Facebook
Acasă Articole Pagină 123

Articole

Ultimele

Everybody Knows (Todos lo saben) – Cat de sensibila si palpitanta poate fi Spania pitoreasca prin ochii celui mai premiat regizor iranian al momentului

Adriana Gionea
-
0
Everybody Knows (Todos lo saben) – Cat de sensibila si palpitanta poate fi Spania pitoreasca prin ochii celui mai premiat regizor iranian al momentului

Părerile despre noul film al lui Asghar Farhadi, un răsfăţat al festivalului de la Cannes, dar şi al Oscarurilor, împart spectatorii în două tabere.

Într-o tabără sunt cei ce i-au contestat succesul şi aprecierile, şi care îl compară mai degrabă cu o telenovelă mai stilată, având pretenţii de film de artă. Cealaltă îi include pe cei impresionaţi de calităţile vizuale (care transformă însorita Spanie viticolă într-o poezie tulburătoare), de jocul actorilor, de mesajul uman atemporal transmis de problemele familiei din film şi mai ales de exerciţiul de empatie făcut de un regizor provenit dintr-un spaţiu perceput a fi unul în care trăirile afective intense au un ecou discret la nivelul manifestărilor în public (Asghar Farhadi a fost felicitat de însuşi Pedro Almodovar pentru modul în care a transpus lumea afectivă a unei familii spaniole).

Everybody Knows este genul de film pe care îl recomanzi celor captivaţi de thrillerele ce se nasc din secretele unei iubiri din trecut şi din acea dinamică specifică familiei latine extinse, extrem de exuberantă în public, dar cu apăsări trecute dintr-o generaţie în alta, mereu ascunse dincolo de uşa casei pitoreşti. Vor mai fi impresionaţi de film şi cei seduşi de jocul actorilor Penelope Cruz şi Javier Bardem.

Cei doi actori sunt extrem de convingători în rolul unor foşti iubiţi care se revăd în timpul unei nunţi dintr-o aşezare spaniolă aparent idilică, plină cu străduţe înguste şi de case vechi, înconjurată de vii şi inundată de soare, pe care îţi vine să o treci pe harta viitoarelor destinaţii cu aer de autenticitate locală. Până la declanşarea dramei, filmul chiar îţi dă impresia că eşti un fost locuitor al zonei, care se reîntoarce să petreacă o vacanţă de neuitat, cu voie bună, revederi emoţionante cu fost prieteni şi o fiesta ca la ea acasă.

image: Independenta Film

Înainte de scena care determină succesiunea alertă a evenimentelor, începi să bănuieşti deja că te aşteaptă o poveste care tulbură şi care îi are ca protagonişti pe Laura (Penelope Cruz) – o femeie împlinită, soţie a unui om de succes din Buenos Aires (interpretat de Ricardo Darin), care se reîntoarce în ţinutul natal pentru a participa la nunta surorii ei – şi pe bărbatul care a fost marea ei iubire în adolescenţă – Paco (Javier Bardem). La început se privesc asemenea unor buni prieteni care încă mai ţin unul la celălalt, dar care au înţeles că fiecare şi-a ales un alt drum şi un alt partener…până când un eveniment neaşteptat scoate la suprafaţă un secret ce le bulversează existenţele (şi nu numai lor).

Asghar Farhadi a vrut să te scufunde afectiv în atmosfera din filmul său printr-o imagine care să coaguleze simbolic toate aşteptările tale de la o poveste cu personaje care trăiesc intens într-un ţinut având un farmec atemporal sub soarele verii. Ţinutul păstrează intactă nostalgia şi amestecul dintre senzualitate, complicitate, prospeţime şi puritate, asociat primei iubiri în orăşelele unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea şi unde există o ierarhie socială clară, dictată de reguli nescrise.

Nu întâmplător alege Farhadi ca prima scenă să fie filmată în interiorul unui orologiu vechi imens, care devine un reper în oraşele pitoreşti. Liniştea care moţăie în amiaza verii, lumina de culoarea mierii, prelinsă în interiorul ceasului, şi porumbeii neliniştiţi ale căror aripi sparg tăcerea trândavă ce invită la visare te fac să anticipezi entuziasmat derularea unei poveşti metaforice despre bucuria vieţii şi efemer, aşa cum este aproape orice poveste în ţinuturi însorite: consistentă şi pătimaşe, expusă astfel încât să îţi ofere şi acea satisfacţie a filmului în care scenele au un farmec pictural.

Revederea dintre Laura şi Paco are loc într-un ţinut care dă iluzia că poate opri în loc timpul acelora ce au petrecut clipe fericite, în perioada în care singura grijă consta în păstrarea promisiunilor de iubire sub soarele verii spaniole. Dar locul ascunde şi nişte realităţi înspăimântătoare, legate de răpiri cu final sumbru. Despre o astfel de răpire se vorbeşte în momentul în care şi fiica adolescentă a Laurei dispare. Aceasta pare de negăsit după o pană de curent ce transformă o petrecere de nuntă într-un calvar pentru toate familiile personajelor.

image: Independenta Film

Noaptea răpirii schimbă total ritmul şi atmosfera din film. De fapt, ai impresia că vezi două filme într-unul singur. Primele scene aminteau de filmele cu poveşti de iubire adolescentine, mai bine zis de acele iubiri estivale, indispensabile ritualului de iniţiere amoroasă la care invită vacanţele în ţinuturi calde (fata Laurei şi ruda lui Paco dau impresia că repetă scenariul amoros al protagoniştilor, precum o eternă reîntoarcere în ţinutul idilic spaniol în care exuberanţa este molipsitoare şi îi cere fiecărei generaţii tributul afectiv). Evenimentele care se derulează febril după răpirea fiicei adolescente a Laurei fac parte dintr-un alt film- un thriller în care tentativa de salvare contracronometru a victimei scormoneşte prin trecutul ce se dorea uitat.

Răpirea duce spre două anchete. Una este cea oficială, a poliţiei, destul de anemic reprezentată şi neavând prea mare importanţă, deoarece în legile nescrise ale comunităţii adevărata anchetă este cea paralelă, dusă pe cont propriu de bărbaţii familiei, care ştiu ei mai bine la cine să apeleze. Ancheta începută de familie îi dă suspansului o culoare locală, datorită obiceiurilor şi cutumelor ce ies la suprafaţă.

Forfota din sânul familiei şi dinamica relaţiei dintre Laura şi Paco, dar şi dintre cei doi bărbati care au marcat existenţa Laurei (fostul iubit rămas în satul spaniol şi partenerul oficial venit tocmai din Buenos Aires) dau un alt sens metaforei reprezentate vizual de ceasul din primele cadre. Vei descoperi o lume precum un orologiu încremenit, o lume ancestrală care nu mai degajă doar nostalgia estivală, ci blocarea în propriile-i cutume greşite, o lume unde legile satului latin s-au păstrat cu sfinţenie şi unde problemele se rezolvă după un consiliu familial în care ies la iveală discuţii şi reproşuri până atunci înăbuşite.

Ca în orice aşezare ce şi-a păstrat regulile vechi, statutul este cheia rezolvărilor dar şi blestemul celor puternici. Iar statutul este reprezentat de puterea dată de bani, atât de râvnită de cei mai puţin privilegiaţi, nimeriţi în mediul tradiţionalist. Obsesia pentru averea ce asigură perpetuarea unei ierarhii rigide pare să ducă la adevăratele indicii lăsate în urmă de răpitori. Însă nu sunt nişte indicii pe care familia să le analizeze lucid, ci unele care tulbură şi îi îndepărtează şi mai mult pe salvatori de adevăraţii făptaşi.

Obsesia pentru bani a familiei din care face parte Laura îi tentează pe toţi cei implicaţi în căutarea adolescentei răpite să se bănuiască unii pe ceilalţi de cele mai rele fapte pentru a se îmbogăţi. Oare nu cumva răpirea este o înscenare pentru a obţine răscumpărarea necesară ieşirii la liman a celor ce şi-au pierdut şi privilegiile odată cu pământul? Dacă vinovatul vine chiar din familie? Sunt nişte întrebări pe care Farhadi le strecoară abil şi derutant în mintea spectatorului tocmai pentru a-i da şansa de a trăi alături de personaje, de a le simţi trăirile, dar şi pentru a-i oferi satisfacţia permisă de un thriller care îţi lasă impresia că te-ai apropiat de rezolvarea enigmelor ca apoi să prelungească voluptatea suspansului cu descoperirea altor piste şi indicii la fel de corecte în elucidarea misterului asociat unei dispariţii care dă fiori.

Pe cât de intens vor trăi acest film cei seduşi de amestecul între imaginile poetice, observaţia psihologică, suspansul unui thriller şi compasiunea pentru fiinţa umană, pe atât de iritaţi s-ar putea să fie cei ce îl acuză pe Farhadi de sabotarea propriului film prin devierea spre zona melodramei cu iz telenovelistic a secretului ce îi leagă pe Laura şi Paco (un secret vital pentru salvarea adolescentei răpite). Pentru fanii lui Farhadi, acest film, în ciuda exerciţiului reuşit de empatie culturală, nu este la fel de sofisticat şi profund cum au fost peliculele distinse cu Premiul Oscar (A Separation şi The Salesman).

Everybody Knows este un film pe care mulţi fie îl vor vedea fragmentat în părţile reuşite şi cele mai puţin aprofundate, fie îl vor aprecia ca întreg abia când vor declara că a fost mai degrabă un pariu al regizorului cu sine însuşi, exprimat printr-un exerciţiu de a se muta psihologic într-un alt spaţiu cultural. Privit exclusiv prin lentila empatiei cerute de trecerea de la o cultură la alta, filmul atinge miza.

Farhadi reuşeşte să transmită căldura şi dramele Spaniei profunde, de la cadrele de o frumuseţe picturală (detaliile din spaţiul interior amintesc de farmecul naturilor moarte pictate de spanioli) la obsesiile personajelor, care amintesc de afirmaţia lui Pedro Almodovar care susţinea că Scarlett O’Hara, cu a ei hotărâre dictată de grija pentru moşia familiei, este de fapt o femeie din Spania patriarhală, în care el a trăit înainte de a pleca spre Madrid. Ai impresia că adevăratul mesaj al filmului este bucuria de a cunoaşte alte culturi, de a le iubi oamenii luaţi ca atare. Începutul vesel al filmului, cu prieteni şi rude care se regăsesc peste ani şi cu adolescenţi care abia aşteaptă să îşi trăiască iubirea de-o vară, pare a fi invitaţia lui Farhadi într-o lume care l-a cucerit.

O analiză mai atentă a relaţiilor dintre personaje te ajută să depistezi, dincolo de evoluţia uşor telenovelistică a poveştii, nişte reflecţii actuale despre problema dezrădăcinării şi pierderii identităţii ce distrug vieţile comunitţăţilor occidentale uitate de autorităţi când sunt ameninţate de sărăcie, dar şi nişte reflecţii atemporale, despre marile teme care guvernează existenţa unei fiinţe umane, indiferent de spaţiul geografic: iubirea, pierderea, iertarea (de sine şi a celorlalţi), Binele şi Răul, ispita îmbogăţirii prin orice mijloace, familia care devine un cocon al siguranţei, dar şi un cerc sufocant în situaţii de criză.

Dincolo de culoarea locală, pe care Farhadi vrea atât de mult să o capteze, apoi să ne-o transmită cât mai convingător, aşezarea spaniolă din film devine una mai degrabă universală. Găseşti în ea viaţa aşa cum este ea, cu entuziasmul senin al petrecăreţului, secretele unei mame care vrea să îşi apere copiii de traume, lăcomia celui din umbră, dorinţa de împărtăşi bucuria personală, dar mai ales cu fragilitatea celui prins între dorinţa de a rămâne în ţinutul natal unde se regăseşte mai bine decât oriunde şi dorinţa de a pleca spre noi orizonturi.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes, despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Palatul Viselor – Kadare descifreaza mesajele unui tinut prea putin cunoscut

Adriana Gionea
-
0
Palatul Viselor – Kadare descifreaza mesajele unui tinut prea putin cunoscut

Ismail Kadare a descoperit secretul care stă în spatele unei poveşti pline de tâlcuri subversive, pe care să o parcurgi într-un ritm febril: menţionarea unor evenimente misterioase, petrecute într-un ţinut îndepărtat, pierdut într-o nebuloasă de legende irezistibile şi înfricoşătoare.

Şi în Palatul Viselor vei regăsi acel element indispensabil pentru Kadare: distanţa, ce se dovedeşte a fi extrem de fertilă pentru imaginarul care se vrea asaltat de poveşti fabuloase, camuflate de multe ori în romanele istoric-alegorice. Este vorba despre acea distanţă dintre lumea cititorului şi locul exotic, mai puţin explorat, de unde vin ecourile unor legende care atrag tocmai deoarece sperie. Kadare umple această distanţă cu asocieri nebănuite între acţiunile personajelor şi conotaţiile simbolice ale unor legende albaneze, care se infiltrează în realitate dilatând-o enigmatic şi bulversant.

Aşa cum tu, cititorule, vei simţi curiozitate şi teamă când te vei gândi la  nesupusa Albanie a miturilor tenebroase amintite de Kadare, tot aşa personajul central, provenit dintr-o familie influentă a Imperiului Otoman, va fi bântuit de amestecul dintre fascinaţie şi groază faţă de tărâmul îndepărtat care era Albania cotropită. Numele acestui personaj este Mark-Alem şi provine din vestitul neam al Qyprilliilor.

Vestit în cercurile apropiate sultanului, neamul Qyprilliilor ajutase Imperiul Otoman să cucerească teritorii vaste de-a lungul secolelor de expansiune. Însă un teritoriu s-a răzbunat şi a dominat acest neam prin legende şi mesaje rău-prevestitoare. Mesajele  pluteau sumbru deasupra bunăstării clanului precum un apăsător blestem transgeneraţional ce semăna cu o prezenţă hulpavă care îşi cerea tributul, iar tributul era căderea în dizgraţie a unui membru al familiei, urmată de o pedeapsă fatală dictată de sultan.

Pentru vestitul neam al Qyprilliilor, Albania nu era doar ţara de unde venea cel ce i-a dat şi numele, a cărui poveste era legată fatidic de legenda înspăimântătoare amintită în Podul cu trei arce. Albania de la marginea Imperiului Otoman era mai mult decât un teritoriu cucerit. Devenise un simbol al necunoscutului care putea emana tot felul de grozăvii sub forma poveştilor. Forţa acestor poveşti era cu atât mai mare cu cât distanţa dintre capitala imperiului şi Albania capătă proporţiile unei închipuiri lugubre.

Albania era ţinutul de la margine, în care cei mai mulţi supuşi ai sultanului nici nu ajungeau, dar pe care îl populau cu propriile fantasme înfiorătoare. Pentru Mark-Alem, unul dintre tinerii din neamul Qyprilliilor, Albania era un ţinut sărac în vise. O ştia de la funcţionarii care se ocupau cu strângerea viselor din tot imperiul. Acestea erau interpretate la Tabir Saray cunoscut drept Palatul Viselor.

Mark-Alem ajunge un functionar de seamă al acestui palat unde se adunau visele imperiului. A fost împins de familia lui, care de-a lungul generaţiilor avusese de suferit în urma interpretării nefavorabile a unor vise considerate un avertisment pentru stăpânirea ce se temea de răscoale şi de nesupunerea locuitorilor. Nu după multă vreme, Mark-Alem ajunge în cel mai important department al Palatului, acolo unde se interpretau visele pentru a se alege cel mai important dintre ale, considerat Marele Vis, ce urma să-i fie trimis în fiecare vineri sultanului, astfel încât descifrarea lui să ajute la prevenirea unei posibile tentative de înlăturare a sa ori de fărâmiţare a Imperiului.

Palatul Viselor este un roman care te absoarbe în lumea lui, o lume unde istoria şi mitul trimit aluziile incomode ce le dau fiori stăpânitorilor care se consideră de neînlăturat. Asemenea romanelor inspirate din evenimentele zguduitoare prin care au trecut Imperiul Otoman şi Albania cotropită, Palatul Viselor îţi va da impresia că parcurgi un coridor straniu, ce te îndepărtează de lumina realităţii actuale şi te ghidează spre adâncimi necunoscute, care deşi te sperie, te şi atrag prin aluziile ascunse în indiciile ce promit dezvăluirea unor secrete ispititoare pentru cei dependenţi de poveştile cu tâlc şi de realismul magic balcanic.

Începutul romanului poate fi uşor frustrant pentru cei mai puţin răbdători, dornici de a plonja imediat în scenele memorabile. Însă dacă ai răbdare să treci de paginile în care sunt descrise primele zile petrecute de Mark-Alem în labirintul birocraţiei din Tabir Saray (Palatul Viselor) şi ritualurile zilnice ale funcţionarilor, vei fi răsplătit cu pasaje de care nu te vei mai putea desprinde. Aceste pasaje te vor arunca în mijlocul unei dileme exprimate prin oscilaţia între tentaţia de a te lăsa dus de ritmul alert al întâmplărilor declanşate de apariţia unui vis tulburător şi cea de a mai zăbovi asupra unor pagini care te invită la reflecţie.

Imediat cum intră în scenă visele ajunse în faţa lui Mark-Alem, pentru a fi descifrate, paginile se vor umple de imagini ce amintesc de picturile suprarealiştilor. Ismail Kadare l-ar fi convins până şi pe Freud să îl pomenească în studiile sale. Însă nu interpretarea oferă plăcerea lecturii, ci toată acea ţesătură complicată de opinii contradictorii legate de un singur vis.

Când un zarzavagiu îşi trimite visul ciudat spre Tabir Saray, în care apar un pod, un instrument muzical şi un taur fioros gata să dărâme podul, viaţa Qyprilliilor, inclusiv a lui Mark-Alem, va fi zguduită odată cu liniştea sultanului. Descifrarea acestui vis aminteşte de investigaţiile din romanele poliţiste inteligente.

Asemenea unui detectiv presat de şefii lui pentru a elucida un caz important, Mark-Alem încearcă să pună cap la cap nişte mesaje evazive oferite de imaginile din vis. Anchetarea visului îl va duce în arhivele Palatului, unde zac şi visele colecţionate înaintea unor mari bătălii date pe teritoriile vecine cu Albania medievală. Dar aşa cum se întâmplă în cazul multor anchete, cheia descifrării enigmelor se află acolo unde cititorul nu prea bănuieşte.

Ismail Kadare foloseşte ancestrala fascinaţie a omenirii pentru lumea viselor pentru a oferi acea naraţiune irezistibilă. Ademeneşte cititorul prin vise precum un tablou în care imaginea stranie trece de la frumuseţe la coşmărescul exprimat nu prin imagini groteşti, ci prin simboluri. Începe apoi să amestece simbolurile acestor vise pentru a spori curiozitatea stârnită de indicii menite să prevestească apropierea acelui gen de pericol indispensabil unei astfel de cărţi – pericolul nevăzut, himeric.

Palatul Viselor îţi va reaminti de plăcerea devorării unor basme întunecate din copilărie, acele basme ce incitau imaginaţia şi o scufundau în zonele obscure ale inconştientului colectiv. Exact ca într-o poveste cu tenebre seducătoare, vei întâlni scene în care detaliile concrete ale realităţii se diluează în stranitatea ce duce spre secretele unei familii influente, venite dintr-un timp ale cărui repere capătă un aer fantomatic.

Kadare a reuşit să te facă dependent de această carte fără prea multe artificii şi decoruri spectaculoase. Îi sunt suficiente descrierile unor coridoare întunecate, pline de ramificaţii ascunse în umbră, care duc spre alte şi alte coridoare secrete, şi aluziile vagi la istoria Albaniei. De fapt, ai impresia că adevăratul suveran ameninţător, ce stăpâneşte Palatul Viselor nu este sultanul, ci trecutul Albaniei, un trecut cu multe datorii neplătite.

Depistezi o legătură metaforică între Albania şi Palatul Viselor, însă nu este vorba doar despre Albania râvnită de otomani, ci mai ales despre Albania unde a trăit Ismail Kadare. Palatul Viselor se impune în memoria supuşilor otomani prin intimidarea exercitată de lipsa concretului. Visele sunt nevăzute, de aceea mesajele acestora, odată interpretate, pot determina acţiuni intempestive din partea stăpânirii, ce duc la maziliri şi la masacre etnice.

Marele Vis din vârful piramidei onirice poate ataca precum un monstru furios, cu o forţă oarbă, iraţională, fatală, imposibil de anticipat şi de oprit, iar clanul albanezilor intraţi în graţiile sultanului pentru a supravieţui o ştiu cel mai bine. În Albania lui Kadare, sultanul nemilos fusese înlocuit cu vecinul scriitorului, devenit dictatorul Enver Hodja (acesta era născut în acelaşi oraş de unde venea şi Kadare).

Succesul romanului se bazează pe talentul lui Ismail Kadare de a descrie arhitectura unui spaţiu fictiv cu exactitatea asociată unui loc real, unde activitatea este una birocratică. De fapt, interiorul palatului Tabir Saray, unde ajung visele, seamănă cu marile clădiri apărute în epocile dictatorilor. În prima lui zi de lucru la Tabir Saray, Mark-Alem este trimis dintr-o încăpere în alta, până să ajungă în departamentul în care ar trebui să îşi desfăşoare activitatea. La început se rătăceşte, deoarece nimeni nu îi va spune exact pe unde să meargă.

Imensitatea palatului este derutantă, umilitoare şi frustrantă. Palatul este creat mai degrabă pentru a testa rezistenţa psihică a nou venitului. Oamenii pe care îi întâlneşte Mark-Alem sunt nişte fucţionari taciturni, epuizaţi şi discreţi precum nişte umbre, a căror vechime le permite oferirea unor informaţii evazive, care îl derutează şi mai mult pe noul venit.

Citind paginile în care Mark-Alem rătăceşte confuz prin labirintul de la Tabir Saray, te gândeşti la inventarea unei noi metode folosite de puterea despotică pentru a te umili. Dacă suveranii medievali îşi dominau supuşii ordonând construirea unor catedrale gotice austere, care să îi facă pe cei vulnerabili să se simtă neînsemnaţi, suveranul din romanul scris de Kadare a preferat un labirint întunecat, unde omul se simte abandonat, lăsat să se piardă zeci de minute până când găseşte o fiinţă solidară, care să îi arate drumul spre coridorul potrivit.

Romanul considerat a fi una dintre capodoperele secolului XX are multiple interpretări, asemenea visului care îl obsedeaza pe Mark-Alem. De fapt, Ismail Kadare îţi demonstrează că atmosfera onirică, puterea metaforelor şi ficţiunea ascund o înţelegere profetică a lumii în care trăieşte un artist. Când îşi trimite personajul în camerele secrete de la Tabir Saray, pentru a consulta paginile în care au fost păstrate visele soldaţilor participanţi la o sângeroasă bătălie din Kosovo, în secolul al XIV-lea, Kadare prevestea de fapt un alt masacru, ce avea să zguduite Balcanii prin anii ’90.

Personajele create de Ismail Kadare consideră Palatul Viselor un loc periculos, deoarece îşi exercită forţa prin exploatarea parşivă a veşnicului apetit al mulţimilor şi al suveranilor pentru simboluri profetice, pentru imaginarul anarchic, întotdeauna mai atrăgător decât lumea concretului. Însă cititorii vor considera Palatul Viselor nu doar metafora unei institutii de forţă, ci şi a puterii exercitate de artă asupta psihicului uman, dar o putere benefică. Prin trimiteri alegorice, Ismail Kadare şi-a purtat cititorii spre înţelegerea marilor traume prin care au trecut Balcanii de-a lungul istoriei. Vei explora istoria acestei lumi prin simboluri, aşa cum protagonistul romanului descoperă istoria familiei sale şi mai propria identitate odată cu descifrarea cutremurătoare a unui vis.

Citeşte şi Firida Ruşinii – Fascinaţia Balcanilor, salvată de Ismail Kadare

Firmanul orb – Ispitire, putere şi damnare în Imperiul Otoman

Firida Rusinii – Fascinatia Balcanilor, salvata de Ismail Kadare

Firmanul orb – Ispitire, putere si damnare in Imperiul Otoman

Salvador Dali: In Search of Immortality – Marea suprarealistilor

Adriana Gionea
-
0
Salvador Dali: In Search of Immortality – Marea suprarealistilor

S-a tot zis că suprarealiştii au refuzat să vadă realitatea aşa cum este ea de fapt, alegând să o populeze cu propriile fantezii halucinante, cu lumea viselor bizare demne de cabinetul de curiozităţi al unui psihanalist interbelic. S-ar putea să vezi altfel relaţia pictorilor suprarealişti cu planul realităţii după ce vezi documentarul Salvador Dali: In Search of Immortality.

Documentarul lui David Pujol demonstrează că tocmai scufundarea în realitate şi deschiderea tuturor simţurilor catre peisajele din jur este calea spre creativitatea menită să dea naştere acelui tablou care distorsionează banalul într-un mod genial. Înainte de a transforma realitatea în panzele sale fantasmagorice, Dali a fost cât se poate de conştient de prezenţa suprarealismului în peisaje uşor de localizat geografic.

Poţi spune că la început Salvador Dali nu a transformat realitatea, ci s-a lăsat el însuşi modelat de ea. Ce-i drept, realitatea care l-a inspirat când şi-a descoperit pasiunea pentru artă este ofertantă pentru cei însetaţi de fantasmagoric, de nelumesc. Această realitate devenită sursa de inspiraţie poate fi localizată în cel mai estic punct al Spaniei, undeva în aşezarea de pescari denumită Portlligat.

Situată foarte aproape de locul unde se află casa de vacanţă a familiei Dali (Cadaques), Portlligat avea o geografie aparte, dominată de nişte stânci pe care le-ai putea uşor lua drept sculpturi abstracte, realizate de un avangardist excentric. Stâncile şi geografia peisajului marin au revenit obsesiv în capodoperele iconice pentru Dali.

În imaginarul pictorului, stâncile de pe ţărmurile unde îşi petrecuse adolescenţa au devenit corpuri feminine. Le regăseşti metamorfozate straniu şi obsesiv în acele nuduri suprarealiste pe malul mării, ce au luat forma Galei, muza şi marea iubire a lui Dali. Ţărmurile şi marea au format compoziţii sublime şi copleşitoare, în care sublimul oniric şi viziunea agoasantă s-au întâlnit pentru a le oferi voluptatea vizuală celor dependenţi de stranietatea care s-a sustras oricărei tentative de a o traduce prin explicaţii.

David Pujol, regizorul documentarului comandat de fundaţia Gala-Salvador Dali, a insistat asupra legăturii simbiotice dintre peisaje şi creativitatea pictorului suprarealist. Poţi afirma că arta lui Dali a fost creaţia verilor de libertate din copilăria şi adolescenţa petrecute la Portlligat şi Cadaquez, nişte locuri aride, anxiogene pentru unii din cauza peisajului stâncos auster ce pare desprins din compoziţii apocaliptice, dar în care Dali a văzut un paradis, un loc unde putea fi în sfârşit el însuşi.

În Portlligat locuia un personaj feminin pitoresc, demn de un roman inundat de realismul magic. Era văduva unui pescar, despre care Dali spunea că avea o imaginaţie bizară. Când tatăl său l-a dezmoştenit din cauza relaţiei (considerate) scandaloase pe care o avea cu muza lui, Gala, Salvador Dali şi-a amenajat atelierul în locuinţa văduvei de pescar. Aceasta denvenise o prezenţă salvatoare în cariera lui timpurie, când pictorul renegat de familie li s-a alăturat suprarealiştilor de la Paris. Locuinţa avea să fie extinsă, transformată după bunul plac al lui Dali şi considerată vitală pentru creaţia acestuia.

Se pot spune multe despre Dali, încât nu ţi-ar ajunge nici măcar un documentar de 10 ore. Era un artist care a încercat mai toate formele artei, înţelegând că avangarda din lumea picturii trebuie să îşi pună amprenta dincolo de saloanele colecţionarilor, de graniţele unui atelier sau ale unui muzeu. Salvador Dali a influenţat moda şi designul, a creat decoruri, a intuit forţa cinematografiei experimentale în promovarea ideilor vizionare ale secolului XX şi a scris un roman (Chipuri ascunse) ce te face să te întrebi de ce nu şi-a cultivat la fel de mult şi talentul literar.

Asemenea unui cameleon sofisticat, asumat şi versatil, arta lui Dali şi-a păstrat esenţa dar a luat forme adaptate la spiritul ţărilor unde acesta a trăit şi a pictat, mai ales ale deceniilor ce au produs marile schimbări ale secolului XX. Totuşi, acest documentar îi este dedicat uneia dintre faţetele pictorului: cea legată de Spania şi de iubirea pentru Gala, transformată într-o veneraţie din alte timpuri, expusă apoi în pictură. Îţi vei planifica viitoarea călătorie ţinând cont de locurile însorite, unde se află spiritul lui Dali.

Salvador Dali: In Search of Immortality este de fapt o călătorie prin viaţa lui Dali, plină de nostalgia învăluită în lumina verii catalane, de la începuturi până la confirmarea genialităţii. Călătoria are ca repere cele patru locuri unde Salvador Dali a lăsat ceva în urmă: Cadaques, Portlligat, Figueres (oraşul său natal, unde se află Muzeul-Teatru) şi Pubol (unde se află castelul dăruit Galei).

Documentarul începe cum nu se poate mai seducător pentru cei ce şi-ar dori o maşină a timpului care să îi ducă imediat în perioada interbelică, printre artiştii vizionari, şi în locurile ce i-au inspirat şi i-au adus împreună. Cadaques şi Portlligat au fost martore la reuniunile suprarealiştilor captivaţi de Saldator Dali, care a lăsat Parisul pentru micuţa aşezare ce îi oferea privilegiul de a fi primul spaniol ce vede răsăritul (se aflau în cele mai estice puncte ale Spaniei). Vei vedea fotografii din arhiva personală, unde apare Salvador Dali alături de prietenul său Bunuel, şi fragmente din interviuri care îl fac să pară asemenea unui personaj desprins dintr-un roman suprarealist plin de umor absurd.

După ce retina îţi este răsfăţată de cele două aşezări de pe malul mării îmbăiate în lumina absorbită de imaginarul unui pictor neconvenţional şi după ce îţi sunt prezentate în paralel peisajele şi picturile inspirate de aceste peisaje, călătoria ta va continua pe urmele lui Dali în Statele Unite. Dali se refugiază de cealaltă parte a oceanului după ce Războiul Civil spaniol urmat de ororile anilor ’40 l-au impiedicat să revadă casa din Portlligat timp de aproape doisprezece ani.

În Statele Unite Salvador Dali era o vedetă excentrică. Prin unicitatea sa, Dali atrăgea colecţionari potenţi financiar. Gala îi devenise un sprijin vital, înţelegând schimbările artistice ale secolului XX absorbite de acesta, cu mult înaintea celorlalţi. Hitchcock era un mare admirator al lui, considerandu-l de asemenea un scenograf genial, capabil de a transpune în pictură abisurile psihicului uman. Însă calităţile de scenograf excentric şi original vor fi dovedite cu adevărat prin modul în care transformă o construcţie cu aer medieval din oraşul natal Figueres într-un loc al fanteziei pline de mister. Locul este cunoscut azi sub denumirea de Muzeul-Teatru.

Nu doar oraşul natal devine scena fanteziei lui Dali, ci şi Pubol, acolo unde acesta descoperă un castel devenit o ruină, pe care îl restaurează insolit şi i-l dăruieste apoi Galei. Modul în care au fost decorate interioarele castelului reflectă stilul prin care Dali s-a reinventat nu prin ruperea de arta din trecut, ci prin reinterpretarea ei. Castelul Galei din Pubol ar fi putut fi la fel de bine locul unde s-ar fi desfăşurat acţiunea unui roman istoric postmodern, în care se întâlnesc elemente din Renaştere într-o camuflare avangardistă ce invită la reflecţii demne de o metaficţiune.

Dacă în Pubol descoperi o sinteză a marilor epoci din istoria artei şi a Spaniei – de la grădinile maure la frescele în stil baroc şi estetica palatelor italiene, cu jocurile permise de iluziile optice -,în celebrul Muzeu-Teatru din Figueres descoperi o anticipare a galeriilor din zilele noastre, dominate de instalaţii şi de hibridul dintre artă şi viziunea oamenilor de stiinţă futurişti. De altfel, Dali era un pasionat de inovaţiile ştiinţei, fiind antologică marea întâlnire din Muzeu-Teatru a geniilor secolului XX. Întâlnirea a fost patronată chiar de acesta, pentru a încerca să dea un sens existenţei sale după moartea Galei şi după ce a conştientizat propria teamă de sfârsit, odată cu şubrezirea stării de sănătate.

Documentarul este o încercare de a pătrunde în mintea lui Dali, acel Dali care a făcut din propria existenţă o capodoperă suprarealistă. Mărturiile despre Salvador Dali te vor fascina şi te vor copleşi totodată, aşa cum fac de fapt şi compoziţiile sale, în care plăcerea vizuală şi angoasa voalată coexistă. Regizorul a reuşit să demonstreze că Dali a fost un gigant al artei moderne ca nimeni altul tocmai pentru că a reuşit să-şi înţeleagă epoca, dătătoare de idei şi proiecte colosale, precum şi de revelaţii cum omenirea nu mai cunoscuse până atunci.


LYTE video

Poţi citi şi Caravaggio: The Soul and the Blood – De ce iubim pictura lui Caravaggio

Caravaggio: The Soul and the Blood – De ce iubim pictura lui Caravaggio

19 carti pentru luna februarie (2019), pe care le gasesti in librarie

Adriana Gionea
-
0
19 carti pentru luna februarie (2019), pe care le gasesti in librarie

Povestirile despre femeile mincinoase, pe care le-a scris Ludmila Uliţkaia. O istorie erotică a psihanalizei. Povestea unei femei care l-a sedus pe marele Pablo Picasso, dar şi a concubinei ajunse în fruntea Chinei. Amintirile lui Hemingway, despre marile sale iubiri. Visele colecţionate de Nabokov. O istorie a miturilor despre masculinitate. O istorie a simbolurilor asociate iubirii. Un thriller şi patru povestiri despre iertare, scrise de Eric-Emmanuel Schmitt. Pe toate le vei putea citi în februarie.

Inima îndrăgostită: O istorie neconvenţională

Partenera de viaţă a lui Irvin Yalom explorează modul în care a evoluat vizual simbolul inimii, ce invadează străzile de Sfântul Valentin. Pictura, literatura, teatrul sau teologia oferă nişte indicii nebănuite. Marilyn Yalom te va trimite într-o călătorie în timp, din Egiptul Antic până în deceniul emoticoanelor.

 

Evoluţia bărbatului

 

Evoluţia bărbatului este o carte irezistibilă pentru cititorii dornici de a dezbate miturile asociate masculinităţii. Artistul Grayson Perry explorează cu mult umor ideile machiste despre bărbatul perfect sau mai bine zis despre bărbatul validat social. Bărbatul din percepţia colectivă arhaică şi noul bărbat, căruia i se recomandă să îşi arate fără teamă emoţiile tandre, se întâlnesc în reflecţii şi analize fertile pentru dialogul dintre sexe.

 

Iubirile lui Hemingway povestite de el însuşi

 

În ultima parte a vieţii sale, Hemingway l-a avut drept confident pe scriitorul A.E. Hotchner. Lui i-a povestit despre cele mai importante femei din viaţa lui, despre culisele primului mariaj eşuat, despre anii în care i-a fost greu să aleagă între două femei şi despre o mare prietenie ce l-a apropiat de Fitzgerald.

 

O istorie erotică a psihanalizei. De la dădaca lui Freud la amanţii de astăzi

 

Libertatea sexuală a fost încurajată şi de ideile psihanaliştilor, iar femeile au jucat un rol decisiv în vieţile acestora. Le-au servit ca material de studiu, le-au fost amante neînţelese, partenere de dialog şi i-au provocat atunci când au devenit la rândul lor psihanaliste ce le-au contestat ferm certitudinile. O istorie erotică a psihanalizei este o călătorie prin lumea unor personalităţi feminine pline de contradicţii fertile pentru explorarea abisurilor.

 

Freud Museum

 

Freud Museum este o colecţie de povestiri despre încercările unor personaje de a-şi înţelege viaţa. Relaţiile destrămate, pierderile, obsesia pentru tinereţea recâştigată prin implicarea în legături cu femei mai tinere sau călătoriile în ţinuturile îndepărtate reflectă nevoia unor personaje de a se recupera pe sine din hăul dezamăgirilor şi al fricii de moarte.

 

Lupta mea. Cartea a şasea: Sfârşit

 

Lupta mea a ajuns la ultimul volum. Seria de romane autobiografice scrise de Karl Ove Knausgard se încheie printr-o meditaţie asupra dramelor surprinse în cărţile anterioare. Legăturile de iubire, eşecurile, traumele şi amintirile sunt integrate într-un mesaj final memorabil despre existenţă şi literatură.

 

Nimicul

 

Cei care l-au descoperit şi admirat pe Hanif Kureishi datorită volumului Intimitate au aşteptat nerăbdători apariţia romanului Nimicul. Relaţiile de cuplu şi triunghiul amoros ajung să fie un păjenjeniş de gelozii, obsesii sexuale, manipulări şi tentative de răzbunare demne de un thriller psihologic. În centrul romanului se află un bărbat cândva dezirabil, care vrea să îşi pedepsească soţia care îl trădează tocmai în perioada în care boala îl face să simtă gustul ratării virile.

 

Visele insomniacului

De la suprarealişti am învăţat că visele pot deveni o altă formă de artă. În 1964, Vladimir Nabokov şi-a aşternut pe hârtie 64 de vise, dar şi episoadele ce le-au urmat în timpul zilei. Şi-a dorit să demonstreze că timpul este reversibil, lumea viselor permiţând o apropiere bizară a viitorului de trecut.

 

Mecanica haosului

 

Cititorii pentru care un roman bun trebuie să fie asemenea unei călătorii năucitoare pot alege Mecanica haosului, distins cu Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze 2017. Unsprezece personaje din culturi diferite au parte de aventuri care le poartă între Paris, Londra, nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Daniel Rondeau este apreciat pentru modul în care îmbină suspansul unui roman poliţist, stilul îmbietor al unui jurnal de călătorie şi temele de actualitate.

 

Necunoscuta din Berlinul de Est

O iubire intensă în vremuri tulburi este curmată de o dispariţie inexplicabilă în Berlinul rupt de construcţia unui zid. Protagoniştii acestei iubiri sunt un actor din Malta şi o frumoasă chelneriţă din Berlin. Se întâlnesc în Alexanderplatz, petrec o noapte împreună, apoi ea este de negăsit. Obsesia lui pentru ea îl va face să revină în capitala Germaniei pentru a o regăsi.

 

Fata şi noaptea

Fanii lui Guillaume Musso vor avea parte de un roman care aduce împreună două poveşti petrecute în decenii diferite, pe Riviera Franceză. Prima poveste are loc în iarna lui 1992, când o elevă iminentă profită de haosul produs de o furtună pentru a fugi cu profesorul de filosofie. Nimeni nu o va mai vedea de atunci. A doua poveste are loc în primăvara lui 2017, când cei mai buni prieteni ai elevei dispărute în 1992 se reîntâlnesc la reuniunea de clasă. Bucuria revederii este umbrită de posibilitatea ieşirii la lumină a unor fapte diabolice petrecute în adolescenţa lor, de care ei nu sunt deloc străini.

 

Soniecika. Înmormântare veselă. Minciunile femeilor

 

Dacă faci parte din rândul celor care postau mesajul: Unde mai pot găsi cărţile Soniecika, Înmormântare veselă şi Minciunile femeilor, scrise de Ludmila Uliţkaia, vei avea un motiv de bucurie. Acum le poţi găsi pe toate trei într-un singur volum. În aceste proze definitorii pentru Ludmila Uliţkaia vei descoperi amestecul dintre comic şi tragic, purtător de mesaje uluitoare despre natura umană.

 

Vestita invazie a urşilor în Sicilia

 

Admiratorii lui Dino Buzzati îl vor descoperi în ipostaza autorului ce semnează şi cărţi pentru copii. Romanul însoţit de ilustraţiile realizate chiar de acesta spune povestea unor urşi ajunşi într-un oraş din Sicilia, plin de palate şi de personaje captivante. Urşii îl urmează pe regele lor, pe nume Leonte, ce îşi caută fiul pierdut. El speră să îl găsească printre oamenii din oraşul sicilian plin de grădini şi de case impunătoare.

 

Răzbunarea iertării

 

Eric-Emmanuel Schmitt abordează una dintre cele mai puternice şi (uneori) dureroase teme: iertarea. Patru nuvele care au ca temă legătura dintre vinovăţie şi iertare au fost reunite în acest volum. Două surori care ajung rivale, un bancher cinic, o femeie care vrea să discute cu asasinul fiicei sale, o mamă capabilă de mari sacrificii pentru fiul ei şi un fost pilot ajuns grădinar, care este încă bânutuit de trecut, devin personajele acestor nuvele incluse în Răzbunarea iertării.

 

Madame Picasso

 

Una dintre femeile seduse de Picasso devine protagonista unui roman care te poartă din saloanele marilor colecţionari de artă până în faimoasele cabarete. Într-un astfel de cabaret lucrează şi Eva Gouel, în calitate de costumieră talentată. La Moulin Rouge, unde aceasta este angajată, îl va întâlni şi pe excentricul Picasso.

 

Sub soarele lui Satan

 

Romanul-cult al lui Georges Bernanos intitulat Sub soarele lui Satan a rămas un exemplu de carte incomodă, însă necesară pentru înţelegerea naturii umane. În centrul romanului se află un preot ajuns la o parohie din nordul Franţei. Obsedat de mântuirea sufletelor căzute, acesta va întâlni la rândul său ispita întruchipată de o adolescentă blamată de întreaga comunitate.

 

Luna din palat

Un roman istoric în decoruri exotice, despre o faimoasă concubină imperială din secolul al VII-lea. Astfel poate fi descrisă cartea Luna din palat, în care scriitoarea de origine chineză Weina Dai Randel readuce în prim-plan miturile despre Mei, o concubină atipică deoarece nu prin farmec s-a remarcat, ci prin inteligenţă. Şi-a folosit mintea pentru a supravieţui într-o perioadă în care marea Chină risca să se fărâmiţeze în regate din ce în ce mai slăbite.

 

Comuniune

 

Dominând topurile ce au prezentat cele mai bune cărţi ale anului 2016, romanul Comuniune este o poveste spusă pe mai multe voci. O poveste despre consecinţele unei relaţii înfiripate între un bărbat şi o femeie care sunt deja implicaţi în relaţii stabile cu un alt partener. După ce fiecare divorţează de partenerul oficial, ajung să formeze un nou cuplu şi o nouă familie. Însă fiecare mai are copii din fosta căsnicie, de aceea vor face eforturi pentru a creea o punte între aceştia. Anumite pasaje ale romanului Comuniune reflectă percepţia copiilor asupra noului cuplu şi pendulării între două cămine.

 

O viaţă de om

Teama de irosire, iubirea şi marile schimbări din inima unei comunităţi devin temele romanului O viaţă de om. Protagonistul este un orfan care îşi reanalizează existenţa după ce o reîntâlneşte pe femeia pe care a iubit-o însă a pierdut-o. În paralel cu povestea acestuia se derulează alegoric evenimentele ce au dus la metamorfozele unei mici aşezări din Austria.

 

Dogman – Aparitia unui actor pe care vei dori sa il revezi

Adriana Gionea
-
0
Dogman – Aparitia unui actor pe care vei dori sa il revezi

În noul său film, regizorul Matteo Garrone mizează abil şi cu succes pe umorul strecurat în realitatea dezolantă şi uneori terifiantă a periferiei meridionale şi mai ales pe carisma personajului central adorabil, care i-a adus lui Marcello Fonte Premiul pentru cel mai bun actor, la Cannes.

Actorul interpretează rolul unui frizer de câini tandru, al cărui surâs naiv şi totodată pişicher înseninează un peisaj urban cenuşiu. Datorită acestui personaj naiv-luminos, dar plin de surprize, vei fi asaltat fie de hohote de râs, fie de fiorii stârniţi de situaţiile imprevizibile demne de un crime thriller.

Prezentat în premieră la Cannes 2018, Dogman are toate şansele de a rămâne în memoria spectatorilor datorită actorului din rolul principal (Marcello Fonte), a cărui expresivitate amuzant-melancolică este precum bucata de cer decupată printre contururile aspre ale cartierului amărât şi unită cu marea ce deschide spre orizont peisajul obturat al unui cartier lăsat în paragină. Actorul intră autentic în pielea candidului Marcello, un frizer iubit de tot cartierul amărât unde locuieşte.

Personajul care susţine întregul scenariu ajunge să fie târât prin tot felul situaţii-limită. Întâlnirea acestuia cu Simone, un vechi prieten, va declanşa o succesiune de evenimente imprevizibile precum o furtună. Simone îl bagă pe Marcello în buluc, iar încerarea frizerului de a scăpa duce la o succesiune alertă de scene intense, în care suspansul, brutalitatea cu mesaj social şi comicul amar caricatural se împletesc într-o experienţă cinematografică amintindu-ţi de un film clasic neorealist, acel gen de film în care frumuseţea umană şi mizeria coexistă uneori poetic.

photo: https://www.festival-cannes.com/en/films/dogman

În ciuda peisajului dezolant unde locuieşte, Marcello nu se plânge, ci le oferă doar zâmbete vecinilor, clienţilor, fiicei sale pe care o adoră mai presus de orice. Are o vorbă bună pentru toată lumea şi le vorbeşte senin şi răbdător până şi pitbullilor agresivi pe care trebuie să îi îmbuneze pentru a-i ferchezui cum se cuvine. Însă există un locuitor al cartierului mai puţin prietenos cu Marcello, deşi la început au fost buni tovarăşi. Pe lângă el, pibullul din prima scenă a filmului pare doar un puşti uşor teribilist dar inofensiv, care mai degrabă face gălăgie decât să muşte.

Acest locuitor este Simone (Edoardo Pesce), un fost boxer. Comportamentul său poate fi comparat cu al unei gorile irascibile sau al unui dulău turbat. Simone terorizează întregul cartier. Dar pe Marcello îl cruţă o perioadă, de dragul vremurilor bune, când erau buni tovarăşi. Ce-i drept, Marcello ştie cum să-i cumpere bunăvoinţa făcându-i legătura cu nişte dealeri de cocaină şi ţinând de şase în timpul unui jaf. Dar intruziunea riscantă a brutei în viaţa frizerului considerat un vecin de treabă nu mai poate fi amânată. Noul plan de jefuire ce-l are pe Marcello drept complice – un complice mai degrabă constrâns de împrejurări-, schimbă dinamica relaţiei dintre protagonist şi brută.

Exact când aveai impresia că ştii cine este masculul alfa şi cine este perdantul în acest no man’s land italian, raportul de forţe se schimbă, în secvenţe imprevizibile, ce stârnesc deopotrivă hohote de râs, fiori şi dezgust faţă de umanitatea abrutizată. Ajutat de constrastul dintre cele două personaje, Matteo Garrone a reuşit să ofere un tablou realist fără a-i permite sordidului să îşi facă de cap în fiecare scenă, în ciuda imaginilor dominate de culori terne. Brutalitatea este atenuată de umorul negru cu tentă satirică la adresa autorităţilor care îi încurajează pe cei vulnebarbili să îşi ia inima-n dinţi şi să îşi facă singuri dreptate, aşa cum va face şi Marcello.

Deşi este un actor neprofesionist, Marcello Fonte a făcut un rol impecabil, susţinând întregul film şi convingând juriul de la Cannes să îi acorde Premiul pentru cel mai bun actor. Criticii l-au comparat cu Buster Keaton, însă farmecul său de om fragil de la periferie, înzestrat cu suflet luminos, păstrat intact în mediul dezumanizant le va aminti cinefililor mai degrabă de autenticitatea actorilor neprofesionişti din filmele clasice, acele filme din perioada revigorării cinematografiei italiene postbelice datorită preferinţelor unor neorealişti pentru actorii neprofesionişti în a căror interpretare expresivă se strângeau tristeţea, melancolia şi mimica pişicheră a omului din universul marginalilor.

Pe lângă toate calităţile actorului Marcello Fonte, vei remarca modul alegoric în care sunt surprinse mimicile canine. Câinii din frizeria lui Marcello par la un moment dat nişte observatori expresivi, contrariaţi de spectacolul uman al decăderii. Mimicile acestor personaje canine sunt în complicitate cu spectatorul ce trece, pe durata aceleiaşi scene, de la hohote de râs la teamă şi dezgust.

Filmul mai surprinde şi prin modul în care este prezentată relaţia dintre mediul care nu face decât să corupă şi personajul ce nu se poate sustrage răului. Ritmul mai degrabă alert al desfăşurării acţiunii, demn de un crime thriller american a la Tarantino, amână genul acela de explorare tulburătoare şi meticuloasă a condamnării la decădere prin acţiunea unui teritoriu marginal şi neprietenos asupra destinelor, aşa cum vedeai în filmele-cult din anii ’60, în care locul devenea un personaj mut, însă la fel de vizibil precum protagoniştii.

Matteo Garrone a refuzat să-i permită locului să vorbească la fel de plastic precum o făcea periferia din filmele neorealiştilor. Totuşi, există câteva cadre suficient de expresive pentru a le reaminti spectatorilor de moştenirea neorealistă, care a învecinat poezia cu sordidul marginalilor. Vei descoperi astfel o reprezentare vizuală sensibilă a cartierului periculos, ce îşi condamna locuitorii fie la delincvenţă, fie la statutul de victimă neputincioasă. Câteva locuri de joacă abandonate, ce seamănă cu un parc de distracţii lăsat în paragină dintr-o staţiune uitată de lume, şi fundalul marin contrastează poetic, melancolic şi straniu cu agitaţia stârnită de brutalitatea personajului negativ, mai ales către finalul cu tentă alegorică.

Deşi adoptă simplitatea mijloacelor vizuale, asociată filmelor ancorate în realitatea necosmetizată şi nu le permite aproape deloc personajelor să îşi dezvăluie lumea interioară într-un mod mai profund, ce i-ar putea permite spectatorului să le înţeleagă resorturile psihologice mai ales în raport cu mediul, Matteo Garrone a realizat un film ce părăseşte zona celor de acţiune cu substrat social de actualitate, ancorate în realitatea unui anumit spaţiu. Anumite cadre şi lipsa indiciilor ce ar permite localizarea cartierului îi dă filmului un farmec aparte, pe care îl regăseşti la scenele unor filme-cult, în care acel no man’s land al periferiei devenea un tablou atemporal, ce permitea infiltrarea unui mesaj alegoric, profund, chiar şi acolo unde regizorul părea să caute doar spectacolul oferit de un film de acţiune despre confruntarea binelui cu maleficul reprezentat caricatural, aşa cum vezi de obicei în filmele comerciale.


LYTE video

Poţi citi şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile următoare

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

A dog’s way home – odisee pentru copii

Post Modern
-
0
A dog’s way home – odisee pentru copii

Un film pentru copii pe insula pufoasă și roz a corectitudinii politice, deși parcă un pic prea roz pentru adulții din sală.

Personajul principal este o cățelușă jucăușă care crește într-o familie iubitoare, dar fără loc să o țină, astfel că este mutată la ceva sute de kilometri departe de marele oraș. Depărtarea nu este o piedică în calea ambiției și dorinței regăsirii, astfel că micuța rozătoare de papuci taie munte și pădure doi ani și jumătate, în drumul spre cei mai dragi și adorabili stăpâni.

Presărat cu puțin umor pe alocuri, în limitele bunului simț, filmul plusează cu imagini feerice îmbinate cu „sigiai” acceptabil și o poveste dulce și fără bătăi de cap, după rețetă: de la voci la situații, peisaje și reacții, suntem în fața unui asediu lacrimogen, fără să flirteze cu vreun risc de profunzime, dileme sau idei noi. Ca film pentru copii, e clar și previzibil, scutind părinții de orice stres de a răspunde unor întrebări incomode.

Cu toate acestea, părerea mea umilă este că întrebările incomode sunt cheia dezvoltării, deopotrivă la cei mici și mari, iar amatorii de substanță nu sunt în lumina reflectoarelor în acest caz. Altfel, cei dornici de un film de familie călduros, contemporan, potrivit pentru zile reci de iarnă, plin de zahăr și cu final fericit au la îndemână un film nemaipomenit de potrivit.

P.S. deși nu face obiectul acestei cronici, nu pot să mă abțin să menționez că deunăzi circula o mică știre despre un câine care a străbătut 100 de kilometri ca să-și muște stăpânul care-l abandonase. Pentru un duș rece înapoi la realitate, recomand asemenea material după vizionarea acestui film.

Sunset – Enigmele nu cedeaza

Adriana Gionea
-
0
Sunset – Enigmele nu cedeaza

Sunset are multe atuuri pentru a te ademeni în sala de cinema. Printre ele se numără succesiunea bulversantă a răsturnărilor de situaţie ce fentează orice momeală a clişeelor, personajele misterioase, nişte secrete întunecate poleite cu strălucirea unui oraş imperial şi un ritm alert, dar ponderat în scenele în care încetinirea acţiunii înteţeşte şi mai mult suspansul bazat pe anticiparea unei descoperiri care să răstoarne zguduitor aşteptările spectatorului.

Toate atuurile sunt potenţate inteligent şi echilibrat de calităţile vizuale. Vei avea parte de cadre irezistibile, demne de filmele de epocă având suspansul unui thriller psihologic rafinat. Infiltrarea elementelor ce trimit Sunset în zona unui thriller stilizat este încurajată abil de învecinarea gloriei unui mare oraş cu decadenţa născătoare de poveşti suculente şi trepidante.

După ce şi-a asigurat un loc sigur în memoria cinefililor datorită filmului distins cu Premiul Ocar – Fiul lui Saul – regizorul Lazlo Nemes continuă să atragă atenţia, de data aceasta printr-un film psihologic alegoric. Sunset este aşa cum adoră să vadă cei dornici de a descoperi contradicţiile unui mare oraş la apusul unui imperiu, unde se întâlnesc fastul, opulenţa şi tenebrele decadenţei, fecunde pentru acea doză de suspans picant ce menţine viu interesul până la ultima scenă.

Sunset este diferit de filmele de epocă apărute în ultimii ani, în sensul în care toate elementele ce te ancorează în atmosfera unei epoci nu sunt doar un fundal decorativ, care să te facă să visezi la vremuri apuse (deşi unele scene par desprinse dintr-un vis cu mesaj simbolic ambiguu, în care elementele coşmăreşti se ascund în saloanele elegante). Laszlo Nemes nu vrea o simplă reconstituire vizuală a farmecului asociat eleganţei vieneze de altădată (din 1913).

Decorurile de epocă atrag datorită jocului de lumini şi umbre, ce nu alcătuieşte simple cadre picturale, ci mai degrabă alegorii deghizate în elementele vizuale ce amintesc de un thriller cu prelungiri suprarealiste deghizate în real. Astfel, privind călătoria personajului feminin central din lumea elegantă spre mahalaua lugubră a Budapestei nu-ţi rămâne decât să te întrebi dacă nu cumva apusul din titlu se referă de fapt la apusul unei epoci, al unei civilizaţii europene imperiale. Aşa cum lumina apusului dă nuanţelor atât un farmec nostalgic sublim, cât şi nişte umbre stranii cu potenţial angoasant ghicit în spatele frumuseţii crepusculare, tot aşa decorurile Belle Epoque fac trecerea de la măreţia unu oraş imperial la declinul ce aminteşte de thrillerele în care sinistrul devine o reprezentaţie estetica sofisticată.

Ce-i drept, şi acest film te seduce mai întâi aşa cum te-ai aştepta să o facă majoritatea poveştilor de epocă desfăşurate pe fundalul unui oraş elegant, precum Budapesta de la 1900, comparată cu Viena Belle Epoque. Are cadre picturale şi detalii rafinate ce îţi fac poftă de o călătorie în timp. Lor li se adaugă intriga demnă de thriller elegant chiar dacă nu ezită să te poarte prin măruntaiele putrede ale unei mari capitale văzute de perdanţii marginali.

photo: Venice Film Festival/ variety.com

Poţi spune că Lazlo Nemes stăpâneşte perfect reţeta acelui film ce stârneşte curiozitatea asemenea unor poveşti cu personaje enigmatice, pline de secrete ce promit să dea fiori. Sunset aminteşte de acele povestiri cu suspans şi atmosferă decadentă, care mai întâi oferă voluptatea derutei prin indiciile ce aţâţă imaginaţia spectatorului condus pe nişte piste false, apoi intrigă asemenea unei legende urbane bazate pe un fapt înconjurat de nimbul misterului tenebros, ce ia o turnură halucinant-înspăimântătoare, cu tentă alegorică.

Regizorul ştie că prima regulă pentru succesul unui film de epocă este legată de imersiunea imediată a spectatorului în atmosfera unui oraş cochet din trecut, dar cu umbre născătoare de legende, prin folosirea unor detalii simbolice menite să arunce momeala unei poveşti captivante. De aceea alege ca prima imagine care va acapara ecranul şi va seta aşteptările să fie tocmai una asemănătoare unei fotografii vechi reprezentând o bijuterie arhitectonică în stil vienez din Budapesta anului 1913. Apoi ţi se spune că pe atunci Budapesta ameninţa popularitatea Vienei.

Imaginea de la începutul filmului se întunecă treptat, nu într-un mod terifiant, ci pentru a te face să-ţi imaginezi spectacolul nocturn al unui mare oraş imperial, cu ale sale mirifice lumini, ispite şi revărsări opulente. Transpunerea nocturnă a tabloului de epocă de la început permite insinuarea subtilă a unor aluzii rău-prevestitoare, pe măsură ce lăsarea întunericului estompează fantomatic palatul baroc prezentat în prima imagine a filmului.

Ţi se conturează, aşadar, încă de la primele cadre, un decor ideal pentru ceea ce urmează: povestea unei tinere pe nume Irisz, care vrea să facă parte din istoria unui faimos magazin de lux emblematic pentru Budapesta, dar care nu este ceea ce pare a fi. Pentru a-şi atinge planul, ea trebuie să treacă de Oszkar, personajul cu aer malefic, interpretat de Vlad Ivanov, care vorbeşte convingător limba maghiară şi intră perfect în tipologia afaceristului şiret, uns cu toate alifiile celui din înalta societate şi capabil de fapte abjecte.

Tânăra Irisz, cu aer enigmatic, suav (dar atipic) îşi oferă serviciile de modistă, fiind specializată în designul pălăriilor la mare căutare printre cucoanele acelei epoci, dornice de a fi în pas cu moda vieneză. Dar cine este ea? Odata cu dezvaluirea numelui de familie – Leiter – afli că este nimeni alta decât moştenitoarea celor ce au fondat de fapt afacerea cu pălării elegante. Însă este o moştenitoare lăsată fără avere după ce o tragedie din familia ei l-a ajutat pe dominatorul Oszkar să pună mâna pe buticul de lux ce arată precum un palat baroc, având interioare la care visează orice nostalgic după fastul rafinat de altădată.

photo: Venice Film Festival/www.theguardian.com

Totuşi, filmul lui Laszlo Nemes este unul înşelător, o alternativă inteligentă la poveştile de epocă având accente de film noir (să nu uităm că Viena şi Budapesta acelor vremuri se asemănau şi prin poveştile înfiorătoare din zonele rău famate). Deşi îţi promite la început un film previzibil, cu întâlnirea dintre bărbatul malefic şi dezmoştenita vulnerabilă care probează cu mina visătoare pălăriile extravagante, ca apoi să le spună vânzătoarelor gomoase ce se gudură pe lângă ea ca de fapt a intrat în templul hainelor de lux pentru a cere de lucru, regizorul manipulează toate ingredientele pentru o desfăşurare cu adevărat surprinzătoare, culminată cu dezvăluirea unui secret întunecat, imposibil de bănuit la început.

Sunset oferă plăcerea enigmelor devoalate lent, însă niciodata total, amintind mai ales de acele filme în care misterul tentează datorită peripeţiilor nocturne, ce duc spre tenebrele marelui oraş. Însă tenebrosul se infiltrează bizar (la graniţa suprarealismului) în acest film, mai ales datorită culorilor şi luminilor ce răsfaţă retina prin fiecare scenă.

Modul în care lumina este dozată, pentru a surprinde apusul ce lasă loc secretelor întunecate, atmosfera din locurile rău famate, de unde răsar personajele ce întreţin suspansul, anularea oricărei explicaţii cu privire la faptele dezvăluite prin aluziile ce stârnesc stupefacţie şi talentul de a întreţine aşteptarea, care stoarce voluptatea asociată unui thriller prin scufundarea personajului feminin în pericolul nocturn al cartierelor decadente, îi permit regizorului curajul de a propune mai degrabă un film de epocă având versatilitatea sofisticată asociată unui horror psihologic stilizat, plin de simboluri ascunse în halucinant. De fapt, întreaga desfăşurare a filmului are ca scop devierea spre un halucinant cu mesaj alegoric a tuturor elementelor previzibile din povestea fetei dezmoştenite apoi venite să îşi recâştige statutul şi care descoperă nişte secrete cumplite referitoare la un membru al familiei de a cărui existenţă nu ştiuse până atunci.

Halucinantul tenebros ce dă farmecul unui asemenea film se bazează pe dinamica relaţiei dintre Irisz (Juli Jakab) şi Oszkar, personajul masculin interpretat de Vlad Ivanov. Oszkar nu o vrea pe Irisz în preajma afacerii, dar până la urma îi acceptă prezenţa în buticul deţinut cândva de părinţii ei. Odată intrată în această lume, Irisz află de existenţa unui frate acuzat că i-ar fi distrus liniştea unei contese, după ce a încercat să îl înjunghie pe Oszkar, pe care îl acuza de intenţii necurate legate de modista preferată, minţind-o că va ajunge în serviciul unor nobili vienezi. Astfel, Irisz descoperă ceva putred sub strălucirea luxului ce pluteşte în buticul familiei sale.

Irisz nimereşte într-o Budapestă ispititoare dar şi copleşitoare pentru o nou-venită. O Budapestă precum un furnicar neliniştit care devine o mare de tăceri complice atunci când protagonista vrea să descopere adevărul despre familia ei şi despre modul în care aceasta a pierdut afecerea în favoarea lui Oszkar. Încercarea ei de a găsi răspunsuri va duce la un spectacol sub forma unui periplu coşmăresc şi trepidant precum un thriller, un periplu ameţitor între zonele elegante şi periferiile ce respiră pericolul sordid.

În rătăcirile lui Irisz prin Budapesta, indiciile cu potenţial terifiant răsar la tot pasul, însă răspunsurile se volatilizează în scene cu final greu de înţeles. Ea întâlneşte oameni dubioşi care se întrec în a-i oferi informaţii contradictorii despre familia ei, în special despre fratele acesteia. Privirile tuturor par să acundă un secret cumplit, de nerostit. De fapt, privirile vorbesc şi compensează lipsa unor dialoguri complexe, lămuritoare. Însă filmul nu devine static. Dimpotrivă, detaliile simbolice, umbrele ce transformă cadrele în compoziţii ce amintesc de stilul lui Rembrandt datorită fundalului întunecat străpuns de lumina aurie ce le permite chipurilor să capete nimbul de mister (camera aproape că se lipeşte de chipul acestora pentru a nu rata nici o schimbare a mimicii) şi ritmul febril aminteşte de acea succesiune palpitantă a mişcărilor din Fiul lui Saul (filmul anterior al lui Laszlo Nemes).

Exact ca în Fiul lui Saul, personajul central taciturn, însă expresiv, pare decupat de realitatea din jur, urmându-şi mai degrabă propria realitate. Mişcările imprevizibile ale personajului feminin central urmează un ritm nesincronizat cu al personajelor din fundal, ce simbolizează larma străzilor din Budapesta. Gesturile protagonistei ajunse în situaţii-limită amintesc de acţiunile hotărâtoare ale lui Saul, ce îşi urma propriul plan, în contradicţie majoră cu acţiunile colective ale celorlalţi prizonieri. Dacă Saul străbatea labirintul unui lagăr aglomerat, Irisz străbate un oraş unde totul curge într-un ritm febril şi în care noaptea va transforma oamenii în personaje fantomatice, purtătoare de indicii.

Vezi aceeaşi dinamică a scenelor şi un personaj principal filmat astfel încât să acapareze cadrul cu o mimică al cărei mesaj este impenetrabil. Este genul de personaj adâncit în propriile gânduri pe măsură ce restul personajelor sunt prinse într-o agitaţie haotică. De asemenea, vei regăsi aceeaşi dozare a luminii ce pune în prim-plan chipul personajului central, în timp ce fundalul pare învăluit într-o pâclă în care alte contururi devin neclare. Pe acest contrast între chipul protagonistei şi fundalul neclar se bazează spectacolul vizual pictural, ce întreţine suspansul filmului printr-o estetică aparte, rafinată, alegorică.

photo: cineuropa.org

Se pare că Laszlo Nemes are o fascinaţie pentru actorii având chipuri de interiorizaţi misterioşi, care la început nu par să spună nimic, fiind mai degrabă şterşi, dar care surprind prin forţa expresivităţii în momentele vitale ale filmului. Actriţa Juli Jakab vorbeşte folosind privirea. Nu are nişte replici memorabile, dar nu o mai uiţi tocmai datorită unei tăceri enigmatice. Irisz priveşte într-un punct îndepărtat asemenea oamenilor pierduţi în propriile gânduri, astfel încât pare că trece dincolo de ecran atunci când mimica dezvăluie înverşunarea omului de neclintit. Farmecul evanescent şi tăcerea lui Irisz contrastează derutant cu agitaţia personajelor din jurul ei, mai ales în scenele în care se apropie de răspunsurile cu potenţial inflamabil.

Căutarea răspunsurilor de către Irisz seamănă la un moment dat cu un spectacol suprarealist învăluit de vraja cu farmec oniric a nopţii, amintind de unele compoziţii ale lui Paul Delvaux, în care este suficient un singur detaliu discordant, venit din cu totul alt plan al realităţii decât cel al compoziţiei, pentru a crea stranietate. Doar că aici stranietatea este acoperită de terifiant, un terifiant mut, care amână dezlănţuirea.

La reprezentarea acelui tip de stranietate enigmatică au contribuit jocul actoricesc al celei ce o interpretează pe Irisz şi desfăşurarea narativă. Juli Jakab poate da naştere unui personaj care exprimă enorm vorbind cât mai puţin. Acest personaj este ideal pentru acel tip de naraţiune în care indiciile iau forma unui cortegiu bizar de evenimente imprevizibile care imită realimsmul, dar au o desfăşurare ce poate părea lipsită de un sens clar.

photo: www.indiewire.com/

Irisz rătăceşte prin Budapesta filmată seducător datorită contrastelor. Are parte de un periplu în care indiciile o vor obliga să traverseze mai toate straturile oraşului, arătându-i o realitate ce asaltează înspăimântător, fără a prezenta răspunsuri dătătoare de sens. Mulţi ar spune că filmul seamănă cu succesiunea acelor scene ce alcătuiesc un coşmar, în care înţelegerea mesajelor este diluată, iar personajele secundare sunt purtătorii unor mesaje simbolice. Periplul coşmăresc al lui Irisz tranformă cadrele picturale din simple decoruri în adevărate compoziţii bizare, ce fac din realitate un carnaval întunecat al deznădăjduiţilor şi al celor deformaţi de vicii.

Rătăcirea lui Irisz prin Budapesta va tulbura apele în existenţa lui Oszkar. Există un perpetuu joc de-a şoarecele şi pisica între Irisz şi intimidantul personaj interpretat de Vlad Ivanov, însă este un joc subtil, plin de tăceri şi priviri ce fac trimiteri la nişte secrete sumbre. Acest joc al deconspirărilor amânate, în care personajul feminin vrea să afle secretul legat de soarta angajatelor lui Oszkar, dar i se pun tot felul de piedici, va fi unul suficient de înşelător pentru amplificarea fiorilor asociati sinistrului, vitali pentru un astfel de film.

La început, regizorul îi va da spectatorului impresia că asistă la un film dezlânat, cu scene între care nu există o legatură coerenţă, cu scenariu scăpat din mână. Însă exact când ai fi tentat să afirmi că vezi o transpunere nereuşită a reţetei lui Hitchcock în zona filmelor de epocă, spectatorul va avea parte de surpriza ce are toate şansele de a-l determina să afirme la final că a văzut un film interesant.

În ce a constat elementul-surpriză? În descoperirea unei afaceri ascunse, derulată eficient, dincolo de faţada respectabilă a magazinului cu pălării de lux. Este genul de afacere despre care doar se bănuieşte, cu nişte ramificaţii sordide, ce duc spre nobilimea cu gusturi perverse. Doar că în locul unei denunţări clare, menite să reflecte acea realitate duală a unui oraş imperial, unde strălucirea şi degradarea umană convieţuiau, mai ales în soarta femeilor atrăgătoare, dar născute în mediile lipsite de privilegii, vei avea parte de o abordare mult mai ingenioasă. Este o abordare pe placul amatorilor de proze scurte în care maleficul ia o turnura enigmatică, dezvăluită mai degrabă prin simboluri ce dau fiori pe şira spinării sau prin gesturi ce descriu pericolul prin devierea bruscă de la ritualul unei banale scene de salon, în care nobilul manierat o invită curtenitor pe femeia naivă să-i ţină companie.

Misterul sprijinit pe încercarea de a deconspira maleficul aminteşte de acele poveşti citite cu sulfetul la gură, în care un personaj ce vrea să îşi facă dreptate îniţiază o călătorie prin locurile periculoase ale oraşului descris la intersecţia dintre realism şi halucinant. Ţi se dă de înţeles că poţi găsi cheia secretului tenebros legat de afacerea necurată ce duce la dispariţia suspectă a croitoreselor tocmai în viciile oraşului. Doar că Laszlo Nemes dovedeşte că stăpâneşte foarte bine talentul de a te deruta prin mutarea secretului într-o zonă alegorică, din care explicaţiile clare au fost extirpate.

În Sunset, răspunsurile doar se ghicesc, atât cât să le permită fiorilor produşi de suspansul tenebros cu accente perverse să îşi facă efectul. Simţi cum respiră pericolul din jurul protagonistei, dar nu îl vezi. Ghiceşti ce se întâmplă cu fetele dispărute, însă răspunsul are o tentă suprarealistă care nu pare deloc neverosimilă, dimpotrivă, se camuflează perfect în realitatea acelei epoci.


LYTE video

Citeşte şi Budapest Noir – Intrigă detectivistă suculentă, plasată în ispititoarele decoruri interbelice

Budapest Noir – Intriga detectivista suculenta plasata in ispititoarele decoruri interbelice

Ca din intamplare, femeie. Regina Cristina a Suediei – O rebela necesara

Adriana Gionea
-
0
Ca din intamplare, femeie. Regina Cristina a Suediei – O rebela necesara

Te vei bucura de fiecare pagină din romanul lui Dario Fo aşa cum te bucuri de fiecare scenă a unui film de epocă despre un personaj feminin controversat. Mai bine zis de acel gen de film în care nu se urmăreşte neapărat ademenirea spectatorului din prezent prin intrigi suculente şi decoruri fastuoase de poveste, demne de palate opulente, ci reîmprospătarea memoriei colective prin readucerea în prim-plan a unui portret de regină deschisă la minte, scandalos de modernă şi vizionară pentru secolul ei, şi care azi trezeşte o admiraţie invers proporţională cu valul de indignare ce traversa odată curţile regale europene ori de câte ori se vorbea despre ea.

Despre faimoasa regină Cristina a Suediei, născută în 1626, ni se spune încă din primele pagini că a fost cultă şi rebelă, admirată şi detestată, imprevizibilă şi curajoasă. Aflăm apoi că a făcut orice sacrificiu necesar pentru a evita un mariaj, pe care îl considera sicriul autonomiei. Ni se mai spune c-ar fi descoperit voluptatea procurată de jocurile erotice la o vârstă precoce (pentru acele vremuri), că s-a împrietenit cu Descartes (nu s-a lăsat până nu l-a adus la curtea Suediei devenite Atena Nordului), că l-a sprijinit pe Moliere când piesele sale au scandalizat, că a fost o amazoană bisexuală, ce îşi surprindea contemporanii prin hainele masculine folosite pentru a străbate Europa în vremuri tulburi (dacă s-ar fi născut în secolul XX ar fi adus-o la curtea ei pe însăşi Coco Chanel).

Cei obişnuiţi deja cu stilul autorului distins cu Premiul Nobel, Dario Fo, după ce au citit Fiica papei şi E-un rege nebun în Danemarca, vor detecta printre rândurile acestui roman istoric viu, colorat şi fluid, o pledoarie contemporană pentru libertatea de expresie, pentru venirea la putere a unui conducător luminat şi progresist, care îşi asumă nonconformismul şi are curajul de a-şi duce reformele până la capăt, la fel şi lupta împotriva cenzurii, indiferent de reacţiile ostile venite din partea conservatorilor. De fapt, romanele istorice ale lui Dario Fo nu sunt altceva decât un pretext pentru aluziile rafinate (însă nu mai puţin înţepătoare) la adresa politicienilor din prezent, care încă îşi mai permit sa îngrădească libertăţile cetăţeanului.

Asemenea multor cititori de romane despre femeile care au intrat în istorie datorită nonconformismului progresist, te vei întreba cât de mult se apropie cartea lui Dario Fo de adevăratul portret al reginei Cristina. Ei bine, în roman ţi se tot repetă că sursele istorice, scrisorile sau trăsăturile pregnante asociate imaginii publice intrate în memoria colectivă, încropită din mărturiile celor ce au cunoscut-o, au detestat-o sau au admirat-o pe regina Cristina duc mai degrabă la opinii contradictorii. Pentru unii dintre ei, Cristina era o regină ce dădea dovadă de un caracter ispititor de sofisticat şi de o complexitate a spiritului greu de atins de către influentele capete încoronate ale epocii.

Pentru alţii, imaginea acesteia era lipsită de graţie, vulgară, mult prea îndrăzneaţă decât îi permitea eticheta. Cristina era considerată una dintre cele mai inteligente femei ale secolului al XVII-lea, dar şi o aventurieră impetuoasă, ce nu dădea doi bani pe reputaţia devenită obsesia aristocraţiei din toate timpurile.

Din toate aceste documente, scrisori şi mărturii consemnate a ieşit un portret cum îl putea face doar un italian ce iubeşte oamenii care ştiu să facă din viaţa lor o celebrare a plăcerii prin artă. Dario Fo adora trăsăturile scandaloase aşa cum talentaţii pictori italieni de la sfârşitul Renaşterii iubeau culorile mult prea intense în ochii celor obsedaţi de vechile canoane ale decenţei şi cumpătării.

Citind această carte, aşteaptă-te aşadar să vezi un film alert în proză, deoarece în mai puţin de 200 de pagini este surprinsă viaţa unei regine despre care s-ar putea scrie un roman-cărămidă având nuanţe postmoderne. Totuşi, în ciuda unui stil concis, nu vei avea parte de un portret neterminat, superficial, ci de unul solid, care surprinde esenţa unei epoci prinse între conflictele religioase, alianţele ticăloase, reformele social-politice fără precedent şi nevoia de libertate prin artă.

Reginei Cristina îi plăcea teatrul, mai ales commedia dell’arte, reîmprospătată în secolul XX de însuşi Dario Fo, care i-a dat o tentă satirică actuală, menita să atragă blamul conservatorilor şi al habotnicilor. Până şi modul în care îţi este prezentată viaţa reginei în acest roman seamănă cu spectacolul.

Biografia reginei şi legendele puse pe seama ei par scenele unei piese antrenante, cu multe şi ameţitoare intrări şi ieşiri din scenă, o piesă la graniţa dintre o desfăşurare plină de rafinament şi umorul neruşinat cu tentă satirică, devenit un deliciu pentru mase, deoarece li se oferea în sfârşit voluptatea demascării nobililor corupţi prin gesturile fără perdea ale unor personaje pline de slăbiciuni, care deţineau puterea, implicit dreptul de viaţă şi de moarte asupra celor lipsiţi de apărare. În fiecare pagină se perindă nişte personaje expresive, se succed ritualuri ce definesc întâlnirile dintre oamenii puternici ai vremii care îşi drămuiau fiecare cuvânt, fiecare replică pentru a-şi atinge ţelul şi a-şi manipula interlocutorul, întâlniri amoroase clandestine, de care faimoasa regină avea parte din plin, şi mai ales reprezentaţii teatrale ce pun în scenă viaţa Cristinei într-un mod alegoric savuros.

Regina Cristina devine un personaj care îşi va cuceri publicul printr-o reprezentaţie de zile mari, în care toate gesturile de nobilă simandicoasă au fost înlocuite de cele simbolizând curajos dezinvoltura femeii autonome, ce lua initiaţiva în prezenţa bărbaţilor de care se simţea atrasă, neapărat la fel de inteligenţi şi progresişti. Însă poate cea mai îndrăzneaţă decizie a reginei controversate a fost renunţarea la tronul Suediei. Din momentul abdicării, biografia ei reinterpretată în acest roman se transformă într-o călătorie prin Europa, de la o curte aristocrată la alta, unde se bucură de trecătoarele iubiri imposibile oferite de nobilimea de gen masculin sau de femeile îndrăzneţe ce îi ies în cale într-un han din Anvers.

Viaţa reginei Cristina îţi este prezentată sub forma unui periplu uşor picaresc, făcut de un personaj feminin deghizat în bărbat. Dario Fo lasă totuşi, atunci când este necesar, să i se ghicească feminitatea…atât cât să intrige prin fluiditatea graniţei dintre calităţile psihologice ale celor două sexe, între care marile regine au jonglat inteligent pentru a reuşi, printr-un stil derutant, să aprindă imaginarul contemporanilor obişnuiţi cu prea mult conformism.

Totuşi, odată ajunsă în saloanele palatelor italiene, această regină deghizată în bărbat îşi dezvăluie tot arsenalul de convingere prin cunoştinţele dobândite în anii de studiu alături de profesorii pasionaţi de filosofie şi de literatura greco-romană. Se apropie de un bărbat influent din cercul de putere al Vaticanului, este păcălită de un seducător şi intrigant nobil italian strecurat la curtea franceză şi uneori se lasă pradă impulsurilor nesăbuite, ce nu fac decât să coloreze şi mai expresiv acest portret viu, poate mult prea viu în raport cu toate acele reguli ce susţin că femeile nobile ajunse capete încoronate ar trebui imortalizate în ipostaze rigide, cu mimici înţepenite, de parcă doar luciul bijuteriilor şi culorile stofelor preţioase ar trebui să însufleţească tabloul.

Deşi viaţa suveranei dezmoştenite, ce şi-a părăsit regatul friguros pentru libertina Cetate Eternă, a fost plină de evenimente dramatice, nu de puţine ori copleşitoare, de suişuri şi coborâşuri şi de lupte cu morile de vânt, în cartea lui Dario Fo biografia ei devine o suită de triumfuri. Îşi impune propria viziune asupra libertăţii de expresie în teatru, patrunzând chiar şi în cercurile nu foarte primitoare ale Vaticanului speriat de posibilitatea apariţiei unei personalităţi feminine influente. Apără pluralismul religios după o serie de conflicte sângeroase ce au dus la scindarea Europei occidentale între catolici şi protestanti sau între creştini şi păgâni. Îşi deschide saloanele palatului pentru femeile prigonite din lumea spectacolului.

Cei familiarizaţi cu biografia lui Dario Fo vor ghici în fascinaţia acestuia pentru regina Cristina un omagiu adus unei alte femei care a plătit un preţ uriaş pentru nesupunerea în faţa cenzurii, nu în secolul al XVII-lea, ci în Italia secolului XX. Această femeie este nimeni alta decât Franca Rame, partenera de viaţă şi de artă a lui Dario Fo. Urmând exemplul nesupuselor inteligente reprezentate de regina Cristina, Franca Rame amintea de libertatea femeilor, care pot abandona traseul previzibil dintre gineceu, patul conjugal şi biserică.

Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei îţi va face poftă de viitoare lecturi (vei căuta scrisorile reginei, memoriile, reflecţiile lui Descartes, piesele lui Moliere), apoi îţi vei promite să vizitezi Roma pentru a vedea Palazzo Riario, acolo unde a trăit Cristina după ce a fost adoptată de aristocraţia cultă şi de artiştii subversivi ai Cetăţii Eterne.

Citeşte şi Nautilus – Bijuteria rară din colecţia unei regine atipice

Nautilus – Bijuteria rara din colectia unei regine atipice

Crescatorul de gorile – Povestile trepidante auzite in Marocul interbelic

Adriana Gionea
-
0
Crescatorul de gorile – Povestile trepidante auzite in Marocul interbelic

Mai puţin cunoscut în ţara noastră decât alţi povestitori argentinieni talentaţi precum Borges, Silvina Ocampo sau Cortazar, Roberto Arlt merită descoperit mai ales de cititorii dependenţi de proza scurtă, deşi cartea lui reprezentativă este un roman (Cei şapte nebuni).

În volumul Crescătorul de gorile vei regăsi abilitatea sud-americanilor de a te extrage din prezent pentru a te arunca brusc într-o lume cotropită de spectaculos. Realitatea vecină cu legenda ia dimensiuni bizare prin talentul unui autor ce aminteşte de un povestitor oriental care ştie cum să te facă dependent de istorisirile sale fabuloase.

Când a scris cele 15 povestiri incluse în Crescătorul de gorile, Roberto Arlt s-a lăsat pătruns, captivat şi cutremurat de Africa perioadei interbelice. Generoasă pentru colecţionarii de istorii stranii şi crude, Africa devenise pe atunci un mozaic de etnii şi culture. Era asaltată de şarlatani veniţi de pe toate continentele pentru a muşca hulpav din oportunităţi nemaiîntâlnite, ce transformau până şi un scabros interlop în om respectabil, atâta timp cât miza pe ce afacerea potrivită, fără mustrări de conştiinţă.

În Africa vizitată de Roberto Alt, în anii ’30, se întâlneau genul de personaje vânate de oricine ar vrea să descopere istorii memorabile. Aventurierii dubioşi, negustorii cu secrete înfricoşătoare, hoţii mânaţi de lăcomia feroce, escrocii abjecţi, vizionarii închipuiţi care pretindeau că deţin tainele magiei negre, căutătorii de orhidee ce străbăteau jungla parşivă şi femeile captive, dornice de a găsi o cale de scăpare violentă, alcătuiau un furnicar ce aştepta răbdător să devoreze un străin ce abia debarcase pe tărâm african.

Chiar dacă anumite pagini le testează rezistenţa în faţa sinistrului chiar şi oamenilor mari, începutul fiecărei povestiri îţi aduce aminte de pofta compulsivă de poveşti din copilărie. Te vei simţi din nou asemenea copilului pentru care nu există decât lecturile ce îl ajută să se imagineze străbătând neînfricat ţinuturi îndepărtate şi apoi stând şi ascultând poveşti în faţa unui foc de tabără, care să alunge ochii perfizi ai fiinţelor ce pândesc ascunse de vegetaţia pădurii tropicale.

Vei fi ademenit de un povestitor care ştie pe ce anume să apese pentru a produce trăirile indispensabile unei înfruptări ce naşte adicţia faţă de o carte despre care se spune că este greu de lăsat din mână. La fel cum făceau marii vânzatori de poveşti de altădată, care inşirau isteţ şi ademenitor istorioarele una după alta, fără a rămâne în pană de inspiraţie, Roberto Arlt amestecă toaate igredientele necesare unei aventuri africane pentru occidentali: suspansul, curiozitatea, dorinţa de evaziune, groaza, foamea de iraţional, imaginile picturale cu grădini sublime ce pot ascunde iadul, personajele ce nu ţin cont de regulile morale şi decorurile exotice unde stă vigilent cruzimea ascunsă de paravanul strident al voluptăţii facile.

Volumul are de toate pentru toţi. Vor fi mulţumiţi şi cei dornici de a găsi istorioare cu tâlc, şi fanii romanelor de aventuri pe fundalul Africii dătătoare de senzaţii tari, şi colecţionarii de tablouri exotice, şi amatorii de poveşti horror. Ai impresia că s-au amestecat legendele, personajele lui Borges, atemporalul alegoric din legendele arabe, atmosfera unei poveşti gotice transpuse în decoruri exotice, scursurile pământului şi ritmul trepidant din romanele cu peripeţii, a căror acţiune se petrece în Africa din vremea coloniştilor.

Argentinianul povestitor a nimerit în oraşele Marocului, cu ale lor străduţe întortocheate unde simţurile sunt aţâţate şi copleşite. Marocul avea să-l înveţe arta de a transpune în proză discrepanţele universului magrebian colonizat. Multe dintre povestiri sunt precum labirintul bulversant al unui oraş de inspiraţie arabă, cu ale sale contraste uimitoare, străduţe ascunse, opulenţă capricioasă, porticuri în penumbră şi elemente decorative abundente, ce răsar neaşteptat în inima unui cartier pătruns de miresme grele, de la parfumul de iasomie şi mosc al femeii libertine la cel al putreziciunii de la periferie.

Istorisirea acaparantă poate începe la masa unei cafenele selecte sau zgomotoase din apropirea bazarului. Apoi urmează aventurarea în pântecele sumbru al oraşului-labirint, cu întâlniri periculoase, în timpul cărora intră în scenă personajele menite să condimenteze povestea, mai ales finalul ei. Sunt nişte personaje senzuale, pitoreşti sau macabre, unele vulnerabile, altele aparent invincibile.  După ce acostează în porturile Marocului, povestitorul se lasă condus dincolo de oraş, în inima de abanos a unei Africi sălbatice, deloc primitoare cu aventurierii invadatori.

Asemenea marilor autori sud-americani, Roberto Arlt jonglează priceput la graniţa dintre plauzibil şi halucinant. Pleacă de la date istorice precise ori de la întâmplări abominabile reale, savurate de consumatorii senzaţionalului cu tentă sinistră. Autorul te ancorează în atmosfera unui oraş exotic fremătător sau a unei aşezări din apropierea junglei şi îţi oferă, încă de la primele rânduri, acel detaliu-momeală, care îţi promite o povestire ce provoacă stupefacţie, al cărei final este greu de anticipat.

Istoria Africii dominate de colonişti se deşiră în detalii scufundate în atemporal aşa cum se afundă vânătorul de ordidee în jungla Madagascarului. Învăţând lecţia povestitorilor orientali, Arlt creează mai degrabă tipologii simbolice, reprezentative pentru slăbiciunile umane.

Dansatoarea care întruchipează ispita, negustorii îmbătaţi de setea de putere venită odată cu talentul de a parveni, cămătarul viclean, tânărul ademenit de fructul oprit reprezentat de femeia unsă cu toate alifiile, răzbunătorul ce vrea să îşi recupereze onoarea sau europenii atraşi de mirajul exoticului au multe de povestit. Istoria de viaţă a personajelor sunt intense, dătătoare de trăiri pe care doar amestecul dintre realism şi basmul întunecat pentru oameni mari le poate furniza.

Deşi azi este aşezat în galeria vizionarilor avangardişti din literatura sud-americană, Roberto Arlt preferă atuurile unui povestitor old school. Nu apelează la giumbuşlucuri suprarealiste, la ambiguităţi sofisticate, la jocuri derutante. Stilul său este accesibil şi clar. Nu insistă să demonstreze că poate inova forţând regulile clasice sau desconsiderând total canoanele. Vrea doar să îţi ofere cinstit şi fără ocolişuri plăcerea veche de când lumea de a citi sau asculta o poveste de la un capăt la altul, de a te lăsa ademenit de anticiparea finalului pentru a fi luat prin surprindere, de a călători, de a te înfiora, de a-ţi simţi pulsul cum accelerează, de a zâmbi cu subînţeles în colţul gurii de farsa jucată de povestitorul pişicher şi mai ales de a te bucura atunci când anumite personaje dezgustătoare primesc până la urmă ceea ce merită.

Prin acest volum, Roberto Alt a ţinut cu orice preţ să îţi amintească de faptul că raţiunea de a fi a omului include şi încercarea de a da sens unei poveşti, unei lumi care uneori îl sperie, de a organiza necunoscutul printr-un flux narativ. Totodată, acest povestitor versat ar vrea să-şi convingă cititorul să abandoneze orice sens clar, după ce înţelepciunea îl învaţă că deznodământul nu reprezintă neapărat un mesaj închegat, ci mai degrabă o deschidere în faţa perplexităţii, a unui absurd ce joacă farse cinice.

Poţi citi şi Zece Decembrie – Un autor care merită descoperit şi în România

Şi, deodată, cineva bate la uşă – Creativitate, umor şi empatie

Zece Decembrie – Un autor care merita descoperit si in Romania

Si, deodata, cineva bate la usa – Creativitate, umor si empatie

Tendințele de pariere în cazinourile online în 2018

Post Modern
-
0

Până unde poate evolua industria jocurilor de noroc? Află care au fost tendințele în acest domeniu în 2018 și ce va fi în viitor.

Anul 2018 a adus schimbări majore pe piață jocurilor de noroc, atât la nivel național, cât și în ceea ce privește activitatea internațională. Necesitatea obținerii unei licențe de funcționare, lansarea unor produse care să se remarce la nivel de calitate și profitabilitate pentru jucători sau consolidarea segmentului de operațiuni cazinou pe platformele mobile au constituit câteva dintre trendurile din acest an în industria jocurilor de cazino din mediul digital. În plus, pe o piață competițională atât de bine determinată, fiecare jucător nou contează în măsura în care fiecare nou jucător VIP este crucial pentru succesul afacerii.

Obiceiurile jucătorilor s-au schimbat semnificativ și-n acest an – https://www.jocuricalaaparate.biz/jocuri-de-noroc/american-poker-2-16/, pe măsură ce jucătorii migrează de la jocul pe desktop către cel de pe un dispozitiv mobil. Acest lucru indică un nivel de toleranță foarte mic la tot ceea ce înseamnă măsuri de securitate și de prevenire a fraudei pe platformele de cazinou online. De asemenea, jucătorii rulează pe mai multe dispozitive (telefon, tabletă, laptop, desktop) și se așteaptă o experiență consistentă pe toate dispozitivele (ceea ce înseamnă aplicații dedicate fiecărui sistem de operare mobil, optimizarea paginilor site-ului pentru terminalele portabile, precum și acordarea unei serii de bonusuri pentru accesare serviciilor cazinoului de pe un dispozitiv mobil). Conform graficelor trimestriale din 2018, în ceea ce privește jocuri de noroc, 61% din veniturile operatorilor de jocuri de noroc provin din accesare platformelor de pe dispozitivele mobile. În plus, 72% din mizele pariurilor provin de pe dispozitive mobile.

Experiența utilizatorului este unul dintre trendurile de care cazinourile au trebuit să țină cont în 2018. Atragerea jucătorilor noi prin intermediul campaniilor de marketing bine organizate nu ar avea niciun fel de efect, dacă aceste eforturi nu ar fi dublate de interfețe elaborate, cu un nivel de interacțiune foarte bun. De altfel, echipele din departamentele de asistență clienți ale cazinourilor au la dispoziție o mulțime de date care sunt benefice pentru îmbunătățirea experienței utilizatorilor, dar și pentru echipele care se ocupă de securitatea datelor în vederea îmbunătățirii nivelului de protejare a contului jucătorului.

Din perspectiva experienței utilizatorilor, este important ca jucătorul să poate accesa cât mai rapid contul și jocurile de pe platformă, fără a periclita securitatea conturilor lor. O soluție de amprentare a dispozitivului poate contribui la îmbunătățirea acestui aspect a experienței utilizatorului. Atunci când un dispozitiv specific este asociat unui cont de utilizator și apoi este recunoscut în mod fiabil și precis că același dispozitiv în viitor, procedurile tradiționale de conectare la numele de utilizator / parolă pot fi sărite în siguranță, atât timp cât nu există indicatori de risc pentru dispozitivul prezent.

Îmbunătățiri suplimentare ale experienței utilizatorului pot apărea prin încorporarea tehnologiei flexibile și configurabile de autentificare multifactorială. Acest lucru îi oferă fiecărui jucător posibilitatea de a determina cât de mare va fi nivelul de securitate pentru activități cum ar fi conectarea, jocul etc.

Una dintre cele mai bune modalități de a diferenția experiența utilizatorului față de competiție este de a le oferi recompense, stimulente și promoții. Dispozitivul de amprentare al dispozitivului, împreună cu caracteristicile sofisticate de învățare ale terminalelor, permite prezicerea fiabilității sau a riscului pentru orice tranzacție online doar prin compararea caracteristicilor dispozitivului cu miliarde de alte tranzacții anterioare care au caracteristici similare. Cu aceste informații, cazinourile vor avea posibilitatea de a le oferi stimulente lucrative jucătorilor de tip VIP, de exemplu.

Anul 2018 este doar o altă etapă în dezvoltarea noului tip de cazinou al viitorului, așa că, anul următor, vom asista, cu siguranță, la noi caracteristici revoluționare pentru industria jocurilor de noroc online.

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026