Facebook
Acasă Articole Pagină 121

Articole

Ultimele

Vis febril – Un roman straniu, din care intelegi ceea ce vrei

Adriana Gionea
-
0
Vis febril – Un roman straniu, din care intelegi ceea ce vrei

Autoarea argentiniană Samanta Schweblin a scris un roman aşa cum le place devoratorilor de filme experimentale sau de thrillere suprarealiste cu accente de horror alegoric stilizat. A creat o lume de o stranietate greu de pătruns, însă localizată într-un spaţiu cât se poate de familiar. Din acest spaţiu banal se ivesc elementele sinistre, înspăimântătoare, care însă nu deformează vizual realitatea, ci o împing discret spre o zonă a lipsei de sens, unde pândeşte un pericol de neînţeles, la fel de anarhic.

În romanul  scurt, dar dens, intitulat Vis febril (finalist al Man Booker International Prize), autoarea se foloseşte abil de misterul nelumesc, de ambiguitatea dusă la extrem şi de realitatea unui spaţiu banal care alunecă brusc într-o irealitate pe care eşti nevoit să o iei ca atare, fără a o înţelege. Tocmai din această realitate a unui loc plasat într-o geografie cunoscută, unde se ascunde însă elementul bizar, ameninţător – o apă contaminată – provine şi genul de suspans care alimentează curiozitatea unui cititor dornic de a experimenta stiluri noi.

De obicei, în filmele horror cu tentă alegoric-suprarealistă, elementul malefic poate fi localizat, chiar dacă îţi este prezentat distorsionat. În romanul Samantei Schweblin, răul se acunde într-un pârâiaş ce a dus la moartea unui cal preţios, ameninţând întregul sat, precum un bluestem. Calul a băut apa otrăvită. Nu se ştie cauza toxicităţii, şi nici despre leacul împotriva ei nu se prea vorbeşte. După ce îţi indică sursa pericolului, autoarea îţi închide orice drum de acces către înţeles, lăsându-te să oferi propriul sens.

Partea dinamică a romanului începe abrupt, în timpul dialogului dintre cele două personaje feminine – Carla şi Amanda. Ele se află într-un sat ales de oamenii din capitală pentru a-şi petrece vacanţele. În timp ce fata Amandei se joacă liniştită, Carla îi destăinuie Amandei un secret morbid şi absurd. Fiul ei, David, suferă de o boală grea şi necunoscută, aparută după ce a venit în contact cu apa din zonă, în clipa în care a fost lăsat nesupravegheat. Singura care mai credea în vindecarea lui era tămăduitoarea dintr-o casă plină de enigme. Această vindecătoare a promis însănătoşirea lui David, dar cu un preţ: acesta va intra în pielea altei persoane pentru a reduce forţa bolii.

Deşi povestea despre vindecarea lui David (spusă de Carla) este neverosimilă pentru orice om ancorat în realitatea ce respinge superstiţiile şi magia, Amanda începe să se simtă ameninţată, de parcă băiatul îmbolnăvit ar deveni un pericol la adresa fiicei sale, Nina. De fapt, multe dintre gândurile şi discuţiile purtate de Amanda fac trimitere la oscilaţia unei mame între dorinţa de încuraja autonomia copilului ei şi teama de a fi prea departe pentru a-i veni în ajutor.

Pentru cei dornici de a citi o poveste închegată, ce respectă vechea structura narativă, Vis febril poate fi un roman frustrant, deoarece atât personajele, cât şi acţiunile acestora se sustrag definitiv oricărei explicaţii logice. Romanul ar putea fi la fel de bine transformat într-o piesă de teatru absurd. De altfel, spaţiul minimalist în care se petrec majoritatea scenelor – o cameră de spital unde se întâlnesc Amanda şi David, băiatul amicei sale – aminteşte de un decor auster, dar ales tocmai pentru a permite infiltrarea aberantului cu miez alegoric inaccesibil.

Aberantul este dublat de o ambiguitate opacă, prin care eşti introdus în atmosfera locului. Această ambiguitate bine dozată planează mai ales asupra dialogului dintre David, băiatul contaminat, şi Amanda, prietena mamei lui. Cei doi vorbesc pentru a derula în faţa ta o succesiune de flashbackuri care să îţi ofere nişte minime repere prin hăţisul absurdului, dar suficiente pentru a-ţi stârni curiozitatea.

David încearcă să o ajute pe Amanda să îşi amintească toate evenimentele ce au adus-o într-o salonul de spital. Amintirile nu sunt lămuritoare, ci au rolul de a întreţine suspansul prin aluzii şi repere dezvăluite doar pe jumătate. Vei afla totuşi despre cum s-a descoperit existenţa unei ape contaminate, despre toate reacţiile Amandei care se temea pentru siguranţa fiicei sale, despre cum a fost moartea ţinută la distanţă pentru a fi salvat David şi despre secretele Carlei – mama lui David.

În lipsa unei naraţiuni care să se ramifice pentru a te ţine atent, scriitoarea Samanta Schweblin se foloseşte abil de personajul aflat la vârsta copilăriei – David. El va insista să aducă la suprafaţă amintirile Amandei, reuşind minima ordonare a evenimentelor, astfel încât cititorul să nu abandoneze lectura odată intrat în această lume de indicii voalate, o lume ce aminteşte mai degrabă de un coşmar incoerent. Vocea lui insinuantă şi perseverentă va exprima şi promisiunea unei dezvăluiri sumbre care să răstoarne aşteptările cititorului şi care să-l determine să îşi schimbe părerile despre semnificaţiile elementelor bizare din acest roman. Poţi comanda acest roman de pe Libris, LibHumanitas, Cărtureşti, Elefant.ro

Citeşte şi Corpul ei şi alte desfătări – Erotism şi înfricoşare

Zece Decembrie – Un autor care merită să fie descoperit şi în România

Corpul ei si alte desfatari – Erotism si infricosare

Zece Decembrie – Un autor care merita descoperit si in Romania

Istoria lui Mayta – O calatorie intr-un Peru multistratificat

Adriana Gionea
-
0
Istoria lui Mayta – O calatorie intr-un Peru multistratificat

Peru este destinaţia recomandată celor dornici de a străbate o ţară unde se face brusc trecerea de la cultură la alta, dar mai ales de la o formă de relief accesibilă, plată, la una ce îţi va cere efort şi curaj pentru a o străbate. La fel sunt şi trecerile de la o perioadă la alta din istoria acestei ţări ce a devenit simbolul civilizaţiei incaşe, dar, la un moment dat, şi al războaielor de gherilă înfricoşătoare.

Asemenea unei călătorii de neuitat printr-un Peru mozaicat, Istoria lui Mayta are mai multe niveluri şi tot atâtea straturi cultural-ideologice. Începe aventuros, în zona de coastă, mai bine zis în cartierele mărginaşe din Lima, şi continuă trepidant spre înălţimile tainice ale Anzilor, în legendara Jauja. În Jauja şi în aşezările din împrejurimi se spune că se află de fapt acel Peru autentic (şi dureros), al populaţiilor asuprite de conchistadori, din rândul cărora au provenit cei ce şi-au dorit recuperarea pământurilor furate acum sute de ani de la incaşi.

Tot în legendara Jauja din Anzi va ajunge şi Mayta. În anul 1958, Mayta era hotărât să declanşeze o revoluţie comunistă menită să pună capăt inegalităţilor dintre adevaraţii moştenitori ai ţării natale şi urmaşii celor ce au profitat din plin de pe urma colonialismului sprijinit de teroarea instaurată de Inchiziţia ajunsă până în America de Sud.

Cine era acest Mayta? Părerile sunt împărţite. Comunist violent ajuns un terorist, prieten devotat, nepot idealist ce a devenit victima propriei dorinţe naive de a schimba lumea sau un adolescent cu porniri de sfânt gata să împartă suferinţa cu mărginaşii Limei sau cu acei locuitori din Anzi eşuaţi în mahalalele sordide ale capitalei. Aşa este descris Mayta de către apropiaţi, complici, foşti camarazi de luptă, rude, colegi subversivi sau adversari din cercurile stângii clandestine.

Mario Vargas Llosa tranformă imaginea controversată şi plină de contradicţii a lui Mayta într-un pretext folosit inteligent pentru a vorbi fascinant şi dureros despre Peru. Istoria lui Mayta ar mai putea fi şi un roman scris pentru a exorciza traumele, dezamăgirile şi apăsarea celui ce îşi vede ţara cuprinsă de nesiguranţă şi apoi paralizată de ameninţarea terorii. Asemenea multor ţări din America Latină, Peru lui Mario Vargas Llosa a cunoscut acea teroare ce a fost răspândită atât de extremiştii de stânga, cât şi de adepţii dreptei care sprijineau intervenţia armatei ce putea duce la dictatura militară legitimată de lupta împotriva gherilelor marxiste din Anzi.

Prin talentul de povestitor abil şi de cunoscător al Americii de Sud, Mario Vargas Llosa deschide incomod, însă responsabil şi echilibrat, nişte discuţii fertile despre istoria continentului său. Personajele din roman vorbesc despre comunism şi capcanele idealimsului, despre colonialism, despre segregarea între urmaşii pre-columbienilor şi cei ai conchistadorilor europeni, despre autonomie şi dependenţa de influenţa străină în politica unei ţări cutremurate de lovituri de stat şi de ameninţarea constantă a unei dictaturi feroce.

Datorită viziunii multistratificate asupra unei tentative de a declaşa o revoluţie, Mario Vargas Llosa reuşeşte să se facă auzit de mai multe categorii de cititori. Istoria lui Mayta este un roman pătrunzător precum un eseu, seducător precum un mozaic de legende şi mistere şi dens precum o analiză social-politică necesară. În primele pagini, romanul se devorează alert datorită stilului de a povesti a lui Llosa, apoi solicită parcurgerea lui în paralel cu explorarea unei hărţi a statului Peru şi căutarea unor informaţii despre istoria recentă a ţării.

Povestea lui Mayta capătă ramificaţii ce duc spre istoria statului Peru, dar şi a ţărilor ce au trecut de la pericolul fascist la drogul stalinist. Citind acest roman vei înţelege nu doar societăţile sud-americane, ci întreaga luptă pentru putere dintre taberele celor seduşi de idealurile comuniste, indiferent de ţară. La rândul său, Mayta s-a trezit prins între adepţii staliniştilor şi cei ai lui Troţki, visând însă la o nouă unificare a stângii pentru a duce la capăt revoluţia comunistă începută în Anzi. Mayta visa la o revoluţie extinsă în toată ţara, inclusiv în cosmopolita şi neînduplecata Limă, despre care se tot spunea că de-a lungul secolelor înghiţise resursele incaşilor dezmoşteniţi.

Apelând eficient la darul unui autor sud-american de a spune poveşti reale cu miez atemporal ce amintesc de civilizaţiile străvechi, Mario Vargas Llosa furnizează una dintre cele mai bune lecţii de istorie şi de trezire din idealismul ajuns la graniţa utopiei cu terorismul. În paralel cu datele istorice îţi furnizează şi o analiză a metamorfozelor ce fac trecerea de la puritatea idealistului ce visează la salvarea celor săraci, asemenea unui sfânt, la contaminarea cu germenii extremismului ce adânceşte şi mai mult lipsurile unei societăţi măcinate de colonialism.

Istoria lui Mayta depăşeşte contextul societăţii sud-americane zguduite de marile dictaturi ale secolului XX. Ce s-a întâmplat cu Mayta şi cu tinerii seduşi de comunismul iluzoriu din epoca lui este reprezentativ pentru orice ţară unde revin în actualitate partidele ce propun soluţii radicale (şi de radicalizare) pentru a pune capăt sărăciei şi inegalităţii.

Universalitatea romanului înlocuieşte întrebarea A fost Mayta rău, sau doar un alt idealist neînţeles? cu altă întrebare, valabilă mai ales pentru noi, cei de azi, indiferent de ţara în care ne-am născut: Mai este de actualitate pericolul ascuns în mesajele  partidelor noi, ce se declară a fi împotriva sistemului, promiţând o nouă viziune, mai ancorată în preocupările şi idealurile celor dezamăgiţi de vechile reguli? Cum poate fi depistat extremismul camuflat în promisiunea luminoasă de a schimba lumea, de a corecta nedreptăţile? Investigaţia lui Mario Vargas Llosa despre Mayta nu propune răspunsuri, deoarece adevărul este la fel de volatil precum certitudinile despre adevăratele intenţii ale lui Mayta. Propune în schimb o permanentă vigilenţă care să înlăture instalarea iluziei alimentate de frenezia bunelor intenţii ce nasc fanatismul.

Citeşte şi Climas – Trei femei din Peru

Bunicul (El abuelo) – Vei dori să îţi petreci următoarea vacanţă în Peru

Climas – Trei femei din Peru

Bunicul (El Abuelo) – Vei dori sa petreci urmatoarea vacanta in Peru

32 de carti noi te asteapta in librarie, in aprilie 2019

Adriana Gionea
-
0
32 de carti noi te asteapta in librarie, in aprilie 2019

Jurnalul lui Salvador Dali, destăinuirile Marinei Abramovic, Peru lui Mario Vargas Llosa, New Yorkul noilor boemi din lumea literară, o nouă apariţie din seria dedicată lui Milan Kundera, poveşti de la graniţa Rusiei cu Asia, eseurile lui Jonathan Frazen, surprizele pentru fanii literaturii sud-americane şi africane, un roman inspirat de personalitatea lui Shakespeare, personajele misterioase din lumea bibliotecilor, noi thrillere psihologice şi romane cu tentă suprarealistă au ajuns în librării pentru a face luna aprilie una de neuitat.

Jurnalul unui geniu

 

Salvador Dali continuă să fascineze generaţie după generaţie, la fel şi jurnalul său. Excentric, încrezător în propria genialitate până la graniţa cu narcisismul şi fără teama de a-şi exhiba impresiile şi gândurile incomode referitoare la arta secolului XX, Salvador Dali face un adevărat spectacol din Jurnalul unui geniu.

 

Încălcând toate graniţele. Memoir

Cei interesaţi de arta contemporană sau pur şi simplu intrigaţi de imaginea Marinei Abramovic pot alege memoriile ei, traduse în română sub titlul Încălcând toate graniţele. Amintirile ei despre legatura cu mama obsedată de control, primele încercări artistice prin care a devenit o prezenţă controversată şi marea iubire ce i-a influenţat evoluţia creativă sunt incluse în acest volum inedit.

 

Statut şi anxietate

 

Cei seduşi de stilul lui Alain de Botton vor descoperi o altă selecţie de eseuri cuceritoare, de data aceasta vizând tema anxietăţii ce are la bază fuga de eşec. Explorând personalităţile faimoase care au învăţat să găsească soluţii pentru a diminua teama de a nu atinge statutul dorit în societate, Alain de Botton îmbină informaţii din mai multe domenii precum: arta, psihologia, economia, filozofia şi politica.

 

Olga 

 

Bernhard Schlink are un nou roman! Se numeste Olga şi îţi oferă povestea unei femei ce dovedeşte un mare talent de a supravieţui evenimentelor istorice apăsătoare. Olga are parte şi de o iubire copleşitoare, o iubire care va dura între finalul secolului al XIX-lea şi anii ’70.

 

Viaţa secretă a lui William Shakespeare

 

Biografia lui William Shakespeare şi Londra care l-a inspirat sunt ofertante pentru genul de romane consistente. Un astfel de roman promite să fie şi Viaţa secretă a lui William Shakespeare. Ce este real şi ce este fals în mitologia dezvoltată în jurul vieţii sale misterioase? Cum era el cu adevărat? Sunt câteva dintre întrebările pe care se bazează romanul scris de Jude Morgan.

 

Istoria lui Mayta

 

Mario Vargas Llosa readuce în prezent imaginea lui Mayta, un personaj deopotrivă admirat şi detestat în Peru. Opiniile despre Mayta sunt contradictorii, reflectând o societate polarizată. Pentru simpatizanţii comuniştilor din Peru, Mayta a fost un erou, pentru ceilalţi, un terorist. De fapt, însuşi Mayta a trecut prin multe schimbări, fiind la început un catolic declarat, apoi un tânăr ce a contestat vechile reguli sociale. În calitate de subversiv, şi-a negat valorile inoculate în copilărie, ajungând să-l admire pe Troţki şi încercând să organizeze o revoluţie în Anzi. Istoria lui Mayta este o reanalizare a idealurilor de stânga din Peru anilor ’50, cu mari urmări în anii ’70 şi ‘80.

 

Dacă Strada Beale ar putea vorbi

Unul dintre cele mai bune romane scrise de James Baldwin, Dacă Strada Beale ar putea vorbi a revenit în actualitate datorită filmului cu acelaşi nume intrat pe lista nominalizărilor la Oscar. Singurul roman al lui Baldwin în care evenimentele sunt prezentate prin vocea unui femei, Dacă Strada Beale ar putea vorbi surprinde atmosfera din America segregată, unde un cuplu afro-american este zguduit de o falsă acuzaţie de viol. Personajul feminin central va încerca să dovedească nevinovăţia iubitului ei, pe care speră să îl scoată din închisoare înainte ca fiul lor să se nască.

Sistemul periodic

 

Primo Levi foloseste creativ şi metaforic tabelul lui Mendeleev pentru a îmbina propria istorie de viaţă cu marea istorie a secolului XX, zguduit de fascism. Cele 21 de proze scurte devin o meditaţie asupra umanităţii şi a încercării de a găsi resurse interioare în vremuri ameninţătoare.

 

Vis febril

 

Nominalizat la Man Booker International Prize, Vis febril este un roman care seamănă cu un horror stilizat, având accente suprarealist-alegorice. Surprinzând într-un mod bizar încercarea unor personaje de a scăpa de influenţa un loc unde apa este contaminată, scriitoarea argentiniană Samantha Schweblin te invită într-un univers plin de enigme.

 

Căderea unui sombrero

 

Căderea unui sombrero este un roman absurd cu accente psihedelice. Acţiunea se petrece într-un orăşel din sud-vestul Statelor Unite, unde nu se prea întâmplă evenimente interesante, cu excepţia căderii din cer a unui sombrero. Această cădere va duce la instalarea unei isterii colective printre localnici.

 

Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie

 

Fanii lui Jonathan Coe vor avea parte de un roman dens, plin de personaje excentrice şi de mesaje satirice despre societatea contemporană. În centrul romanului Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie se află două prietene – Alison şi Rachel – a căror maturizare implică nişte întâlniri cu persoane bizare. Printre acestea se numără o profesoară de la Oxford, al cărei soţ a dezvoltat o morbidă obsesie pentru un film văzut în copilărie, şi un poliţist care investighează asasinarea unor actori de stand-up comedy.

 

Omuleţul din perete

 

Pentru cei ce prefară evadarea în lumea fantasticului, Marian Coman (devenit cunoscut prin romanul Testamentul de ciocolată) a scris povestirile incluse în volumul Omuleţul din perete. Ei vor citi despre nişte personaje năstruşnice nimerite într-un univers ce uneşte lumea aşezărilor de pe ţărmul marii negre de cea din locuri îndepărtate. Sevan, un bătăuş dintr-un sat uitat de lume, Fifi, o bibliotecară ce descoperă mistere, Tanti Teofana, o ghicitoare ce ştie unde se ascund comorile şi Mile, un băiat dintr-un internat, care va afla un secret ciudat, populează lumea prozelor scrise de Marian Coman.

 

Pelerinul vrăjit

 

Literarura rusă are multe bijuterii care nu au fost expuse aşa cum ar fi meritat. Una dintre ele este şi Pelerinul vrăjit, un roman iconic pentru Nikolai Leskov. Scris în secolul al XIX-lea, romanul a fost admirat şi de bookaholicul Alberto Manguel, care a declarat: „Fără Leskov nu ar exista nici Cehov, nici Bulgakov, nici García Marques ori Julio Cortázar. […] Leskov este povestitorul esenţial: el nu înfăţişează viaţa, o creează în întreg miracolul, teroarea şi magia ei.“

 

Sfârşitul bibliotecii mele

Alberto Manguel scrie pe placul dependenţilor de lectură, al celor ce pornesc în căutarea unor comori ascunse prin anticariate. Sfârşitul bibliotecii mele este o declaraţie de iubire pentru cărţi şi o laudă adusă obiceiului de a căuta febril noi titluri interesante. Sfârşitul bibliotecii mele va deveni o călătorie irezistibilă prin bilobliteci personale şi prin cele grandioase, celebre în toată lumea.

 

Misterul Henri Pick

Tot de la o bibliotecă porneşte şi ancheta ce stă la baza poveştii din romanul Misterul Henri Pick. Unul dintre cei mai apreciaţi scriitori din spaţiul francofon, David Foenkinos îşi invită cititorul să urmărească tentativa unui bibliotecar de a recupera manuscrisele nepublicate încă. Printre acest manuscrise este descoperită o viitoare capodoperă, scrisă de un anume Henri Pick, a cărui existenţă ascunde câteva enigme.

 

Asimetric

 

Considerat o revelaţie şi un bestseller în Statele Unite, romanul Asimetric este o călătorie prin lumea bună din New Yorkul anilor 2000. Aici se întâlnesc Alice, o scriitoare aflată la începutul carierei, şi Ezra, un autor cu multe premii literare la activ. În paralel cu povestea lor se desfăşoară cea a lui Amar, un economist ce este supus unui interogatoriu absurd chiar înainte de a zbura spre Irak pentru a-şi întâlni fratele.

 

Taipei

 

Taipei este povestea unui scriitor american de origine taiwaneză a cărui viaţă include un şir nesfârşit de petreceri şi o varietate de droguri la modă printre boemi. Autorul romanului American Psycho îl consideră pe Tao Lin un autor emblematic al generaţiei sale.

 

Sfârşitul sfârşitului lumii

 

Admiratorii lui Jonathan Frazen vor avea de data aceasta ocazia de a-l cunoaşte în ipostaza de eseist. Realităţile actuale şi opiniile sale tăioase despre societatea în care trăim îţi dau ocazia de a călători din Antarctica până în Ghana şi Albania citind Sfârşitul sfârşitului lumii.

 

Istoria albinelor

 

De supravieţuirea albinelor este legată însăşi continuitatea speciei umane. Romanul multipremiat scris de Maja Lunde transformă albinele într-o metaforă care descrie relaţiile interumane. Istoria albinelor vorbeşte de fapt despre legăturile dintre părinţi şi copii, îmbinând literatura alegorică din zona distopiei cu viziunea filosofică.

 

Biblioteca invizibilă

 

Biblioteca invizibilă este genul de roman dedicat celor ce preferă un fantasy distractiv care face referire la basmele Fraţilor Grimm. Personajele centrale – Irene şi Kai, misteriosul ei ucenic – vor pleca în Londra pentru a recupera un exemplar unic scris de Fraţii Grimm. Însă Londra unde ajung ei nu este cea despre care am auzit până acum, ci una cotropită de fiinţe ireale.

 

 

Absalom, Absalom!

 

Considerat unul dintre cele mai bune romane americane, Absalom, Absalom! prezintă ascensiunea socială şi decăderea unui tânăr sărac din Sud, care ajunge să facă parte dintr-o familie influentă în urma unei căsătorii. Acţiunea romanului scris de William Faulkner se petrece înaintea Războiului Civil şi dezvăluie o lume patriarhală, în care un singur om putea stăpâni vieţile celor din familia sa, dar şi o comunitate.

 

Zahhak

Romanul istoric şi thrillerul antrenant cu personaje întunecate se îmbină în Zahhak. Inspirat din istoria recentă a Tadjikistanului abia eliberat de sub dominaţia Uniunii Sovietice, Vladimir Medvedev îşi plasează eroii într-un sat retras, de la graniţa cu Afganistanul. În acest sat, o profesoară din Rusia se refugiază împreună cu doi copii ajunşi la vârsta adolescenţei, după ce soţul ei este ucis în timpul războiului civil din Tadjikistanul anilor ’90. Însă nici aici nu se află în siguranţă, deoarece satul ajunge să fie terorizat de un activist comunist grotesc, ajuns în fruntea unei cete de bandiţi susţinuţi de noua putere.

 

Cântecul stepei, cântecul munţilor

Devenit cunoscut mai ales datorită romanului Djamilia, în care a descris pictural stepa de la graniţa Rusiei cu Asia, Cinghiz Aitmatov te îmbie cu pasaje pline de acel realism magic prin care personajele din Cântecul stepei, cântecul munţilor evadează din istoria unui prezent care le ameninţă. Cartea le va plăcea mai ales celor dornici de a descoperi poveşti, mituri şi basme din alte culturi.

 

Ţinuturi în crepuscul

 

Cei dornici de a înţelege mai bine istoria secolului XX pot alege romanul prin care a debutat J.M.Coetzee, intitulat Ţinuturi în crepuscul. Romanul abordează teme precum rasismul, nedreptatea colectivă şi războiul, unind personaje ce au legătură cu segregarea din Africa de Sud, războiul din Vietnam şi marile crize din Orientul Mijlociu.

 

Cine se teme de moarte

 

Tehnologia şi miturile despre vrăjitorie se împletesc în acest roman ameţitor despre Sudan. Vei descoperi istoria unei ţări şi a unui continent prin aventurile unei adolescente cu pielea de culoarea nisipului. Pe adolescentă o cheamă Onyesonwu (Cine-se-teme-de-moarte). Ea te va purta într-o lume stranie şi fascinantă, unde prezentul, superstiţiile din trecut şi încercările de a scăpa de violenţă alcătuiesc un roman abundent.

 

Spuneţi-mi Zebra

Zebra este numele ultimei descendente a unei familii de iranieni progresişti, care a fugit în America. Ea respectă sfatul de a se refugia în lumea cărţilor pentru a scăpa de fanatismul religios. La un moment dat, Zebra va pleca pe urmele tatătui ei, trecând prin Barcelona în drum spre Iran. Spuneţi-mi Zebra aminteşte de stilul lui Roberto Bolano şi al lui Borges.

 

Emigranţii

 

Cititorii dornici de a descoperi poveştile unor personalităţi care să îi inspire vor fi interesaţi şi de cartea Emigranţii. Folosind un stil captivant, W.G. Sebald prezintă vieţile a patru evrei din secolul XX, care au încercat să reziste în faţa dezrădăcinării venite odată cu ameninţarea nazismului. Emigranţii este considerată una dintre capodoperele autorului inovator devenit cunoscut datorită romanelor Austerlitz şi Inelele lui Saturn.

 

Restul e tăcere

 

Dacă te numeri printre cei îndrăgostiţi de literatura sud-americană, vei fi interesat de romanul Restul e tăcere, semnat de Augusto Monterroso – un autor din Honduras, dar care a preferat să fie considerat un scriitor din Guatemala. Romanul jonglează cu frontierele dintre ficţiune şi realitate datorită modului în care este redată viaţa personajului central – Eduardo Torres. În prima parte a romanului este prezentată biografia lui din perspective multiple, oferite de rude şi prieteni, în a doua parte a romanului apar scrierile acestui personaj, inclusiv eseurile despre capodopera Don Quijote,  iar în cea de-a treia parte sunt amintite zicători şi maxime publicate în suplimentul de duminică al ziarului din orasul unde trăieşte personajul. Istoria de viaţă a lui Eduardo Torres reflectă de fapt istoria unui continent.

 

Îţi vând un câine

 

Plasat în Mexic, romanul Îţi vând un câine este o satiră intelectuală despre un pictor nerealizat, ajuns vânzător de tacos. Acesta este pasionat de Theodor Adorno şi a lui Teorie estetică. Citindu-l pe Adorno, personajul central va încerca să găsească soluţii la toate problemele din existenţa lui şi a vecinilor dintr-o clădire dărăpănată.

 

Gluma

 

Milan Kundera face parte din categoria scriitorilor despre care orice dependent de literatură îţi spune că nu ar trebui ignorat. Scris la începutul carierei sale, romanul Gluma a influenţat atât literatura Estului, cât şi noul val al cinematografiei îndrăzneţe din anii ’60. Romanul îmbină umorul satiric, erotismul şi observaţia amară asupra absurdului din perioada comunistă, într-o poveste despre trădare, deziluzie, seducţie, răzbunare şi marile farse pregătite de ideologiile care au dus la eşecul colectiv.

 

Ceva în apă

 

Catherine Steadman, actriţa londoneză cunoscută datorită rolurilor principale din Downton Abbey şi Tutankhamun şi-a făcut debutul literar printr-un thriller psihologic intitulat Ceva în apă. Având o acţiune plasată în Bora-Bora, cartea reia tema pericolului ce pândeşte în mijlocul paradisului însorit. Pericolul este descoperit de cele două personaje centrale venite aici pentru a petrece o lună de miere perfectă, dar ale căror planuri sunt date peste cap de secretul aflat în timp ce fac scuba diving.

 

Prin ochii ei

 

Un alt roman pe placul celor ce preferă thrillerele psihologice este şi Prin ochii ei. Romanul apreciat de Stephen King prezintă relaţia plină de mister dintre protagonistă şi un bărbat şarmant pe care îl întâlneşte într-un bar şi despre care află apoi că este însurat. Povestea se complică din momentul în care soţia acestuia vrea să devină prietena ei. Thrillerul promite o reinterpretare imprevizibilă a clasicului triunghi amoros în care totul scapă de sub control.

 

 

Daisies – Un film care nu se demodeaza

Adriana Gionea
-
0
Daisies – Un film care nu se demodeaza

Mulţi regizori preferă să tranforme dezamăgirile unei generaţii de tineri în filme cu scene dezolante, cutremurătoare, pline de excese şi de acte (auto)distructive, prin care se reflectă lupta cu sistemul, cu societatea obtuză, cu normele retrograde. Nu şi Vera Chytilova.

Una dintre cele mai apreciate regizoare din spaţiul estic nu furnizează mesajele profunde şi gesturile rebele apelând la realismul dur, moralizator, ci la o succesiune de imagini irezistibile, pline de senzualitate. În spiritul Noului Val din anii ‘60, regizoarea abordează temele serioase prin scene seducătoare, în care personajele ar face orice pentru a nu fi obligate să ia viaţa în serios. Imaginile irezistibile din filmului ei cult – Daisies – invită mai degrabă la nonşalanţa dublată de frivolitate, la fuga din realitate, la desconsiderarea repercusiunilor şi a comportamentului cu sens.

foto: http://www.anothermag.com/fashion-beauty/7525/lessons-to-learn-from-daisies

Folosind culori îmbietoare, cadre provocatoare şi experimente vizuale suprarealist-languroase, Vera Chytilova face apel la simţul lucidităţii într-un mod paradoxal: prin adâncirea într-un univers anarhic, hedonist şi absurd. Este universul dezirabil pentru fiecare generaţie de tineri ce se declară împotriva normelor stricte, pentru care nu există decât răsfăţ, libertate, culori vii şi petreceri. Toate aceste sunt expuse din perspectiva universală a unei prietenii feminine infuzate de acel entuziasm nonconformist al complicităţii de la 20 de ani. Nu este de mirare că Daisies este apreciat şi de millennials, la fel de mult cum a fost lăudat de părinţii sau de buncii lor din anii ’60, când a fost lansat.

Daisies este un must-see pentru cei care vor un film ce trece testul timpului. Filmul a reuşit să-şi păstreze prospeţimea datorită mesajelor universale privind nesupunrea tinerilor, feminitatea eliberată de constrângerile patriarhale şi conflictul dintre generaţii. Succesul filmului se datorează mai ales modului ingenios în care Vera Chytilova transformă ecranul cinematografului într-un spectacol de culori şi decoruri alegorice. Vei descoperi multe sensuri profunde în spatele unui comportament absurd, nebunesc, al unor de tinere nesăbuite, abia ieşite din adolescenţă şi care par să trăiască o vacanţă continuă, fără constrângeri, prejudecăţi şi reguli.

Filmul este plin de simboluri îmbrăcate într-un răsfăţ vizual datorită imaginilor impecabile, colajelor în care nuanţele sunt asociate euforiei şi efervescenţei ce aminteşte de un pictorial fashion aşa cum le place avangardiştilor cu nostalgii vintage. Nu întâmplător a fost ales pentru a fi readus în atenţia publicului la Bucharest Fashion Film Festival 2019.

foto: http://www.anothermag.com/fashion-beauty/7525/lessons-to-learn-from-daisies

Filmul regizoarei Vera Chytilova prezintă aventurile, jocurile şi farsele puse la cale de cele două personaje feminine, care au aceleaşi nume: Marie. Marie 1 şi Marie 2 sunt nişte tinere nonconformiste tipice anilor ’60, care îţi dau impresia că zăpăcitele adorabile fără griji din perioada interbelică – numite flapper girls –sunt urcate într-o maşină a timpului şi aruncate în perioada hippie şi a dezinhibării. Filmul promite aşadar o succesiune de momente amuzante ce alternează cu scene în care se flirtează senzual cu nihilismul tipic unor tineri debusolaţi şi dezamăgiţi de epoca lor, un nihilism camuflat în superficialitate şi nonşalanţă, în acţiuni infantile şi prezentat în compoziţii generoase la nivel cromatic.

În Cehoslovacia anilor comunişti, Marie I şi Marie II se hotărăsc să nu mai fie nişte fete cuminţi, deoarece lumea în care trăiesc este lipsită de sens. Aşadar se comportă precum nişte fete iresponsabile abia ieşite din adolescenţă, în al căror farmec se îmbină îndrăzneala unei libertine, irezistibilele mimici obraznice adresate bărbaţilor care le cad victime şi jovialitatea amuzant-aţâţătoare a unor teribiliste la începutul unei vacanţe de vară. Sunt mereu puse pe şotii şi hotărâte să distrugă orice seară simandicoasă din localurile cu ştaif unde sunt invitate de către bărbaţii vrăjiţi de atitudinea lor îndrăzneaţă.

Filmul Daisies demonstrează încă o dată că noul val cinematografic din anii ’60 are multe bijuterii ce merită redescoperite şi care nu se vot demoda niciodată. Aceste filme continuă să ne incite curiozitatea datorită calităţilor vizuale şi modului radical prin care au provocat vechea oridine, stârnind nişte controverse cât se poate de ispititoare.

Cel puţin la fel de seducător la nivel vizual, stilistic-progresist şi radical în raport cu vechile canoane ale cinematografiei narative precum vărul său francez ce a schimbat total viziunea asupra filmului, Noul Val Cehoslovac este ofertant şi gratificant pentru cinefili. Iar sincronizarea nu s-a produs doar la nivel stilistic. La fel ca-n ţările occidentale, Noul Val Cehoslovac a forţat acceptarea vocilor feminine inovatoare şi acide la adresa cutumelor din trecut şi a rolului destul de rigid pregătit femeii. Astfel, prin revoluţia stârnită cu Daisies în ţara natală, Vera Chytilova poate fi considerată la fel de importantă precum Agnes Varda pentru cinematografia occidentală.

Profitând de o mică breşă din cenzură, menită să le dea cehoslovacilor iluzia că poate exista un comunism cu faţă umană, regizoarea a forţat convenţiile într-un mod pe cât de voluptuos pentru ochii spectatorilor, pe atât de contondent pentru autorităţile vremii. Poate în zilele noastre acest film este o revizitare nostalgic-inofensivă a unei epoci apreciate datorită revoluţiei estetice în lumea filmului, dar pentru anii ’60 a însemnat o declaraţie vehementă de protest împotriva regulilor.

Protestul este simbolizat de cele două personaje principale ale filmului. Vei descoperi nişte personaje din galeria seducătoarelor femei-copile, emanând o prospeţime candid-obraznică şi o relaxare vecină cu a protagonistelor ce trăiesc într-un prezent continuu, mimând superficialitatea, din Noul Val Francez impus de Godard. Cele două personaje cu acelaşi nume – Marie – nu fac nimic şocant, însă filmul a scandalizat.

Ce făceau ele atât de scandalos, încât să irite autorităţile? Aparent nimic grav. Erau două teribiliste adorabile din epoca libertăţii sexuale, amuzante şi extrem de expresive când mimau prostia care să aţâţe şi mai mult personajele masculine. Dar, atunci când aşezi filmul în contextul moral şi politic din anii ’60, îi vei putea descoperi mai bine rolul incitator pentru tineretul cehoslovac.

Regizoarea a încălcat mai toate regulile, de la cele privind reprezentarea socială a femeii la cele privind stilul non-narativ, apropiat de filmele prezente la un festival de film experimental. Pentru Estul anilor ’60, erau de neacceptat viaţa acestor personaje boeme, devierea de la structura narativă ce trebuia să conducă spre un sens propagandistic, reprezentarea femeii prin tipologia tinerelor obraznice, gata de sfidarea oricărei reguli sub farsele şi gesturile provocatoare. Cele doua Marii erau nişte exemple negative pentru tineretul comunist, dar cât se poate de reprezentative pentru spiritul anilor ’60.

Spectatorul din zilele noastre va fi mai degrabă impresionat de reacţiile bizare ale personajelor şi de abundenţa cromatică, precum şi intrigat de aparenta lipsă de sens ce începe să fie înţeleasă odată cu analiza mai atenta a scenelor. Protagonistele filmului amintesc de nişte adolescente puse pe glume. Iar majoritatea glumelor sunt îndreptate spre bărbaţii pe care îi amăgesc şi pe care îi părăsesc, nişte bărbaţi mult mai în etate decât ele.

Actul de seducţie a spectatorului nu se rezumă la nişte personaje feminine sexy, ci se bazează foarte mult pe experimentele vizuale sofisticate, incluzând colajele suprarealiste şi alternanţa imaginilor alb-negru cu nuanţele psihedelice. Sunt foarte bine alese obiectele în culori primare şi complementare. Obiectele fac din cadrele filmului un spectacol estetic pur şi îmbietor, cum rar ai mai văzut. Personajele mânuiesc aceste obiecte conferindu-le întrebuinţări ciudate, în gesturi fără sens ce amintesc de filmele experimentale în care elementele vieţii cotidiene sunt puse într-o lumină suprarealistă, halucinantă. Un regizor de fashion films originale s-ar putea inspira din pelicula Daisies. Totuşi, obiectele simple puse în alăturări ciudate şi irezistibile nu oferă doar un spectacol vizual irezistibil, ci pot naşte multe interpretări.

foto: https://eefb.org/retrospectives/vera-chytilovas-daisies-sedmikrasky-1966/

Aparent un film dezlânat, fără sens, Daisies este mult mai dens, datorită multiplelor direcţii pe care le iau interpretările. Un manifest feminist? Un protest parodic la adresa filmelor grave de propagandă sau a privirii masculine (male gaze) în artele vizuale? O critică a societăţii ostile faţă de tinerii nonconformişti? Un portret al tinerilor din anii ’60, care trăiau prinşi între presiunea unei lucidităţi copleşitoare şi abandonul fără precedent în hedonism? Toate aceste interpretări ar putea fi valabile pentru un film care reflectă sincronizarea cinematografica a Estului cu Vestul. De fapt, Daisies a impresionat prin sensurile multifatetate ce se ascund în spectacolul feminin care mimează superficialitatea.

Citeşte şi The Neon Demon

Westwood: Punk, Icon, Activist

The Neon Demon – Un must-see pentru cei fascinati de arta fotografica, de thrillerul avangardist si de jocurile vizuale cu tenta experimentala

Westwood: Punk, Icon, Activist – Cum pastrezi un brand

Homme invisible a la fenetre – Pictura, amintirile si fuga de sine

Adriana Gionea
-
0
Homme invisible a la fenetre – Pictura, amintirile si fuga de sine

Romanul Homme invisible a la fenetre – care a stat la baza filmului Souvenirs intimes (Jean Beaudin) – a fost scris mai ales pentru cei pasionaţi de pictură. Ei vor fi capabili de a vedea culoarea şi voluptatea clipei invadate de flashbackuri anarhice tocmai acolo unde alţii nu ar găsi decât monotonia dezolantă a unui pictor paralizat, ce se înfruptă din gloria amintirilor în timp ce îşi caută inspiraţia.

Vei descoperi o nouă autoare preferată – Monique Proulx – cu a ei scriitură intimă, fluidă şi expresivă, ce îi poate atrage până şi pe aceia care au tot evitat romanul introspectiv. Monique Proulx a creat, într-un mod cât se poate de credibil, un personaj care, în loc să se lase doborât de tristeţea cu nuanţe de cinism, îşi rezervă momente care să îl resusciteze, mai ales atunci când viaţa îi readuce aproape nişte femei care l-au dorit în trecut. Ele par atrase de acesta chiar şi în prezentul aflat sub semnul bolii ce îl face pe artistul cândva adulat să se considere indezirabil. Faţă de aceste personaje artistul Max va oscila între fugă şi reapropiere, într-un mod care face scriitura densă, plină de miez şi de idei pe gustul celor ce adoră discuţiile despre pictură şi relaţii.

Viaţa lui Max se derulează între imaginile străzii pe care o priveşte de la fereastra apartamentului, imaginea femeii de care fuge, dar pe care o redescoperă în clădirea de vizazi, şi dialogurile cu fostele iubite sau cu femeile care se refugiază în apartamentul său pentru a-şi linge rănile cotidiene. Modul în care sunt prezentate dialogurile şi existenţa pictorului aminteşte de scenele unui film francez sofisticat, atractiv datorită reflecţiilor când senzual-intelectuale, când sarcastic-amare despre istoria artei ori despre societate.

Deşi starea de sănătate îi limitează posibilităţile de a se bucura de viaţă, personajul central – pictorul Max – nu transformă romanul într-o lectură împotmolită. Scriiroarea canadiană Monique Proulx ştie cum să introducă în scena reprezentată de apartamentul pictorului nişte personaje imprevizibile prin stările şi amintirile pe care le (re)activează. Datorită acestor personaje şi emoţiilor pe care le stârnesc, romanul va fi greu de lăsat din mână.

Personajele (mai ale cele feminine) şi gândurile profunde îşi fac de fiecare dată o apariţie tulburătoare, stârnind furtuni în conştiinţa protagonistului. Fie că este vorba despre acei prieteni boemi, de muzele rătăcite ce îi tranzitează prezentul sau despre acea femeie specială care îl urmăreşte din clădirea de vizavi, de parcă ar fi o amantă pasională şi obsedată, ce se simte abandonată, prezenţele din viaţa pictorului Max încurajează o trecere abruptă de la un ritm la altul. Anumite scene au intensitatea asociată de obicei unui thriller psihologic elegant, în care un personaj fuge de trecut, dar este urmărit tocmai de o persoană ce vrea să facă din acest trecut un prezent chinuitor. Alte scene amintesc în schimb de lentoarea irezistibilă a unui roman scris la persoana I, în care mărturisirile au farmecul unor clipe savurate pe îndelete într-o cafenea din care priveşti detaşat ritmul oraşului.

Prin romanul Homme invisible a la fenetre, Monique Proulx dovedeşte că are un talent rar: acela de a te seduce printr-o poveste care de obicei inhibă entuziasmul cititorului. Cum reuşeşte să transforme într-o lectură irezistibilă ritmul cotidian al unui artist al cărui trup a fost deformat de boală? Introducând la timpul potrivit personajele secundare şi gândurile incisive despre societate, marginali, artă, corpul reflectat în pictură şi fuga de propriul trecut. Precum o pensulă care lasă în urmă nişte nuanţe puternice, menite să spulbere echilibrul cromatic al unei picturi, propunând nişte contraste neaşteptate şi atipice, fiecare personaj dezvăluie trăsături ale pictorului la care nu te-ai fi aşteptat, promiţându-ţi astfel noi şi noi revelaţii cu privire trecutul acestuia, care la început pare mai degrabă unui voalat, inaccesibil, enigmatic.

Poţi citi şi 10 cărţi interesante găsite în librăria franceză Kyralina

Nimicul – Provocator şi palpitant

10 carti interesante gasite in libraria franceza Kyralina

Nimicul – Provocator si palpitant

Razbunarea iertarii – Tandra si rascolitoare

Adriana Gionea
-
0
Razbunarea iertarii – Tandra si rascolitoare

Compusă din patru nuvele publicate în 2017, cartea Răzbunarea iertării va fi pe gustul celor ce aşteaptă nerăbdători o nouă apariţie din seria dedicată lui Eric-Emmanuel Schmitt. Ei regăsesc acelaşi amestec deopotrivă răscolitor şi reconfortant între acţiuni ce stârnesc reacţii contradictorii, personaje cu secrete ce dau sarea şi piperul unei răsturnări de situaţie şi mesaje ce îndeamnă la compasiune şi la toleranţă, chiar şi în raport cu tipologii umane greu de acceptat şi de îndrăgit.

Cele patru nuvele centrate pe tema iertării – de sine sau a celorlalţi – au consistenţa unor microromane care se citesc pe nerăsuflate datorită stilului cursiv şi amănuntelor neaşteptate ce te fac să-ţi revizuieşti opiniile despre personaje de la o pagină la alta. Două gemene a căror legătură este prinsă între o rivalitate şi o fuziune vecină cu dependenţa emoţională ce-i poate distruge viaţa uneia dintre ele (Surorile Barbarin), un om de afaceri calculat şi dur, care într-un moment de criză îşi aduce aminte de singura femeie care i-a demonstrat că poate avea sentimente (Domnişoara Butterfly), un fost pilot german care descoperă frumuseţea prieteniei şi bucuria lecturii (Desenează-mi un avion) şi o mamă care vrea să descopere partea inocentă a celui ce i-a ucis fiica (Răzbunarea iertării) li se alătură personajelor ce alcătuiesc tipologiile pe care Schmitt le foloseşte adesea în prozele scurte pe care le scrie – personaje ce au suferit pierderi, care manipulează pentru a fugi de propriul gol interior, care au simţit la un moment dat că sunt abandonate, trădate, neiubite sau incapabile de a oferi afecţiune.

Personajele nuvelelor sunt calme la suprafaţă, dar năucite de un zbucium interior gata să explodeze. Au răni ce nu se pot vindeca decât după mulţi de ani, când li se dă şansa de a întâlni o persoană care să le scoată la lumină trauma, dându-i un alt sens. Unele acceptă această şansă, altele se simt asaltate în faţa binelui reprezentat de celălalt.

Succesul de care se bucură nuvelele scrise de Schmitt este legat de modul tandru şi plin de trimiteri psihologice, prin care explorează acţiunile absurde şi condamnabile ale personajelor sale. Îţi vei da repede seama că fiecare pagină aduce un nou amănunt imprevizibil privind cauzele din spatele acţiunilor, prevestind schimbarea bruscă a perspectivei legate de sensul comportamentului, al greşelilor şi al iertării.

Prin aceste patru nuvele pe care fanii săi le vor devora, Eric-Emmanuel Schmitt demonstrează încă o dată abilitatea de a transforma explorarea şi observaţia psihologică deloc pretenţioasă (dar eficientă) într-o puzzle ce aminteşte de enigmele din jurul unei anchete. Asemenea unui suspect încolţit de investigatori, aproape toate personajele derulează un trecut de care nu sunt mândre. Evocarea trecutului poate declanşa nişte emoţii puternice, de care personajele nu se simţeau capabile înainte, cum se întâmplă în nuvela despre afaceristul care descoperă o paralelă între povestea de iubire din Madama Butterfly şi propria poveste de viaţă sau în nuvela despre femeia care vine să-l viziteze pe călăul fiicei sale.

Deşi au fost scrise într-un stil simplu, care îi face adesea pe elitişti să critice succesul autorului, nuvelele ajung într-un punct în care lumea personajelor se ramifică profund chiar şi pentru cei ce-i reproşează lui Schmitt dorinţa de a-i insufla cititorului stări pozitive, o dorinţă asociată de cele mai multe ori cu proza comercială. Această profunzime este legată de răsturnările de situaţie, care sunt eficient plasate astfel încât să revigoreze dinamismul prozei.

Detaliile imprevizibile ajung să zgândărească nişte răni ale cititorului ori să-i amintească de tipologiile umane pe care le detestă, care îi stârnesc revolta. De fapt, nuvelele sunt alcătuite din personaje opuse: unul reprezintă puritatea inalterabilă, celălalt dezumanizarea totală, dispreţul faţă de fiinţa umană. O antiteză veche de când lumea, dar căruia Schmitt a ştiut cum să-i dea o notă imprevizibilă, care să provoace stupefacţie, dar să favorizeze apoi şi o detensionare, prin revelaţia de pe urmă, la care va ajunge fiecare personaj în parte.

Răzbunarea iertării va fi considerată genul de lectură care abordează teme grele într-un stil agreabil, fără a părea însă artificial, deoarece Schmitt nu recurge la o pledoarie tâmpă, nerealistă, pentru de iubirea de aproape, ci la fina ironie legată de contradicţiile uluitoare ce se pot aglomera confuz în psihicul aceleiaşi persoane. Autorul dovedeşte din nou că stie pe ce pedale să apese pentru a stârni reacţiile emoţionale ce întreţin interesul cititorului până la capăt şi cum să ofere un sens care să-l despovăreze pe acesta după ce i-a dat impresia că a trăit alături de personaje nişte drame sufocante, ce pot întrerupe firescul unei existenţe.

Citeşte şi Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată – Înţelepciunea mincinoşilor

Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodata – Intelepciunea mincinosilor

Birds of Passage (Pajaros de verano) – Magicul realism sud-american intr-o alternativa la filmele despre traficanti

Adriana Gionea
-
0
Birds of Passage (Pajaros de verano) – Magicul realism sud-american intr-o alternativa la filmele despre traficanti

Înainte de Pablo Escobar, în Columbia a devenit faimos tribul Wayuu din deşertul învecinat cu plajele din Caraibe, situat undeva la graniţa dintre Columbia şi Venezuela. Acest trib le-a deschis calea narcotraficanţilor prin comerţul cu marijuana din perioada hippie. Marijuana i-a îmbogăţit pe bărbaţi, le-a făcut pe femeile înţelepte ale tribului să prevadă un dezastru cu dinemsiuni de epopee şi a dus la o serie de rivalităţi şi de acte vindicative scăldate de sânge, care i-a lăsat de izbelişte pe copii, nevoiţi să moştenească poveştile despre tragedie ca supremă pedeapsă pentru vânzarea sufletului în numele banului.

Prezentat la Cannes în 2018 şi distins cu Premiul pentru imagine la Bucharest International Film Festival 2018, filmul Birds of Passage (Pajaros de verano) te-ar putea păcăli. Ai fi tentat să afirmi că vezi o alternativă fantezist-exotică la filmele cu narcotraficanţi, care propune o evaziune vizuală acaparată de vraja realismului magic inspirat din folclorul sud-american. Însă lumea din film este cât se poate de reală, în ciuda elementelor ce o fac să pară un basm adaptat la societatea condusă de traficanţi. Astfel, ai putea să consideri Birds of Passage o alternativă pentru cei ce vor un film de acţiune care să deţină şi calităţile unei poveşti care invită la cunoaşterea altor culturi.

Birds of Passage demonstrează încă o dată că Frida Kahlo avea dreptate când a spus că ea nu pictează suprarealist, ci doar ceea ce există. Într-adevăr, sud-americanii nu şi-au uitat rădăcinile şi trăiesc într-o realitate cu multe straturi, simboluri şi culturi. Este o realitate aparte, în care tot ceea ce nouă ni se pare halucinant pentru ei este plauzibil. Aşa este şi lumea tribului Wayuu, care mai crede în mituri, dar care la un moment dat a dispus şi de tot ce are societatea modernă mai bun de oferit, inclusiv înavuţirea (mult prea) rapidă.

Columbia din acest film este precum vasta lume sud-americană: mitică, profundă, nesupusă, de o frumuseţe ispititoare, intimidantă şi plină de răni, vecină cu ferocitatea când este ameninţată. O lume care se înclină fără disimulare în faţa atemporalului născător de legende, însă care abia aşteaptă să se înfrupte dintr-un prezent efemer, ce aduce oportunităţi la care strămoşii nici nu ar ar fi visat. Ai putea compara Birds of Passage mai degrabă cu un film care pompează eficient dinamismul din thrillerele cu gangsteri columbieni într-un documentar despre un trib străvechi, ajuns în momentul alegerii între continuitate prin respectarea inocenţei sau pervertirea în numele unei supravieţuiri economice greu de atins fără afaceri ilegale.

Filmul regizorilor Cristina Gallego şi Ciro Guerra se deschide cu genul de imagini agreate de cei fascinaţi de lumea precolumbiană. Vezi un ritual de curtare pentru o tânără având chipul pictat. Ea este îmbrăcată într-o rochie tradiţională de un roşu aprins, învolburată incandescent şi enigmatic pe fundalul nemărginit al deşertului. Dar personajul feminin pregnant nu este această enigmatică tânără, ci bunica ei, una dintre aprigele înţelepte ale tribului, ce aduce aminte de longevivele personaje feminine din romanele sud-americane sau de reprezentantele a ceea ce ne închipuim că ar fi fost matriarhatul.

Impunătoare, neînfricată şi neclintită în hotărârea ei de a-i ţine piept oricărei ameninţări, bunica tinerei curtate în prima scenă a filmului priveşte schimbările şi conflictele aduse de înavuţire cu aerul circumspect de preoteasă ce anticipează un viitor sumbru pentru neamul ei. Privirea acesteia te face să înţelegi încă de la început că scena a curtării va ramâne cam singurul element romantic al filmului pentru visătorii având fantasme exotice.

Birds of Passage este mai degrabă inconfortabil pentru vânătorii de imagini capabile de a întreţine reverii exotice. Iadul îmbogăţirii ilicite şi al crimelor nu întârzie să se dezlănţuie, aşa cum vezi în filmele despre traficanţi. Se câştigă mulţi bani, se construiesc nişte case impozante precum nişte fortăreţe în deşert, în care se trag multe focuri de armă. Ritualurile intimidării şi al răzbunărilor pune în umbră vechile ritualuri virile ale tribului, dar spiritul străbunilor îşi cere drepturile şi vrea să aibă o ultimă replică devenită o eternă reîntoarcere la vorbele înţelepte despre salvarea sufletului.

Filmul poate fi considerat un pariu sub forma unui hibrid care să-i aducă în sălile de cinema şi pe adepţii realismului magic, pasionaţi de culturile indigene sud-americane, care au rezistat eroic în faţa conchistadorilor, şi pe cei dependenţi de adrenalina stimulată de filmele de acţiune cu gangsteri. Şi tocmai acest hibrid amplifică dramatismul dincolo de realitatea imediată a luptei pentru putere, trimiţându-l în zona ritualurilor. Acţiunea se tranformă la un moment dat într-un spectacol al ritualurilor transgeneraţionale ce reglementează relaţiile în interiorul tribului, astfel încât ai impresia că miza nu mai este banul, ci restabilirea echilibrului prin împăcarea cu spiritele perturbate.

Spectatorul nu capătă multe informaţii legate de trubul Wayuu, iar această lipsă de informaţii este asumată de regizori şi folosită ca pretext pentru sporirea curiozităţii pe care o manifestă fiinţa umană în faţa unei lumi pe care nu o înţelege. Într-adevăr, lumea Wayuu din film are multe contradicţii, aglomerate într-un moment de coititură pentru întregul trib nevoit să isi renegocieze legătura cu trecutul şi cu propriile valori colective. Traficanţii care nu se tem de nimic nici nu îndrăznesc să conteste obiceiurile ancestrale şi îi ştiu de frică singurei femei ce a păstrat intacte tainele mistice ale tribului. Totodată, la momentul cerut de oportunism şi de lăcomie părăsesc lumea sacră pentru a se deda celor mai profane acţiuni.

Oricât de tras de păr i s-ar părea scenariul celui venit din afară, mitul şi realitatea se întrepătrund firesc în acest film. Regizorii surprind perfect continuitatea unor tradiţii sacre ce nu împiedică modernizarea care ameninţă cu pângărirea. La început, aceste tradiţii ce au la bază învăţăturile sănătoase ale înţelepţilor vin în contradicţie cu actele impulsive, instinctuale din lupta pentru putere din războiul drogurilor. Şi totuşi, realismul magic se încadrează perfect în peisaj, prin miturile şi ceremonialurile strecurate în fiecare acţiune dramatică. De fapt, evocarea miturilor nu face decât să le dea o formă ritualurilor de răzbunare, să fixeze contextul, permiţându-le totodată regizorilor să folosească peisajele deschise spre orizontul nemărginit astfel încât să ridice la înălţimea legendelor atemporale scenele cu focuri de armă asociate mai degrabă cu scenariile previzibile ce mizează pe violenţa gratuită specifică multor filme de acţiune din zona mainstream.

Birds of Passage reuşeşte să menţină un dozaj echilibrat între prezent şi atemporal, între mit şi realism. Totuşi, cei îndrăgostiţi de realismul magic şi-ar fi dorit mai multă ingeniozitate vizuală şi picturalitate suprarealistă în explorarea miturilor, care să îl apropie şi mai mult de un film de artă.


LYTE video

Citeşte şi Wulu – Mai mult decât un film cu gangsteri

Killing Jesus (Matar a Jesus) – Dragoste şi răzbunare în Medellin

Wulu – Mai mult decat un film cu gangsteri africani

Killing Jesus (Matar a Jesus) – Dragoste si razbunare in Medellin

Touch Me Not – Un film despre care vei dori sa tot vorbesti

Adriana Gionea
-
0
Touch Me Not – Un film despre care vei dori sa tot vorbesti

În ciuda a tot ceea ce s-a spus despre el în tabăra contestatarilor, multe scene din Touch Me Not degajă o delicateţe plină de empatie, fiind o alternativă de un nonconformism radical (dar bine calculat) la clasicele discursuri despre frumos (găsit chiar şi acolo unde nu te-ai fi aşteptat). Este mai degrabă un film care provoacă nu pentru a şoca spectatorul, ci pentru a-l face să caute umanitatea născătoare de compasiune chiar şi în cotloanele psihicului sau în zonele despre care mulţi au spus că ar fi doar o sursă a deviaţiilor şi a fantasmelor putrede.

Adina Pintilie deţine un talent la care tânjesc mulţi regizori ce abordează temele tabu. Surprinde sofisticat, dar fără acele sforţări extravagant-artificiale, conţinuturile ascunse ale psihicului ce nu pot fi traduse în cuvinte, ci doar expuse prin simboluri vizuale demne de compoziţiile suprarealiste aduse de obicei în minimalismul oniric al unui muzeu de artă contemporană.

Regizoarea transformă în stranietatea cathartică asociată artei avangardiste tot ceea ce ar provoca teamă şi dezgust, explorând astfel temele inconfortabile ce ţin de sexualitate fără a exiba şi fără a trimite în zona excentricităţii facile. Ştie cum trebuie să apropie camera de un nud astfel încât să descurajeze voyeurismul în favoarea experimentului pur estetic (primele cadre amintesc de revoluţia produsă de filmul experimental al lui Warhol – Sleep – din 1963).

Nu trebuie să treacă prea multe minute de la începutul filmului până să îţi dai seama că despre Touch Me Not s-ar fi vorbit multă vreme de la premieră chiar şi dacă nu ar fi luat Ursul de Aur la Berlinale. Dar motivele sunt cu totul altele decât acelea invocate de cei ce au prezentat filmul ca “îndrăzneţ” şi “explicit”.

Ceea ce produce undele de şoc nu este prezentarea frustră şi explicită a sexualităţii şi a călătoriei de recuperare a propriului erotism în care se aventurează personajul central feminin, ci modul în care te îndeamnă să cauţi valoarea estetică a sexualităţii prin schimbarea percepţiei asupra a tot ce poate fi considerat dezirabil, acceptabil. Corpurile personajelor, privirile lor ermetice, mărturiile şi transgresarea graniţelor dintre feminin şi masculin te coboară în acea zonă a sexualităţii asociată cu subsolul în care nu se prea intră decât atunci când sunt căutate lucruri interzise, destinate cabinetelor de curiozităţi. Totuşi, nu vei găsi nimic dintr-un cabinet de curiozităţi în filmul Adinei Pintilie.

Spre deosebire de regizorii care vor să arate cât de alienat şi deviant a ajuns să fie omul din societăţile civilizate occidentale când îşi procură plăceri, Adina Pintilie captează tot ce iese din standardele tradiţionale ale normalului prin imagini ce amintesc de empatia şi deschiderea unui artist vizual suprarealist, care înlocuieşte denunţul bizarului cu pledoaria reconfortantă pentru alteritate.

Touch Me Not este genul de film care face valuri fără a-ţi da impresia că regizoarea Adina Pintilie a premeditat stârnirea curiozităţii şi controversa prin exploatarea ostentativă a tabuurilor, a tot ceea ce ţinem în noi şi trăim doar în tăcere toată viaţa, aşa cum a făcut protagonista. Dimpotrivă, regizoarea prezintă cât se poate de firesc, inteligent, profund (aproape de sensul psihanalitic) şi cât se poate de securizant acea parte a sexualităţii înconjurată de nimbul de curiozitate dătătoare de vinovăţie dublată de angoasă. Reuşeşte acest lucru prin plasarea personajului feminin care îşi explorează proprii demoni şi confuzii sexuale într-un spaţiu simplu, invadat de alb, însă un alb care permite trecerea spre stranietatea care te absoarbe, te extrage cu totul din lumea exterioară şi te aruncă în lumea personajelor, şi pe care nu o poţi descrie în cuvinte fără a-i risipi farmecul.

Adina Pintilie a creat plăcere estetică exact acolo unde s-ar fi instalat grotescul asociat unui documentar necosmetizat. Şi-a înconjurat personajele de un decor minimalist imersiv, aşa cum o poate face doar un regizor pasionat de arta avangardistă, capabil de a simţi acel amestec unic dintre mister, sublimul oniric, adesea obţinut dintr-un singur detaliu sau prin captarea formelor geometrice, şi angoasa dătătoare de voluptate (nu degeaba Adina Pintilie este legată de singurul festival de film avangardist din România – Bucharest International Experimental Film Festival).

Exact ca într-o galerie de artă contemporană amenajată într-o clădire în care formele geometrice pot crea magia asociată nelumescului, pierderii securizante de sine prin intrarea într-o altă dimensiune, spaţiul în care se mişcă protagonista filmului – o femeie care îşi analizează oscilaţia între dorinţa sexuală şi teama de împlinire a ei – îţi trezeşte senzaţii şi emoţii amestecate. Spaţiul alb a devenit un alt personaj al filmului, unul care se impune şi care transformă decorul minimalist într-un vortex de amintiri, confesiuni şi senzaţii pe care le împinge într-o zonă oniric-abisală, într-un mod cât se poate de vag şi discret, fără intruziuni psihanalitice decodificate superficial, deşi filmul le va da multe subiecte de discuţii celor pasionaţi de psihologia inconştientului.

Filmul Adinei Pintilie te scoate din zona de confort chiar dacă eşti familiarizat cu filmele experimentale ce expun într-o manieră explicită sexualitatea umană. Touch Me Not a surprins până şi în ţările cu îndelungată tradiţie cinematografică de avangardă, unde femeile s-au jucat ingenios cu tehnicile şi temele prin care au sfidat convenţiile, fie ele stilistice sau morale.

Până şi un obişnuit al muzeelor de artă contemporană sau al festivalurilor de film experimental va recunoaşte că Touch Me Not este un film cum nu a mai văzut până acum. Totul îl face greu de încadrat, de etichetat: de la hibridul între ficţiune, cercetare, eseu şi documentar la personajele ieşite din tipare. Însă cel mai mult intrigă modul eliptic, evaziv până la voalarea totală, de a prezenta posibilele cauze din spatele fricii de atingere despre care vorbeşte personajul central (nu vei asista la previzibila anchetă psihanalitică). Totuşi, ceva a rămas la fel: pledoaria discretă şi eficientă pentrul cinematografia neconvenţională, care permite exprimarea securizantă a tot ceea ce produce insecuritate, stupefacţie şi confuzie angoasantă.

Prin schimbul de roluri dintre actor şi regizor într-una dintre cele mai simple dar puternice scene din film, Adina Pintilie continuă şi împrospătează demersul artiştilor avangardişti din secolul XX, care au transformat camera de filmat într-un personaj invizibil care negociază limitele percepţiei subiective şi autenticitatea legată de accesul spectatorului la realitatea personajelor. Adina Pintilie are toate şansele de a fi astfel inclusă în galeria artiştilor iconici din istoria cinematografiei progresiste, ce au făcut din filmele lor o reflecţie asupra misiunii pe care o are un cineast în relaţia cu actorii şi cu expunerea rolurilor de gen pe marele ecran.


LYTE video

Citeşte şi Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

 

Westwood: Punk, Icon, Activist – Cum pastrezi un brand

Adriana Gionea
-
0
Westwood: Punk, Icon, Activist – Cum pastrezi un brand

Acesta nu este un documentar despre strălucitoarea lume a modei. Acesta este un documentar despre munca perseverentă din spatele unei colecţii, despre efortul de a păstra valorile coagulate într-un brand. Mai vorbeşte şi despre ce-i face pe marii designeri nişte zei care inspiră şi care modelează: hotărârea de a nu ceda în faţa compromisurilor de dragul adaptării la noile tendinţe care vin şi pleacă precum toanele unui copil răsfăţat, pentru care moda este mai degrabă etalare, nicidecum un manifest cum a fost pentru rebela Vivienne Westwood.

Westwood: Punk, Icon, Activist, documentarul care a închis ediţia din 2018 a Bucharest Fashion Film Festival, te poartă în anii consacrării faimoasei creatoare de modă, puternic impregnată de energia spiritului de frondă ce a dus la ascensiunea starurilor punk şi a hainelor ce emanau o creativitate obraznică, demnă de cultura protestului. De atunci, Vivienne s-a mai schimbat, la fel şi idealurile colective. Dar Westwood a păstrat ceva din spiritul punk: neobosita rezistenţă împotriva convenţiilor, dorinţa de a face dintr-o haină sau dintr-un accesoriu insolit un manifest şi încăpăţânarea de a-şi susţine cauzele, pe podium şi în afara lui (s-a alăturat activiştilor Green Peace).

Regizoarea Lorna Tucker a realizat un documentar care va fi apreciat mai mult de cei interesaţi de culisele unei prezentări de succes, de munca din spatele strălucirii. Este gratificant pentru cei ce o adoră pe Vivienne Westwood în ipostaza creatorei neliniştite dinaintea lansării unei colecţii, dar incomod pentru cei ce vor o biografie flamboaiantă, cu picanterii, deoarece Westwood este la fel de atipică până la incomod şi în faţa camerei de filmat. Nu se autoglorifică, nu celebrează propria excentricitate într-un stil exhibiţionist.

Documentarul promovează mai degrabă o imagine realistă, care nu vinde iluzii despre glorie şi faimă, adesea măsurate în numarul etichetelor cu nume răsunătoare. Dar asta nu exclude total elemente spectaculoase din acest film. Vei vedea imagini de arhivă din timpul show-urilor cu ţinute rebele şi combinaţii de culori şi accesorii pline de originalitate şi inimaginabile până la Westwood, ce pot fi considerate degetul din mijloc arătat industriei şi regulilor ei despre frumuseţe sau haute couture. De fapt, însăşi viaţa lui Vivienne Westwood a fost o defilare de metamorfoze contestatare şi un parcurs atipic. Scopul ei nu a fost celebritatea validată încă de la început de priviri aprobatoare, ci protestul excentric faţă de convenţii, fie ele sociale sau vestimentare, deşi în anii în care Westwood a început să facă primele haine moda şi valorile sociale se influenţau reciproc.

Vivienne Westwood a catalogat acest documentar mediocru. Totuşi, pentru cei interesaţi de istoria modei şi de simbioza dintre cutremurele sociale, apariţia şi evoluţia unui stil, şi care doresc o imagine francă, necosmetizată şi demitizată (dar nu şi demitizantă) despre o personalitate care a inspirat generaţii întregi, acest documentar este o piesă importantă din marele puzzle eclectic al modei revoluţionare ce şi-a impus viziunile estetice vocal şi radical începând cu anii ’60. Lorna Tucker a reuşit să capteze acea sincronizare dintre devenirea unui designer ce a făcut revoluţie pe podium şi revoluţiile din viaţa personală.

Creatoarea de modă care poate fi considerată o regină a încrederii în sine ce ia cu asalt lumea prin ideile năstruşnice, gata să provoace ori să activeze priviri mirate sau ironii, a trecut de la soţia având un partener toxic la femeia aflată înaintea vremurilor ei, care îşi creştea singură copiii în timp ce îşi deschidea primul magazin de haine cum nu se mai purtaseră până atunci. Ea nu a avut parcursul clasic al unui designer cu talent precoce, deghizat în copilul teribil devenit protejatul unui designer consacrat ce îi face loc în lumea modei. Nu doar că a fost privită de sus la început, de parcă ar fi fost o apariţie ciudată în culori ţipătoare, inadecvată până şi în lumea nonconformiştilor, dar nici măcar nu a urmat o şcoală de profil.

Deşi a fost conştientă de talentul ei, Westwood a preferat să devină mai întâi profesoară, pentru a avea o meserie ce ar fi ajutat-o să se întreţină (chiar ea aminteşte că provenea din clasa muncitoare). A renunţat la studiile specifice unei art school, nu şi la preocupările artistice. A fost autodidactă încă din copilărie, iar anii emancipării postbelice au încurajat-o să-şi urmeze pasiunea.

Documentarul mai insistă şi asupra unei mari calităţi a lui Westwood: aceea de a încerca mereu să îşi lărgească orizonturile pe măsură ce evoluează ca designer. Vei veadea o Vivienne Westwood neobosită, hiperactivă în culisele prezentărilor sale, mereu neliştită, care acceptă prezenţa unei camere de filmat în spaţiul ei care să îi glorifice existenţa, dar comportându-se de parcă n-ar da doi bani pe faima validată prin intermediul documentarelor ce arată influenţa măreaţă a unei personalităţi asupra lumii în care trăieşte. De fapt, vei urmări un spectacol oferit de consacrata (şi uneori icomoda) tipologie a creatoarei de modă care a vrut să-şi înţeleagă epoca, să-i exploreze schimbările înainte de a-şi pune propria amprentă asupra ei, aşa cum nimeni nu mai făcuse.


LYTE video

Citeşte şi Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei îndrăgosti de acest film

Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei indragosti de acest film

O viata de om – Scrisa pentru cititorii empatici

Adriana Gionea
-
0
O viata de om – Scrisa pentru cititorii empatici

O viaţă de om le va plăcea mai ales cititorilor dornici de a găsi un personaj în care să admire întreaga fragilitate a lumii şi de a cărui bunătate să se ataşeze. Ei vor descoperi în acest roman tipologia personajului care dă ce are mai bun în el şi care ajunge să capete consistenţă abia după ce pierde totul, într-un mediu înconjurat de peisaje devenite un paradis pentru turişti, dar care în anii ’30 năştea mai degrabă perdanţi înăspriţi mult prea devreme.

Actorul Robert Seethaler (ce a jucat şi în filmul Youth al lui Paolo Sorrentino) face parte şi din categoria scriitorilor talentaţi, ce reuşesc în mai puţin de 200 de pagini cât alţii într-un roman-fluviu: să concentreze într-un ritm domol o întreagă existenţă, precum şi esenţa unui secol cu o mie de chipuri, zguduit de schimbări, să te emoţioneze fără sentimentalisme, să te facă să trăieşti alături de personajul său. Şi mai are o calitate: aceea de a te convinge să te ataşezi de un personaj şters, taciturn, stângaci în relaţiile interumane, ce îl obligă de obicei pe un scriitor să aleagă un stil arid pentru a-i face portretul şi pentru a-i descrie traiectoria existenţială, dar şi nu şi pe Robert Seethaler. Acesta scormoneşte încăpăţânat pentru a scoate la suprafaţă o frumuseţe umană chiar şi acolo unde alţii ar fi văzut doar cenuşiul unei tristeţi depresive şi o monotonie infinită.

În centrul romanului se află Egger, un om al secolului XX. Egger poate fi considerat un supravieţuitor, unul discret, lipsit de medalia eroului, care şi-a găsit fericirea într-o singură iubire, mult prea scurtă. A prins modernizarea satului său din creierii munţilor austrieci, unde s-au construit primele teleferice, a iubit, a pierdut, a continuat să trăiască atunci când nu mai avea motive, a cunoscut frontul şi bucuria colectivă provocată de imaginile cu primii paşi pe Lună.

În epoca lui şi în comunitatea izolată unde a trăit, Egger ar fi fost condamnat la nefericirea prin respingere şi inadaptare încă din născare. Fiu al unei femei considerate de obicei oaia neagră a familiei, rămas orfan şi adoptat de o rudă care îl folosea mai degrabă pe post de servitor al familiei sale, lipsit de afecţiune şi de perspectivele oferite de un mare oraş ce i-ar fi permis evadarea din mediul copleşitor, Egger devine un bărbat singuratic, însă deloc plictisitor sau nesuferit, deoarece autorul ştie cum să-i surprindă latura candidă, ghicită în spatele crustei de om neprietenos, incompatibil cu legăturile umane.

După vârsta majoratului, Egger pleacă din casa rudei care i-a traumatizat copilăria şi îşi caută propriul drum, unul nu foarte îndepărtat de satul austriac izolat unde a şi crescut. Îşi construieşte o căsuţă într-o vale (cum atfel decât) singuratică, visează la o mică grădină care să îi asigure strictul necesar şi face tot felul de munci pe care le poate executa de obicei un bărbat solid, harnic şi tăcut, capabil de a duce poveri fără a se plânge.

Pentru Egger, viaţa împărţită între liniştea căsuţei din valea aflată în afara satului şi munca solicitantă este una cum nu se putea mai liniştitoare după anii petrecuţi alături de unchiul care îi aplica nişte corecţii fizice ori de câte ori avea ocazia. Însă va descoperi cât de mult îi poate schimba viaţa apropierea umană când o întâlneşte pe Marie, angajata hanului din sat. După un ritual de curtare năstruşnic, Egger o cere de nevastă, iar Marie acceptă. Pentru a-şi dovedi sieşi că este un bărbat capabil de a se asigura ca femeii iubite să nu îi lipseacă nimic, Egger se angajează la compania de construcţii ce schimbă pentru totdeana vieţile sătenilor după ce transformă satul izolat într-o staţiune extrem de frecventată.

Nu îţi va lua mult până să îţi dai seama că de fapt vei citi un roman despre o fericire sfidător de fragilă, dar care lasă o viguroasă urmă în memoria cititorului datorită plăcerii oferite de lectură. Egger este personajul ce simbolizează omul faţă de care viaţa este crudă, lăsându-l mereu la voia unor evenimente de care nu se poate feri. Totuşi, autorul îi rezervă personajului mult încercat o reîntâlnire stranie cu fiinţa pe care a iubit-o cel mai mult, acea reîntâlnire vindecătoare după o existenţă strivitoare.

În ciuda unei existenţe dramatice, Egger devine simbolul omului capabil de a găsi o cale de supravieţuire psihologică după ce pierde totul, iar stilul cinematografic al scriitorului face din tentativele sale de a suptavieţui nişte pagini care să îţi păstreze viu interesul până la final. De fapt, autorul demonstrează că poate crea o proză vie chiar şi fără o naraţiune dinamică. Totodată, stilul său, care alternează evenimentele dramatic-alerte cu lentoarea descriptivă, îi va da un farmec aparte acestei cărţi, amintind şi de filmele pline de cadre poetice, fotografice. Pasajele descriptive te fac să te simţi precum un călător într-un sat austriac, iar echilibrul stilistic îi atrage până şi pe cititorii speriaţi de pasajele descriptive minuţioase.

Citeşte şi În Calabria – Un pitoresc imprevizibil

In Calabria – Un pitoresc imprevizibil

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026