Sonata Gustav face parte din categoria romanelor pe care le recomanzi celor dornici de a citi poveşti cu personaje de care să se ataşeze, pe care să le însoţească prin empatie pe toată durata lecturii. Pe fundalul unui orăşel pitoresc din Elveţia, subiecte precum relaţiile dintre părinţi şi copii, iubirile pierdute şi regăsite, pasiunea pentru muzică, prietenia care durează o viaţă si nevoia de a păstra secretele pentru a nu-i pierde pe cei dragi se intersectează precum notele unei compoziţii pline de sunete când limpezi, când năucitor de apăsătoare.
Una dintre cele mai apreciate autoare în spaţiul occidental, Rose Tremain scrie tandru (dar pătrunzător) despre vremurile răscolitoare. Personajul ei, Gustav, reuşeşte să îşi păstreze viu licărul de bunătate în ciuda pierderilor şi nedreptăţilor ce se abat asupra familiei sale după ce tatăl lui, un poliţist din orăşelul elveţian Matzlingen, îi ajută pe refugiaţii evrei din anii ’40. De ce pierde tatăl lui Gustav totul, în loc să fie decorat pentru curaj? Deoarece Elveţia se temea de o invazie a trupelor hitleriste, de aceea interzisese aşadar intrarea pe teritoriul său a evreilor care fugeau din calea morţii cumplite. În loc să asculte ordinele, tatăl lui Gustav falsificase acte pentru a permite supravieţuirea semenilor ameninţaţi. Compasiunea faţă de semeni i-a fost răsplătită prin ostracizare, concediere şi afundare în sărăcie.
La finalul războiului va fi rândul lui Gustav să fie salvat de o familie de evrei, mai ales de fiul acestora, Anton. Prezenţa lui Anton devine singura alinare în anii copilăriei triste, marcate de lipsuri şi de amărăciunea mamei lui Gustav, care devenise incapabilă să îşi manifeste afecţiunea în relaţia cu fiul ei.
Deşi, spre deosebire de Gustav, provenea dintr-o familie înstărită, ce îi oferea totul copilului ei, Anton era la rândul său nefericit. Dorinţa părinţilor de a face din el un mare pianist devenise o povară pentru acesta. Lui Anton îi plăcea să cânte la pian, însă concursurile şi prezenţa unui public venit în sala de concert îi provocau reacţii tipice anxietăţii. Pe cât de bine se simţea cântând în faţa cunoscuţilor, pe atât de stângaci şi neputincios era în faţa publicului în timpul competiţiilor.
Anton va fi singurul prieten al lui Gustav, spre nemulţumirea mamei lui, care, atunci când află că familia lui Anton are origini evreieşti, îşi aminteşte de confortul din cochetul apartament pe care îl pierduse după ce soţul ei încălcase ordinul de a le oferi sprijin evreilor ce fugeau în Elveţia pentru a scăpa de Hitler. La rândul său, Gustav devine sprijinul de care avea nevoie Anton pentru a face faţă schimbărilor din viaţa lui. Tratat cu duioşie de Adriana, mama lui Anton, Gustav îi dezvăluie acesteia temerile fiului ei ori de câte ori era invitat să cânte într-o sală de concert.
În paralel cu legătura de prietenie dintre Gustav şi Anton se desfăşoară povestea de viaţă a părinţilor lui Gustav. Emilie şi Erich (părinţii lui Gustav) s-au cunoscut înainte de începerea calvarului nazist. Descrierea momentului în care Emilie se îndrăgosteşte la prima vedere de Erich, un devotat poliţist din micul oraş Matzlingen, seamănă cu scena unui film romantic. Va rămâne de fapt singura scenă din roman în care atmosfera idilică asociată unei Elveţii neutre, stabile, prospere şi confortabile pentru toţi locuitorii săi rămâne intactă. Expansiunea hitleristă în ţările vecine ameninţă bunăstarea pacifistă şi îl face pe cinstitul poliţist Erich să vadă altfel relaţia cu soţia lui, apoi să îşi pună întrebări despre moralitatea ţării sale, pe care o considerase până atunci deasupra celorlalte, datorită spriritului echilibrat şi reuşitei de a sta departe de marile războaie care au nimicit ţări întregi ţi au destrămat naţiuni.
Să-i ajute, sau nu pe refugiaţii evrei ce băteau la uşa liniştitei Elveţii neatinse de război şi de intoleranţă? O întrebare care pare simplă pentru cititorul din zilele noastre. Însă pentru un poliţist devotat, patriot şi mereu în acord cu legile, despre care i se tot spusese că de-a lungul secolelor făcuseră din Elveţia un rai pe pământ, această întrebare schimbă totul, mai ales la nivelul conştiinţei de sine. Ce-i drept, Erich nu ezitase nici o clipă să îi ajute pe evreii refugiaţi. Considera acest ajutor o firească dovadă a umanităţii, o parte a menirii sale de cetaţean aflat în slujba semenilor vulnerabili. Nu faţă de acţiunile sale începuse tatăl lui Gustav să manifeste sentimente contradictorii, ci faţă de ţara pe care o iubea atât de mult– Elveţia – ale cărei valori şi reguli de păstrare a neutralităţii cu orice preţ deveniseră peste noapte absurde, nedrepte, monstruoase chiar. În pacifista Elveţie, un om care punea umărul la toleranţa faţă de cei prigoniţi era condamnat precum un paria.
Nu doar viaţa lui Erich este zguduită. Soţia lui, Emilie, îşi vede toate visurile deşirate şi începe să se îndepărteze de el. Între cei doi îşi face loc rapid o a treia persoană, care îi aduce voluptate unuia dintre ei, rămânănd un secret pentru celălalt. Trădarea nu se manifestă doar faţă de regulile din relaţia cu patria, ci apare şi în legăturile interumane. Războiul nu pătrunde în Elveţia, dar ecourile lui ajung să declanşeze conflictele dintre personaje şi propria lor conştiinţă, propriile alegeri şi propriul trecut. În timp ce tatăl lui Gustav încearcă să se adapteze la noua viaţă de cetăţean elveţian considerat un trădător, mama lui Gustav începe să compare viaţa pe care o are cu viaţa la care visase, una spectaculoasă precum cea din revistele cu staruri hollywoodiene.
Pasajele despre anii în care părinţii lui Gustav au trecut printr-o criză de cuplu devin un pretext pentru introducerea elementelor ce alimentează interesul cititorului, resuscitând atât ritmul narativ, cât şi intensitatea relaţiilor dintre personaje. În loc să permită ca povestea să fie dominată de toate acele detalii cenuşii ale unei vieţi pline de lipsuri după ce tatăl lui Gustav cunoaşte decăderea socială, Rose Tremain descrie nişte scene vii precum nişte vâlvătăi provocate de apariţia unei noi legături pasionale, conferind totodată o mai mare consistenţă psihologică tuturor personajelor-cheie.
Din perioada în care tatăl său îşi pierde locul de muncă, faţă de care manifesta un ataşament de om al legii plin de compasiune pentru semeni, vor veni toate secretele şi detaliile ce te vor face să afirmi că de fapt citeşti un roman înşelător, plin de perspective schimbătoare de la o pagină la alta. Exact când viaţa lui Gustav pare să devină mai degrabă una monotonă, demnă de omul cuminte şi răbdător, care atinge în sfârşit o mică bunăstare în calitate de adult ce a învăţat lecţiile oferite de o familie ce a trecut prin lipsuri, încep să apară elementele-surpriză din trecutul părinţilor lui, elemente ce devin efectele crizei de cuplu prin care au trecut aceştia.
Sonata Gustav seamănă cu genul acele de compoziţie muzicală plină de sunete catifelate şi fluide, care te ia prin surprindere când ritmul se schimbă impetuos, prin alăturarea unor instrumente capabile de a scoate sunete incisive, zguduitoare, fără a brusca însă armonia lucrării. Te vei bucura de un roman având o scriitură cursivă, simplă şi accesibilă, dar care se dezvoltă pe mai multe planuri, invitându-te la dezbateri. Fara ostentaţie militantistă, Rose Tremain deschide şi porţi spre dezbateri cu tentă politică, despre limita dintre interesul naţional, patriotism, egoism şi ticăloşie în aşa-zisul compromis despre care ţi se spune adesea c-ar fi salvator pentru o ţară.
Mulţi cititori îşi vor imagina deja o ecranizare despre care se va tot vorbi datorită unui regizor capabil de a sincroniza evenimentele colective şi pe cele intime, într-o poveste care sparge iluzii şi demitizează o ţară idilică. De fapt, romanul naşte o întrebare angoasantă pentru fiinţa umană care preferă să creadă în existenţa unui tărâm securizant, al păcii, al abundenţei şi al ordinii: Există cu adevărat ţara civilizată, ce îşi apără idealurile umaniste până la capăt?
O viata de om – Scrisa pentru cititorii empatici
