Facebook
Acasă Articole Pagină 124

Articole

Ultimele

Gradina de piatra – Orientul cameleonic adorat de Kazantzakis

Adriana Gionea
-
0
Gradina de piatra – Orientul cameleonic adorat de Kazantzakis

Grădina de piatră este o carte înşelătoare, rod abundent al unei scriituri cameleonice şi al unei minţi fremătătoare şi atotcuprinzătoare, ce primeşte bucuroasă asaltul celor cinci simţuri lacome precum o mică turmă de tigri flămânzi.

Înainte de a-l crea a Zorba, Nikos Kazantzakis a călătorit în Orient sau, mai bine zis, aproape că s-a lăsat devorat de această parte a lumii. A cunoscut Japonia şi China, unde a învăţat să armonizeze frenezia dionisiacă a mediteraneanului senin cu misterul care îşi dezvăluie voluptatea doar în tăcerea ce împietreşte mimica într-o mască a subtilităţii amintind şi de portretul lui Buddha şlefuit în imaginarul colectiv.

Kazantzakis deghizat într-un personaj rătăcitor şi rătăcit s-a lăsat ademenit de prezenţele feminine din porturile ţinuturilor hinduse, unde coloniştii au căutat abundenţa şi viciul, nevoiţi să se păzească de ochii înşelători, ce mimau pofta erotică ospitalieră, dar ascundeau viclenia celui dominat ce visează la recâştigarea libertăţii. Asemenea strămoşilor ce-l adorau pe Dyonisos cel frenetic, pentru a deveni şi mai lucid, grecul s-a lăsat mai întâi îmbătat, însă de un Orient acaparant.

Cartea lui Nikos Kazantzakis este precum Orientul cu ale sale mii de chipuri. Liniştitoare de parcă ar fi un balsam pentru cei dornici de a-şi găsi oaza de pace într-o grădină japoneză. Dezinvoltă, extatică, hipnotică, forfotitoare, trepidantă şi plină de exuberanţa neruşinată pentru cei dornici de a cunoaste mai degrabă Orientul ce are chip de seducătoare fără pudoare ce animă cu miresmele narcotice şi zorzoanele din jurul gleznelor porturile tropicale. Mai este şi profundă, contemplativă, sfâşietoare şi tulburătoare, dar fără a renunţa la pasajele ce laudă sfânta plăcere efemeră, pentru cei dornici de găsi în trecerea de la Occident la Orient concluzii de o luciditate zguduitoare despre zădărnicia vanităţilor umane…personale şi colective.

Kazantzakis a ştiut ceea ce îşi doreşte la început un cititor atras de vraja unui Orient în care nu a păşit încă: scufundarea, prin simţuri, prin gânduri contradictorii, dar mai ales prin emoţii bulversante. Şi asta îi şi oferă când îi descrie primele impresii dintr-un port al Asiei sudice, toride, umede, învăluitoare, ofertante precum o livadă cu fructe coapte. Pătrunzi în Asia îmbătat, apoi înaintezi pe calea gândului ce îţi oferă o altfel de voluptate intensă – trezirea în faţa contradicţiilor.

Pe Kazantzakis, Orientul l-a învăţat să se lase înfiorat…de frică, dar şi de voluptate nemărginită, de admiraţie, dar şi de cel mai puternic dezgust. A cunoscut un Orient din perioada interbelică, unde colonialismul se ciocnea periculos cu dorinţa de libertate a populaţiei locale.

Orientul prezentat de Kazantzakis era prins între două imagini aflate în confict. De-o parte erau imaginile vechiului – pline de gheişe discrete, dar care se tânguiau prin sunetele pătrunzătoare ale shamisenului, de asceţi învăluiţi în materiale de culoarea şofranului şi de vânzătoare de plăceri cu brăţari abundente sau chipuri a căror melancolie era ghicită sub pudra de orez ce imita graţia tenului de porţelan. De cealaltă parte erau imaginile unei civilizaţii urbane, babilonice, o variantă exotică a marilor oraşe europene.

Deşi este mai aproape de stilul unei introspecţii care ia forma unei poezii în proză, Grădina de piatră este la fel de consistentă precum un jurnal de călătorie. În unele pagini, acest jurnal este inteligent camuflat într-un roman psihologic bazat de fluxul memoriei involuntare a unui personaj ce a plonjat nesăbuit direct în iureşul ce prezicea schimbările ce aveau provoace inevitabil conflictul dintre China şi Japonia din cel de-al Doilea Război Mondial. Este uimitor cum reuşeşte Kazantzakis-visătorul să rămână vigilent în raport cu toate schimbările politice din jur tocmai atunci când se lasă în voia contemplaţiei prin care se oferă de obicei drogul evaziunii din prezent, din care se înfruptă adesea cei dornici de a cunoaşte Orientul dătător de linişte şi detaşare.

În timp ce alţi europeni au fost siguri când au păşit în Orient, alegând fie calea acumulării de experienţe senzualiste, fie calea detaşării de pofte, de tot ceea ce este efemer, Kazantzakis le-a urmat pe amândouă. S-a lăsat scufundat în experienţele cerute de simţurile însetate, pentru care Orientul este supremul paradis, dar s-a retras apoi şi în sihăstria gândului aşa cum doar un grec senin o poate – fără a înlocui abundenţa simţurilor cu binefacerile traiului auster vecin cu fanatismul. Nu de alta, dar Kazantzakis nu este deloc străbătut de vinovăţia celui ce se lasă mai întâi îmbătat de plăceri, urmând apoi calea cea dreptă spre curăţirea sufletului prin asceza severă. Pentru el, simţurile sunt la fel de importante precum raţiunea şi detaşarea de tot ce este superficial.

Călătorind alături de Kazantzakis ce s-a transformat într-un personaj, descoperi nu doar unele dintre cele mai frumoase gânduri despre Orient, ci despre întreaga umanitate. După ce se lasă răsfăţat de ea, Kazantzakis deplânge viaţa aşa cum se vede ea în ochii unei femei din cartierele japoneze ale plăcerii. Nu este deloc o atitudine incoerentă a unui om debusolat odată nimerit în Orient, ci a unei minţi lucide care acceptă coexistenţa unor contrarii fecunde pentru cunoaşterea naturii umane.

Călătorul Kazantzakis poate îmbrăţişa atemporalul, urmând să revină în prezentul secolului său, când întregul Orient colonizat stătea pe un butoi de pulbere în timp ce scânteia celor umiliţi nu mai avea răbdare. Are prieteni ce îşi dezvăluie idealul revoluţionar şi dorinţa de a se lăsa pradă sacrificiului pentru independenţa naţiunilor de pe continentul stors de resurse. Faţă de ei simte admiraţie, teamă, confuzie, dar mai presus de toate, infinita compasiune.

Kazantzakis a simţit istoria ce avea să treacă prin marile cutremure ale secolului XX, dar s-a înfruptat ca nimeni altul de promisiunea atemporalului securizant. Aşa cum sufletul asiaticului ce se încrede în Buddha şi în scripturile hinduse oscilează între prezentul care înseamnă căutarea plăcerilor dublată de acceptarea modernităţii în varianta occidentală, cu al ei timp măsurat în ani, şi detaşarea ce promite stingerea oricărei suferinţe prin întreruperea ciclului de renaşteri, după acceptarea unui timp milenar, Kazantzakis-personajul oscilează între pacea adusă de binefacerile detaşării şi trepidaţiile oferite de scufundarea în viaţa forfotitoare, care alungă pacea înţeleptului ascet.

Există şi trup, nu doar gând în Grădina de piatră. Iar trupul se deschide spre extazul promis de apropierea feminină, de acel tip de iubire nedesprinsă de erotism, dar nu din cauza unei capitulări în faţa vulgarităţii, ci a ridicării erotismului la nivelul spirituluil, în unele dintre cele mai frumoase pasaje citite vreodată despre această comuniune pe care fanaticii au repudiat-o de atâtea ori din lumea firescului.

Kazantzakis devenit personaj va dori să cunoască mai bine două femei: una reprezintă Asia emancipată, care venea dintr-o Japonie ce se dezicea de tabloul exotic populat de gheişe delicate şi promitea să o rupă cu trecutul pentru a cuceri Occidentul cu propriile arme şlefuite de tenacitatea brutală. Cealaltă femeie vine din China. Pare sensibilă şi discretă, însă apropierea ei seamănă cu străfulgerarea senzuală iscată de femeia considerată a fi întruchiparea idealului erotic plin de mister.

Pe măsură ce pasajele îţi oferă desfătări vizuale şi te ajută să descoperi o lume a contradicţiilor adesea copleşitoare, te vei bucura o lectură precum un vârtej şi de un Kazantzakis dezlănţuit, ce reflectează cu patimă şi îşi trece luciditatea mai întâi prin anarhia emoţiilor neîntâlnite până atunci. Sunt nişte emotii pe care doar cel ce păşeşte în Orient le simte, fără să fi pregătit de un dicţionar personal care să-i traducă noile stări. Acesta este un Kazantzakis în mai multe ipostaze, care îşi plânge semenii, care îi iubeste şi care uneori se teme de ei, când le aude idealurile războinice.

Cititorul va fi impresionat de metamorfozele pe care le ia tonul scriitorului. Asemenea sufletului oriental, până să atingă esenţa adevărului despre sensul vieţii, Kazantzakis ajunge să migreze în toate ipostazele umanităţii. Pluteşte suav în ipostaza ei calmă, înţeleaptă, plonjează în ipostaza ei euforic-instinctuală, dar fără acel revers visceral, distructiv, se purifică, împăcat, în ipostaza cumpănitoare, luminoasă, apoi meditează asupra ipostazei degradante, căutătoare de mlaştini în oraşele colonizate.

În cele din urmă, Kazantzakis cunoaşte omul secolului său, care este şi înţeleptul, şi viciosul. Pentru a ne vorbi despre el, apelează fie la vocea lină, contemplativ-melodioasă, fie la vocea furtunoasă ce aminteşte de patimile unor personaje precum acelea întâlnite în Japonia lui Mishima, din Amurgul marinarului.

Citeşte şi Cox sau Mersul timpului – China unui ceasornicar genial

Cox sau Mersul timpului – China unui ceasornicar genial

19 titluri pe care le gasesti in librarii, in ianuarie 2019

Adriana Gionea
-
0
19 titluri pe care le gasesti in librarii, in ianuarie 2019

Portretul atipic al unei regine inteligente, aflate cu mult înaintea secolului ei. Istoria ceaiului. Un palat unde sunt colecţionate visele supuşilor din Imperiul Otoman, aşa cum doar Ismail Kadare îşi putea imagina. Romane palpitante şi poveşti alegorice. O nouă carte pentru cei dornici de a şti ce s-a mai întâmplat în lumea personajelor din Trainspotting. Cărţi dedicate colecţionarilor şi celor pasionaţi de istorie. O distopie semnată de Margaret Atwood. Romane despre artişti excentrici şi amintirile unui scriitor emblematic pentru Europa de Est. Iată câteva dintre propunerile incluse în lista noastră pentru luna ianuarie.

 

 Ca din întâmplare, femeie

 

Romanele istorice ale scriitorului distins cu premiul Nobel, Dario Fo, oferă genul de lectură savuroasă, care îmbină biografiile personalităţilor controversate din trecut şi perspectiva satirică asupra secolului nostru. După Fiica papei şi E-un rege nebun în Danemarca, va apărea în limba română şi cartea despre nonconformista regină Cristina a Suediei. Considerată una dintre cele mai educate femei din secolul al XVII-lea, regina Cristina a devenit apropiata filosofilor Descartes şi Blaise Pascal, precum şi a dramaturgului Moliere. Imaginea ei a devenit un simbol al luptei pentru libertatea de exprimare.

 

Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii

 

Atmosfera din Parisul interbelic şi prietenia dintre marii scriitori ai perioadei sunt evocate prin analiza psihologică a două prezenţe feminine total diferite: Hadley (soţia lui Hemingway) şi Zelda (soţia lui Fitzgerald, care a fost la rândul ei scriitoare). Aşadar, folosindu-se de un stil plin de magnetism, Aurora Liiceanu te va face să vezi una dintre cele mai seducătoare perioade pentru visătorii boemi prin ochii rebelei Zelda Fitzgerald, o petrecăreaţă flamboaiantă care ascundea multă profunzime, şi a devotatei Hadley Hemingway, nevoită să ţină pasul cu nişte rivale mult mai sofisticate, atrase de virilul ei soţ. Cartea va deschide ferestre spre discuţiile despre feminitate, lupta inegală dintre sexe în lumea artei şi despre modul în care Parisul i-a obligat să îşi schimbe percepţia despre libertatea senzuală pe americanii veniţi să obţină gloria literară.

 

Istoria şi arta ceaiului

 

O carte bună trebuie savurată printre aburii aromaţi eliberaţi lent dintr-o ceşcuţă de ceai. Este un adevăr acceptat de mulţi cititori, de aceea nu lipseşte din lista noastră nici volumul Istoria şi arta ceaiului. Pe lângă istoria acestui răsfăţ care a unit Orientul şi Occidentul, vei găsi nişte sfaturi despre modul în care te poţi bucura de faimoasele tipuri de ceaiuri.

 

Palatul Viselor

 

Dacă nu ai avut ocazia de a citi până acum romanul Palatul Viselor, unul dintre cele mai bune semnate de Ismail Kadare, o poţi face la începutul anului, deoarece va apărea o ediţie nouă a traducerii în limba română. Aşa cum descoperi în majoritatea romanelor scrise de Ismail Kadare, istoria Albaniei şi realismul magic având mesaje subversiv-alegorice se îmbină misterios.

Acţiunea romanului se petrece în anii decăderii Imperiului Otoman, când personajul central primeşte sarcina de a nota simbolurile din visele supuşilor. Aşadar, el supraveghea inconştientul care îşi făcea de cap in somnul celor fără putere, după cum poliţia politică din Albania lui Kadare monitoriza paranoic acţiunile din starea de veghe a oamenilor de rând.

 

Frankenstein în Bagdad

Inclus pe lista scurtă pentru Man Booker Prize 2018, romanul Frankenstein în Bagdad spune povestea unui vânzător de vechituri pe nume Hadi. El trăieşte în Irakul anului 2005 şi le spune tuturor că străzile capitalei sunt bântuite de o creatură monstruoasă care vrea să le răzbune pe victimele atentatelor teroriste. Unii îl cred pe Hadi, în timp ce alţii sustin că nu ar fi în toate minţile.

 

Disparitia lui Stephanie Mailer

Cei ce preferă un crime thriller pot alege romanul Dispariţia lui Stephanie Mailer. Cunoscutul autor Joel Dicker (Adevărul despre cazul Harry Quebert) propune o poveste în care misterul terifiant este legat de o jurnalistă venită să investigheze asasinarea unui primar şi a familiei sale, în decorul unei staţiuni liniştite de lângă New York. Crima a avut loc în 1994, iar jurnalista Stephanie Mailer vrea să demonstreze, după douăzeci de ani, că adevăratul asasin a rămas de fapt nepedepsit. Apoi jurnalista dispare. Acestă dispariţie îi face pe cei din jur să pună întrebări legate de secretele descoperite de Stephanie şi mai ales de ramificaţiile periculoase ale acestor secrete.

 

Artistul Begbie

 

2019 este darnic şi pentru fanii români ai lui Irvine Welsh. Aceştia vor putea citi Artistul Begbie, un roman despre secrete bine îngropate, dar care ies la suprafaţă într-un mod trepidant. În centrul romanului este un artist excentric din California, pe care trecutul din Scoţia îl prinde din urmă, ameninţându-i familia perfectă. De fapt, acest artist care îşi spune Jim când locuieşte în California este nimeni altul decât brutalul Francis Begbie din Trainspotting. El se reîntoarce în Edinburgh pentru a răzbuna moartea fiului din prima căsătorie, în timp ce a doua soţie din Statele Unite începe să investigheze trecutul acestuia.

 

Barbă Albastră

 

Tot despre un artist plin de secrete este vorba şi în romanul-cult al lui Kurt Vonnegut, intitulat Barbă Albastră. Sub pretextul poveştii unui pictor care preferă expresionismul abstract, prins în capcană de o seducătoare scriitoare sub acoperire care vrea să îi afle partea ascunsă a personalităţii, autorul invită la reflecţie asupra unor teme vitale pentru omenire: viitorul artei, inechitatea, relaţia dintre bărbaţi şi femei, abuzul de putere şi obsesia pentru faimă.

 

Bun venit printre maimuţe

 

O altă carte scrisă de Vonnegut care va reapărea la începutul anului este Bun venit printre maimuţe. În această carte vei găsi alegorii halucinante despre slăbiciunile, utopiile şi obsesiile rasei umane. O maşinărie cu suflet de poet, un Cyrano actual, o femeie blamată pentru frumuseţea ei şi un general care joacă şah cu piese vii sunt doar câteva dintre personajele unei lumi distopice, în stilul lui Vonnegut.

 

Civilizaţii şi tipare istorice

 

Pentru cei dornici de a înţelege marile imperii şi ceea ce au lăsat în urma lor, Neagu Djuvara a scris Civilizaţii şi tipare istorice. O lecţie de istorie transformată într-o meditaţie asupra moştenirii şi efemerului. O evocare necesară şi preţioasă a culturilor dispărute şi o lectură captivantă pentru cei dornici de a cunoaşte mai bine umanitatea. Astfel poate fi descrisă pe scurt cartea lui Neagu Djuvara.

 

Întoarcerea de la iarmaroc

 

Şalom Alehem este considerat o figură emblematică pentru literatura evreilor din Europa de Est. Universul personal al scriitorului, amintirile care se împletesc de multe ori cu marea istorie şi personajele expresive ale comunităţii din care făcea parte se regăsesc în volumul autobiografic Întoarcerea de la iarmaroc. „Întoarcerea de la iarmaroc ar putea însemna evocarea vieţii, căci viaţa poate fi asemuită cu un iarmaroc. Fiecăruia, după gustul său, îi place să compare cu ceva viaţa omului. Prin Întoarcerea de la iarmaroc ar trebui înţeles aici drumul de întoarcere spre casă… Cu alte cuvinte: eu, Şalom Alehem-scriitorul, am să vă povestesc adevărata biografie a lui Şalom Alehem-omul…”.

 

Roata plăcerilor. De ce n-au iubit înţelepţii cărţile

 

„Oare de ce (mai) citim? Un înţelept a găsit răspunsul: pentru a trăi pur şi simplu. Citeşte ca să trăieşti… Omul vrea să priceapă ceea ce trăieşte. Iar pentru a înţelege este nevoie de cărţi. Citim, aşadar, pentru a ne înţelege mai bine pe noi înşine, pentru a ne lărgi sinele, citim pentru a trăi… În fond, am învăţat să iubim din poemele trubadurilor. Poeţii au inventat iubirea-pasiune. Ei au descris iubirea tenace dintre doi amanţi separaţi, iubirea care se manifestă şi în absenţa celuilalt. Prin urmare, omul mai întâi a citit, şi-a imaginat, şi abia după aceea s-a întrebat dacă iubeşte aievea. A citit şi abia apoi a trăit.” Sunt cuvintele prin care Valeriu Gherghel le promite dependenţilor de lectură o carte memorabilă.

 

Teatrul absurdului

 

Cei pasionaţi de avangardă şi de teatru pot citi o carte semnată de o autoritate în domeniu – Martin Esslin. În Teatrul absurdului, Esslin subliniază modul în care mari dramaturgi precum Samuel Beckett, Eugène Ionesco, Arthur Adamov şi Harold Pinter au dinamitat canoanele estetice în secolul XX. Viziunea acestor inovatori curajoşi a schimbat modul în care sunt expuse azi teme legate de condiţia fiinţei umane în artă.

 

MaddAddam

 

Cei impresionaţi de stilul lui Margaret Atwood vor putea citi MaddAddam, ultimul roman al trilogiei din care fac parte Oryx şi Crake şi Anul potopului. Povestea din MaddAddam invită cititorul să reflecteze la viitorul omenirii şi la importanţa solidarităţii.

 

 Făuritorii păcii. Şase luni care au schimbat lumea

 

Istoria este precum un film palpitant, cu multe intrigi şi decizii care dau peste cap toate previziunile spectatorului. Oamenii influenţi care au schimbat graniţele Europei la finalul Primului Război Mondial au confirmat această impresie. Cartea aminteşte de Conferinţa de Pace din 1919, care a transformat Parisul în centrul lumii. Aici s-a aflat şi Regina Maria a României, pregătită să negocieze într-o lume (încă) a bărbaţilor. Capete încoronate, preşedinţi consideraţi zei, viitori dictatori, mulţi guru ai lobby-ului, jurnalişti unşi cu toate alifiile, idealişti şi oportunişti s-au adunat pentru a lua parte la cea mai grea negociere dintr-o Europă care i-a luat pe toţi prin surprindere.

 

Cartea ceasului de nisip

 

Nostalgicii şi colecţionarii vor fi atraşi de Cartea ceasului de nisip. Autorul ei, Ernst Junger, declara: „Timpul nisiparniţei trăieşte în noi toţi, nu doar în zilele copilăriei, în zilele petrecute în grădină, în zilele de vacanţă, ci adânc în profunzimile fiinţei. El este altceva decât timpul ceasului mecanic, altceva şi decât timpul solar. Poate merită osteneala de a-l înfăţişa, la fel cum din deşeurile aflate în galerii aproape nebătute se obţine un minereu rar. Poate va scânteia în cristale neobişnuite, poate va ascunde chiar o putere tămăduitoare sau ne va satisface doar simţul pentru curiozităţi.“

La fel de ademenitoare sunt cuvintele traducatoarei Viorica Nişcov: „Cartea ceasului de nisip închipuie bric-à-brac-ul muzeal, învăluit în aburul trecutului şi purtând pecetea insolitului. Este aerul cabinetelor de rarităţi cu gravuri vechi şi cărţi rare, al prăvăliilor de antichităţi, prin ale căror colţuri colbuite lucesc enigmatic piese exotice, maşinării complicate, ingeniozităţi tehnice, minunăţii de tot felul, vădind o fantezie bogată şi vocaţia aglomerării baroce de lucruri din cele mai surprinzătoare.“

 

Ruslan cel credincios. Povestea unui câine de pază

 

Istoria recentă a Rusiei este revizitată prin romanul alegoric Ruslan cel credincios. Povestea unui câine de pază. Ruslan este un câine abandonat, care ajunge să fie adoptat de un fost prizonier al unui lagăr sibrian, acolo unde şi Ruslan a lucrat cândva în calitate de câine de pază. Criticii au apreciat modul în care Gheorghi Vladimov îmbină umorul negru, candoarea şi proza incisivă.

 

Un vultur în zăpadă

 

Cei având suflet de copil dependent de poveşti despre oameni curajoşi vor alege Un vultur în zăpadă, genul de roman inspirat din viaţa unui personaj real, ce a trăit în vremuri de război. Michael Morpurgo revizitează evenimentele din cele două războaie mondiale pentru a evoca povestea unui bărbat care ar fi putut împedica declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.

 

Micul prinţ

Povestea din Micul prinţ este reinterpretată de autoarea de succes Agnès de Lestrade şi de ilustratoarea Valeria Docampo. Acestea li se adresează copiilor foarte mici, deschizându-le calea spre cartea lui Antoine de Saint-Exupéry.

Guadalajara – Nu exista detalii banale

Adriana Gionea
-
0
Guadalajara – Nu exista detalii banale

Cei dependenţi de proza scurtă ar trebui să parieze pe volumul Guadalajara, deoarece Iulian Popa este genul de scriitor capabil să capteze atenţia cititorului prin acele detalii pe care alţii ar fi tentaţi să le ignore sau să le elimine tocmai pentru a face o povestire mult mai interesantă.

Spectaculosul se ascunde în detaliile mici, în obiectele, gesturile şi acţiunile asociate rutinei, într-o conversaţie banală sau într-un personaj ajuns la vârsta despre care se spune că de obicei le anulează fiinţelor şansa la evenimente care să le dea apoi dreptul de a povesti sau de a simţi ceva deviat de la previzibila apatie. Micile detalii aparent banale sunt, pentru Iulian Popa, cheia tâlcurilor sau mesajelor profunde strecurate în fiecare proză scurtă ce surprinde ritmul cotidian.

Aceste detalii mărunte declanşează situaţiile tensionate şi apoi devin concluzii exprimate simbolic, atunci când explicaţiile ar putea deveni clişee. Astfel, scriitorul Iulian Popa a demonstrat, în Guadalajara, că stăpâneşte foarte bine preţioasa lecţie predată de marii autori universali ai prozei scurte: lecţia despre dozarea unor amănunte sau gesturi simple, ce vorbesc despre oamenii obişnuiţi pe care îi aşteaptă măcar o situaţie neobişnuită. Personajele sale profită din plin de situaţiile bizare sau de amănuntele care sparg subtil rutina, pentru a da sens unei existenţe risipite după ratarea fiecărei şanse de a trăi acel eveniment memorabil care să le scoată viaţa din inerţie.

În câteva pagini, Iulian Popa abordează diferite stiluri, asemenea unui versatil regizor de scurtmetraje pe care le ţii minte ca pe un film intens. În unele găseşti atmosfera unui thriller, cum este şi povestirea în care un bărbat încearcă să se răzbune pe cel ce l-a despărţit brutal de femeia iubită. În altele savurezi istorii ce îţi dau fiori prin impresiile unor personaje bănuitoare, care suspectează că acţiunile unor oameni care degajă mister ascund nişte fapte dubioase. Nu lipsesc nici povestirile satirice despre familie sau despre iubirile triste în marele oraş.

Vei mai descoperi cu plăcere un minimalism derutant, care permite o breşă în cotidian, folosind chiar elementele asociate de obicei acestui cotidian plat. Iulian Popa ştie să mizeze inteligent pe acele gesturi plate, dar suficient de bine exploatate pentru a declanşa pofta de lectură care te va împiedica să laşi cartea din mână. Interesul tău nu va dispărea nici măcar în faţa unei povestiri începute cu descrieri considerate mai degrabă terne, care amintesc de cadrele unui film românesc din Noul Val.

Apelând la trecerea de la succesiunea domoală a detaliilor la ruperea de ritm ce prevesteşte un imprevizibil tulburător, autorul reuşeşte să întreţină abil acea stare de aşteptare care îl provoacă pe cititorul dornic de a expune propriile scenarii cu privire la deznodământ. O povestire care începe lent poate sfârşi într-un ritm năucitor, iar un personaj incolor, aproape fantomatic, poate ascunde o poveste cu multe nuanţe.

Asemenea scriitorilor ce s-au remarcat prin acele proze scurte ce devin o reflecţie asupra zădărniciei cotidiene a omului simplu, Iulian Popa ştie cum să includă echilibrat ingredientele unei povestiri care să-l facă pe cititor să palpite: umorul întrezărit în situaţii dezolante, compasiunea faţă de omul fragil (o compasiune venită imediat după acea dezlănţuire a evenimentelor care fac din viaţa năpăstuitului o farsă jucată de un păpuşar cinic), alternanţa dintre dinamism şi lentoarea melancolică, rememorarea fragmentară sau voalată a unor imagini din trecut ce au trasat graniţa dintre fericire şi ratare, forţa simbolică a obiectelor neînsemnate şi mai ales mesajele profunde ascunse într-un minimalism aparent auster.

Citeşte şi Men Without Women – Istoria bărbatului obişnuit

Rock Springs – Rătăcirea continuă

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

Rock Springs – Ratacirea continua

Transit – Un love story contracronometru

Adriana Gionea
-
0
Transit – Un love story contracronometru

Prezentat la Berlinale în 2018, Transit are potenţialul unui film de referinţă nu numai datorită subiectului abordat – supravieţuirea prin apropierea de ceilalţi în timpuri sufocante – ci şi modului nonconformist şi alegoric de a folosi imagini şi decoruri din prezentul nostru pentru a reda atmosfera din prezentul Franţei de acum câteva decenii.

Aşa cum a demonstrat şi în Phoenix – care avea influenţe de film noir şi din Hitchcock – regizorul Christian Petzold reuşeşte să transforme istoria într-un film plin de suspans. În Transit, noul său film, suspansul este pompat într-un love story aflat sub presiunea timpului.

Vei descoperi un film înşelător, în care mesajele umaniste şi realitatea istorică sunt amestecate straniu şi neconvenţional în tentativa de evadare a unui cuplu din Franţa ocupaţiei naziste. Suprinzător pentru un astfel de film, evenimentele sunt redate fără ca simbolurile şi imaginile sordide să invadeze sala de cinema, deşi efectul asupra spectatorului va rămâne la fel de tulburător.

Plasând o dramă luată din anii ’40 şi expusă pe fundalul unei Marsilii actuale, scăldate de acea lumină solară dulce-melancolică, regizorul prezintă, într-un stil reîmprospătat, neaşteptat şi trepidant precum un thriller, clasica poveste de iubire înfiripată în vreme de război. Protagoniştii acestei poveşti ce se petrece în anii ’40 sunt Georg, un fugar din Paris, care fură identitatea unui scriitor prigonit de nazişti, şi Marie, soţia scriitorului a cărui identitate a fost luată de Georg.

Georg (Franz Rogowski) şi Marie (Paula Beer) trebuie să găsească rapid modalitatea de a face rost de bilete pentru fugi cu primul vapor ce pleacă din Marsilia spre America de Sud, unde pot scăpa de nazişti. Marea provocare a lui Georg este aceea de a o convinge pe Marie să i se alăture în tentativa de a părăsi Europa, ştiind că aceasta a început între timp o relaţie cu un alt bărbat, după ce soţul ei dispăruse în Parisul invadat.

Transit are ca temă secundară efectul salvării personale asupra conştiinţei. Într-unul dintre dialogurile purtate de Georg şi Marie apare întrebarea: Cine uită primul? Cel părăsit sau cel ce părăseşte? Întrebarea leagă scenariul filmului de conştiinţa autoarei ce a scris romanul care l-a inspirat pe regizor. La baza filmului a stat romanul omonim al Annei Seghers, nevoită să ia calea exilului, unde a şi scris Transit.

Pentru a nu repeta stilul de multe ori previzibil al filmelor de succes ce redau evenimentele dramatice prin care trece un cuplu hăituit în Europa cucerită de Hitler, Christian Petzold a renunţat la costumele naziştilor, cu acea zvastică sinistră. În Transit, străzile Franţei nu sunt sofocate de simboluri ale morţii. Petzold nu se foloseşte aşadar de invazia uniformelor verzi pentru a crea suspansul urmăririi, al hăituirii, ci alege mai degrabă imagini ale Franţei actuale.

Nu zvasticile atârnate pe marile cladiri ale Franţei, pe care le vezi de obicei în filmele-cult, îţi dau fiori, ci pericolul respirat de fiecare stradă sau încăpere claustrofobă, unde se refugiază personajele blocate într-o expectativă anxiogenă. Hăituitorii poartă intimidantele uniforme negre asociate jandarmilor sau forţelor speciale din prezent, încât ai impresia că vezi mai degrabă o poveste despre vânarea imigranţilor din zilele noastre, nicidecum despre tragediile din perioada nazistă. Interioarele, obiectele de mobilier sau personajele care joacă rolul figuranţilor nu mai au aceeaşi importanţă în redarea atmosferei din alte decenii prin elemente vizuale iconice.

foto: Independenta Film

În afară de hainele purtate de Marie, ce au un aer uşor vintage, locuitorii Parisului şi ai Marsiliei îţi dau impresia bizară că există o ruptură între timpul personajelor şi al celorlalţi. Ruptura subliniată la nivel vizual poate fi interpretată în cheie postmodernă drept o relativizare a percepţiei subiective, un dialog între două timpuri nesincronizate, aflate în relaţie schizofrenă: timpul celor ce au devenit ţintele naziştilor, ce s-a oprit în anii în care aceştia au pierdut tot, şi timpul celor ce au asistat pasivi – un timp care şi-a urmat cursul de dinaintea invaziei.

Singura imagine care uneşte cele două timpuri este imaginea-simbol a portului devenit ultima speranţă pentru evreii şi francezii antinaziştii ce au reuşit să facă rost de bilete spre America de Sud în ultima secundă. Goana personajelor pentru obţinerea biletelor salvatoare, presărată cu situaţii riscante şi imprevizibile, aminteşte de romanul Noapte la Lisabona, scris de Erich Maria Remarque.

Datorită acestei idei de a plasa povestea în decorurile Marsiliei contemporane, Transit începe să semene mai degrabă cu filmele palpitante ce includ urmăriri, soluţii spontane pentru fentarea personajelor negative din ce în ce mai ameninţătoare şi tentativa de fugă a protagoniştilor implicaţi într-o poveste de iubire imposibilă, interzisă de fantomele propriului trecut, nu doar de istorie. Astfel, descoperi că nu doar istoria stă în calea fericirii celor doi protagonişti, ci şi vinovăţia alimentată de secretul legat de falsa identitate a lui Georg sau de reacţiile derutante şi imprevizibile ale lui Marie, care tot amână plecarea.

foto: Independenta Film

Renunţarea la decorurile specifice anilor ’40 în favoarea captării unei Marsilii din prezent a permis devierea poveştii spre o alegorie cu mesaj umanist şi aluzii introspective la prezent. Filmul este precum o metaforă ce se încăpăţânează să denunţe camuflarea trecutului într-un prezent la fel de ostil cu dorinţa fiinţei umane de a fugi dintr-o ţară natală aflată sub teroare pentru a începe o viaţă nouă, într-o altă parte a globului.

Perspectiva neconvenţională care ţine de unghiul de explorare a urmelor lăsate de perioada nazistă asupra conştiinţei va împărţi spectatorii în doua tabere. În tabăra entuziaştilor se află adepţii abordării postmoderne a unui roman emblematic pentru o anumită perioadă, a cărui ecranizare invită la reflecţii asupra istoriei repetitive şi a ipostazei nomade a omului prins sub vremuri, aflat într-o continuă încercare de a-şi găsi locul securizant. Aceştia vor aprecia modul în care tăcerile personajelor vorbesc de fapt cel mai bine despre acea senzaţie stranie şi angoasantă a fiinţei umane devenite o fantomă în propria existenţă ori de câte ori societatea şi istoria nu îi permit stabilitatea şi nu îi respectă nevoia de a le da un sens coerent atât experienţelor personale, cât şi realităţii exterioare.

În tabăra contestatarilor şi a celor dezamăgiţi de plasarea acţiunii în decoruri actuale se numără cei ce şi-ar fi dorit o mai bună scufundare a spectatorului în atmosfera acelei perioade. Printre ei se află şi adepţii înţelegerii istoriei prin revizitarea cutremurătoare a unei epoci folosind acurateţea elementelor ce ţin de costume şi decor, menite să redea mult mai realist şi mai autentic teroarea nazistă.

Transit nu este un film care tratează la fel de palpitant şi relaţia emoţională dintre personaje. Regizorul preferă nişte personaje care îşi vorbesc mai mult din priviri şi prin gesturi enigmatice. Sunt genul de personaje care amână dialogurile menite să clarifice deciziile sau mesajul acţiunilor. Această ambiguitate poate fi o sursă ce amplifică misterul, dar pentru anumiţi spectatori poate deveni frustrantă. Ei îl pot acuza pe regizor că a diluat consistenţa psihologică a personajelor şi nu a confirmat abilitatea actorilor Franz Rogowski şi Paula Beer de a face nişte roluri mult mai sofisticate.

Unor spectatori impresionati de filmul anterior al regizorului (Phoenix), cu a lui cromatică mult mai elaborată, demnă de atmosfera unui film noir stilizat, şi de modul în care ambiguitatea din Phoenix devenise un element vital pentru succesul filmului prin implicarea afectivă a privitorului, Transit li se va părea artificial, derutant şi incoerent.


LYTE video

Citeşte şi The Invisibles – Prietenia învinge

Paradise – O altă perspectivă asupra salvării prin iubire

The Invisibles – Prietenia invinge

Paradise – O alta perspectiva asupra salvarii prin iubire

Tangoul. Patru conferinte – Borges ar fi putut scrie un roman despre Buenos Aires

Adriana Gionea
-
0
Tangoul. Patru conferinte – Borges ar fi putut scrie un roman despre Buenos Aires

Borges nu a scris romane. Cele patru conferinţe din acest volum – pe care el a vrut să le numească mai degrabă taifasuri (charlas) cu pasionaţii curioşi – îi vor face pe cititori să regrete că marele scriitor argentinian a ignorat posibilitatea de a scrie un roman-cult postmodern despre mrejele cartierelor deocheate, unde s-au remarcat primii zei ai tangoului.

Descoperite recent, cele patru conferinţe ar putea alcătui la fel de bine un roman închinat unuia dintre cele mai seducătoare oraşe: Buenos Aires. Talentul acestuia de reda o lume apusă este la nivelul consacraţilor autori de romane ce au explorat metamorfozele şi miturile unui mare oraş din America de Sud.

Rememorând legendele şi portretele eroilor blamaţi ai oraşului sud-american prin excelenţă, cu al său amestec fecund între burghezia post-colonială şi urmaşii sclavilor africani deveniţi artiştii remarcaţi în localurile rău-famate frecventate de plebei, Borges a ştiut să îşi încânte ascultătorii veniţi la cele patru conferinţe din toamna anului 1965. A înşirat pagini de istorie neoficială, transmisă de cei ce au fost martori la naşterea unui dans având o reputaţie îndoielnică, dar considerat azi o artă a erotismului rafinat şi al feminităţii sofisticate.

Orice poveste reuşită a unui dans născut în Buenos Aires trebuie să aibă câteva elemente indispensabile: descrierea atmosferei, perindarea între cartierele respectabile şi paradisul interzis promis de stabilimentele indecente, amestecul dintre băieţii de familie bună şi cuţitarii având propriul cod al onoarei, şi mai ales nişte femei râvnite în secret pe cât de condamnate erau în public. Borges nu ignoră nici un ingredient ispititor pentru cititor.

Istoria tangoului este legată de istoria oraşului Buenos Aires. Borges o ştie atât de bine! Doar a trăit într-unul dintre cartierele ale căror străzi au devenit primele scene publice ale tangoului atât de blamat de oamenii respectabili atunci când a fost dansat prima oară.

În cartea sa, Borges evocă fascinant acea atmosferă everfescentă din Buenos Airesul anului 1880, când oraşul cu aer provincial anunţa deja transformarea lui în Parisul Americii de Sud. Tot de anul 1880 se leagă originile neclare ale tangoului.

Conferinţele lui Borges mai au o calitate: aceea de a-l face pe străinul care încă nu a vizitat edenul tangoului să înţeleagă diferenţa dintre acea zonă centrală oficială şi adevăratul centru al unui Buenos Aires aşa cum l-au cunoscut artiştii din generaţia sa. Adevăratul nucleu al oraşului, care pulsa de viaţă, de atracţii şi de noutate, este reprezentat de cartierul Sud.

Odată ce vei fi ancorat în geografia şi atmosfera oraşului, vor apărea dezinvolt şi furtunos personajele acestui roman deghizat în conferinţe sau taifasuri (cum îi plăcea lui Borges să le numească). Trei mari tipologii au dus la naşterea tangoului: cuţitarii, băieţii de familie bună care frecventau localurile cu vânzătoare de plăceri şi femeile ademenitoare.

Făcând referinte la surse reprezentate atât de lecturi, cât şi de martori ai vremii, Borges înclină să accepte originea ruşinoasă a tangoului, aceeaşi cu a jazz-ului: bordelul. De altfel, o voce apreciată a generaţiei sale a denumit celebrul dans pasional reptilă de lupanar. Până şi versurile primelor tangouri (derivate din milonga) evocau pasiuni aprinse între femeile din bordeluri şi cuţitarii faimosi ai epocii sau confruntările fatale între aşa-zişii mardeiaşi.

Cuţitarii tangoului aveau o mare legătură cu figura cvasi-mitică a celui numit gaucho, varianta sud-americană a cowboy-ului aprig. Borges accentuează ideea conform căreia bărbatul numit cuţitar sau mardeiaş nu era clasicul delincvent al periferiei, al cărui scop suprem era să terorizeze cetăţenii respectabili şi femeile vulnerabile. Cuţitarul din vremea lui Borges avea propriul cod al onoarei, un cult pentru curaj şi lupta egală, iar proxenetismul şi hărţuirea celui fragil erau acte ruşinoase, nedemne de un cuţitar veritabil.

Destinul tangoului s-a schimbat datorită a doi actori principali. Unul este imigrantul european, care aduce bandoneonul, instrumentul care a modificat ritmul vesel dat până atunci de trioul format din pian, vioară şi flaut. Noul tango va impune în memoria colectivă un ritm ce inspiră tristeţe şi melancolie. De altfel, tangoul a fost definit drept un gând trist care se dansează, într-o carte scrisă de Ernesto Sabato (Tangoul, dezbatere şi cheie).

Un alt personaj-cheie în şlefuirea tangoului aşa cum îl cunoaştem azi este băiatul de familie bună, capabil să impună respect în faţa cuţitarului datorită pasiunii sale pentru box. Acest băiat din familiile burgheze frecventează bordelurile, învaţă să danseze tango, apoi ajunge în Parisul Belle Epoque, unde contribuie la popularizarea internaţională a tangoului. La Paris, dansul născut în bordeluri primeşte certificat de act onorabil, spălându-şi astfel reputaţia îndoielnică.

Pentru Borges, epoca de aur a tangoului a fost cuprinsă între 1900 şi 1914. În această perioadă, tangoul se îndepărtase considerabil de ritmul impus de milonga adorată de cuţitari. La această schimbare au contribuit italienii din Buenos Aires, pe seama cărora se pune melodicitatea pătimaş-sentimentală, cu accente de tristeţe, atribuite uneori tangoului.

În cele patru conferinţe, Borges reuşeşte să redea o istorie multistratificată, plină de certitudini şi adevăruri mai degrabă volatile, înşelătoare precum noaptea păcatelor în cartierele de pierzanie de Buenos Aires. Citind acest volum ajungi să înţelegi nu doar istoria tangoului, ci a sufletului argentinian şi a oraşului Buenos Aires.

Astfel spus (…) tangoul a fost, şi îndeosebi milonga, un simbol al fericirii. Dacă presupunem că lucrurile astea pot fi atinse de aripa veşniciei, cred că există ceva în sufletul argentinian, ceva salvat de aceşti umili, şi uneori anonimi, compozitori din cartierele mărginaşe, ceva ce se va întoarce. Cu alte cuvinte, cred, în sfârşit, că a studia tangoul înseamnă a studia diferitele vicisitudini ale sufletului argentinian.

Repovestită de Borges, istoria tangoului este de fapt o explorare nostalgică, devenită un tribut adus unui mare oraş, cu personajele sale devenite arhetipale. În mai puţin de 150 de pagini ai parte de imersiunea în adâncurile tulburătoare ale oraşului Buenos Aires, pe care ţi-o permite de obicei un roman-fluviu cu accente de realism magic, specific unui autor sud-american. Călătoreşti astfel prin cartierele unde tenebrele şi erotismul coexistau, înţelegi filosofia de viaţă a unor personaje controversate şi ajungi să descoperi uimit toleranţa unui mare scriitor pentru nişte locuitori care, fără pledoaria lui Borges, ar fi rămas nişte figuri detestabile.

Tangoul te invită să îl înţelegi ţinând harta oraşului Buenos Aires aproape de tine şi mai ales agenda în care păstrezi listele ce includ viitoare lecturi captivante. Povestea dansului fatal, sublim şi brutal nu este decât o fereastră spre o lume din care îşi trage rădăcinile afective oraşul Buenos Aires, unde adevăratul centru nu este cel oficial, ci unul clandestin, blamat, dar cum nu se putea mai fertil pentru marii scriitori.

Citeşte şi Our Last Tango (Un tango mas) – Cuplul argentinian care a schimbat istoria tangoului

Tangou pentru Lisandra – Dansăm pentru a dezgropa trecutul

Our Last Tango (Un tango mas) – Despre cuplul argentinian care a schimbat istoria dansului

Tangou pentru Lisandra – Dansam pentru a dezgropa trecutul

4 filme poloneze care ne-au atras atentia in 2018

Adriana Gionea
-
0
4 filme poloneze care ne-au atras atentia in 2018

An de an descoperi unele dintre cele mai bune filme poloneze actuale cu ocazia festivalului CinePolska. Selecţia din 2018 a inclus filme premiate la Berlinale şi la Cannes, dar şi debuturi apreciate datorită calităţilor vizuale sau forţei satirice. Sunt filme cu personaje memorabile, aluzii sfredelitoare la situatia politică din prezent, umor negru şi absurd. Noi îţi recomandăm patru dintre ele.

 

Cold War

photo: Independenta Film

Câştigător al Premiului pentru Regie la Cannes, filmul Cold War este semnat de regizorul peliculei Ida. Se va face referire la acesta în anii urmatori, când se va discuta despre umbra cinematografiei clasice asupra unui prezent încă receptiv la poveştile răvăşitoare. O astfel de poveste este şi cea dintre Wiktor, un muzician pasionat de jazz, şi vulcanica Zula, o tânără care se refugiază în muzică pentru a fugi de un trecut compromis. Povestea lor, redată în imagini alb-negru ce aminstesc de filmele-cult, devine un periplu între Polonia anilor ’50 şi Parisul boem, aşa cum apare în fotografiile realizate de Bresson sau Doisneau.

Vei descoperi o iubire trepidantă şi acaparantă, aşa cum sunt multe dintre iubirile înfiripate între două personaje ce vin din lumi diferite. Dacă îţi plac filmele alb-negru, în care arta fotografică este prezentă în fiecare secvenţă, vei mai descoperi unele dintre cele mai frumoase imagini ale Parisului nocturn.

Farmecul peliculei Cold War se bazează pe metamorfozele derutante ale unui personaj feminin impetuos, în care se regăsesc atât idealul slav, cât şi acea senzualitate a emancipatei ce aminsteşte de actriţele Noului Val din anii ’60. Cele două personaje principale reflectă amintirile regizorului Paweł Pawlikowski referitoare la părinţii săi, a căror iubire tulburătoare şi vulcanică semăna cu povestea din film. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

Chipul

sursa: IMDB

Un alt film polonez care s-a făcut remarcat la marile festivaluri este şi Chipul. Regizat de Malgorzata Szumowska, Chipul este o alegorie în care drama, notele suprarealiste şi comedia neagră se îmbină profund şi cutremurător. Filmul care a primit Ursul de Argint la Berlinale reflectă într-un mod alarmant şi original prăpastia dintre Polonia cosmopolită, simbolizată de rockerul devenit personajul central, şi Polonia tradiţionalistă, care încurajează influenţa din ce în ce mai mare a bisericii asupra politicii şi vieţii private.

Personajul central, Jacek, este coşmarul oricărui părinte supus, care se teme de gura lumii. El are plete, ascultă Metallica, şi visează (asemenea multora din generaţia lui) să emigreze, constrazicându-şi mereu rubedeniile care încep să confunde patriotismul cu naţionalismul, resemnarea şi xenofobia. Viaţa acestui personaj, de care spectatorul se va ataşa imediat, se schimbă halucinant după ce primeşte un chip nou în urma unui accident petrecut chiar pe şantierul unde acesta contribuia la replica poloneză dată statuii din Rio a Mântuitorului. Iubita nu îl va mai recunoaşte, iar încercarea lui de a o recâştiga ascunde aluzii tulburătoare la acea parte a societăţii est-europene retrograde.

Spectatorii deschişi la minte vor fi observa cutremuraţi nişte similitudini între Polonia şi România. Polarizarea, conflictul acut dintre fanatici şi pro-occidentali, dintre cei ce vor să evadeze, sufocaţi de primitivismul noii mişcări naţionaliste din Est şi cei ce deturnează patriotismul şi credinţa în direcţia unui nou despotism.


LYTE video

 

O noapte liniştită

sursa: IMDB

Tot despre ruptura dintre polonezii ataşaţi de Vest şi cei tradiţionalişti este vorba şi în drama O noapte liniştită. Filmul regizorului debutant Piotr Domalewski a fost comparat cu pelicula românească Sieranevada. Vei descoperi aceeaşi reuniune de familie în care secretele, reproşurile şi regretele devin inflamabile şi răscolitoare.

Filmul porneşte de la decizia personajului central de a reveni din Germania în satul polonez unde familia lui are o fermă. El şi-ar dori partea sa de mostenire pentru a o vinde şi a-şi dezvolta afacerea din Germania. Cina de Crăciun devine pretextul pentru a le dezvălui rudelor intenţiile sale. Odată întors în Polonia, protagonistul mai încearcă să se reaproprie de iubita lui, însă descoperă că fratele său şi aceasta au o relaţie mult mai apropiată decât a crezut iniţial.

Dialogurile, mesajele satirice, locul ales pentru desfăşurarea acţiunii şi jocul actorilor convingători în rolurile oferite îţi amintesc de acele piese de teatru ce plasează conflictul dintre generaţii şi rivalitatea fraternă în decorurile îngheţate în trecut, în care măreţia şi ruina se învecinează dureros, pentru a reda destrămarea inevitabilă a unei familii. Drama şi reacţiile imprevizibile ale personajelor sunt alimentate de o tema omniprezentă în Estul eliberat de sub comunism, dar captiv încă alături de fantomele trecutului: dezrădăcinarea prin emigrarea ca singură opţiune pentru supravieţuire.


LYTE video

 

Atac de panică

sursa: IMDB

Dacă te-ai plictisit de tipicele clişeele enervante din comediile de la mall, poţi alege Atac de panică. Succesul de public al acestei comedii mizează pe intersectarea imprevizibilă şi plină de originalitate a unor poveşti de viaţă aparent paralele. Reacţiile explozive cu final absurd, modul halucinant prin care sunt denunţate slăbiciunile şi angoasele omului contemporan îi va face pe mulţi spectatori să afirme că Atac de panică ar putea fi replica dată de regizorul Pawel Maslona filmului Poveşti trăsnite (Wild Tales/Relatos Salvajes).

Apelând la o doză eficientă de umor negru, actori expresivi care intră credibil în pielea unor personaje bizare şi la intensitatea unei satire năvalnice, Pawel Maslona oferă genul de comedie deopotrivă accesibilă şi multistratificată. Filmul mai poate fi considerat o retrospectivă derulată într-un ritm năucitor a multor teme din filmele actuale: dependenţa emoţională, înstrăinarea în propria familie, transformarea femeii în obiect sexual prin videochat, frica de singurătate şi fuga de sine.

Comicul se bazează mai ales pe teama personajelor de consecinţe şi de cei capabili să le descopere adevărata faţă. Pentru a se ascunde sau pentru a scăpa din situaţiile de criză sau doar stânjenitoare, aceste personaje sunt capabile de cele mai stupide şi aberante acţiuni.


LYTE video

Citeşte şi Tablou de vânătoare – Răzbunarea animalelor

All These Sleepless Nights – Oraşul unei generaţii

Tablou de vanatoare – Razbunarea animalelor

All These Sleepless Nights – Orasul unei generatii intr-un film despre hipsterii Varsoviei

Zece Decembrie – Un autor care merita descoperit si in Romania

Adriana Gionea
-
0
Zece Decembrie – Un autor care merita descoperit si in Romania

Considerat unul dintre cei mai buni autori americani din prezent, George Saunders va fi o revelaţie şi pentru amatorii de proză scurtă din România. Prin stilul său ce îmbină bizarul alegoric (uneori înfricoşător, dar stilizat), compasiunea, satira şi portretele caricaturale, autorul a reusit să reîmprospăteze acel gen de povestire care poate fi considerată o radiografie incomodă şi îngrijorătoare a vieţii duse de americanul simplu.

Încercările de un comic amar ale unui tată cinstit de a ţine pasul cu familiile înstărite din oraş după ce va câştiga un premiu la loterie (Însemnări despre Fetele Semplica), maturizarea unui puşti singuratic (Zece Decembrie), readapatarea la viaţa din civilie a unui soldat reîntors în oraşul natal (Acasă), gestul de curaj extrem al unui adolescent dominat de nişte părinţi mult prea stricţi (Turul de onoare), visurile inocente ale tipicei frumuseţi americane, obsesia pentru controlul umanităţii cu ajutorul ştiinţei avansate (Evadare din Cap-de-Păianjen), regretele ascunse (Beţe), marasmul ce ameninţă tipica familie americană provincială (şi) amărâtă (Căţeluş) dramele femeilor din ţări exotice angajate de familiile din upper middle class-ul occidental sau rivalităţile masculine dintr-un mic orăşel reprezentând America profundă (Al Roosten) au devenit subiectele celor zece povestiri incluse în acest volum.

Zece Decembrie va fi o carte apreciată mai ales de cititorul interesat de evoluţia prozei americane. Duce mai departe încercările unor clasici precum Faulkner, Steinbeck sau Capote de a înţelege schimbările sau, dimpotrivă, stagnările din societatea americană, şi completează într-o manieră originală şi pe alocuri suprarealistă concluziile unor autori contemporani de seama lui Richard Ford.

Spre deosebire de mulţi autori din spaţiul nord-american, George Saunders adaugă umor incisiv şi tuşe caricaturale acolo unde subiectul ar cere mai degrabă o abordare ternă, gravă sau melancolic-sfâşietoare. Totuşi, umorul său are un efect greu de captat în cuvinte. Nu este nici ireverenţios la adresa celor mai adânci drame umane şi nici nu umileşte. Doar îţi demonstrează efectele nefaste ale mitului american asupra omului cinstit, discret şi naiv, pentru care societatea – cea reală, neîntegrată într-o iluzie – devine o capcană.

Multe dintre povestiri devin un portret al americanului simplu, care asistă neputincios la spulberarea iluziilor induse de încrederea în modelul idealist moştenit din generaţie în generaţie. Acesta descoperă năucit – şi uneori într-un mod absurd – că de fapt corectitudinea nu îi aduce stabilitate, că familia perfectă nu este protejată de cei ce o ridică în slăvi, că autorităţile îi uită pe cei trimişi în război pentru a salva renumele naţiunii supreme, că viaţa în cea mai invidiată ţară poate fi la fel de şubredă ca în orice alt colţ al lumii.

Ai mai putea considera povestirile din Zece Decembrie nişte farse cu turnură absurdă jucate americanului corect. Fiecare personaj devine reprezentantul unei categorii sociale lipsite de privilegii, care se tot străduieşte să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a-şi recâştiga demnitatea.

Pe aceste încercări anevoioase de recuperare a stimei de sine se sprijină de fapt originalitatea, una dintre marile calităţi ale prozelor scrise de George Saunders. Autorul oglindeşte realitatea printr-un stil inedit, care îi imprimă realismului o notă suprarealistă, (inteligent) aberantă, uneori halucinantă, foarte apropiată de alegoria sofisticată, dar ingenios camuflată în simplitate.

Citeşte şi Uite-aşa o pierzi – Povestiri care îţi lărgesc orizonturile

Iubire şi obstacole – Plăcerea de a citi proză scurtă

Uite-asa o pierzi – Povestiri care iti largesc orizonturile

Iubire si obstacole – Placerea de a citi proza scurta

Tentatia de a fi fericit – Amintiri imprevizibile despre frumusetea convingatoare a existentei umane

Adriana Gionea
-
2
Tentatia de a fi fericit – Amintiri imprevizibile despre frumusetea convingatoare a existentei umane

Oricine scrie despre fericire în zilele noastre seamănă cu acrobatul idealist care se încumetă să meargă pe sârmă la înălţimi ameţitoare, în timp ce spectatorii de la sol îi strigă obsesiv Prăbuşeşte-te!

Lorenzo Marone este genul de autor care nu descurajează. Acesta duce până la capăt acrobaţia la înălţime, dar scriitura lui degajă naturaleţea şi lejeritatea celui obişnuit deja să facă slalom printre elementele ce i-ar sabota romanul: clişeele, scepticismul cinicilor, simplismul tâmp şi îndemnurile ridicole. Marone deţine aşadar secretul reţetei folosite pentru a-l face pe cititor să mai creadă în posibilitatea fericirii tocmai prin vocea unui personaj ce a ratat-o mereu.

Ecranizat în 2017 cu titlul La tenerezza, de către Gianni Amelio, Tentaţia de a fi fericit este un roman adorabil, uşor de citit, dar nici pe departe facil. Succesul de public i se datorează expresivului Cesare. El este personajul principal, care îşi derulează trecutul în timp ce încearcă să se bucure de ce i-a mai rămas dintr-un prezent hotărât să îl reapropie de persoanele dragi şi de umanitatea înţeleasă prin compasiune şi acceptarea slăbiciunilor. Însă apropierea se va face într-un mod neaşteptat, care îl va scoate pe Cesare din amorţire şi din spirala remuşcărilor.

La vârsta la care alţii îşi contemplă melancolic ultimele zile, septuagenarul Cesare priveşte în urmă cu autoironie şi înainte cu genul acela rar de sarcasm tandru. Îşi rememorează iubirile (mai ale pe cele neîmplinite). Îşi justifică adesea indecent, dar asumat, infidelităţile, şi face o retrospectivă plină de autoironie a idealurilor şi visurilor abandonate sau risipite. Revizitarea trecutului este încurajată de prezentul care îi cere să facă în ultimii ani ai existenţei ceea ce nu a reuşit într-o viaţă întreagă: să acţioneze la timp şi hotărât pentru a nu-i mai îndepărta pe copiii lui şi pentru a păstra lângă el acele prezenţe feminine salvatoare.

Cesare va fi pentru mulţi varianta meridională, infidelă şi mult mai sofisticată din punct de vedere afectiv a protagonistului ţâfnos din romanul Un bărbat pe nume Ove. Doar că Lorenzo Marone îi permite personajului său din fremătătorul Napoli un anumit gen de libertinaj şi de hedonism târziu de care personajul nordic nu prea are parte.

Septuagenarul Cesare Annunziata ajunge până la urmă să te cucerească tocmai prin slăbiciunile şi greşelile sale, nicidecum uşor de trecut cu vederea. Sunt nişte slăbiciuni şi greseli pe care nici măcar nu le-ai fi anticipat în primele pagini ale confesiunii sale. Ce-i drept, începutul plin de umor al romanului este unul înşelător, deoarece anunţă derularea unei existenţe lipsite de evenimentele ce fac din povestea unui bărbat din Sud un film trepidant, demn de a fi povestit astfel încât să umple de admiraţie şi invidie privitorii.

Cesare ţi se prezintă la început asemenea unui bătrân demodat, unul incapabil să înţeleagă relaţiile de cuplu ale fiului său Dante cu bărbaţi, şi nici nevoia fiicei sale pe nume Sveva de a regăsi entuziasmul alături de un amant care să îi ofere încrederea în sine ce ar fi trebuit să fie încurajată de soţ. L-ai putea uşor eticheta drept un moş retrograd, gata să vadă o apocalipsă a moralei acolo unde alţii văd o reconfortantă oază de libertate în trecătoarea lor existenţă. Apoi descoperi că nici el nu a fost un sfânt. Nu numai că nu şi-a refuzat nici o plăcere secretă când era însurat, dar nici măcar la bătrâneţe nu stă potolit – are o amantă mai tânără cu două decenii decât el, adică trecută şi ea de 50 de ani, însă având încă trupul dezirabil, care i-a permis continuarea meseriei de vânzătoare de plăceri.

Văduv şi consolat de amanta sa empatică pe nume Rossana, Cesare îi redescoperă pe cei din jur. Reuşeşte să tolereze mai uşor orientarea sexuală a fiului său Dante – ajuns proprietarul unei galerii de artă contemporană – singurul care vede partea luminoasă a tatălui său din ce în ce mai ursuz. Tot cu ajutorul Rossanei, Cesare se apropie de fiica lui, Sveva, care îi aminteste acestuia de toate greşelile din relaţia cu soţia lui, mai ales după ce Sveva îi dezvăluie un secret din viaţa Caterinei (soţia lui Cesare), un secret ce îl va lovi pe infidelul Cesare în orgoliu.

Dialogurile dintre Cesare şi copiii lui, dar mai ales dintre el şi Rossana, vor fi o gură de aer pentru cititorii dornici de a se refugia în paginile unui roman savuros, în care umorul inteligent, nostalgia duioasă, iubirea faţă de aproape şi concluziile înduioşătoare despre nevoia de celălalt se îmbină în replici simple, dar pline de substraturi. Discuţiile personajelor şi pasajele introspective sunt construite abil, încât să redea acea spontaneitate a concluziilor despre sine, dragoste, ataşament şi prietenie, menite să-ţi readucă zâmbetul pe buze chiar şi după o zi apăsătoare.

Viaţa lui Cesare devine de fapt amintirea schimbărilor provocate de femei. Cesare s-a lăsat modelat de atenţia acordată de sexul opus încă din preadolescenţă, însă nu a putut lua hotărârile corecte pentru a le păstra lângă el pe cele despre care spune că au fost iubirile vieţii lui. Pe una dintre femeile ce l-au marcat o chema Emma. Tot Emma o cheamă pe vulnerabila şi mult mai tânăra lui vecină, care îi aprinde ultima scânteie de vitalitate afectivă atunci când îşi găseşte refugiul în apartamentul lui Cesare pentru a-şi plănui fuga de soţul violent.

Emma li se alătură femeilor capabile să aline singurătatea lui Cesare – candida şi voluptuoasa Rossana şi Eleonora, vecina ce şi-a câstigat renumele de pisicăreasă, denumire dată de italieni femeilor care îşi umplu casele de pisici abandonate. Alături de aceste femei şi de Marino, singurul prieten care i-a mai rămas, Cesare va încerca să ia măcar o dată în viaţă deciziile vitale în momentele de cumpănă, să se mai bucure de apropierea semenilor la vârsta la care apare tentaţia izolării în propriul trecut şi va deveni dureros şi totodată amuzant de sincer faţă de propria conştiinţă.

Tentaţia de a fi fericit îţi oferă doar un răgaz necesar meditaţiei asupra modului în care ai putea acumula experienţe menite să încurajeze căutarea fericirii la o vârstă ce permite doar plafonarea, stagnarea şi însingurarea. Totodată, stilul prin care a fost construit personajul Cesare îţi va capta atenţia de la prima până la ultima pagină într-un ritm trepidant.

Protagonistul nu îţi va permite să îi parcurgi amintirile şi nici prezentul (încă) plin de surprize printr-o lectură înceată, plină de întreruperi. O replică spontană, o acţiune imprevizibilă care va stârni hohote de râs, un gând sau un flashback din trecutul amoros vor transforma tihna unui pasaj melancolic pe fundalul apusului ce se prelinge peste Napoli într-un şuvoi alert de fapte, deoarece septuagenarul Cesare încă mai poate declanşa evenimente care să le schimbe vieţile celor din jur.

Pe măsură ce te vei apropia de final, emoţiile stârnite de acest personaj se vor modifica brusc, într-un mod plin de contradicţii, asa cum este de fapt şi existenţa umană. Îl vei admira pe Cesare, uneori îl vei compătimi, alteori îl vei şi detesta, mai ales când vei afla cum s-a complăcut în imposibilitatea de a fi mult mai prezent în viaţa familiei.

Cesare se dovedeşte a fi un personaj mult mai complex decât ai fi bănuit în primele pagini. Te va lăsa perplex, te va amuza, dar te va şi revolta, cum o poate face de fapt orice fiinţă umană surprinsă între măreţia condiţiei de muritor ce îşi acceptă fragilitatea şi trăsăturile caricaturale pe care şi le dezvăluie fără teamă cel ce îşi vede propria laşitate când îşi face bilanţul.

Vei aprecia la acest roman talentul scriitorului de a capta printr-un stil mai degrabă sentimental (dar fără sentimentalisme) ceea ce îi preocupa de fapt pe autorii acelor opere literare monumentale, sobre, copleşitoare, devenite romane-cult din topurile intelectualilor gravi. Ai impresia că marile teme ale literaturii universale: iubirea, căutarea sensului vieţii, împăcarea cu sine, teama de moarte, explorarea propriei conştiinţe şi asumarea vinovăţiei se lasă îmbăiate şi molipsite de acea poftă de viaţă din sudul Italiei, astfel încât să le permită revelaţiilor finale să lumineze personajele, nicidecum să le deformeze prin angoasă.

Citeşte şi The Place (Localul) – Străini în căutarea fericirii

Nebune de fericire – Prietenia, ultimul refugiu al normalităţii

The Place/Localul – Straini in cautarea fericirii

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalitatii

O zi de Decembrie – Prietenie, rivalitate si gasirea sufletului-pereche, intr-un film de sezon in proza

Adriana Gionea
-
0
O zi de Decembrie – Prietenie, rivalitate si gasirea sufletului-pereche, intr-un film de sezon in proza

O zi de Decembrie include genul acela de poveste simpatică, dulce şi tandră de sezon. Amuză şi înduioşează, aşa cum o fac majoritatea filmelor difuzate între Crăciun şi Revelion. Sunt incluse încurcăturile, situaţiile imprevizibile, trăirile secrete, oscilaţia între propria fericire şi loialitatea faţă de cea mai buna prietenă şi excursia vindecătoare într-un paradis exotic situat pe ţărmurile asiatice.

Cartea lui Josie Silver este reconfortantă pentru cei ce preferă varianta în proză a filmelor de public, despre acei romantici incurabili, cărora Decembrie le promite găsirea sufletului-pereche. Povestea începe în stilul unui romance urban, într-o zi de 21 decembrie petrecută în aglomerata Londră cu ai ei locuitori intraţi în cursa pentru găsirea celui mai bun cadou de Crăciun. Printre cei ce se pierd în mulţimea cuprinsă de obsesia bifării celor mai multe activităţi în cel mai scurt timp este şi Laurie, o variantă abia ieşită din studenţie a lui Bridget Jones.

Obosită după o zi solicitantă petrecută la recepţia unui hotel în timp ce visează să îşi facă în sfârşit debutul în lumea revistelor de mare tiraj, Laurie se urcă într-un autobuz supraetajat aglomerat, a cărui fereastră îi permite să îl zărească pe cel ce va deveni bărbatul vieţii ei. Îl fixează cu privirea sentimental, reuşeşte să îi atragă atenţia, însă el nu apucă să se urce în autobuz, şi nici ea nu poate coborâ la timp.

Hotărâtă să îşi regăsească sufletul-pereche rătăcit în staţia de autobuz, Laurie îl va căuta pe cel zărit în acea zi de 21 decembrie. Timp de un an va cutreiera străzile şi barurile din Londra, însă nu îl va găsi…până când Sarah, irezistibila ei prietenă şi colegă de apartament i-l va prezenta pe noul său iubit, un Mr. Perfect pe nume Jack O’Mara. Dar Jack este nimeni altul decât bărbatul din staţia de autobuz şi din visurile romantice ale lui Laurie.

Se pare că Jack a provocat acelaşi gen euforic şi năucitor de îndrăgostire la prima vedere şi în cazul lui Sarah. Dar Sarah nu bănuieşte că Jack este cel pe care Laurie îl consideră bărbatul perfect, acel suflet-pereche ce îi este predestinat oricărei visătoare luate peste picior de către sceptici. Şi nici Laurie nu are de gând să îi spună, mai ales când Jack se preface destul de convingător că nu îşi mai aminteşte de întâlnirea din staţia de autobuz, deşi are fantezii cu Laurie, condamnabile după codul fidelului ideal(izat).

Laurie alege supliciul tăcut. Pentru ea, Sarah este precum o soră şi nu ar vrea să o piardă. Nici Jack nu vrea să o piardă pe Sarah, cea ravisantă, îndrăzneaţă şi extrem de sexy, pe care o aşteaptă o carieră în televiziune. Laurie dă semne de resemnare. Acceptă statutul de prietenă a lui Jack, reprimându-şi gesturile provocatoare în preajma lui. Se simte vinovată din cauza sentimentelor faţă de cel pe care prietena sa cea mai bună îl consideră la rândul ei bărbatul fără de care nu ar putea fi împlinită.

Când Jack are o scăpare şi o sărută pătimaş pe Laurie, apoi o roagă să ascundă această întâmplare faţă de Sarah, Laurie îşi face bagajele, renunţă la jobul de la hotel şi pleacă pentru câteva luni în Thailanda. În Koh Lipe, unul dintre paradisurile ţărmurilor thailandeze, Laurie îl va întâlni pe Oscar, un tânăr sexy, protector, şarmant şi mai ales pregătit pentru a-i oferi genul de iubire pe care o aştepta din partea lui Jack.

Oscar este un tânăr bancher londonez care odată ajuns în Thailanda pare a fi bărbatul ideal pentru Laurie. Este atent, se bucură de lucrurile simple, cum ar fi viaţa într-o colibă din care se iese direct în nisipul fin în care îţi tot vine să îţi scufunzi talpile. Adoră tihna propovăduită în broşurile pentru cuplurile dornice de a se regăsi departe de istovitorul Occident, apreciază răsăriturile privite din pragul colibei turistice situate foarte aproape de marea de turcoaz şi mai presus de toate este un fidel gata să îşi petreacă viaţa cu Laurie (cel puţin aşa declară).

Deşi încă nu l-a uitat pe Jack, Laurie îşi dă seama că nu are mari şanse de a trăi acea iubire la care visa în ziua în care l-a văzut pe acesta de la fereastra autobuzului. Aşadar, va începe să trăiască alături de Oscar o povestea de iubire plină de răsfăţ, de ieşiri în localuri de lux, cadouri preţioase, declaraţii tandre şi…replici otrăvitoare aruncate de mama acestuia, tipologia soacrei intrigante, pasiv-agresive, şi a snoabei din high life-ul britanic. Mama lui Oscar este plină de prejudecăţi şi perseverentă în tentativa de a-i induce seninei Laurie impresia conform căreia fiul ei bancher este mult prea perfect pentru ea, de aceea încă se mai gândeste la fosta iubită, provenită din acelaşi mediu select, din care Laurie nu face parte.

Exact când spectatorii acestui romance de sezon începeau să creadă că Laurie merita mai degrabă un bărbat precum Oscar, capabil să îi recunoască meritele, un eveniment neaşteptat va readuce trecutul în prezent, pulverizând liniştea sufletească, deciziile corecte şi prietenia feminină. Relaţia dintre Laurie şi Jack se va schimba, pe măsură ce vor trece zece ani de la întâlnirea din staţia de autobuz şi ultima scenă.

În ciuda respectării unei reţete devenite deja clasice pentru genul acesta de roman, clişeele nu vin la pachet neapărat cu previzibilul enervant. Există multe întorsături surprinzătoare legate de prietenie, secrete, alegerea între bărbatul disponibil şi cel din vis, despre maturizare şi bineînţeles despre găsirea fericirii în cheie romantică.

Josie Silver nu a scris un roman cu pretenţii, dar vei aprecia modul în care ştie să jongleze cu aşteptările consumatorilor de poveşti romantice despre iubiri ale căror protagoniste au acel ceva adorabil, stângaci şi imperfect, pe care îl găseşti la Bridget Jones.

Citeşte şi Bridget Jones însărcinată – Cine ai vrea să fie tatăl?

5 comedii romantice pe care nu le-ai văzut încă

10 comedii romantice cu Audrey Hepburn

Bridget Jones insarcinata – Cine ai vrea sa fie tatal?

5 comedii romantice pe care nu le-ai vazut inca

10 comedii romantice cu Audrey Hepburn

Cold War – Vraja iubirii patimase, intr-o nostalgie alb-negru

Adriana Gionea
-
0
Cold War – Vraja iubirii patimase, intr-o nostalgie alb-negru

Cold War, semnat de regizorul devenit faimos datorită peliculei Ida, a fost aşteptat cu nerăbdare de cinefilii pentru care un film reuşit are neapărat cadre menite să îl apropie de arta fotografică. Nu vei fi dezamăgit dacă faci parte din această categorie. Te vei declara impresionat de calităţile vizuale ce i-au sedus mai întâi pe spectatorii de la Cannes, unde Paweł Pawlikowski a câştigat Premiul pentru regie.

Vei vedea în acest film alb-negru unele dintre cele mai frumoase imagini ale Parisului nocturn. Imaginile în care umbrele şi luminile alternează feeric şi enigmatic pe malurile Senei – captate în ritmul lent al vaporaşului cu îndrăgostiţii din Est fugiţi în Vest – i-ar fi impresionat şi pe fotografii iconici ai Parisului, precum Bresson, Doisneau ori Brassai. Nu lipseşte nici ritmul frenetic al barurilor de jazz inundate de lumina pâcloasă în care se refugiau damnaţii artişti ai Estului dominat de Stalin.

Decorul acestui Paris alb-negru îmbrăţişează poetic trepidaţiile unei iubiri devoratoare, aşa cum se dovedeşte a fi de cele multe ori acea iubire sudată de atracţia puternică dintre doi oameni având personalităţi diferite şi proveniţi din medii opuse. Iar în Cold War, această iubire este cu atât mai tulburătoare (dar şi irezistibilă pentru spectator) cu cât se află sub semnul interdicţiei, al prigoanei devenite umbra unui dictator de neînfrânt (Stalin), chiar dacă nu vei avea parte de secvenţele terifiante cu lagăre şi interogatorii urmate de tortură.

Protagoniştii-artişti – Zula (Joanna Kulig) şi Wiktor (Tomasz Kot) – au trăsături inspirate de cele aparţinând părinţilor lui Paweł Pawlikowski. Când îşi aminteşte de părinţii săi, cărora le-a dedicat filmul premiat la Cannes, regizorul afirmă: Părinţii meu au fost oameni minunaţi şi foarte puternici, însă, ca şi cuplu, au fost o catastrofă absolută.

photo: Independenta Film

Vei descoperi un personaj feminin ce degajă o senzualitate năucitoare şi precoce, de neîngrădit, şi un pianist de jazz luat cu asalt până la subjugare de această feminitate impetuoasă. Protagoniştii marii iubiri (aproape) imposibile vin din Polonia abia intrată în anii comunismului. Dragostea lor cu năbădăi va fi un du-te-vino între ţara natală şi oraşele strălucitoare din Occident.

Datorită imaginilor alb-negru, cadrelor fotografice, subiectului răvăşitor, ce leagă destinele individuale neliniştite de istoria tulbure, şi farmecului old school al actorilor din rolurile principale, Cold War a fost considerat un seducător tribut adus cineaştilor de altădată. Regizorul Paweł Pawlikowski mizează inspirat pe inepuizabila nostalgie a spectatorului care visează la acele decenii din istoria cinematografiei pe care nu le-a trăit. Este o nostalgie întreţinută de filmele-cult revizitate, ce îl mişcă puternic datorită unor personaje ale căror decizii sfâşietoare sunt umbrite de motive greu de înţeles, ce lasă în urmă o enigmă.

photo: Independenta Film

Timp de aproape 90 de minute, marele ecran devine o capsulă derutantă. O capsulă în care prezentul rămâne suspendat pentru a-ţi permite scufundarea vizuală plină de voluptate într-un timp în care se iubea pătimaş, nesăbuit, şi în care graniţa subţire dintre inocenţă şi obsesia impetuoasă hrăneşte nevoia de spectaculos dezvăluit în umbrele sălii de cinema.

În Cold War se iubeşte împotriva propriei raţiuni şi a instinctului de conservare menit să alimenteze frica, împotriva unor vremuri ale urii şi uneori împotriva propriei fericiri. Nostalgia spectatorului este alimentată prin învăluirea acestui love story pătimaş în vraja boem-nocturnă a unor oraşe cosmopolite securizante pentru boemii din Est, cum era Parisul noii epoci jazz postbelice.

Pawlikowski redă această iubire tumultuoasă, ce durează o viaţă şi apropie extazul de chinul psihologic, înlănţuind personajele în propria neputinţă de a rămâne lângă Celălalt până la capăt. Stilul său cinematografic aminteşte de fotografiile ce surprind îndrăgostiţii din Parisul iconic – fotografii în care stările personajelor nu sunt clarificate prin explicaţii, ci mai degrabă învăluite în senzualitatea degajată de siluetele decupate din întunericul străzii de lumina unor felinare. Iar când tăcerea sparge farmecul evanescent al străzilor pariziene pe timp de noapte, aceeaşi tendinţă a spectatorului de a-şi explica motivele din spatele reacţiilor unui personaj feminin vulcanic şi ale unui muzician subjugat de acesta este deviată spre acceptarea ambiguităţii ce înconjoară de fapt întreaga relaţie de cuplu din film.

photo: Independenta Film

Vei mai descoperi o relaţie ce degajază ispita unei legături aflate între abisal şi sacru (întâlnirea pe fundalul unei biserici în ruină aminteşte de poezia tarkovskiană). În anumite scene, relaţia capătă forţa unui legământ aproape arhetipal, bazat pe o atracţie puternică, surprinsă aşa cum vezi mai degrabă în filmele-cult ale regizorilor de altădată: folosindu-se imagini picturale, o coloană sonoră care să reflecte vigoarea unei legături acaparante şi creşterea intensităţii unei atracţii stârnite de acel ideal feminin devenit întruchiparea ispitei înnăscute, libere, crude, necizelate, care nu permite infiltrarea nici unui apel la raţiune, înfrânare sau măsură venit din partea unui personaj masculin.

Zula, personajul feminin pe care se sprijină de fapt elementele ce seduc spectatorul, este o poloneză ademenitoare din mediul rural, ajunsă vedeta unui ansamblu ce reinterpretează temele folcrorice aşa cum îşi doreau adeptii lui Stalin. Joanna Kulig intră memorabil în pielea Zulei, o tânără curajoasă, irezistibilă, emanând o sexualitate precoce, dezinhibată şi hotărâtă să obţină ceea ce vrea folosindu-şi farmecul de care este cât se poate de conştientă.

Zula devine raţiunea de a fi a muzicianului stilat Wiktor. El se simte atras iremediabil de această dezinvoltură ieşită din matcă, mai ales de forţa ei de a-şi schimba destinul, emanată de obicei de cea născută pentru a ispiti, având şi un trecut dubios (Zula a stat un timp la şcoala de corecţie, după ce şi-a înjunghiat tatăl ce a încercat să o abuzeze).

Personajul masculin este opusul Zulei. Amintind de personajele rafinate şi totodată clocotitoare interpretate de Ralph Fiennes, el reprezintă intelectualul ce trebuie să înveţe cum să se ferească de umbra lui Stalin întinsă peste Polonia anilor ‘50. Strategia lui de supravieţuire până la fuga în Vest constă în adaptarea cântecelor din zestrea folclorică poloneză la noua estetică ridicolă a propagandei ce viza şi convertirea populaţiei de la sate. Zula îi devine muză, iubită, călău senzual, dar mai ales capcana ce îi amână desprinderea totală de Est pentru construirea unei cariere strălucite de jazzman exotic sosit la Paris.

Wiktor şi Zula  formează un cuplu al extremelor unite până la final tocmai de ceea ce le separă încă de la începutul relaţiei. El reprezintă o lume apusă, înghiţită de comunism, ea se aruncă plină de entuziasm într-un prezent incert. În timp ce Zula se bucură de oportunităţile prezentului, din care se înfruptă fără oprelişti, personajul interpretat de Tomasz Kot degajă melancolia ce-i domoleşte la început reacţiile pătimaşe, având farmecul nobilului dezmoştenit de noile vremuri.

photo: Independenta Film

Succesul filmului se datorează mai ales contrastului dintre Zula şi Wiktor. Ea este energică, nesupusă, gata să se lase pradă instinctelor şi trăirilor vulcanice. Datorită actriţei Joanna Kulig, regizorul va prinde spectatorul în mrejele personajului feminin ce are frumuseţea arhaică, dar plină de magnetism, a fetei din mediul rural înzestrate cu acele trăsături ce o vor propulsa în lumea divelor la care visează în secret mai toţi bărbaţii.

Muzica joacă un rol vital în succesul acestui film, în special în scenele ce surprind acele diferenţe care înteţesc şi mai mult atracţia dintre personaje. Wiktor este simbolizat de jazzul emancipaţilor, al esticilor cosmopoliţi şi educaţi. Zula este înconjurată de nimbul senzual pe care îl regăseşti în tablourile ce redau feminitatea rurală pe al cărei chip se ghiceşte versatilitatea femeii sigure pe propriile farmece, ademenitoare şi mândre, ce pare să-şi aştepte iubitul care să o şlefuiască.

Tot despre şlefuire va fi vorba şi în metamorfoza personajului feminin. Zula va trece de la ipostaza strengăriţei neruşinate ce ar fi intrat în gura satului, devenind sursa invidiei feminine, la ipostaza tranzitorie a cântăreţei de folclor ajunse în patul ştabilor comunişti pentru a-i spiona apoi pe chiaburi, iar în final atinge ipostaza cântăreţei languroase cu farmec slav, care învaţă limba franceză pentru a deveni o divă pariziană al cărei farmec poate rivaliza cu al vedetelor din filmele Noului Val.

photo: Independenta Film

Deşi a fost promovat asemenea unui film despre iubire în timpuri ostile mai ales libertăţii şi freneziei individuale, filmul pare mai degrabă un elogiu al feminităţii anarhice, fruste, dezinhibate, care ia în posesie şi care se sustrage oricărei tentative de a-i da un sens clar, de a o supune regulilor. Vei descoperi un personaj feminin pus în valoare tocmai de ceea ce i-ar contesta farmecul: necizelarea, care devine mai degrabă un atuu, deoarece îi sporeşte senzualitatea dezinhibată.

Pe cât de magnetic este personajul feminin, pe atât de estompat şi discret este cel masculin al cărui rol este doar acela de a fi un conţinător al obsesiei pentru femeia care subjugă. Un psihanalist ar spune ca nesupusa Zula trezeşte, zgândăreşte şi coagulează toate pornirile naturale ce au fost inhibate, refulate prin educaţie, prin cizelare. Un tovarăş din vremea lui Stalin ar fi spus că aceasta devine întruchiparea frumuseţii având origini sănătoase, care îl subjugă pe burghezul temperat, lipsit de vlagă, ale cărui simţuri lâncezeau până să întâlnească vitalitatea copleşitoare a omului nou.

Când prezintă conflictele dintre cele două personaje, care le conduc spre decizii nefaste şi le determină să se caute între Polonia rurală, descrisă în cadre demne de un film clasic, şi Parisul fotografic, regizorul nu recurge la observaţii psihologice. Nu profunzimea chirurgicală prin care se ajunge în abisurile atracţiei îl interesează, ci mai degrabă imaginea unui cuplu înţeles prin ruperile de ritm ale muzicii.

Cold War va fi o voluptate cinematografică doar pentru cei ce sesizează importanţa simbolică a coloanei sonore, care înlocuieşte explicaţiile psihologice. Ei vor înţelege forţa scenelor alb-negru în care apare Zula în costume tradiţionale, în scene ce transformă kitschul stalinist cu pretenţii rurale în cadre elegante, hipnotice şi poetice, devenite o anexă din arsenalul de seducţie al personajului feminin. De fapt, întregul film demonstrează talentul unui regizor de a găsi licăriri irezistibile şi momente de intimitate afectivă într-o poveste din vremuri hâde, care au ridicat urâţenia monumentală şi grandomania la proporţii ridicole, distopice.


LYTE video

S-ar putea să îţi placă Top 10 filme despre iubiri imposibile

Top 10 filme despre iubiri imposibile

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026