imaginea periferiei şi de la impresia de familiaritate pe care o are spectatorul ce a trăit sau trăieşte în cartierele de la marginea Bucureştiului, doar că întreaga situaţie de viaţă prezentată este deviată într-o zonă total diferită, mult mai sofisticată la nivel psihologic decât promitea iniţial.

Modul în care a fost construită naraţiunea şi prezentată lumea prin ochii personajului central pe nume Laurenţiu, dar şi trăirile acestuia îi vor face pe mulţi să compare filmul cu scurt-metrajele prezentate într-un festival dedicat experimentului cinematografic. Şi nu este deloc o asociere greşită. Scenariul a fost gândit iniţial ca unul de scurt-metraj, dar interesul regizorului Nicolae Constantin Tănase faţă de transformările fiziologice şi psihologice apărute după lovitura puternică primită de Laurenţiu au prelungit durata la aproape 90 de minute.

Asemenea unui scurt-metraj plin de cadre menite să redea bizarul cu tentă halucinant-febrilă în care alunecă realitatea privită de cel a cărui stare se degradează într-un ritm alert, filmul este unul intens. Acţiunile personajului care îşi pierde luciditatea vor testa rezistenţa spectatorului prin scene fără acţiune (în sensul acceptat de majoritate).

Degradarea se întinde pe mai multe planuri. Vei vedea la început o degradare la nivelul relaţiilor interumane – personajul central trăieşte experienţa însingurării provocate de absenţa fratelui său plecat în Germania, pe care îl tot aşteaptă să vină şi de care vrea să ascundă aventura sexuală avută chiar cu iubita acestuia. Apoi descoperi degradarea exprimată la nivel psihologic individual, prin starea de agitaţie specifică unui om debusolat, ce are nişte reacţii vulcanice, imposibil de controlat. Ajuns în acest stadiu, personajul aminteşte mai degrabă de cel devenit prizonierul propriilor angoase. În final, se trece de la reacţiile tipice disperării şi apatiei (ce ar putea fi confundată cu mahmureala de la finalul unei petreceri) la expresia organică a degradării, în care manifestările se reduc la efectele clinice alarmante.

Cap şi Pajură este un film care se sprijină de fapt pe un tur de forţă actoricesc. Intrat în pielea personajului său, Alex Călin dovedeşte că înţelege perfect cum să redea autentic un personaj paralizat în infernul în care s-au transformat corpul şi mintea. Interpretarea actorului susţine frapant reprezentarea bizară a unei realităţi distorsionate de starea fizică, de confuzie şi de alunecarea într-un haos fizic şi psihologic. Bizarul este alimentat de reprezentarea obiectelor, care lasă de înţeles că toată realitatea a fost de fapt redusă la spaţiul din care personajul intrat în agonia neputinţei nu mai poate evada. Te va impresiona, aşadar, abilitatea actorului de a reda veridic şi empatic stările unui personaj ce îţi va trezi reacţii contradictorii. Îl vei respinge din cauza brutalităţii, ostentaţiei şi vulgarităţii, apoi vei simţi compasiune după ce vei descoperi fragilitatea din spatele bravurii.

Deşi este un film ce stârneşte opinii ferme înainte de intrarea în sala de cinema, Cap şi Pajură va fi unul mult mai greu de caracterizat la ieşire. Pare minimalist, dar poate oferi interpretări vaste. Este inspirat din cultura de masă, dar va fi apreciat mai mult de spectatorii din zona de nişă. Te face să anticipezi un realism tern, însă te vei trezi în faţa unui suprarealism reflectat de schimbările personajului ce a suferit o lovitură la nivelul craniului.

Filmul va stârni interesul mai mult datorită oscilaţiei între familiar şi bizar. Este genul de oscilaţie pe care o regăseşti în filmele în care se trece de la hiperrealismul apăsător la desfăşurarea halucinantă obţinută prin modul în care sunt filmate anumite detalii cu potenţial simbolic anxiogen. Detaliile cu tentă metaforică din Cap şi Pajură sunt ţestoasele din acvariul personajului central, reprezentate din unghiuri ce le fac să pară desprinse dintr-o pictură suprarealist-paranoidă, ce dezvăluie lumea văzută de un personaj aflat în pragul unei apocalipse personale.

Datorită modului în care a fost captată starea personajului, Cap şi Pajură deschide o breşă insolită în realismul gri, familiar publicului. Devierea de la aşteptările formulate în raport cu filmul realist începe cu anularea unui fir narativ dramatic prin care este redată adesea criza personajului principal – o criză în care te-ai obişnuit să vezi cum este oglindită sordid şi claustrant societatea noastră. Anularea unei naraţiuni coerente din perspectiva temporală este asumată şi controlată pentru a menţine scenariului în zona transformărilor interioare. Aceste detalii sunt explorate prin exacerbarea unor detalii ce ar fi părut redundante, devenite însă vitale pentru filmele ce descriu organic alunecarea în haosul neputinţei (fizice şi psihologice).

Captând lent o agonie în care vitalul se reduce la reacţiile fiziologice, devenite uneori un supliciu pentru cei ce vor un film de acţiune, regizorul îşi trimite spectatorul într-o zonă ce trece dincolo de fiziologic, de reacţiile simple, chiar dacă vezi în prim-plan un personaj rudimentar, incapabil de formularea unor concluzii profunde. Chinurile fizice ale unui personaj debarasat parcă de beneficiile gândirii solicită de fapt abilitatea spectatorului de a găsi o parabolă într-un film aparent simplist. Sunt multe gesturi ce transformă personajul într-un simbol al înstrăinării, al unei însingurări vecine cu depresia şi anxietatea, despre care se tot vorbeşte în societatea noastră mai mult în şoaptă, dar se acoperă zgomotos cu muzică de petrecere.

Cei pasionaţi de psihologie vor descoperi cât de bine au surprins regizorul şi actorul Alex Călin o problemă des întâlnită în societatea balcanic-patriarhală. Problema este legată de tabuul ce descurajează exprimarea sănătoasă a trăirilor masculine în momente de criză. Pentru mulţi, personajul central pare o brută lipsită de neuroni, care nu este în stare decât să asculte versuri despre care se spune că le-au fost dedicate interlopilor sau să îşi urmeaze instinctele sexuale în toaleta clubului, neţinând cont de faptul că parterenera aleasă este chiar iubita fratelui său. Pe măsură ce atmosfera de euforie din clubul de manele este înlocuită de liniştea depresivă din apartamentul unde se atinge apogeul dramei, vei descoperi nu o brută ce imită comportamentul durilor ce deţin controlul, ci un prizonier dezorientat, lăsat de izbelişte în haosul unor stări bulversante, despre care nu ştie cum să vorbească, afundându-se în ruşine, în singuratate, în vinovăţia faţă de fratele trădat, în furia faţă de femeia ce l-a atras, nimeni alta decât iubita fratelui său.

Urmărind Cap şi Pajură te vei întreba dacă nu cumva maneaua atât de controversată iese din zona subculturii pentru a exprima ceea ce este valabil pentru toate categoriile sociale din ţările pline de contraste: acel refugiu în frenezia ritmului care mimează bucuria inexistentă, acoperă tristeţea si temerile interzise unui bărbat (considerat) viril şi maschează caricatural eşecul dintr-o societate unde majoritatea oamenilor simt că nu sunt luaţi în serios dacă nu etalează puterea, relaţiile cu oameni influenţi şi potenţa financiară.


LYTE video

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026