Facebook
Acasă Articole Pagină 122

Articole

Ultimele

Green Book – Te binedispune

Adriana Gionea
-
3
Green Book – Te binedispune

Agreabil, pe alocuri imprevizibil, antrenant şi capabil de a te binedispune asemenea unui road movie cu personaje cuceritoare, de care te ataşezi din ce în ce mai mult, cu fiecare nouă scenă. Astfel poate fi descris Green Book.

Regizorului Peter Farrelly i-a reuşit un film echilibrat, în care mesajul antirasist nu este deloc monumental (dar simplist) sau cu patos, deloc acuzator şi denunţător (deşi are acest efect). Poţi spune că aduce un suflu proaspăt şi optimist, care îl face să iasă în evidenţă printre filmele de gen tocmai pentru că detaliile sociale cutremurătoare se topesc în căldura legăturilor interumane, de unde şi cel mai important mesaj transmis de personaje: salvarea vine din relaţiile individuale, fireşti, bazate pe acceptarea de a ieşi din zona de confort pentru a-l cunoaşte pe celălalt, nicidecum din grandioasele (şi de cele mai multe ori false) discursuri politice.

Marele merit al regizorului a fost ideea de a folosi o legătură umană luminoasă, bazată pe umor şi autenticitate, pentru a reflecta anii ’60, care au simbolizat şi începutul luptei pentru drepturile civile ale afro-americanilor, ce a dus la opoziţia fără precedent a rasiştilor. Se râde mult în timpul acestui film, dar veselia nu este o ignorare a dramei colective, nici un haz de necaz, ci o solidaritate luminoasă, chiar dacă anevoioasă la început.

Relaţia dintre cele două personaje ale filmului se bazează pe o împărtăşire a condiţiei de marginal, de cetăţean american discriminat, neacceptat. Din această împărtăşire apare şi elementul surprinzător şi profund al filmului, care fentează clişeele. În loc să aleagă personaje din lumi diferite, regizorul alege tipologii a căror dramă le plasează de aceeaşi parte a baricadei în lupta cu societatea rasistă. Oricât de greu ar părea, albul şi afro-americanul împart drama neacceptatului, deoarece în acea white America din anii ‘60 până şi albul era alungat de ai săi dacă venea din rândul imigranţilor şi vorbea cu alt accent. Italianul şi afro-americanul împărţeau acelaşi cartier (Bronx) de la periferia ce luase locul ghetourilor de altădată şi născătoare de mituri sordide.

Te-ai aştepta la un film în care s-a mizat confortabil pe elementele previzibile aducătoare de Oscaruri, însă descoperi o nuanţare, o profunzime deloc pretenţioasă, dar extrem de eficientă deoarece îşi face loc natural în ritmul poveştii şi în relaţia interpretată veridic de actorii Viggo Mortensen şi Mahershala Ali. Elementul previzibil: apropierea albului de afro-american în urma implicării în tot felul de peripeţii odată porniţi în călătoria din aşa-zisul Deep South, cu al lui segregaţionism feroce. Devierea de la clişeu: plasarea albului în categoria defavorizată, lipsită de privilegiile date de accesul la lumea bună prin educaţie.

În acest film, albul Nick Vallelonga, cunoscut datorită poreclei de Tony Lip în lumea interlopilor italieni din New York, devine angajatul afro-americanului Donald Shirley, cu doctorate în muzică şi psihologie. Surprinzător pentru acea perioadă, afro-americanul este cel care face parte din clasa prosperă, a celor de succes, care îşi permit angajarea unor servitori. Aşadar, italianul interpretat expresiv şi amuzant de Viggo Mortensen este plasat în rolul de obicei rezervat afro-americanului: cel de subordonat.

Viggo Mortensen îl interpretează cuceritor pe Tony Lip, un bătăuş nevoit să devină şoferul unui pianist afro-american, şcolit la cele mai înalte instituţii. Tony Lip va trebui să îşi foloseacă talentul de bătăuş deghizat în bodyguardul cluburilor deţinute de mafioţi pentru a-l apăra pe Donald, unul dintre cei mai mari pianisti ai Americii. Păzit de Tony Lip, Donald începe un turneu ce traversează statele din Sud, unde segregaţionismul nu fusese abolit – de aici şi numele filmului, care aminteşte de Green Book, un ghid în care se găseau adresele hotelurilor unde aveau voie să se cazeze persoanele având origini africane (genul acela de hoteluri pe care le cam ocoleau toţi din cauza unor condiţii insalubre şi a locatarilor veniţi din rândul celor adesea consideraţi a fi paria societăţii).

Rasat şi manierat precum un aristocrat de modă veche rătăcit în prezent, discret, stăpânit şi erudit, pianistul afro-american este o altă deviere de la clişeu, însă nu datorită condiţiei sale de om educat într-o societate în care discriminarea condamnă la mizerie şi abandon şcolar, ci datorită modului în care îşi duce lupta. Pianistul Donald este introdus în film nu îmbrăcat la patru ace după moda occidentală, asemeni africanului pe care secolele de sclavie şi colonialism i-au lăsat ca moştenire ceva mai greu decât urmele de bici: sentimentul copleşitor al inadecvării, transformat în obsesia de a demonstra că poate fi la fel de civilizat precum un alb. Donald ţi se arată precum un excentric într-un apartament ce imită opulenţa unui conducător exotic sigur pe el, cu prestanţă de nobil intimidant. El este înconjurat de obiecte scumpe, inclusiv de nişte colţi de elefant şi îmbrăcat precum un rege african, cu un kaftan de lux (este urcat chiar pe un tron african atunci când va primi candidaţii veniţi la interviul de angajare pentru postul de şofer).

Vestimentaţia africană a pianistului îndrăgostit de muzica simfonică nu este deloc un element al comicului rezultat din stupoarea provocată italianului caricaturizat. Afro-americanul nu este o ridiculizat. Vestimentaţia lui inspiră bun gust, naturaleţe şi totodată stranietatea care se vrea descoperită. Spectatorii familiarizaţi cu lupta pentru emancipare din anii ’60 vor întelege că alegerea unei vestimentaţii de rege african nu este un semn al exoticului extravagant-caricatural, ci un omagiu adus mişcării panafricane, ce susţinea emanciparea afro-americanilor, în primul rând prin explorarea propriei culturi, prin reîntoarcerea la rădăcini. Regizorul face astfel o trimitere inteligentă la mişcarea tinerilor africani (sau nu neapărat) din anii ’60, care doreau să promoveze diversitatea, punând sub semnul întrebării validitatea conformismului vestimentar şi cultural impus de colonişti.

Pentru italianul venit din Bronx, care nu acceptă să fie înjosit şi dominat, pianistul adulat de albii gomoşi este o prezenţă intimidantă, arogantă. Încă de la scena întâlnirii celor doi protagonişti îţi vei da seama că ai în faţă doua tipologii total opuse. Italianul este exuberant, gălăgios, vorbăreţ, iubitor al lucrurilor simple. El întruchipează tot ceea ce devine epuizant pentru discretul şi introspectivul pianist.

Datorită scenariului, jocului actoricesc şi modului în care sunt gestionate scenele în care aceste două tipologii învaţă să se tolereze reciproc, vei avea parte de acel comic imprevizibil, inteligent şi presărat cu momente spumoase. Fiecare oprire într-un oraş al Sudului pentru onorarea unor contracte de către pianistul apreciat devine o aventură care îi provoacă pe cei doi să intre în conflict apoi să accepte destăinuiri şi apropieri.

Sursele comicului vin de unde nu te aştepţi. De fapt, comicul apare fără a fi provocat într-un mod artificial. Pur şi simplu filmul curge asemenea unei călătorii cu maşina, în care doi străini sunt nevoiţi să se familiarizeze unul cu altul. Nu sunt schimbate replici antologice, în afara celei în care numele marelui de Chopin devine Joe Pan în mintea personajului mai puţin educat, însă vei asista la un spectacol al spontaneităţii comportamentale care sparge distanţa impusă de pianistul rafinat. Spontaneitatea este calitatea extrovertitului şi logoreicului italian, care se loveşte de zidul de tăcere al pianistului, a cărui discreţie ce îl învăluie într-o aură de mister nu face decât să alimenteze reacţiile amuzante ale şoferului.

Succesul filmului în rândul mai multor categorii de spectatori este bazat pe dinamica legăturii dintre personaje, care demontează rând pe rând aşteptările. Vor fi mulţumiţi şi cei ce doreau o comedie revigorantă, care să le reîncarce bateriile fără a vedea însă un film cu proşti, dar şi cei având lecturi solide la activ şi o cultură muzicală bine pusă la punct. Cei ce i-au citit pe Toni Morrison şi pe James Baldwin vor fi satisfăcuţi de profunzimea ascusă în scenele aparent lejere. Această profunzime neînsoţită de un ton pretenţios naşte întrebări legate de modul în care segregarea a influenţat asocierea dintre blues, jazz şi afro-americani, care pentru pianist era o povară deoarece societatea îl dorea în pielea muzicianului rebel, care nu este credibil când abordează compozitiile clasicilor studiaţi la Conservator (el însuşi având Conservatorul la activ), ci doar dacă ar adopta gesturile jazzmanului care acceptă să cânte în barurile din cartierele rău famate, cu paharul de whiskey pe pian. Şi exemplele de surse ce dovedesc o abordare mai sofisticată şi nuanţată a rasismului continuă mai ales cu trimiterile frecvente ale italianului la starurile africane din mainstreamul anilor ’60, apreciate şi de albi.

Green Book nu abordează rasismul prin imagini dure, cu brutalitate fizică. Brutalitatea este resimţită la un alt nivel de către personajul educat al filmului, care îşi da seama că societatea nu îi permite să fie ceea ce îşi doreşte sau că are un dublu mesaj: îi dă voie să cânte în saloanele elegante, însa nu îi permite apoi să cineze unde tocmai a cântat deoarece regulile susţineau existenţa unor localuri speciale pentru afro-americani, la fel şi a unor magazine ce vindeau costume elegante, îmbrăcate de obicei de marii pianişti. Descoperi ecouri din James Baldwin în redarea acestei brutalităţi omniprezente, însă reflectată la nivel psihologic. Totuşi, mulţi spectatori vor fi tentaţi să îi reproşeze regizorului împingerea personajului având origini italiene în zona clişeelor comportamentale, prin dramatizarea facilă a unor gesturi demonstrative din arsenalul unui golănaş de la periferie.


LYTE video

Citeşte şi Altă ţară – O capodoperă

Alta tara – O capodopera

Evolutia barbatului – Fertila pentru discutii provocatoare

Adriana Gionea
-
0
Evolutia barbatului – Fertila pentru discutii provocatoare

Evoluţia bărbatului (tradusă de Oana Maria Zaharia, la ed. Vellant) este genul de carte provocatoare despre care vei dori să vorbeşti cu prietenii, fie că sunt mai apropiaţi de tabăra progresiştilor ce susţin egalitatea, fie de tabăra misoginilor ce deplâng apusul masculinităţii arhaice.

Scriitura expresivă şi la obiect, exemplele nuanţate şi bine alese, trimiterile spre cultura populară din deceniile ce au produs nişte schimbări majore în mentalitatea oamenilor, indiferent de continent, erudiţia accesibilă, tentativele de contestare a legilor vechi de mii de ani, ideile corect argumentate şi tonul confesiv oferă o lectură agreabilă şi fertilă pentru dialogul dintre sexe. Vei găsi o pledoarie molipsitoare, inteligent şi convingător susţinută pentru o renunţare la vechile reguli care sunt introiectate de bărbaţi încă din copilărie şi care le simplifică angoasant lumea emoţională.

Grayson Perry este unul dintre cei mai apreciaţi artişti britanici actuali, cu un Premiu BAFTA la activ. Probabil că apartenenţa la comunitatea artiştilor contemporani, adesea caracterizaţi de uşurinta prin care sfidează regulile machiste, l-a ajutat să exploreze mai confortabil, apoi să vorbească deschis, chiar echilibrat şi relaxat, despre ceea ce alţi bărbaţi ar considera destabilizator şi anxiogen: toxicitatea modelului de masculinitate tradiţională. Aducând în discuţie conformismul masculin ce a dus la înfiinţarea unei instituţii solide şi tiranice – metaforicul Minister al Masculinităţii Standard, populat cu bărbaţi occidentali albi, din clasa de mijloc, dornici de a-şi impune valorile rigide la nivel global, astfel încât nimeni să nu le mai conteste, să le renegocieze – Grayson Perry le propune cititorilor o reconfigurare a valorilor şi a percepţiei (individuale şi colective) asupra idealului masculin şi feminin, dar mai ales a graniţelor dintre feminin şi masculin.

Grayson Perry ne aduce aminte de ceea ce părem să uitam sau mai degrabă suntem ajutaţi să uităm: importanţa influenţei culturale impuse din exterior, pe care o interiorizăm şi o luăm apoi ca un dat înnăscut, natural, ce nu trebuie contestat pentru a nu afecta echilibrul care există de când lumea şi pământul. Ceea ce defineşte masculinitatea nu este bătut în cuie. Este mai degrabă un construct social, ce ajunge să devină constrângător, interzicând orice posibilitate de negociere în numele echilibrului individual şi relaţional.

Apelând mai ales la exemple din cultura britanică a succesului exibat în oraşul spre care se îndreaptă multe fantezii aspiraţionale – Londra – Grayson Perry invită la nesupunerea salvatoare, prin contestarea normelor privind respectarea graniţelor dintre ceea ce este considerat a fi masculin şi feminin. Grayson Perry este el însuşi cunoscut datorită curajului năstruşnic de a experimenta, chiar şi vestimentar, amestecul dintre feminin şi masculin. Pe măsură ce îşi destăinuie propriile experienţe, vei avea parte de trimiteri interesante ce îmbină cunoştinţe din psihologie, antropologie, artele vizuale, cinematografie, moda şi pop culture pentru a te invita la reflecţii sănătoase despre limitele bărbatului arhaic.

Poate cea mai interesantă idee a lui Grayson Perry este legată de modul în care ne-am lăsat influenţaţi de normele impuse de alţii, unele toxice, iar normele despre care vorbeşte insistent în cartea lui vin de la Ministerul Bărbatului Standard, care decide ce este şi ce nu este masculin sau cine merită să fie considerat un bărbat adevărat şi validat social, căruia i se promit doar victorii pe toate planurile, atâta vreme cât este inflexibil, dominator în relaţiile cu femeile şi intolerant cu alţi bărbaţi ce se abat de la standardele ministerului străvechi. Acest minister şi-a exportat concepţiile şi valorile peste tot în lume, atacând virulent creativitatea şi diversitatea, care stau la baza relaţiilor autentice, dezvoltării şi a progresului. De fapt, progresul îi sperie pe bărbaţii validaţi de acest minister, care îşi văd contestat statutul dominator şi utilitatea.

Ai spune că nu aduce nimic nou această carte. S-au scris mii în ultimii ani despre teama bărbatului de schimbările aduse de societatea urban-progresistă, care îi reduce privilegiile. Totuşi, o vei considera o apariţie diferită în peisajul cărţilor traduse la noi deoarece te ajută să descoperi un artist original, apoi să înţelegi mai bine adevărata sursă a problemelor ce ameninţă echilibrul societăţii urbane cosmopolite: lipsa oportunităţilor si ritualurilor sănătoase de explorare a masculinităţii în mediile defavorizate sau în upper-middle class-ul dătător de viitori lideri din mediul financiar-politic, dornici de a perpetua de multe ori mentalităţile toxice ale generaţiilor anterioare, tocmai pentru a-şi păstra intacte privilegiile inaccesibile pentru ceilalţi.

Cele mai interesante pagini ale cărţii sunt acelea în care autorul descrie întâlnirile cu adolescenţii delincvenţi din oraşele britanice vestite pentru nivelul ridicat al infracţiunilor, ca urmare a conflictelor dintre găşti. Lipsa unor modele masculine care să îşi manifeste frustrările prin sport sau artă şi absenţa unor activităţi care să canalizeze combativitatea masculină în direcţii utile sabotează orice program şi efort al ţărilor civilizate de a combate delincvenţa timpurie în spaţiile urbane.

Grayson Perry nu se teme să îşi amintească de anii în care el însuşi a cochetat cu agresivitatea ca răspuns la violenţa paternă. Copleşit de un model al masculinităţii toxice însă cât se poate de valide în plan social, autorul propune o analiză care invită la predicţii pertinente legate de viitorul masculinităţii, de reinventarea percepţiilor colective prin acceptarea alternativelor.

Pentru cei fascinaţi de arta contemporană expusă pe malul Tamisei, de efervescenţa cultural-contestatoare din Londra, cartea lui Grayson Perry mai poate fi şi un manifest acid faţă de actuala clasă politică din Marea Britanie şi la ierarhia socială axată pe combativitatea sofisticată a gulerelor albe, ostilă uneori acelor bărbaţi sensibili, având o mentalitate mai sănătoasă. Citind-o, vei derula în minte schimbările aduse de mişcările sociale care, începând cu anii ’60, au pus ferm semnul egal între youth culture şi contestarea societăţii tradiţional-maschiste.

Citeşte şi Corpul ei şi alte desfătări – Erotism şi înfricoşare

Sfârşitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomodă a literaturii franceze

Corpul ei si alte desfatari – Erotism si infricosare

Sfarsitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomoda a literaturii franceze

Iubirile lui Hemingway povestite de el insusi si consemnate de A.E.Hotchner – O lectura cuceritoare

Adriana Gionea
-
0
Iubirile lui Hemingway povestite de el insusi si consemnate de A.E.Hotchner – O lectura cuceritoare

Cartea Iubirile lui Hemingway este exact aşa cum şi-au imaginat-o cei dornici de a călători în timp: încântătoare şi plină de nostalgii. Când îşi derulează amintirile, Hemingway este la fel de priceput în a concentra imaginile vii, dialogurile memorabile cu artiştii epocii sale şi trăirile puternice în fraze scurte, dar percutante.

Nu a fost nevoie decât de un ascultător care să pună întrebările potrivite la momentul potrivit pentru a-l face pe Hemingway să readucă la viaţă o întreagă epocă în stilul romanelor ce hrănesc nostalgii după o perioadă netrăită, cum a fost perioada interbelică, devenită o sursă inepuizabilă de personalităţi vizionare. De fapt, paginile acestei cărţi de mărturisiri amintesc de romanele inspirate de biografiile artiştilor ce s-au lăsat şlefuiţi de Parisul anilor ’20.

În acest Paris al anilor nebuni începe adevărata viaţă pentru Hemingway, bulversat de iubirea pentru două femei: domestica Hadley (prima lui soţie) şi mult mai sofisticata Pauline (devenită cea de-a doua soţie a scriitorului). Aici îl va cunoaste şi pe Fitzgerald, care va rămâne cel mai bun prieten al lui Hemingway în lumea artiştilor.

Majoritatea paginilor vor dezvălui un Hemingway care nu se teme să îşi arate latura sentimentală în spatele unei masculinităţi de modă veche, asociată cu vânătoarea, boxul şi cuceririle amoroase (o masculinitate căreia nu i se iartă de obicei sensibilitatea). Amintirile din perioada în care a pierdut-o pe Hadley, prima lui soţie, ce nu a mai tolerat prezenţa emancipatei şi manipulatoarei Pauline în viaţa lui Hemingway, sunt cele mai efervescente, dar şi cele mai dureroase. Deşi a rămas faimos datorită portretelor masculine în care surprindea o sensibilitate şi o vulnerabilitate aparte, cum sunt cele din volumul Men Without Women, Hemingway se dovedeşte a fi la fel de abil în explorarea portretelor psihologice ale femeilor pe care le-a iubit. Le surprinde nuanţele, tertipurile şi mai ales intenţiile secrete în cuvinte simple, cu efecte acaparante pentru cititorul fascinat de scenele din lumea scriitorilor ce au trăit în Parisul interbelic, dar perturbatoare pentru conştiinţa lui Hemingway, amintindu-i de un paradis pierdut.

Când îşi aminteşte de marile sale iubiri, Hemingway oscilează între voluptăţile nostalgiei şi remuşcările celui ce nu a ştiut să păstreze. Această oscilaţie marchează amintirile despre anii parizieni, în care a trăit o viaţă de lux alături de amanta Pauline, moştenitoarea unei familii bogate, fiind obligat să plătească un preţ imens: pierderea lui Hadley, prima lui soţie. Hemingway a cunoscut purgatoriul când s-a perpelit în propria confuzie timp de o sută de zile – răgazul acordat de Hadley pentru a putea alege între ea şi Pauline.

Amintirile despre cele o sută de zile seamănă cu peliculele filmate frumos, în care Parisul devine un decor melancolic pentru straniul periplu al unui scriitor pe care îl prind zorii în faimoasele grădini cutreierate de boemi, şi care îşi îneacă amarul în barurile din zonele rău famate sau în cabaretele de lux unde se ascultă jazz-ul anilor nebuni. Devine antologică scena întâlnirii dintre scriitor şi zeiţa de abanos a cabaretelor elegante – Josephine Baker. Este o scenă în care Hemingway deviază promisiunea unei nopţi toride spre o confesiune despre chinurile prin care trece sufletul unui bărbat nevoit să aleagă între două femei pe care le iubeşte la fel de mult şi care îi alimentează la fel de puternic inspiraţia de scriitor. Josephine se dovedeşte a fi o excelentă ascultătoare, care ni-l redă pe acel Hemingway autentic, tulburător şi tulburat de propriul labirint afectiv, un Hemingway uşor de rănit, din spatele încrederii în sine exibate în fotografiile iconice.

Farmecul acestei cărţi i se datorează lui A.E.Hotchner, jurnalistul devenit un apropiat al lui Hemingway, având astfel acces la cele mai intime amintiri ale scriitorului. De altfel, Hotchner este autorul unei alte cărţi dedicate scriitorului – Papa Hemingway. Hotchner are un talent preţios: acela de a pătrunde în memoria unui scriitor şi de a-i prezenta amintirile într-un mod care să te facă să crezi că ai în faţă un roman autobiografic, nicidecum o carte scrisă de altcineva, după captarea unor amintiri. Nu este intruziv, ci empatic şi răbdător.

Sunt atât de vii scenele evocate de Hemingway, încât ai impresia că te afli alături de el în cafenelele frecventate de boemi sau de acei mecena prosperi din America, vrăjiţi de Paris, că eşti un martor tăcut al conversaţiilor de pe Riviera, în care Fitzgerald îi dădea sfaturi unui Hemingway prins într-un triunghi amoros, că te urci în maşina unor milionari excentrici pentru a călători până în Pamplona ce l-a inspirat pe Hemingway, că ajungi să iei la rând localurile distracţiei din Havana anilor ’20-’30 într-o decapotabilă retro, că asişti la replicile acide schimbate de acesta cu protectoarea artiştilor avangardişti, Gertrude Stein, sau la reproşurile adresate de bogătaşii americani supăraţi că au devenit surse de inspiraţie caricaturală după ce l-au invitat pe Hemingway în Pamplona.

Modul în care Hotchner pune cap la cap amintirile lui Hemingway subliniază apropierea dintre viaţa acestuia şi personajele create, invitându-te să îi reciteşti povestirile şi romanele-cult. De fapt, aceste amintiri sunt o călătorie prin locurile ce l-au inspirat pe Hemingway şi unde a fost însoţit de femeile pe care le-a iubit cel mai mult. Parisul efervescent, Spania intensă, Veneţia nostalgiei senine, Africa marilor aventuri la limita morţii, Cuba inspiraţiei târzii şi Florida rememorării unor legături eşuate sunt expuse în scene care te fac să te simţi tu însuţi oaspetele lui Hemingway, alături de Hotchner.

Volumul Iubirile lui Hemingway nu este o simplă înşirare a unor amintiri cuceritoare. Hemingway face din memorie o cale a ispăşirii, printr-o sinceritate demitizantă. Nu se teme să ţi se arate aşa cum este de fapt când se simte copleşit de amintirea propriilor greşeli. În ciuda perioadei dificile din viaţa lui – Hemingway fusese internat într-un sanatoriu în ultimii ani ai existenţei – amintirile sale degajă umor şi o poftă de viaţă de nestăvilit. Dacă povestirile sale păstrează regula simplităţii, existenţa lui Hemingway a fost descrisă mai degrabă de abundenţă, de perpetua cochetare asumată cu excesele, cu dezordinea.

Citeşte şi Men Without Women – Un Hemingway în cea mai bună formă

The Leisure Seeker – O călătorie spre Florida, pentru fanii lui Helen Mirren şi ai lui Hemingway

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

The Leisure Seeker – O calatorie spre Florida, pentru fanii lui Helen Mirren si ai lui Hemingway

The Favourite – Bizarul devine plauzibil in lumea regilor

Adriana Gionea
-
2
The Favourite – Bizarul devine plauzibil in lumea regilor

The Favourite va fi primit cu mare entuziasm de cinefilii pentru care un film de epocă despre viaţa femeilor parşive şi ambiţioase de la curţile regale ar trebui să depăşească simpla reconstituire biografică prin clişee vizual-narative ce oscilează între glorificare şi demitizare. Filmul plusează mai degrabă la capitolul abordării cu tentă alegoric-satirică nemiloasă, dar nu moralistă, ci mai degrabă cinic-sarcastică la adresa unei epoci, apoi a întregii naturi umane.

Coborât din zona filmelor de nişă în cea a succesului de public, Yorgos Lanthimos a transmis totuşi un mesaj încurajator pentru cei pasionaţi de filmele de artă. Ei ar dori ca poveştile despre regi, amantlâcuri picant-groteşti şi triunghiuri amoroase hotărâtoare pentru istorie să devină un punct de plecare pentru experimentul cinematografic provocaator, dornic de a expune mai degrabă absurdul şi abisurile psihicului, chiar şi în filmele mainstream.

The Favourite se încăpăţânează să arate că marea istorie este de fapt intima istorie de budoar. Marile decizii ale reginei Anne interpretate expresiv de Olivia Colman se iau în saloanele regale dominate de amanta ei. Aici se desfăşoară nestingherite excentricităţile şocante, derapajele, bizareriile, maniile şi obsesiile, ca urmări ale existenţei captive într-o lume unde privilegiile favorizează acte demne de o poveste suprarealistă ce aboleşte simţul ridicolului şi normele morale rezervate de obicei muritorilor de rând.

Yorgos Lanthimos – un răsfăţat al festivalului de la Cannes – este renumit datorită modului abil şi înşelător în care îşi scufundă personajele într-o lume ciudată, dar fără a le scoate cu totul din realitatea imediată, accesibilă. De fapt, ca-n mai toate filmele sale celebre, şi în The Favourite se păstrează convieţuirea elementelor din real cu detaliile unui tablou coşmăresc, bine camuflat în ritualurile vieţii de zi cu zi.

După ce în filmul anterior a surprins absurdul cu tentă sumbră ce abia aştepta să înhaţe o familie din upper-middle class-ul zilelor noastre, în noul său film Yorgos Lanthimos a preferat o lume ce i-ar fi oferit o mai mare libertate unui regizor dornic de a exhiba metaforic şi perturbator bizareriile naturii umane. Este vorba despre lumea celor ce deţineau puterea absolută, prin urmare îşi puteau permite orice în materie de capricii extravagante, oricât de şocante ar fi fost. Totuşi, în ciuda unei compoziţii impecabile, The Favourite nu atinge potenţialul unui regizor având o imaginaţie incomodă pentru spectator, gata să inventeze tot felul de situaţii prin care să arate de ce este capabilă fiinţa umană atrasă de mirajul puterii, mai ales când tendinţele patologice îşi fac de cap nestingherite de scrupule.

The Favourite contrazice la un moment dat reputaţia lui Yorgos Lanthimos, plasat în galeria regizorilor care denunţă slăbiciunile şi deviantul printr-un stil greu de digerat, în ciuda stilizării grotescului (cel puţin în ultimele două filme apreciate la Cannes: The Lobster şi The Killing of a Sacred Deer). Fanii regizorului s-ar fi aşteptat la un absurd mult mai spectaculos din perspectiva grotescului rafinat în explorarea maşinaţiunilor şi a vieţii cotidiene din palatul unei regine instabile ce îşi împarte favorurile între amanta intrigantă şi dominatoare, pe nume Sarah (Rachel Weisz), devenită consilierul ei de încredere, care decide soarta imperiului precum o regină din umbră, şi Abigail (Emma Stone), ruda sărăcită a lui Sarah, abia venită la Curte, pentru a fi o servitoare ca oricare alta, după ce a trăit drama fetei vândute de tatăl dependent de jocurile de noroc.

Înzestrată cu o tenacitate machiavelică deghizată în tipologia fecioarei tandre, şi cu educaţia aleasă a unei nobile, vulnerabila Abigail devine o ameninţare pentru Sarah deoarece se dovedeşte a fi capabilă de a se face remarcată mult prea repede. Va avea astfel o ascensiune fulminantă, ameninţătoare pentru Sarah, amanta reginei, o veterană a jocurilor de supravieţuire în palatul regal.

Deşi până la un punct păstrează reţeta unui film de epocă seducător- personaje feminine memorabile, decoruri gratificante pentru retină, detalii fastuoase ale luxului regal, vestimentaţie elaborată şi ritualuri comportamentale sofisticate până la ridicol în relaţiile dintre curteni – The Favourite schimbă uşor macazul, obligându-l pe spectator să caute punctele forte ale unui film istoric nu neapărat în relatarea faptelor, după modelul unei cronici adaptate pentru marele ecran, ci în psihologia personajelor. Iar personajele acestui film – în special cele feminine – au o lume psihică imposibil de trecut cu vederea de către un regizor precum Yorgos Lanthimos, hotărât să schimbe percepţia asupra filmelor istorice şi aşteptările referitoare la portretele cinematografice ale unor capete încoronate. Deşi par tipologii previzibile, toate cele trei personaje surprind,încât la un moment dat te întrebi dacă ai intuit corect persoana care deţine puterea sau favorita cu adevărat malefică. Raportul de forţe se va schimba mereu în acest triunghi feminin.

Urmărind scenele filmate superb, de parcă ar fi o galerie de tablouri ce abundă în detalii devenite o voluptate pentru ochi, precum şi modul în care fiecare detaliu al decorului potenţează nuanţele din complicata lume a personajelor feminine, spectatorul va fi tentat să afirme că poate vedea în sfârşit un film istoric de calitate şi diferit, în care monumentalismul clişeistic este dat la o parte pentru a lăsa personajele regale să se desfăşoare, să îşi expună slăbiciunile astfel încât să creeze un spectacol la graniţa cu suprarealismul, nelipsit din filmele premiate ale lui Yorgos Lanthimos. Totuşi, cei pasionaţi de istorie nu vor vedea un spectacol suprarealist dus până la capăt, o deviere totala spre zona insolitului a comportamentului de la curtea regală britanică din secolul al XVIII-lea, ci un tablou cât se poate de plauzibil. Nu de alta, dar s-a tot scris despre bizareriile şi fanteziile ce îi fac pe regi să pară nişte ţăcăniţi perverşi, ieşiţi parcă din cabinetul de curiozităţi demn de analiza unui psihanalist şi de imaginarul unui artist avangardist ce şochează.

Aparent, personajele filmului nu par a fi în toate minţile, iar cea mai rătăcită pe culoarul nebuniei ar fi însăşi regina Anne, care îşi petrece timpul printre cei şaptesprezece iepuri ai săi, pentru care organizează şi petreceri aniversare, cu delicatese, tort şi tot tacâmul. În timp ce noua favorită interpretată memorabil de Emma Stone mângâie candid iepuraşul sărbătorit, regina îi dezvăluie că fiecare iepure este de fapt copilul pierdut în urma unor sarcini neduse până la final.

Când nu vezi iepuri în apartamentele regale, vezi întreceri de alergare cu gâşte ferchezuite special pentru spectacolul halucinant. Iar spectacolul degradării umane poleite cu fast continuă cu o scenă antologică pentru dezumanizarea aristocraţiei: un joc de tras la ţintă, în care nişte curteni dornici de a-şi alunga plictisul aruncă entuziasmaţi cu fructe zemoase într-un bărbat obez, dezbrăcat, ce poartă o perucă demnă de tablourile în stil rococo, de parcă Yorgos Lanthimos a vrut să îşi justifice refuzul de a face un film istoric după reţeta clasică menită să-i glorifice pe regi. Nu de alta, dar este mai potrivită atitudinea ireverenţioasă faţă de animalele bolnave din palatele de unde a fost condusă lumea în secolele trecute, iar aceste animale nu sunt nici gâştele obligate să se ia la întrecere pe holurile aten lustruite, şi nici homarii aduşi în apartamentele regale (cinefilii ridică o sprânceană când văd un homar într-un film semnat de Lanthimos).

Nu numai spectacolul bizareriilor comportamentale ce îţi dă impresia că urmează să vezi un horror în decoruri fastuoase devine punctul forte al scenariului – un spectacol mai degrabă subtil şi inteligent susţinut de sincronizarea dintre stările angoasante provocate de coloana sonoră şi de mişcările camerei de filmat ce surprinde obiectele şi decorurile din unghiuri ce-i permit sinistrului să se infiltreze până şi în scenele invadate de lumină şi de strălucire sau în zâmbetul suav-senin al Emmei Stone. Yorgos Lanthimos a mai mizat cu success pe două elemente care, atunci când nu sunt gestionate eficient, pot sabota un film dinamic despre capetele încoronate, devenind un fiasco în ochii spectatorului ce vrea totuşi să fie sedus de un film având acţiunea la curţile regale.

Unul dintre aceste elemente ale reuşitei este legat de modul în care Lanthimos decide să menţină atenţia spectatorului de la primul cadru până la ultimul. Este vorba despre obţinerea dinamismului exclusiv prin exploatarea jocurilor psihologice ale personajelor feminine. Nu vei vedea multă acţiune în acest film. De fapt, răsturnările de situaţie asociate jocurilor de putere din culisele deciziilor luate de regină se bazează pe gesturile personajelor, nicidecum pe acţiuni ample. Deşi fastuosul decor invită la o desfăşurare de forţe impresionantă, cu zeci de curteni linguşitori care să mişune pe holurile interminabile ale palatului regal, ai impresia că stai închis într-o lume unde vezi doar trei femei – una la apusul puterii şi al sănătăţii, celelalte două aflate în perioada cea mai fertilă pentru planurile de acaparare a puterii, de încolţire a ideilor diabolice. Totuşi, nu te vei plictisi, deoarece jocul actoricesc impecabil, replicile percutante, acide şi bine dozate şi jocurile vizuale premise de unghiurile din care au fost filmate grandioasele încaperi ticsite de obiecte ce fac deliciul pasionaţilor de antichităţi îţi demonstrează ca te poţi aştepta la un spectacol imprevizibil în fiecare scenă.

Nu există acei timpi morţi în The Favourite, fiecare amanunt este bine fructificat, ca-ntr-un joc de strategie palpitant, în ciuda unui minimalism narativ asumat. Acest minimalism permite de fapt răsturnările de situaţie bazate pe gesturile intempestive, deşi par atent calculate, de parcă toate cele trei personaje feminine vor să denunţe acea discrepanţă uluitoare dintre aparenţele ipocrite şi adevăratele intenţii – emoţiile şi maniile ciudate îşi ies din matcă tocmai în mediile în care gesturile şi comportamentul sunt cel mai bine reglementate de o etichetă rigidă.

Un alt element care te face să afirmi că vezi un film special în peisajul celor de epocă este modul în care îţi este prezentat ritualul seducţiei în lupta pentru supremaţie dintre cele două favorite. Nu vezi un spectacol în care personajele feminine sunt prezentate astfel încât să încânte senzual privirile masculine de la curte, pentru a-şi facilita accesul rapid în cercurile înalte. Yorgos Lanthimos a realizat ce şi-ar dori multe feministe: a creat o lume regală ce le dă femeilor puterea absolută, confirmând astfel dotările intelectuale ale acestora.

Regizorul a avut curajul de a crea un tablou plauzibil al puterii feminine într-un secol în care drepturile politice ale acestora erau mai degrabă o plăsmuire utopică. Bărbaţii sunt aproape absenţi din acest joc al puterii. Nu sunt nici măcar spectatorii cu tentaţii voyeuriste, răsfătaţi de scenele cu amor feminin desfăşurat în triunghiul amoros alcătuit din regină şi cele două femei care se luptă pentru statutul de favorită.


LYTE video

Citeşte şi Favorita – China unei concubine legendare

Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei – O rebelă necesară

E-un rege nebun în Danemarca – Istoria se tot repetă

Favorita – China unei concubine legendare

Ca din intamplare, femeie. Regina Cristina a Suediei – O rebela necesara

E-un rege nebun in Danemarca – Istoria se tot repeta

20 de carti pentru luna martie

Adriana Gionea
-
0
20 de carti pentru luna martie

Japonia imperială din perioada Heian, una dintre marile iubiri ale lui Hemingway, romanul tulburător al unei scriitoare argentiniene, 12 povestiri ce te poartă între Nigeria şi America, povestea unei pictoriţe din Delft, Iranul unei familii captivante, lumea femeii din umbra lui Nabokov, trei poveşti din Florenţa şi un roman care a inspirat un film nominalizat la Oscar te aşteaptă în librării. Toate au în comun personaje feminine care să te inspire.

Biroul pentru Grădini şi Iazuri

Japonia a devenit o sursă de inspiraţie pentru mulţi scriitori occidentali. Unul dintre aceştia este şi Didier Decoin. El alege epoca Heian, care le-a aparţinut femeilor excepţionale, una dintre ele fiind şi celebra Murasaki Shikibu, doamna de la curtea imperială care a dat primul roman al omenirii. Dar nu despre ea vei citi în Biroul pentru Grădini şi Iazuri, ci despre o anonimă, reprezentativă mai degrabă pentru mica istorie. Numele ei este Miyuki şi are o datorie sacră: aceea de a duce la bun sfârşit o călătorie spre Curtea imperială, împreună cu opt crapi. De ce sunt aceşti crapi atât de importanţi? Deoarece fără cei opt crapi iazul din grădinile împăratului nu ar mai simboliza armonia de care japonezul este atât de legat spiritual. Aceştia sunt ultimii peşti oferiţi de soţul ei înainte de a muri înecat. Dar adevărata călătorie începe abia la curtea imperială, unde protagonista va fi obligată să rămână pentru a lua parte la un concurs de parfumuri.

 

Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov

 

V-aţi întrebat ce altă personalitate feminină interesantă i-a atras atenţia Aurorei Liiceanu? Ei bine, aflaţi că noul volum publicat îi este dedicat Verei – muza şi partenera lui Nabokov. Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov este o încercare de a descifra universul psihologic al Verei, soţia marelui scriitor. Vera a petrecut 52 de ani alături de Nabokov, în calitate de soţie devotată, însă cât se poate de discretă. I-a iertat infidelităţile şi momentele de rătăcire. Ce ascunde enigma acestei femei redescoperite datorită volumului Scrisori către Vera sau confesiunilor făcute de fiul cuplului poţi afla citind noua carte semnată de Aurora Liiceanu.

 

Soţia

 

Soţia este romanul care a stat la baza filmului The Wife, având-o pe Glenn Close în rolul principal, nominalizată la Premiile Oscar şi la Globurile de Aur. Romanul explorează relaţia dintr-un cuplu format dintr-un scriitor multipremiat şi femeia ce a renunţat la propria carieră de scriitoare pentru a-i fi alături. Sătulă de infidelităţile şi egoismul acestuia, ea plănuieşte divorţul chiar în timpul călătoriei spre ţara unde soţul va primi un mare premiu literar, atât de râvnit de contemporanii săi.

 

Hemingway şi cu mine

 

De-a lungul existenţei sale, Hemingway a întâlnit femei captivante, multe dintre ele mult prea emancipate pentru epoca lor. Martha Gellhorn este una dintre aceste femei, de care Hemingway s-a îndrăgostit. Inteligentă şi curajoasă, Martha Gellhorn a devenit corespondentă de război, apoi scriitoare. Povestea ei a fost reinterpretată de Paula McLain, cunoscută datorită romanului Soţia din Paris, dedicat primei soţii a lui Hemingway.

 

Mori, iubitule!

 

Cei dornici de a cunoaşte scrierile noilor voci feminine percutante aleg romanul Mori, iubitule!, nominalizat la Booker Prize în 2018. Scriitoarea argentiniană Ariana Harwicz prezintă o poveste stranie şi imprevizibilă despre o femeie neglijată de soţ, care începe să dezvolte o nouă obsesie pentru unul dintre vecini. Între orele petrecute având grijă de copilul ei şi fanteziile violente ce îl au ca protagonist pe vecin, personajul feminin va lua decizii care vor bulversa viaţa unei comunităţi din Franţa rurală.

 

Ce simţi în jurul gâtului

 

Dacă preferi marile poveşti de viaţă concentrate în povestiri intense, vei căuta şi volumul uneia dintre cele mai apreciate scriitoare actuale, Chimamanda Ngozi Adichie. Cele 12 proze din vomului Ce simţi în jurul gâtului au în centru personaje aflate între două lumi: Statele Unite şi Nigeria natală. Având un stil cursiv, incisiv şi ademenitor pentru cei dornici de a cunoaşte şi alte continente, Chimamanda Ngozi Adichie reuşeşte să exploreze rănile, dar şi resursele psihologice ale africanilor nevoiţi să se adapteze la o altă cultură. Fiecare povestire devine o meditaţie asupra istoriei recente din ţările colonizate, diferenţelor culturale şi ritualurilor de adaptare.

 

Dragă Ijewawele: un manifest feminist în cincisprezece sugestii

 

O altă carte scrisă de Chimamanda Ngozi Adichie îţi deschide o fereastră spre feminismul din ţările ameninţate de regimuri dictatoriale. Draga Ijewawele: un manifest feminist în cincisprezece sugestii are la bază scrisoarea unei prietene care a întrebat-o pe autoare cum să-şi crească mai bine fiica.

 

Dezorientală

 

Iranul începe să capete alte nuanţe în imaginarul cititorilor din România datorită unor voci feminine dornice de a-i reda şi partea sofisticată, liberă şi cosmopolită, pe care fundamentaliştii nu au reuşit s-o distrugă. Din acest Iran al femeilor moderne vine şi protagonista romanului Dezorientală. Povestea ei devine saga unei familii iraniene, ale cărei secrete le descoperi începând cu momentul în care aceasta decide să devină în sfârşit mamă.

 

Jurnalul unei iubiri imposibile

 

Florenţa celor pasionaţi de artă devine locul unde o arhitectă găseşte un jurnal pierdut. Citindu-l, ea va descoperi povestea unei relaţii tulburătoare. Şi nu va fi singura poveste. În Jurnalul unei iubiri imposibile, arhitecta devenită scriitoare – Kaya de Vos – leagă firele complicate a trei istorii de viaţă, cu trei protagoniste imprevizibile.

 

 Albastrul din miez de noapte

 

Tot într-un oraş al artei se petrece şi acţiunea romanului Albastrul din miez de noapte, însă este vorba despre faimosul oraş al ceramicii – Delft. Aici, în 1654, ajunge o femeie care fuge de o căsătorie nefericită pentru a deveni pictoriţă. Când se angajează în casa unor negustori bogaţi, aceasta cunoaşte o lume unde talentul îi poate aduce fericirea atât de mult visată. După ce îi este remarcată pasiunea pentru pictură, ea este primită în manufacturile de porţelan din Delft, unde întâlneşte şi marea iubire, dar şi marile sacrificii.

 

Lumea tăcerii

 

Lumea tăcerii este lectura ideală pentru cei pasionaţi de scufundări şi de lumea oceanelor. Autorul este marele explorator Jacques-Yves Cousteau. Acesta îşi povesteşte primele explorări.

 

Ultimul Ţar

 

Cartea Ultimul Ţar le este dedicată celor pasionaţi de istorie. Vei descoperi evenimente petrecute în ultimul an al Romanovilor. Autorul cărţii, Robert Service, este un istoric renumit, care predă la Oxford.

 

Civilizaţia islamică în 30 de vieţi. Primii 1.000 de ani

 

Istoricul Chase F. Robinson te ajută să cunoşti mai bine civilizaţia islamică prin intermediul a 30 de personalităţi care au şlefuit-o de-a lungul secolelor. Marii cărturari vizionari ce au dezvoltat ştiinţa şi arta devin personajele acestei cărţi menite să deschidă noi ferestre spre viitoare lecturi de aprofundare.

 

Z, oraşul pierdut. Povestea amazoniană a unei obsesii fatale

 

Un aventurier pleacă în jungla amazoniană unde speră să descopere o mare civilizaţie. Nu se mai întoarce. Numele său este Percy Fawcett. Povestea lui a circulat prin anii ’20 şi a fost redescoperită odată cu publicarea volumului Z, oraşul pierdut. Vei citi aşadar despre una dintre cele mai bizare călătorii ale secolului trecut.

 

Sonata Gustav

 

Una dintre cele mai bune autoare britanice te invită să descoperi o poveste cu personaje pline de contradicţii. Romanul explorează lumea lui Gustav, crescut de o mamă severă departe de ororile naziste, în Elveţia neutră. Când Gustav se împrieteneşte cu Anton, un evreu cu talent de pianist, secretele mamei sale încep să iasă la suprafaţă, implicit cel strâns legat de atitudinea ei anti-semită.

 

Prima dragoste, ultimele ritualuri. În aşternuturi

 

Prima dragoste, ultimele ritualuri. În aşternuturi este volumul care include primele povestiri scrise de Ian McEwan. Scriitorul explorează trăirile din adolescenţă, în care sexualitatea este puternic legată de maturizare. Despre aceste povestiri Ian McEwan spunea: Au fost ca o cercetare de laborator pentru mine. Am avut şansa să încerc diferite lucruri, să mă descopăr pe mine însumi ca scriitor.

 

Pacienta tăcută

 

Dacă preferi un roman precum un thriller psihologic, s-ar putea să fii curios în legătură cu Pacienta tăcută. Succesul romanului se bazează pe misterul din spatele unui gest necugetat făcut de o pictoriţă care avea o viaţă de invidiat. Alicia, personajul feminin al romanului, îşi împuscă soţul. După acest gest, refuză orice declaraţie, alegând tăcerea extremă. Ce a determinat-o pe acestă pictoriţă consacrată din Londra să îşi împuşte soţul, un faimos fotograf din lumea bună a modei? Este întrebarea la care vrea să răspundă un psihoterapeut, angajat al clinicii unde a fost internată Alicia.

 

Sfaturi de viaţă

 

O altă femeie bănuită care şi-ar fi ucis partenerul este şi protagonista romanului Sfaturi de viaţă, considerat un crime thriller altert. Nora (personajul central) ajunge pe lista suspecţilor după ce fostul soţ este ucis. Motivul? Ea nu ar fi trecut peste durerea provocată de infidelitatea acestuia şi de furia stârnită când el s-a mutat cu actuala parteneră chiar lângă noul cămin al Norei (recăsătorită).

 

Fiica ceasornicarului

 

Kate Morton a devenit una dintre preferatele cititorilor depedenţi de romanele ce plasează într-un decor demn de un film de epocă misterul, secretele de familie şi iubirile încâlcite. Noul roman tradus în limba română păstrează această reţetă de succes. Acţiunea se petrece între prezent şi anul 1862, când nişte artişti şi muzele acestora plănuiesc o vacanţă de neuitat, dar oaza de huzur le este distrusă odată cu moartea unei femei şi dispariţia alteia împreună cu preţioasa bijuterie de familie. Peste mai bine de un secol, o arhivistă redescoperă evenimentele ce au dat peste cap existenţele acestor boemi din secolul al XIX-lea.

 

Moştenirea

 

Lupta pentru avere dintr-o familie disfuncţională din înalta societate este subiectul romanului Moştenirea. Vei descoperi o serie de personaje ajunse în impas, care îşi pun speranţele în banii tatălui. Ca-n majoritatea familiilor cu probleme, va ieşi în evidenţă oaia neagră – un tânăr carismatic abia ieşit de la dezintoxicare. Acţiunile sale ameninţă reputaţia familiei în cercurile înalte.

 

 

Necunoscuta din Berlinul de Est – Reintoarcerea la femeia disparuta

Adriana Gionea
-
0
Necunoscuta din Berlinul de Est – Reintoarcerea la femeia disparuta

Cartea maltezului Immanuel Mifsud – o voce reprezentativă (şi controversată) pentru literatura ţării natale – te ademeneşte printr-o poveste ce îmbină misterul feminin şi atracţia intensă care uneşte doi străini din spaţii culturale diferite.

În Berlinul anilor ’80, Erik, unul dintre cei mai populari actori din Malta, o întâlneşte pe Jutta, o chelneriţă dintr-o cafenea aleasă de obicei de turiştii care poposesc în Alexanderplatz. Eric este cât se poate de conştient de succesul personal, fiind adulat de publicul iubitor de teatru şi de femeile din jur. Despre Jutta, în schimb, nu ştim prea multe. Singurul detaliu care ne este amintit obsesiv este decizia ei de a nu-şi refuza nişte clipe de plăcere trecătoare alături de marele actor maltez, care să o facă să uite de apăsătoarea închisoare cenuşie în care se transformase Berlinul de Est, când Zidul nu devenise încă un obiectiv turistic.

Jutta şi Erik petrec o noapte împreună, suficientă pentru ca memoria lui Erik să facă din tânăra ce servea la cafeneaua din Alexanderplatz un ideal feminin ce degajă misterul celei dorite, ce dispare brusc din peisaj. Dispariţia ei trasformă o simplă escapadă în obsesia dublată de încercarea unui bărbat de a umple un gol, de a-şi proiecta propriile angoase, dorinţe şi visuri în imaginea unei necunoscute.

Alt scriitor ar fi transformat dispariţia enigmaticei Jutta într-o poveste de iubire având magnetismul unui thriller, mai ales că Jutta şi Erik erau urmăriţi de un bărbat dubios ce venea des la cafeneaua unde lucra tânăra din Berlinul de Est. Însă Immanuel Mifsud preferă să-şi transforme romanul într-o succesiune de flashbackuri ce readuc la suprafaţă nişte frânturi de scene, dialoguri şi senzatii voluptuoase trăite de Erik alături de femeile ce i-au marcat existenţa, încă din preadolescenţă. Amintirile personajului masculin se derulează într-un ritm când lent-melancolic, asemenea unei melodii ce reflectă emoţiile asociate plăcerii urmate de pierderea persoanei iubite, când alert-răscolitor, de parcă un singur detaliu ar încuraja aglomerarea unor scene din trecut în prezentul trăit de Erik.

Punctul forte al romanului, în ochii cititorului din afara spaţiului maltez, nu este nici pe departe intriga. Romanul nu include acele detalii ispitoare cu accente noir despre căutarea unei femei dispărute într-un Berlin ţinut sub teroare şi obturat de un zid devenit un simbol al morţii pentru cei ce doreau să treacă dincolo, în lumea liberă. Ceea ce te atrage de fapt la acest roman este călătoria mult mai autentică într-o ţară pe care o vedem adesea prin lentilele turistului însetat de soarele verii mediteraneene, ce nu pare să se termine vreodată. Dacă trepidaţiile politice ale Berlinului nu îi sunt deloc străine cititorului, dramele colective recente ale Maltei sunt mai puţin cunoscute. Aşadar, nu doar Berlinul tinerei dispărute era prins la răscrucea istoriei, în anii ’80, ci şi însorita Malta.

Ţara scriitorului Immanuel Mifsud şi a personajului Erik a fost în pragul unui război civil în anii ’80, când mişcările de stânga ce susţineau că pot aduce progresul şi conservatorii s-au ciocnit traumatizant. În Berlinul Juttei, teroarea devenise mută, asemenea frigului cenuşiu ajuns până şi în cafenelele boeme. În Malta lui Erik, frica însemna instabilitate, iar ameninţarea se dezlănţuia în revolte înăbuşite brutal (dar care sunt descrise mai degrabă prin aluzii decât printr-un realism ce ar fi trimis ficţiunea la graniţa cu documentarul sau cu fotoreportajul din mijlocul situaţiilor politice fierbinţi).

Fără aluziile referitoare la turbulenţii ani ’80, ce au schimbat vechea ordine social-politică din întreaga Europă, Necunoscuta din Berlinul de Est ar fi fost un roman ce nu ar fi adus nimic nou. S-a tot scris despre bărbaţi pierduţi în trecut din cauze unei iubiri trecătoare dar care a lăsat urme adânci în urma dispariţiei lipsite de motive a femeii ce atrage deaorece vine dintr-un alt spaţiu, cu alte reguli, unde timpul se scurge diferit. Referirile voalate la crizele politice ale Maltei îi oferă aşadar particularitate acestei poveşti deloc ieşite din comun şi atenuează frustrarea celui dornic să citească un roman mai dinamic.

Romanul Necunoscuta din Berlinul de Est va fi apreciat mai degrabă de cititorii ataşaţi de personajele ce îşi rederulează insistent existenţa pentru a încerca să umple golurile afective. Erik face parte din categoria personajelor masculine ce îşi dau seama că trebuie să se reîntoarcă în oraşul unde au pierdut o mare iubire pentru a da un sens final existenţei. Vor empatiza cu personajul masculin Erik, dar şi cu femeile din Malta şi din Sicilia, ce i-au fost alături în calitate de amante înţelegătoare şi generoase, după ce s-a reîntors bulversat din Berlinul ce i-a dat-o, apoi i-a luat-o pe Jutta.

Amintirile despre femeia din Berlin şi despre acelea care i-au urmat seamănă cu scenele dintr-un film în care personajul masculin principal călătoreşte între mai multe decenii ale vieţii sale. Un film în care nu se respectă ordinea cronologică, nici regula coerenţei narative. Se trece brusc de la un deceniu la altul sau de la o perioadă a vieţii lui Erik la alta, chiar şi în acelaşi paragraf, ceea ce poate crea fie confuzie, fie acea plăcere oferită cititorului pentru care memoria devine posibilitatea revizitării unei existenţe prin schimbarea ordinii temporale, prin anularea graniţelor dintre amintiri, evenimente, persoane iubite, epoci ale fericirii şi ale pierderii.

Între o himeră a trecutului volatil şi o prezenţă în carne şi oase, Jutta devine un pretext, acela folosit de Erik pentru a înţelege rupturile din viaţa lui: ruptura dintre el şi familie, dintre el şi ţara natală, dintre el şi cea devenită soţie, dintre el şi fiica sa, dintre el şi amanta alături de care a trăit cea mai lungă relaţie, chiar dacă una clandestină, bazată doar pe atracţia sexuală. Jutta simbolizează legătura dintre individual şi istorie, o relaţie expusă mai degrabă voalat în acest roman, deoarece autorul preferă forţa sugestiilor în detrimentul unui verdict precis.

Citeşte şi Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Femeia inventata – O adori sau o detesti

Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

Adriana Gionea
-
0
Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

Câştigător al premiului acordat unui regizor debutant care promite (Camera d’Or la Cannes 2018), filmul Girl îi va lăsa cu gura căscată pe cei din societăţile tradiţionaliste. Însă motivul este altul decât cel anticipat la intrarea în sala de cinema.

Filmul regizat de Lukas Dhont surprinde datorită mai multor elemente, dar nu subiectul – încercarea unui adolescent gay şi transgender de a deveni o balerină –îi uimeşte cel mai mult pe spectatori, şi nici interpretarea credibilă, solidă, matură şi deosebit sensibilă a unui rol de compoziţie solicitant, oferită de actorul Victor Polster (premiat în secţiunea Un Certain Regard), la rândul său venit din lumea baletului. Cea mai mare sursă a uimirii o constituie atitudinea tatălui.

În loc să îşi critice fiul gay (şi transgender), care îşi ia numele de Lara şi care vrea să îşi schimbe sexul pentru a deveni o mare balerină, să îi taie aripile şi să îl terorizeze pentru a-i băga minţile în cap, tatăl din acest film îşi însoţeşte adolescentul transgender la şedinţele de terapie care să îl ajute să treacă mai uşor prin procesul de schimbare a sexului. Acesta face nişte eforturi considerabile pentru a se muta în oraşul unde se află cea mai bună şcoală de balet şi îşi susţine copilul adolescent în toate demersurile sale.

foto: voodoofilms.ro

Legătura dintre Lara, adolescenta născută într-un corp masculin, care îşi doreşte cu ardoare să devină o mare balerină, şi tatăl său tolerant pare una suprarealistă pentru spectatorii din societăţile care nu acceptă comunitatea LGBT. Părintele este suportiv, calm şi mândru de realizările copilului său. Datorită acestei relaţii, filmul are ca temă secundară importanţa susţinerii venite din partea familiei, dar şi din partea unei reţele de suport bine puse la punct, formată din medici specializaţi în operaţiile de schimbare a sexului, profesori, consilieri şi terapeuţi care susţin psihologic aceste schimbări. Aşadar, Girl poate fi considerat un film cu subiect aspiraţional nu numai datorită mesajului de încurajare transmis de personajul central dornic de a depăşi limitările corpului pentru a îndeplini dorintele minţii, ci şi datorită modelului de societate civilizată, unde căutarea şi explorarea identităţii sexuale nu mai este o cauză a ostracizării.

foto: voodoofilms.ro

Prin lipsa unor atitudini ostile din partea societăţii (Lara este primită la şcoala de balet fără să îşi ascundă identitatea de transgender), Girl deviază miza din zona politicului spre cea a intimităţii emoţionale. Provocările pe care le întâmpină Lara sunt cele ivite în relaţia cu sine, cu propriul corp asupra căruia îşi îndreaptă marea teamă de eşec. Nu lipseşte nici frica de a se îndrăgosti, pe care o asociază cu posibilitatea respingerii venite din partea unui posibil partener.

Totuşi, în ciuda unei abordări ce subliniază toleranţa societăţii din care face parte, problemele specifice unui adolescent considerat diferit nu pot fi evitate. Ele se dovedesc a fi la fel de puternice şi la fel de provocatoare la adresa echilibrului emoţional precum cele din existenţa unui adolescent heterosexual, încadrat mai uşor de colegii săi în categoria celor normali.

În Girl nu vezi obişnuitele ritualuri ale respingerii din filmele cu adolescenţi. Totuşi Lara continuă să fie privită ca diferită de colegele ei de la şcoala de balet (nu şi de profesorii care îi susţin eforturile şi perseverenţa). Doar că lipseşte confruntarea de tip manifest cu lumea din jur, Lara comportându-se asemenea adolescentei discrete, introvertite, aborbite de propriu univers.

foto: voodoofilms.ro

Vei aprecia echilibrul din coregrafia emoţională pe care se bazează construirea personajului central. Este un exerciţiu de echilibru stilistic-psihologic bine stăpânit de regizor, între modul în care sunt expuse problemele specifice unui transgender şi cele universale, apărute în lumea fiecărui adolescent ajuns în etapa marilor întrebări despre identitate şi reprezentarea socială a ei.

Problemele care devin sursa dramatismului ce oferă acel dinamism psihologic apar odată cu admiterea Larei la cea mai bună şcoală de balet din ţară. I se spune că are potenţial, dar că trebuie să muncească mai mult pentru a-şi adapta corpul la cerintele impuse în lumea dansului de înaltă clasă. Vor urma ore de repetiţii epuizante, cu degete pline de răni, acele răni ascunse de poantele devenite simbolul graţiei supreme în tablourile ce arată doar strălucirea unei balerine, frumusetea eterică a pielii, nicidecum sacrificiile care însângerează carnea. Vor mai fi şi tot atâtea vizite demoralizante la consilierii şi la medicii al căror semnal de alarmă privind limitele corpului epuizat vor intra în conflict cu dorinta încăpăţânatei Lara de a pune presiune asupra unui trup care ar trebui să-i susţină performanţa în lumea dansului (cu orice preţ).

foto: Cannes Film Festival/variety.com

În paralel cu tentativele personajului de a găsi un echilibru la nivel corporal între dorinţa de a deveni cât mai repede o femeie, prin respectarea tratamentului menit să pregătească întregul corp pentru schimbarea de sex, şi asumarea unei discipline copleşitoare la şcoala de balet, personajul central va încerca să reziste în faţa presiunilor sociale şi erotice, de neocolit în perioada adolescenţei. Provocarea primei atracţii sexuale se dovedeşte a fi la fel de intensă, dar mai ales debusolantă, pentru cel născut într-un alt corp decât acela în care sinele autentic s-ar simţi confortabil.

În plan social se manifestă nevoia de integrare în lumea celor de aceeaşi vârstă, de a înlătura sentimentul inadecvării în interacţiunea cu fetele devenite colege. Mai apar comparaţia şi încercarea obsesivă de a-şi ascunde semnele unui trup încă masculin.

În plan erotic se instalează brusc şi ameţitor atracţia faţă de vecinul de bloc, tot adolescent. Dacă la şcoala de balet se ştie că Lara încă mai are organe sexuale masculine, vecinul de care se îndrăgosteşte nu bănuieşte. Vede în Lara o fată graţioasă, atractivă, sensibilă, uşor ezitantă şi extrem de feminină, amintind de balerinele angelice din spaţiul slav. Ce-i drept, în majoritatea scenelor din film, Lara degajă o feminitate mult mai delicată şi apropiatâ de imaginea balerinei ideale decât majoritatea colegelor.

Este de apreciat perspectiva inspirată a regizorului debutant premiat la Cannes de a surprinde tensiunile psihologice specifice vârstei, mai ales oscilaţia între gesturile ezitante ale personajului şi fermitatea dorinţei de a se apropia de performanţele colegelor de la şcoala de balet, mult mai sigure şi mai dezinvolte în relaţie cu propriul corp. În ciuda conexiunii dificile cu propriul corp, nu vei vedea un spectacol previzibil al urii de sine, al sufocării într-un trup masculin pe care identitatea feminină îl respinge.

Datorită camerei de filmat care se apropie empatic şi tandru de Lara, Girl degajă mai degrabă frumuseţe vizuală decât un dramatism apăsător. Frumuseţea este acaparantă, dar nu artificial- spectaculoasă în stilul glam hollywoodian, şi prezentă chiar şi în scenele în care personajul central te va cutremura prin reacţiile avute când îşi dă seama cât de mult are de luptat cu propriul corp, tocmai pentru a putea fi cine vrea să fie în relaţiile cu fetele de la şcoala de balet şi cu băiatul care îi vede feminitatea irezistibilă, dar care nu îi cunoaşte adevărata identitate.

foto: voodoofilms.ro

Realimsul ce prezintă cu veridicitatea demnă de un documentar urmările repetiţiilor asupra trupului este ponderat de lumina caldă şi misterioasă ce învăluie scenele în care personajul central pare să aibă un dialog tăcut cu propriul corp. Dozarea luminii joacă un rol vital în acest dialog susţinut de privirile aruncate oglinzii, de gesturile de mascare a semnelor specifice masculinităţii şi de a-şi negocia limitele autodezvăluirii vizuale în vestiar sau la duşurile comune de la sala de repetiţii. Lumina este fie directă, frustră şi limpede precum cea dintr-un documentar observaţional care prezintă culisele necosmetizate ale unui spectacol de balet, fie precum un nimb senzual-suav în scenele în care Lara îşi priveşte corpul în linistea nocturnă a camerei, departe de cei prea grijulii, ce o sufocă uneori cu nevoia lor de a-i descifra stările bulversante, pe care nici ea nu le-a digerat încă.

Exact ca într-un spectacol de balet, în care dramatismul alternează cu momentele de plutire lentă menită să expună graţia unei dansatoare, ritmul filmării surprinde transformările psihologice ale personajului prin variaţii ale intensităţii. Evoluţia psihologică a personajului ţi se dezvăluie printr-o perpetuă trecere de la ritmul molcom al scenelor introspective, în care ai impresia unei apropieri candide şi discrete a camei filmat, şi tensiunea interioară survenită în momentul confruntării cu oglinda, cu percepţia asupra propriului trup, dar şi cu tatăl din ce în ce mai îngrijorat din cauza presiunilor exercitate asupra acestui corp aflat în perioada marilor schimbări şi dezechilibre hormonale ce îl pot face vulnerabil în etapa adolescenţei.

Vei sesiza o chimie între Victor Polster, actorul expresiv premiat la Cannes, şi camera de filmat, acel gen de chimie menit să salveze filmul de la tentaţia clişeelor enervante, ce ajung să dilueze până la a sabota abordarea matură a unei astfel de teme. Iar această chimie ţi se dezvăluie mai ales în momentele în care personajul îşi negociază subtil deconspirarea identităţii fizice, la duş, la piscină, în sala de clasă, în vestiar, în faţa colegelor ce îl percep asemenea cuiva diferit, nedefinit, neclar, dar mai ales atunci când Laura se află doar cu sine şi în care tăcerea exprimă subtil, mai bine decât orice, relaţia personajului cu stima de sine, cu propriul trup.

Girl este replica mult mai convingătoare dată filmelor ce vorbesc despre acceptarea de sine şi despre sacrificiu. Într-o perioadă în care marile schimbări de mentalitate au avut nevoie de susţinători vocali, Lukas Dhont îşi dă voie să-şi transmită mesajul uman prin rămânerea în zona individualului. Manifestul personajului strigă prin discreţia rutinei de la şcoala de balet. Lara vorbeşte mai degrabă prin privirile aruncate rănilor din timpul pregătirii unui spectacol, obiectelor din sala de repetiţii sau din vestiar.


LYTE video

Citeşte şi romanul Sfârşitul lui Eddy Bellegueule – O nouă voce incomodă a literaturii franceze

Sfarsitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomoda a literaturii franceze

Nimicul – Provocator si palpitant

Adriana Gionea
-
0
Nimicul – Provocator si palpitant

În noul său roman, Hanif Kureishi demonstrează că ştie să amestece profund şi irezistibil toate acele detalii care asigură succesul unei poveşti despre un triunghi amoros ce pare desprins dintr-un thriller psihologic. Nimicul are ceva din atmosfera erotic-sumbră a genului de thriller descris ca provocator, palpitant şi pervers.

Tot asemenea unui film îşi imaginează tentativa de răzbunare şi protagonistul romanului. El este un regizor faimos, care, odată ajuns la apusul vieţii, descoperă că a fost înşelat chiar în propriul apartament şi cu prietenul său, de către soţia cu două decenii mai tânără.

Protagonistul pe nume Waldo, care devine şi naratorul acestui roman, îţi dă de înţeles că a fost unul dintre acei regizori nonconformişti deveniţi iconici pentru generaţia lui, care a călcat în picioare tabuurile. Aşadar, începutul anunţă mai degrabă o poveste despre alungarea din paradisul gloriei şi al virilităţii dezirabile a unui bărbat ce avusese lumea la picioare. Waldo era un astfel de bărbat. În anii de glorie a fost adulat de cele mai dezinhibate femei şi răsfăţat de juriile marilor festivaluri de film.

Conştient de farmecul său, ce-i încununase reuşita de cineast vizionar şi în cercurile mondene, Waldo s-a înfruptat din toate deliciile ce i se puteau oferi unui artist expansiv şi rebel care a ştiut să profite de avantajele unei glorii atinse în deceniile revoluţiei sexuale (acele decade atât de amintite în romanele şi povestirile scrise de Hanif Kureishi). Dar perioada marelui dezmăţ asezonat cu droguri tari se termină când apare în scenă Zee, o tânără pakistaneză care pune ordine în viaţa lui Waldo, alungând starletele care îi dădeau târcoale mai insistent decât dealerii de cocaină.

Educată într-un mediu patriarhal, ce propovăduia calităţile femeii habotnice şi extrem de supuse, care îşi interzicea vehement orice plăcere sexuală, Zee ajunge până la urmă o amantă pricepută şi dezlănţuită precum femeile din romanele scrise de Henry Miller şi de Bukowski. Se lasă ghidată în lumea erotismului fără oprelişti chiar de către Waldo, apoi reuşeşte să-l subjuge.

Atracţia lui Waldo pentru fosta habotnică trece de la extaz la cea mai cruntă agonie începând cu noaptea în care, imobilizat la pat din cauza unei boli, o aude neputincios cum scoate fără pudoare nişte sunete asociate orgasmului…în compania altui bărbat. Acest bărbat este un şarmant escroc sentimental pe nume Eddie, considerat de Waldo un gigolo de lux ce trece drept critic de artă cu studii la înalte şcoli private destinate elitelor britanice.

După zece ani de la transformarea ei din soţie privilegiată în infirmiera sacrificată pentru soţul îmbolnăvit de propriile excese, Zee devine dependentă sexual de Eddie. Aceasta nu ezită să îşi satisfacă amantul în căminul conjugal, unde încă mai locuieşte împreună cu Waldo.

Profitând de starea de sănătate a soţului ei, care se deteriorează alert, Zee merge până într-acolo încât îşi instalează amantul chiar în fostul birou unde lucrase Waldo la scenariile ce îi aduseseră atâtea premii. De fapt, nu Zee a fost prima care i-a facilitat lui Eddie infiltrarea în viaţa cuplului. Waldo este cel ce i-a permis accesul când Eddie i-a prezentat intenţia de a organiza o retrospectivă dedicată filmelor sale.

Apariţia lui Eddie în viaţa cuplului transformă viziunea lui Waldo asupra bolii şi a declinului. Melancolia se transformă în revolta virilă, care îndeamnă la acţiune. Dar cum poate acţiona bărbatul trădat a cărui sănătate îl face dependent chiar de ajutorul oferit de cei ce îl umilesc? Folosindu-şi creativitatea. Iar creativitatea lui Waldo şi-a păstrat nevoia de a flirta riscant cu voyeurismul, cu îmbinarea dorinţei şi a iubirii cu (auto)distrugerea. Aşadar, îţi vei da repede seama că Waldo revine la arma supremă: camera de filmat, pentru a le juca o festă celor doi trădători, Zee şi Eddie.

Din momentul în care furia umilinţei masculine este deviată în direcţia creativităţii, pornirile impetuoase ale bărbatului tras pe sfoară şi neputincios ajung să fie coagulate într-un joc psihologic menit să transforme reflecţiile despre iubire, glorie şi decădere într-un veritabil thriller presărat cu scene toride. Deşi la început seamănă cu derularea monotonă a existenţei unui mascul alfa resemnat, acest roman se lasă invadat de suspans. Vei fi ţinut cu sufletul la gură de o desfăşurare imprevizibilă a relaţiilor dintre personaje, care schimbă raportul de forţe de la o pagină la alta.

Odată cu apariţia unei aliate neaşteptate – o actriţă sexy devenită o fidelă colaboratoare a lui Waldo-, Nimicul va seamăna cu genul acela de filme în care forţa psihologică asociată de obicei manipulării ajunge să fie confiscată de cine te aştepţi mai puţin, mai ales că este vorba despre un triunghi amoros în care protagoniştii au împărtăşit cândva şi alte sentimente decât cele asociate trădării cu nuanţă sexuală. Nu va trece mult până când suspiciunea lui Waldo ajunge să transforme realitatea exterioară într-un scenariu ce l-ar face invidios până şi pe Hitchcock dacă s-ar fi branşat la decadenţa boem-avangardistă a Londrei aşa cum o cunoscuse Waldo în cariera sa de regizor genial (şi depravat).

Sursa imprevizibilului şi a tensiunii sexuale ce ia o formă tenebroasă este identificată în amănuntele inflamabile din biografia amantului Eddie. Acest personaj devine pentru Hanif Kureishi un pretext pentru a rememora mrejele deceniilor ce au transformat Londra într-un paradis al hedoniştilor ce şi-au pus amprenta asupra artei iconoclast-progresiste, începând cu anii ’60-’70. Waldo s-a simţit precum peştele în apă în acea Londră fremătătoare şi neruşinată, ce anihila orice scrupule în obţinerea plăcerii. Nici trepăduşul rafinat întruchipat de amantul Eddie nu are prea multe ezitări în procurarea sumelor generoase de la femeile seduse, neveste ale unor bărbaţi înstăriţi sau fete rebele de familii bune.

Prietena cea mai bună a lui Waldo îi spune acestuia că Eddie este copia lui din tinereţe. Şi Waldo fusese cândva la fel de nesăbuit, îndrăzneţ, narcisist, sigur pe forţa de seducţie şi fără pic de remuşcare, un veritabil fiu al Londrei mondene frecventate de creativii decadenţi. Atât Waldo cât şi Eddie amintesc de personajele masculine ce trăiau savurând plăcerile şi propria decădere, conturate în povestirile din volumul Intimitate.

Rivalitatea dintre Waldo şi Eddie va evolua subtil, răbdător şi elaborat. Fanii lui Hanif Kureishi vor descifra în portretele celor doi o reflecţie asupra societăţii londoneze cosmopolite, unde s-au ciocnit valori şi mentalităţi începând cu anii imigraţiei masive din anii ’50 şi unde o parte dintre copii imigranţilor au adoptat viziunea libertină respinsă de parinţii lor, pentru a deveni artiştii obraznici adulaţi până şi de conformiştii din clasa de mijloc, dornici de a trece drept nişte rebeli în pas cu vremurile.

Dincolo de povestea acestui triunghi amoros, vei descoperi mai multe aluzii incisive la societatea londoneză. Unele sunt legate de relaţia artistului venit din mediul imigranţilor cu Londra stăpânită de albii din clasa de mijloc, acei privilegiaţi ai şcolilor private din rândul cărora provine şi Eddie. Celelalte aluzii iau forma unei meditaţii asupra condiţiei de artist celebru.

Folosind povestea lui Waldo, un cineast devenit un voyeur cinic şi răzbunător la apusul vieţii, Hanif Kureishi explorează mai întâi abisurile unui orgolios creativ, îmbătat de narcisism înainte de a fi trădat de cel mai mare aliat- virilitatea. Apoi ajunge să transforme denunţul egoismului şi al decadenţei în care s-au tot scăldat personajele masculine într-un elogiu al libertăţii personale, acel gen de libertate care în lumea din proza lui Hanif Kureishi îşi revendică drepturile fără a ţine cont de cenzura morală, de piedicile fidelităţii promise, de vinovăţie.

Aşa cum se întâmplă în cazul personajelor din volumul controversat Intimitate, înfrânarea în faţa plăcerii va fi extirpată şi din psihicul protagoniştilor din romanul Nimicul. Doar că aici este vorba despre plăcerea văzută prin ochii unui regizor călăuzit de valorile expuse de Sade şi de marele drept al masculului dezirabil, de unde şi tendinţa de a subţia linia dintre iubire, posesie şi abuz de putere, dintre explorare şi exploatare în ceea ce priveşte vulnerabilităţile celorlalţi.

Nimicul este un roman surprinzător datorită ramificaţiilor pe care le iau interpretările. Aparent simplu şi mult prea scurt pentru tema ambiţioasă asumată, romanul impresionează prin talentul lui Hanif Kureishi de a-şi alege tocmai acele personaje care devin reprezentative pentru o anumită epocă sau mediu social a căror evocare naşte discuţii despre lumea în care trăim.

Trimiterile cinefile inserate fără snobism şi dorinţa de a epata, precum şi obsesiile unui personaj care meditează frust asupra unui apus existenţial copleşitor, în timp ce este tentat să-şi folosească talentul în scopuri distructive şi autodistructive îi dau romanului o turnură autoreferenţială şi autoironică. Waldo poate fi la fel de bine şi un alterego fictiv, în care orice scriitor ce atinge recunoaşterea colectivă îşi poate proiecta incomod angoasele, obsesiile, umbrele şi pulsiunile mai puţin acceptate de ceilalţi.

Acest roman despre ultimele zvâcniri vitale stârnite de gelozie poate fi interpretat asemenea unei metafore ce trimite la arta care atunci când eliberează poate deveni şi un alibi pentru cei ce vor să-şi justifice pornirile blamabile. Waldo îşi compară planul de răzbunare cu opera unui cineast dornic de a devora fiinţele din jur folosite ca sursă de inspiraţie. Momentele în care îşi filmează pe ascuns nevasta infidelă şi amicul parşiv te fac să te întrebi dacă nu cumva ai de-a face mai degrabă cu meditaţia existenţialistă adaptată la universul artelor vizuale care în momente de criză legitimează estetic, sublimează şi apoi cizelează sofisticat fanteziile unei minţi pe cât de inteligentă, pe atât de perversă.

Citeşte şi romanul Celălalt pe care-l adoram – Bărbatul care putea avea totul

Celalalt pe care-l adoram – Barbatul care putea avea totul

 

Qui a tue mon pere – Dupa “Sfarsitul lui Eddy Bellegueule”

Adriana Gionea
-
0
Qui a tue mon pere – Dupa “Sfarsitul lui Eddy Bellegueule”

Edouard Louis face parte din noua generaţie a scriitorilor francezi ce au impresionat încă de la debut. În România a devenit cunoscut datorită cărţii Sfârşitul lui Eddy Bellegueule. Pentru cei ce au apreciat romanul autobiografic în care a fost explorată eliberarea autorului din atmosfera sufocantă a oraşului unde a trăit până în adolescenţă, când purta încă numele de Eddy Bellegueule, cartea Qui a tue mon pere va fi o adevărată revelaţie, care nuanţează într-un mod neaşteptat şi cizelat experienţele protagonistului Eddy.

Dacă te-a impresionat Sfârşitul lui Eddy Bellegueule, trebuie să citeşti şi Qui a tue mon pere, o carte lămuritoare şi adâncă precum o analiză multistratificată, prin care evoluţia individuală se leagă de portretul colectiv al Franţei din ultimele cinci decenii. Deşi are la bază tot amintirile autorului despre familia sa, de data aceasta derularea trecutului nu mai reprezintă mărturia care despovarează, ci tentativa de a da un sens întâmplărilor triste, prin empatie şi printr-o analiză psihologică sofisticată (în fraze concise) referitoare la identitatea masculină, la percepţia sărăciei în localităţile Franţei muncitoreşti şi la cauzele transgeneraţionale care îi privează pe cei din satul lui Eddy Bellegueule de mijloacele ce i-ar ajuta să îşi depăşească limitările.

Romanul anterior – Sfârşitul lui Eddy Bellegueule – i-a făcut pe foarte mulţi cititori să îşi dorească, asemenea copiilor ataşaţi de personajele aflate în pericol, să intre în lumea lui Eddy pentru a-l proteja, pentru a-i pune la punct pe cei din gaşca bătăuşilor care îl intimidau sau pur şi simplu pentru a-i spune că nu este singur. În Qui a tue mon pere, Eddy este deja un adult conştient de identitatea lui şi de viziunea asupra vieţii. A cunoscut Parisul şi a fost primit în lumea scriitorilor. Aşadar, vei răsufla uşurat când nu îl vei mai revedea în postura preadolescentului marginalizat şi fragil, condamnat la ratarea alienantă în lumea virilităţii prost înţelese.

Format dintr-un mozaic de flashback-uri însoţite de concluzii sofisticate şi de revelaţii, Qui a tue mon pere este un roman al maturizării, o privire mult mai pătrunzătoare asupra legăturilor familiale şi mai ales o resemnificare a conexiunii dintre tată şi fiu. Mulţi cititori ar spune că Edouard Louis a scris de data aceasta o carte menită să-l vindece pe Eddy Bellegueule odată ajuns un adult sigur pe vocea lui pătrunzătoare în lumea literară.

Eddy Bellegueule simţea puternic, dar nu putea exprima liber ce descoperea prin explorarea afectivă, intimidat fiind şi de prezenţa unui tată primitiv, machist, alcoolic, a cărui singură calitate era devierea agresivităţii fizice în direcţia obiectelor, pentru a nu-şi căsăpi nevasta şi copiii. Devenit Edouard Louis, fostul Eddy îl readuce în prim-planul vieţii pe tatăl său, ale cărui acţiuni le reinterpretează într-un mod ce îi va face pe cititori să fie mai puţin ostili şi revoltaţi în faţa acestui personaj ce părea o brută irecuperabilă în romanul Sfârşitul Eddy Bellegueule.

Ai fi tentat să afirmi că te afli în faţa unei reconcilieri cu figura paternă. Însă în paralel cu această reconciliere are loc o nouă revoltă. Este vorba despre o revoltă împotriva societăţii franceze divizate între cei ce reuşesc să îşi realizeze aspiraţiile şi cei înghiţiţi de comunitatea dezolantă şi înapoiată în care s-au născut.

Există doar învingători cu privilegii şi învinşi în Franţa lui Edouard Louis. Tatăl său face parte din tabăra învinşilor, ale căror visuri spulberate condamnă la ratare generaţiile viitoare de bărbaţi. Privindu-şi tatăl în ipostaza omului neputincios odată cu îmbătrânirea timpurie ce îi aşteaptă pe cei ce au ales uzina ca mod de supravieţuire, Edouard Louis declară că trupul acestuia reflectă de fapt agresivitatea clasei politice împotriva celor vulnerabili.

L’histoire de ton corps accuse l’histoire politique este o propoziţie cu potenţial de citat antologic, definitoriu pentru această carte. Degradarea corpului este o degradare a relaţiei dintre cetăţeanul de rând şi clasa privilegiaţilor ajunşi la vârful politicii, o idee de bază a cărţii Qui a tue mon pere, considerată şi un manifest împotriva puterii de la Palatul Elysee.

O altă idee demnă de analizat este cea legată de rolul orientării sexuale în respingerea unui model social retrograd. În Sfârşitul Eddy Bellegueule descoperi o figură paternă obsedată de validarea masculinităţii arhaice în ochii celorlalţi. Validarea era susţinută şi de comportamentul copiilor de gen masculin. Eddy era gay şi tot satul observase gesturile ne-masculine ale acestuia. Tatălui îi era teamă de părerile celorlalţi. Eddy îl făcea de ruşine în faţa celorlalţi masculi alfa. Dar obsesia cauzată de teama de a fi considerat homosexual devine cheia ratării masculine în societatea machistă.

În satul în care se născuse tatăl autorului, a fi civilizat, harnic şi respectuos în sala de clasă era un semn al unei masculinităţi fragile. Un bărbat adevărat nu termină liceul deoarece respectarea autorităţii şi a regulilor devenise o ruşine. Analiza autorului subliniază legătura dintre lipsa perspectivei cauzate de abandonul şcolar şi teama de a fi considerat homosexual, efeminat. Este o legătură pe care o subliniază şi Laurent Cantet în filmul distins cu Palme d’Or – Entre les murs – într-o scenă în care profesorul educat îşi aude elevii de la periferie făcând o paralelă între vocabularul elevat şi homosexualitate.

Paralela între ratarea masculină transgeneraţională prin respingerea şcolii şi teama de a nu fi considerat un bărbat adevărat dă naştere uneia dintre cele mai profunde şi edificatoare concluzii:

La masculinite – ne pas se comporter comme un fille, ne pas etre un pede-, ce que ca voulait dire, c’etait sortir de l’ecole le plus vite possible por prouver sa force aux autres, le plus tot possible pour montrer son insoumission et, donc, c’est que j’en deduis, construir sa masculinite, c’etai se priver d’une autre vie, d’un autre futur, d’un autre destin social que les etudes auraient permettre. La masculinite t’a condamne a la pauvrete, a l’absence d’argent. Haine de la homosexualite = pauvrate. (pag. 35)

Văzut de adultul ajuns un scriitor apreciat şi asumat la nivel identitar, tatăl nu mai domină, ci invită la compasiune, la înţelegerea unei lumi, la dialogul cu alteritatea. Tatăl este acum fragil şi debusolat. Vei fi surprins de unele pasaje în care bărbatul dominator ce se purta rece şi distant cu Eddy Bellegueule îşi dezvăluie şi latura mai puţin dură în amintiri ce lipsesc din cartea anterioară acesteia.

Bruta din primul roman capătă acum un portret mai complex şi uman. Evocarea visurilor din tinereţe sau mai bine zis a celor alungate de imposibilitatea de a avea o tinereţe adevărată, eliberatoare şi plină de revelaţii despre sine în mediile sărace, te face să interpretezi într-o cheie nouă existenţa părintelui cândva intimidant. Totodată, această carte poate fi începutul unei discuţii aprinse, cât se poate de actuale, despre cauzele sărăciei. Unii ar pune aceste cauze pe seama deciziilor personale neinspirate, alţii pe seama Statului.

În aproape 100 de pagini, Edouard Louis atinge toate problemele sensibile ale Franţei, mereu divizată între adepţii Noii Stângi şi cei din tabăra neoliberală. Tatăl protagonistului devine un simbol ce incită la dezbateri cu puternic substrat social-politic, într-o Europă occidentală din ce în ce mai polarizată.

Citeşte şi Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei îndrăgosti de acest film

Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei indragosti de acest film

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Sfarsitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomoda a literaturii franceze

Adriana Gionea
-
0
Sfarsitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomoda a literaturii franceze

Nu la tragedie şi la moarte se referă cuvântul sfarşitul din titlul acestui roman care a impus o voce proaspătă şi abrazivă în literatura franceză. Sfârsitul reprezintă aici o ieşire din coconul sufocant al vechii identităţi impuse de ceilalţi, pentru asumarea uneia în acord cu sine. Adolescentul Eddy Bellegueule se debarasează de mizeria din jur şi de ura de sine ca de o piele putredă, urmându-şi visul prin singura cale posibilă – evadarea – asemenea oricărui adolescent inteligent nimerit într-un sat plin de troglodiţi aparent incurabili.

Sfârşitul lui Eddy Bellegueule este un roman al devenirii pe care abia îl mai poţi lăsa din mână, în ciuda anumitor pasaje care testează rezistenţa unui cititor empatic şi revoltat în faţa nedreptăţii propagate prin discriminare. Îl citeşti obsesiv, când alert, când lent, pentru a medita asupra miturilor despre o masculinitate represivă, explorată aşa cum o poate face doar un băiat cu minte sofisticată şi o teribilă conştiinţă de sine, aflat la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă.

Plin de trimiteri autobiografice – Eddy Bellegueule este adevăratul nume al scriitorului Edouard Louis – romanul este un debut ce are consistenţa psihologică demnă de un film iconic şi forţa percutantă a unei cărţi-mărturii despre transformările interioare din adolescenţă. Este vorba despre acea adolescenţă văzută prin ochii celor dornici de a-şi urma propria cale, dar care sunt consideraţi a fi nişte rataţi în comunitatea din care fac parte.

În anii ce definesc parcursul social al unui om într-o comunitate înapoiată, personalitatea lui Eddy Bellegueule are mai toate ingredientele ce prevestesc ratarea (în ochii celor din jur). Eddy este inadaptat (şi inadaptabil), ostracizat şi considerat pe veci un ciudat al satului. Are gesturi atribuite de plebea ignorantă mai degrabă femeilor. Nici vocea nu pare a fi una de viitor mascul alfa, care bea vârtos încă de la pubertate, face scandal seară de seară la cârciuma localităţii muncitoreşti şi este gata să sară la bătaie pentru a-şi valida forţa. Şi defectele nu se opresc aici. Eddy învaţă bine, ba mai mult, ar putea fi primul din familia lui care să îşi ia bacalaureatul. El nu se lasă de şcoală în adolescenţă pentru a munci precum un bărbat adevărat la uzina în jurul căreia gravitează viaţa localităţii sărace unde s-a născut şi care pare să înghită visurile, condamnând generaţie după generaţie la sărăcia dublată de abrutizare.

Eddy este gay. Dar nu (doar) asta îl face să iasă din decorul virilităţii dezirabile, arhaince, promovate din tată-n fiu în satul natal. Eddy este diferit pentru că mai învaţă şi bine şi pare să ţintească spre un viitor care nu include munca prost plătită. Iar a învăţa bine în lumea retrogradă unde s-a născut Eddy îl face pe un băiat să fie catalogat drept poponar. Disciplina din anii de şcoală, vocabularul civilizat şi dorinţa de a învăţa nu erau aşadar considerate nişte soluţii pentru ieşirea din marasmul sărăciei exasperante, ci semne ale unei masculinităţi diluate. A învăţa bine mai însemna, în lumea lui Eddy, a fi supus, burghez, diferit în cel mai detestabil mod cu putinţă. Nu dădeai cu pumnul, nu îţi etalai tendinţele bahice şi nu intimidai, nu câştigai respectul, nici alor tăi, nici ale comunităţii.

Deşi pare a fi un roman bazat pe abordarea unui subiect ce îl trimite în zona lecturilor de nişă cu teme LGBT, Sfârşitul lui Eddy Bellegueule este de fapt un roman universal, relevant pentru prezent şi cu potenţial de carte reprezentativă pentru cei din viitor, dornici de a înţelege o Franţă mult mai scindată decât pare. De fapt, Franţa este al doilea personaj principal. Este acea Franţă a săracilor, a muncitorimii, ce îl va lua prin surprindere pe cititorul român, care va avea impresia că s-a mutat în ţara iluminiştilor satul cu beţivi şi brute din ştirile mioritice cu tentă morbidă. Singura diferenţă este că-n satul francez înapoiat s-a depăşit epoca privatei din fundul curţii.

În acest sat muncitoresc prins în capcana sărăciei, de unde nimeni nu scapă neatins de ratare şi de nefericirea inecată în alcool, şi unde toţi repetă greşelile generaţiei anterioare fără ca măcar să facă un minim efort de a se sustrage curentului majoritar (că doar sustragerea distruge masculinitatea adevărată), Eddy va încerca mai întâi să devină şi el normal, un bărbat ca toti ceilalţi, să întâlnească fete, să se îmbete, să facă parte din gaşcă, alături de alţi băieţi, urmând legea camaraderiei. La început va face eforturi psihologice vecine cu ura de sine, astfel încât să uite de atracţia pe care o simte faţă de bărbaţi, deşi tot satul a observat-o şi a etichetat-o ferm şi ruşinos. Dar va conştientiza că nu fuga de sine este soluţia, ci fuga de satul natal.

Evocând pubertatea şi adolescenţa din Franţa anilor ’90 şi 2000, Edouard Louis îşi trimite personajul dincolo de raftul cu personaje ce aparţin unei minorităţi puse la zid şi condamnate la neînţelegerea provocată de obtuzitatea majorităţii. Eddy, protagonistul cărţii, nu vorbeşte doar în numele comunităţii LGBT, victimă a unei agresiuni colective repetate, constante. El este, la nivel social, mai degrabă vocea unei Franţe schizoide, care se comportă de parcă nu ar auzi agonia celor săraci, pe care nu îi vezi în filmele chic despre captivantul Paris. La nivel individual, Eddy vorbeşte cutremurător în numele celor ce şi-au planificat încă de timpuriu fuga din locul natal.

Modul în care individualul considerat deviant se întâlneşte cu primitivismul colectiv din planul social nu seamănă cu vechile romane apăsătoare despre omul devorat de propriul mediu ostil, ce îi condiţionează degradarea iminenta. Nu vezi tablouri de un realism dezolant, ci multe scene vii, în care brutalitatea este acoperită de o chemare la înţelegere, dar nu la cea din categoria iertării ce ar părea neverosmilă, ci a unei analize psihologice bogate în revelaţii.

Vei aprecia decizia inspirată a lui Edouard Louis de a scrie de parcă ar derula şirul unor amintiri ce devin cheia înţelegerii unei lumi interioare pe măsură ce întâlnirea cu semenii devine ameninţătoare. Explorarea legăturii dintre protagonist şi vecinii, colegii, posibilele iubite, fraţii, verii şi părinţii din tabăra invinşilor nu este neapărat un şir interminabil de scene şocante. Brutalitatea se manifestă prin detalii ce sfârşesc prin a dezvălui cu totul alte semnificaţii decât cele dureroase bănuite iniţial.

Stilul autorului are prospeţime, dinamism, cursivitatea mărturiei ce te ţine lipit de carte de la început până la final şi acea simplitate a frazei ce nu este un semn al debutantului şovăitor, ci al unei autenticităţi la care ajung scriitorii maturi, ce nu mai au nevoie de găsirea unor formule spectaculoase pentru a expune realităţi incomode, pentru a denunţa vocal nedreptatea. De fapt, nu vei citi un roman al denunţării îndreptate spre comunitatea intolerantă din care facea parte familia lui Eddy, ci spre abandonul unei lumi fără viitor de către cei din Franţa mai puţin vulnerabilă în faţa sărăciei. Aşa cum Eddy era marginalizat în satul natal, acest sat era la rândul lui exclus din cealaltă Franţă, considerată a fi mai civilizată.

Mulţi l-ar putea acuza pe Edouard Louis de tentaţia de a pune greşelile şi metehnele transgeneraţionale din comitatea în care s-a născut pe seama politicii, mai ales după ce anul trecut a fost lansat un alt roman-confesiune scris de el (Qui a tue mon pere), în care denunţă implicarea autorităţilor în degradarea comunităţilor vulnerabile. Într-adevăr, există multe pasaje în care este accentuată ideea legăturii dintre sărăcie şi menţinerea unei comunităţi în iadul înapoierii prin complicitatea autorităţilor. Însă este doar o parte din straturile interpretărilor la care invită acest roman, ce pare mult mai complicat decât o simplă rememorare a unei copilării şi adolescenţe care se cer înţelese, apoi vindecate prin integrarea emoţiilor ce mai tulbură încă prezentul adultului.

Citeşte şi Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

God’s Own Country – Curajul de a te ataşa după o partidă de sex

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

God’s Own Country – Curajul de a te atasa dupa o partida de sex

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026