Facebook
Acasă Articole Pagină 129

Articole

Ultimele

Pescarusul – In viziunea lui Andrei Serban, la unteatru

Adriana Gionea
-
0
Pescarusul – In viziunea lui Andrei Serban, la unteatru

Spectacolele montate de Andrei Şerban în România sunt aşteptate cu multă nerăbdare şi datorită abordării nonconformiste a unor creaţii devenite clasice. Pentru prima sa colaborare cu un teatru independent din România – teatrul untearu – marele regizor şi-a îndreptat atenţia asupra iconicei piese cehoviene – Pescăruşul.

Pescăruşul mai poate fi considerat o piesă despre condiţia artistului inovator datorită lui Treplev, personajul ce îşi doreşte să scrie la rândul său o piesă de teatru care să dinamiteze canoanele. Andrei Şerban reinterpretează piesa lui Cehov prin ochii personajului Treplev – tânărul mereu neliniştit, care atacă provocator normele vechiului teatru.

De fapt, întreaga punere în scenă devine un omagiu adus incertitudinii fertile pentru creaţie şi artistului care vrea să inoveze, asumându-şi drama copleşitoare a celui ostracizat şi umilit de tagma consacraţilor, mereu dornici de a rămâne în zona de confort reprezentată de vechile reguli. Astfel, ajungi să te întrebi dacă nu cumva montarea acestei piese este un pretext pentru o reflecţie necesară asupră viitorului pe care îl are un vizionar în teatrul autohton, în care zona independentă este încă o noutate asociată frondei, ereziei şi excentricităţilor nepermise.

Treplev, interpretat în această variantă a spectacolului de Anghel Damian, încearcă să îşi găsească propriul drum, unul total diferit de al contemporanilor obtuzi în faţa noilor perspective. El o distribuie pe Nina (cea pe care o iubeşte, dar care nu îi împărtăşeste sentimentele) în prima lui piesă. Însă publicul format din mama lui Treplev şi oaspeţii de la moşia unchiului său nu îi înţelege mesajul, cu excepţia medicului Dorn (Vitalie Bichir).

Aceşti spectatori pentru care Treplev nu este decât fiul ciudat al unei actriţe celebre se amuză sau se arată şocaţi de reprezentaţia bizară oferită de o Nina interpretată nonconformist de Silvana Mihai. În viziunea lui Andrei Şerban, Nina transformă piesa lui Treplev într-un spectacol halucinant pentru adepţii convenţiilor, având gesturi de artistă din lumea dansului contemporan.

După ce pune în scenă o piesă cu tentă avangardistă, chiar pe moşia de lângă lac a unchiului său (intrepretat de Constantin Cojocaru), Treplev intră în conflict nu doar cu normele privind scrierea şi montarea unei piese de teatru, ci şi cu propria lui mamă, Arkadina. Mihaela Trofimov face din Arkadina lui Cehov tiplologia actriţei celebre, seducătoare, obsedate de propria imagine şi dependente de laudele celor din jur. Ea simbolizează tot ceea ce fiul ei, Treplev, detestă cu patimă, reprezentând totodată şi ceea ce acesta şi-a deorit mereu: respectul publicului şi consacrarea.

Treplev ar vrea să revoluţioneze dramaturgia, dar ajunge să fie un decandent neînţeles, un inadaptat care se iroseşte în izolarea geniului ce-şi detestă epoca înainte de a-şi da şansa să o traiască. Datorită acestui personaj, textul lui Cehov ar putea fi la fel de bine începutul unor discuţii despre viitorul teatrului, indiferent de epocă.

Dacă ar fi trăit în zilele noastre, probabil că Treplev, tânărul neînţeles care visează la un teatru nou şi care ajunge să împuşte un pescăruş ca gest simbolic, nu ar fi montat prima sa piesă modernist-decadentă la o moşie de pe malul unui lac rusesc, în faţa unor burghezi plictisiţi. El ar fi debutat scandalos, însă cu mare succes, la subsolul unei clădiri dintr-un oraş efervescent, acolo unde îşi găsesc de obiecei refugiul nişte artişti care visează să infiinţeze un teatru independent, care să provoace, să răstoarne canoane, să detroneze idolii vechilor generaţii.

Noua viziune a lui Andrei Şerban asupra textului clasic ţine cont de spaţiul punerii în scenă – teatrul independent, asociat de obicei cu devierea de la reguli, inovaţia şi nonconformismul vizionarist. De aceea, dintre multiplele straturi ale interpretării şi mesaje transmise de piesă, Andrei Şerban a insistat asupra relaţiei dintre nou şi vechi în teatru, folosindu-se de obsesia personajului Treplev pentru a scrie o piesă avangardistă.

Tot avangardist este şi decorul sumar al spectacolului, a cărui piesă centrală este o stâncă. Despre această stancă ai putea spune că reprezintă o sculptură abstractă datorită puterii de a dominina obsesiv prin simplitate şi forţei de a exprima stranietatea tulburătoare şi toate acele trăiri difuze şi confuze ale omenirii, precum angoasele personajelor. Celelalte obiecte ale decorului sunt o scară şi nişte scaune pe care stau personajele aşteptându-şi rândul la destăinuirea dramei personale. Nu există intrări şi ieşiri din scenă ale personajelor. Toate asistă precum nişte martori la replicile celorlalte, într-o tăcere solemnă.

foto: www.institute.ro

Andrei Şerban obligă personajele lui Cehov să se asculte, să fie martore la frământarile celor ce îşi spun replicile. Lumina care stăruie pe chipul fiecărui personaj surprinde parcă ecoul pe care îl au replicile acuzatoare ale celorlalte personaje. Astfel, prin această montare, Andrei Şerban reuşeşte să redea marea dramă a personajelor create de Cehov: lipsa unui ascultător care să fie cu adevărat prezent, de unde şi impresia că fiecare trăieşte în propria realitate, în propriul timp, în propriul tablou al moşiei, care pentru unii înseamnă vacanţa idilică sau nostalgia după gloria burgheziei de altădată, pentru alţii este un coşmar, un loc al ratării, al însingurării şi al lâncezelii, al îngropării de viu.

Contrastul dintre nou şi vechi se răsfrânge şi asupra modului în care sunt interpretate relaţiile umane, mai ales legătura explozivă dintre Arkadina, actriţa cu veleităţi de divă ce se teme de bătrâneţe, şi fiul ei, pe care îl consideră un ratat decadent, ironizându-i încercările artistice ori de câte ori se iveşte ocazia. Întreaga dinamică a relaţiilor dintre personaje şi dramele trăite gravitează de fapt în jurul conflictelor dintre Arkadina, artista consacrată, şi fiul avangardist neînţeles, care simbolizează de fapt conflictul dintre teatrul învechit, retrograd şi artificial, şi noul teatru.

Conflictul dintre Arkadina şi Treplev este adaptat foarte subtil, dar suficient de clar pentru spectator, la realitatea scenei de teatru din zona independentă, în care artistul are libertatea visată de cel aflat înaintea vremurilor sale, dar îşi asumă nişte riscuri precum respingerea colectivă, dezamăgiri şi epuizarea psihică. Montarea lui Andrei Şerban extrage din textul cehovian profeţia legată de condiţia artistului deschizător de drumuri, care se luptă cu vechile filtre ce decid legitimitatea unei viziuni artistice.

La un moment dat, spectacolul devine un dialog între viziunea regizorală şi publicul intrat cu propriile aşteptări în sala de teatru. Este un dialog despre ce înseamnă teatrul veritabil, despre libertatea asumată de regizor în raport cu textul şi despre cum poţi extrage mesajul esenţial al unei piese clasice având la dispoziţie un teatru ce renunţă la decourile ample, încărcate.

Regizoul te scoate din zona de confort dacă te aşteptai la un spectacol care să redea fidel costumele, decorurile şi purtările oamenilor din vremea lui Cehov. Piesa lui Andrei Şerban este departe de atmosfera unui film de epocă, dar acest aspect nu diluează autenticitatea personajelor.

Dacă faci parte din rândul spectatorilor ce acordă o mare importanţă redării fidele a locului şi a spaţiului menţionate în textul iniţial, vei fi uşor bulversat de înlăturarea graniţei dintre vechi şi nou. Dar apoi vei descoperi cum elementele ce amintesc de epoca lui Cehov şi cele bine ancorate în prezentul nostru se armonizează perfect în redarea mesajului piesei, ce depăşeste limitele timpului, astfel încât regizorul te convinge să îl consideri şi pe Cehov un vizionar ce se răfuia cu semenii obtuzi din vremea lui.

Montarea lui Andrei Şerban readuce în prin plan conflictul dintre avangardă şi trecut şi prin folosirea elementelor vestimentare. Costumele personajelor ajunse la vârsta maturităţii amintesc de montarea convenţională a unei piese clasice, în timp ce tinerii Maşa (Sabrina Iaşchevici), Treplev şi Nina se apropie de neînţeleşii răzvrătiţi din zilele noastre, invitând la un dialog între cele două abordări ale piesei care pun faţă-n faţă două categorii de spectatori – nostalgicii şi adepţii inovaţiei. De fapt, în spatele montării ghiceşti invitaţia aruncată de Andrei Şerban spectatorului pentru care este foarte importantă confruntarea viziunii regizorale cu propriile lui aşteptări legate de punerea în scenă a unei piese clasice.

Punerea în scenă a lui Andrei Şerban este o reverenţă făcută în faţa minimalismului benefic de la unteatru, de aceea nu decorurile te vor surprinde, ele fiind aproape inexistente, ci modul în care Andrei Şerban remodelează unul dintre personaje, oferindu-i o imagine îndrăzneaţă. Este vorba despre personajul Nina, pe care mulţi o asociază cu naivitatea visătoarei, cu prospeţimea primei iubiri şi a exaltării artistice de la finalul adolescenţei. Interpretată de Silvana Mihai, această Nina văzută de Andrei Şerban suferă o metamorfoză curajoasă, atât la nivelul gesturilor exuberante, cât şi la nivel vestimentar.

Nina creată de Andrei Şerban şi de Silvana Mihai îl ispiteşte pe scriitorul Trigorin (Richard Bovnoczki), idolul ei, purtând haine actuale, nelipsite din arsenalul unei adolescente provocatoare – o fustă de piele scurtă şi un tricou obraznic, iar la final se recurge la imaginea îngerului decăzut, în ipostaza trashy. Interpretarea acestui personaj feminin devine vitală pentru mesajul de încurajare a teatrului independent transmis de montarea lui Andrei Şerban. Deşi pare la capătul puterilor, consumată de un trai degradant, Nina interpretată de Silvana Mihai este un personaj care evoluează, care îşi înţelege menirea şi vocaţia. Conştientă de propriile limite, această Nină iconoclastă îmbrăţişează incertitudinea indispensabilă pentru acceptarea libertăţii supreme.

O altă perspectivă îndrăzneaţă asupra personajelor te va surprinde odată cu abordarea oedipiană a relaţiei dintre mamă şi fiu, susţinută credibil de jocul actorilor Mihaela Trofimov şi Anghel Damian. Însă este o abordare lipsită de incizia psihanalitică, având mai degrabă o notă difuză, ambiguă, care să nu vulgarizeze prin şocul gratuit.

Pescăruşul lui Andrei Şerban ţine cont de nevoia unui public de teatru care vrea să vadă o montare surprinzătoare prin reinterpretarea personajelor şi a textului, dar care să nu renunţe la mesajul esenţial. Toate elementele ce ar fi limitat punerea în scenă a unei piese din altă epocă – spaţiul neconvenţional restrâns, lipsa decorului – devin un aliat în ochii spectatorului ce îşi doreşte, pe lângă scufundarea în lumea personajelor, o invitaţie de a se îndepărta suficient de mult de realitatea lor pentru a se apropia de realitatea regizorului, o realitate care include reflectarea asupra libertăţii în abordarea unui text astfel încât să-i rămâi fidel esenţei.

Viziunea lui Andrei Şerban pune în prim plan relaţia spectatorului cu textul piesei. Spectatorul care va fi impresionat de această punere în scenă este cel dornic de a revizita operele lui Cehov pentru a găsi noi interpretări. Pescăruşul lui Andrei Şerban este darul unui regizor ce privilegiază incertitudinea cu privire la mesajul piesei, aflat într-o continuă remodelare de mintea unor generaţii diferite.

Citeşte şi Vârstele Lunii – Viaţa este o lungă prietenie

Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea – O comedie reuşită

Varstele Lunii – Viata este o lunga prietenie

Conu’ Leonida fata cu reactiunea – O comedie reusita, in care fiecare obiect domestic amplifica hohotele de ras

Conu’ Leonida fata cu reactiunea – O comedie reusita, in care fiecare obiect domestic amplifica hohotele de ras

Adriana Gionea
-
0
Conu’ Leonida fata cu reactiunea – O comedie reusita, in care fiecare obiect domestic amplifica hohotele de ras

Nu regreţi că ai pariat pe reinterpretarea unei piese clasice la unteatru, dacă vrei să râzi în hohote urmărind un spectacol de calitate, impecabil regizat.

Regizorul Florin Liţă ia una dintre cele mai îndrăgite piese ale lui Caragiale – Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea – şi îţi demonstrează cât de actuală poate fi. Vei avea parte de genul de spectacol ce descreţeşte frunţile prin umor, făcându-te să conştientizezi mai mult ca niciodată cât de bine au trecut proba timpului personajele create de Caragiale şi replicile acestora.

Dialogurile personajelor despre stat, dări, proteste, inamicul străin, pensii, scutirea de impozite sau promisiunile electorale distorsionate de ignoranţa lor te fac să te gândeşti la piesa lui Caragiale ca la o profeţie adeverită. Caragiale a văzut prăpastia dintre cei informaţi şi progresişti şi cei eşuaţi la marginea civilizaţiei, o prăpastie despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult în contextul societăţii româneşti din prezentul nostru.

Regizorul Florin Liţă mizează pe jocul reuşit al actorilor Cristina Casian, Florina Gleznea şi Ionuţ Grama, care stârnesc rafale de râs doar prin mimici şi gesturi mărunte, şi pe scenografia lui Răzvan Bordoş, ce poate comprima o întreagă lume într-o sală micuţă şi poate face obiectele unei cămăruţe de mahala să exprime cât o mie de cuvinte. De fapt, încă de la primele secunde ale spectacolului îţi vei da seama că decorul este un alt personaj al piesei, care îţi vorbeşte despre emoţiile şi realitatea percepută simplist şi comic de cuplul de pensionari alcătuit din Leonida (Ionuţ Grama) şi Efimiţa, nevasta lui (Florina Gleznea).

Decorul transformă sala într-un mic apartament de periferie, unde pauperitatea capătă un aer candid în lumina difuză a unei lămpi cu abajur din alte vremuri. Fiecare obiect este foarte atent plasat, chiar dacă spaţiul redă mai degrabă aglomerarea spontană a obiectelor ieftine dintr-o casă de mahala. Nu lipsesc elementele indispensabile tandreţii domestice – peştele de televizor, carpeta cu idila orientală, în spatele căreia sunt dosite şiragrurile de cârnaţi, şi frigiderul devenit un sanctuar al vieţii securizante. Actorii te surprind prin fiecare gest ce implică unul dintre obiectele din apartamentul minuscul unde îşi duc traiul. La un moment dat, ai impresia că fiecare personaj devine asemenea unui scamator capabil să creeze un spectacol efervescent, imprevizibil şi amuzant folosind câteva obiecte banale.

foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Reuşita spectacolului se bazează, pe lângă talentul actorilor de a reda expresivitatea şi autenticitate personajelor, pe relaţia dintre gesturile comice şi elementele decorului. Personajele vorbesc puţin, însă atenţia oferită unor obiecte fără de care nu-şi pot imagina un trai fericit în modesta lor lume te zguduie de râs. Cu fiecare gest al lor te aştepţi la o nouă întrebuinţare amuzantă a măruntelor obiecte kitschioase.

Spectacolul îţi dă impresia că urmăresti o coregrafie hilară, de la început până la sfârşit, în care mimica şi gesturile vorbesc adesea în locul cuvintelor despre o viaţă devenită o comedie absurdă. O astfel de comedie este şi viaţa cuplului interpretat savuros, o viaţă în care se amestecă bezmetic suspiciunea nejustificată în relaţie cu pereţii care au urechi, viziunea obtuză asupra schimbărilor sociale şi mâncatul compulsiv ca semn al fricii în faţa zilei de mâine, dar mai ales în faţa unei nopţi de petrecere şi voie bună, confundată cu desfăşurarea unei revoluţii.

Conu’ Leonida, tipologia ignorantului ce se crede singurul în stare să emită păreri pertinente despre orice, în orice situaţie, şi consoarta lui, care se arată vrăjită de observaţiile pline de înţelepciune ale acestuia despre lume, societate şi politică, sunt dependenţi de televizor, ce-i drept unul care nu le oferă alternative informaţionale sau divertisment variat (ei trăiesc în perioada ceauşistă). Atunci când nu se uită la televizor, cuplul mănâncă lacom, transformând prepararea cârnaţilor într-un ritual amplu, din care nu lipsesc preţioasele opinii emise de Leonida şi atent sorbite de nevasta ce îi venerează inteligenţa urmând exemplul consoartei ideale de altădată.

foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Din când în când, tihna conjugală reprezentată de ritualul îmbuibării autohtone este întrerupt de teama cuplului de a fi prins în mijlocul unei revoluţii, de aceea fiecare sunet devine suspect. Cei doi folosesc metoda paharului lipit de perete pentru a capta sunetele rău prevestitoare din apartamentul vecin, pitesc avuţia culinară (cârnaţii) în supradimensionata şi deja clasica sacoşă de rafie când sunetele devin din ce în ce mai ameninţătoare, apoi se baricadează într-o cămăruţă deoarece şi lumea exterioară li se pare o mare de sunete ce seamănă cu vuietul unei revolte, deşi nu este altceva decât o petrecere de mahala revărsată pe străzi.

Un rol în alimentarea comicului îl are şi cel de-al treilea personaj – Safta, femeia angajată să facă focul. Vei descoperi o Safta în stare de ebrietate din cauza unei dezamăgiri sentimentale, interpretată adorabil şi memorabil de Cristina Casian. Având famercul şi candoarea unei adolescente sentimentale confruntate cu prima decepţie cauzată de gelozie, Safta se furişează în spaţiul domestic al cuplului adormit pentru a-i fura alcoolul.

foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Al treilea personaj capătă rolul de a înteţi comicul bazat pe reacţiile exacerbate de panică ale cuplului. Ameţită bine de aburii acoolului, Safta duce gesturile amuzante ale celor două personaje la apogeul vecin cu absurdul, spre deliciul spectatorilor, oferind prospeţime abordării regizorului.

foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Cei familiarizaţi cu textul lui Caragiale vor descoperi în această punere în scenă o trecere de la satira nemiloasă a dramaturgului pentru care tipologiile nu erau decât nişte caricaturi lipsite de raţiune la o atitudine mai tandră a regizorului faţă de personaje. Deşi nu ezită să le scoată la suprafaţă metehnele încununate de păcatul capital atribuit multor conaţionali – acea resemnare în faţa propriei ignoranţe, în care se complac senini-, detectezi şi o urmă de compasiune faţă de condiţia personajelor. În unele momente ai impresia că vezi o umbră de naivitate şi fragilitate care te face să le ierţi ignoranţa.

La această atitudine empatică a spectatorului faţă de nişte personaje condamnate la o viaţă limitată contribuie şi alegerea obiectelor ce alcătuiesc decorul şi aşezarea lor în spaţiul restrâns care îţi dă impresia că împarţi aceeaşi cameră cu protagoniştii. Sărăcia reflectată de abundenţa kitschului este luminată blând, încât spaţiul cămăruţei ce ţine loc şi de sufragerie, şi de dormitor şi de bucătărie, nu devine unul claustrofob, asociat garsonierelor din blocurile comuniste de tip confort trei, ci o expunere tandră a unei sărăcii având aerul nostalgic atribuit obiectelor salvate de la banalitate de patina timpului.

Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea este genul de spectacol pe care îl recomanzi prietenilor şi tuturor celor care te întreabă unde pot vedea o comedie bună. Întruneşte calităţile oricărei puneri în scenă reuşită de la unteatru: fructificarea ingenioasă a unui spaţiu restrâns care îl obligă pe regizor să meargă direct la esenţial prin redarea autentică a mesajului universal şi atemporal al piesei, un decor în care minimalismul nu devine auster şi care ajunge să reflecte perfect viaţa interioară a personajelor şi mai ales acea intimidate emoţională dătătoare de autenticitate, dintre spectator, personaje şi actori.

De fapt, cheia succesului unei montări sub umbrela unteatru este dată de folosirea inspirată a spaţiului minimalist pentru a facilita imersiunea în lumea personajelor. Este o imersiune ce are loc în mod natural şi empatic, aşa cum se întâmplă în momentul în care păşeşti în sala mică unde are loc piesa Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea. Imediat ce ai ajuns în Sala Mică de la unteatru ai impresia că ai nimerit în spaţiul privat al personajelor, apoi te aşezi atent pe scaun pentru a nu le perturba ritmul cotidian, asemenea unui musafir care devine martorul unui episod absurd.

Citeşte şi Vârstele Lunii – Viaţa este o lungă prietenie

Varstele Lunii – Viata este o lunga prietenie

Varstele Lunii – Viata este o lunga prietenie

Adriana Gionea
-
0
Varstele Lunii – Viata este o lunga prietenie

Când vii la unteatru te aştepţi la întâlnirea unor elemente care să facă dintr-o piesă un spectacol memorabil. Unul dintre acestea constă în adaptarea plină de magnetism a unor piese celebre menite să te răvăşească sau, dimpotrivă, să te amuze într-un mod inteligent, să îţi ofere o evadare din cotidian, dar care să te şi facă să reflectezi asupra condiţiei umane. Un alt element este legat de folosirea ingenioasă a unui spaţiu mic pentru a crea un decor menit să faciliteze intimitatea dintre actor şi spectator, care îi permite unui personaj să devină autentic, să intre în lumea ta, dar şi ţie să intri în lumea personajului. Montarea piesei Vârstele Lunii, a lui Sam Shepard, nu face excepţie de la această reţetă reuşită.

Te va impresiona şi emoţiona punerea în scenă la teatrul unteatru a piesei Vârstele Lunii, în regia lui Toma Dănilă, dacă îţi plac discuţiile despre frumuseţea şi provocările asociate prieteniilor de-o viaţă, care dau testul timpului abia în momentele de criză. Iar pentru Ames (Gelu Niţu) şi Byron (Constantin Cojocaru), prietenia include nişte discuţii uneori amuzante, nostalgice şi molcome, alteori tensionate şi furtunoase. Vei fi martorul unui schimb de replici spirituale şi de aluzii spumoase care iau o turnură tristă, dar în care amărăciunea este îndulcită mereu de acea reacţie neaşteptată care poate stârni hohote de râs, încât îţi vine să spui că personajele nu vor să te ia şi pe tine în butoiul cu melancolie şi regrete în care ar vrea să se scufunde odată cu marea cantitate de whiskey scursă.

Vârstele Lunii mai este şi o piesă despre masculinitatea târzie, cu toate regretele, vulnerabilităţile, ispitele (ce duc la destrămarea une căsnicii de lungă durată), amintirile senine şi pierderile ei. Este o masculinitate privită deopotrivă ironic şi tandru, din perspectiva acestei prietenii ce durează aproape cât durează şi o existenţă. Totodată, Vârstele Lunii mai este şi un omagiu adus vieţii trăite prin conştientizarea nevoii de Celălalt, iar pentru cele două personaje masculine ale piesei – Ames şi Byron, Celălalt poate fi la fel de bine cel mai bun prieten sau femeia pierdută în moduri diferite.

Tocmai femeia pierdută este prezenţa invizibilă care îi face pe cei doi prieteni să se revadă, să îşi ofere alinare sau să îşi facă reproşuri unul altuia. Byron străbate America timp de trei zile pentru a deveni umărul pe care să poată plânge Ames, exilat pe veranda casei din inima naturii, lângă locul unde obişnuia să meargă la pescuit. Această casă din inima naturii ar fi putut deveni locul ideal pentru clipele de linişte şi reflecţie sub razele lunii înconjurate de stele dacă Ames nu ar fi trăit un coşmar provocat de hotărârea soţiei de a-l da afară din casă, după zeci de ani de căsnicie, deoarece aceasta i-a găsit biletul cu numele şi numărul unei femei mult mai tinere, alături de care Ames a avut o escapadă scurtă (într-o parcare), nesemnificativă la nivel emoţional, despre care nici nu-şi mai aminteşte foarte bine.

Alungarea din căminul conjugal devine pretextul lui Ames pentru a-şi ruga prietenul fidel să-i fie alături. Confesiunile şi amintirile lui Ames curg odată cu marea cantitate de whiskey. Pe măsură ce sticla se goleşte, Ames îşi intră din ce în ce mai bine în rolul de mascul devenit victimă a propriilor tentaţii, care nu se poate abţine, nici atunci când îşi aminteşte de motivul înstrăinării de soţia lui, să nu facă remarci legate de femeile ce îi înfierbântă fanteziile (vei asista la un dialog comic despre diferenţa dintre erotismul femeii care preferă bicicleta şi al femeii care preferă să călărească).

Dacă Ames joacă rolul masculului alfa, spontan şi dezinhibat, care stârneşte râsul prin contradicţia dintre fragilitate şi etalarea încrederii în sine confundate cu bravada ostentativă, Byron pare mai degrabă prietenul reţinut, mai calm şi mai înzestrat cu acel umor dezvăluit în replici iscusite, bine drămuite. În spatele fiecărei replici rostite de Byron ghiceşti o fire mai degrabă introspectivă, sensibilă.

Byron îl completează pe Ames. El pare să fie ceea ce Ames nu poate fi, iar diferenţele dintre ei sunt puse în valoare de calitatea replicilor prin care fac haz de necaz şi de mimica prin care susţin aceste replici. Ambii au pierdut-o pe femeia iubită, însă Ames alege să se destăinuie expansiv. El ar vrea să acapareze întregul dialog, în timp ce Byron amână marea confesiune dureroasă, încurajată de nişte reacţii imprevizibile şi absurde ale lui Ames.

Exact când spectatorul are impresia că Byron va juca până la final rolul prietenului contemplativ şi pasiv, înzestrat cu darul ascultării, apare o reacţie impetuoasă ce schimbă dinamica relaţiei dintre cei doi. Fără să îşi propună, Ames reuşeşte să-l scoată pe Byron din coconul negării propriei dureri, mascate printr-o atitudine ceva mai cumpătată.

Farmecul memorabil al punerii în scenă de la unteatru este dat de magia creată de cei doi actori din rolurile principale – Gelu Niţu (Ames) şi Constantin Cojocaru (Byron). Cei doi actori sunt credibili atunci când le dau viaţă unor personaje care ajung să redea întreaga condiţie umană înlocuind abordarea solemnă prin replicile când acide, când viril-teribiliste, când amuzant-sentimentale, din care se obţine tocmai acea profunzime ascunsă în dialogurile unor bărbaţi care mimează autoironic relaxarea şi nepăsarea faţă de propria dramă – pierderea femeii iubite. Cu ajutorul actorilor Gelu Niţu şi Constantin Cojocaru, regizorul Toma Dănilă oferă un spectacol intens şi intim, deopotrivă amuzant şi răvăşitor, în spiritul acelor dramaturgi care dau nişte dialoguri profunde legate de marile teme precum: viaţa, dragostea şi moartea, creând însă personaje care se ascund sub masca bravurii şi a imaturităţii.

Odată cu derularea confesiunilor şi amintirilor legate de clipele frumoase din tinereţe, îţi dai seama că în spatele nevoii lui Ames de a-şi chema prietenul pentru a-şi plânge de milă se află de fapt nevoia de prezenţa securizantă a camaraderiei masculine. Confirmarea acestei camaraderii rămase intacte peste ani permite dezvăluirea marilor temeri ale umanităţii. Dar marile temeri nu capătă forma unor dialoguri filosofice grave, ci mai degrabă a reflecţiilor spontane, calde, favorizate de aburii alcoolului, care sunt însoţite de gesturi infantile.

Totuşi, în ciuda unei camaraderii bahice, profunzimea nu întârzie să apară, doar că este prezentă subtil, în obsesia lui Ames pentru eclipsa de Lună. El îşi invită prietenul să-i ţină companie în timpul eclipsei. Fascinaţia pentru eclipsa de Lună se transformă treptat în observaţii despre existenţa umană, despre vechimea corpurilor cereşti în relaţie cu vremelnicia fiinţei umane, sau despre feminitate şi Lună.

Văzând această piesă, îţi dai seama că autenticitatea care favorizează implicarea emoţională a spectatorului este posibilă tocmai prin redarea caracterului sofisticat al naturii umane prin construirea unor personaje având nişte aspiraţii mai degrabă simple. Aceste personaje se pierd în detalii banale, singura întâlnire cu marile întrebări ce dau un sens profund existenţei fiind cele strâns legate de lună. Însă, treptat, rostogolirea unor replici dure le va lega existenţa de partea spirituală a vieţii.

Un rol esenţial în exprimarea temelor complicate prin detalii simple îl are scenografia. Regizorului nu îi trebuie decât o lumină aurie prelinsă candid şi straniu peste florile dintr-un ghiveci suspendat ce aminteşte de căsuţa rustică a lui Ames, pentru a crea acea magie nocturnă ce învăluie feeric şi atemporal nişte confesiuni apăsătoare.

Pe lângă scenografia care prin simplitatea ei exprimă acel ceva ce pluteşte în preajma personajelor, dar se evaporă din replicile acestora, un rol vital pentru a crea acea atmosferă ce permite întâlnirea stranie dintre melancolia nocturnă, pierdere şi frumuseţea vieţii îl au acordurile unei piese retro din repertoriul lui Roger Miller. Evocarea lui Roger Miller are un rol-cheie în cel mai tensionat moment al discuţiei, în care gelozia unuia dintre personaje schimbă cursul dialogului.

Vârstele Lunii ţi se lipeşte de suflet datorită unei profunzimi care se prelinge în detaliile mărunte, nicidecum în dialoguri pretenţioase. Dar tocmai în aceste replici amintind mai degrabă de stilul zeflemitor al bravurii masculine etalate în aburii alcoolului, când limbile se dezleagă dincolo de teama de ridicol sau de a părea slab şi mai puţin viril, se află tot ce are mai frumos, adânc şi duios-melancolic acest spectacol care îţi reaminteşte de legătura indispensabilă dintre bucuria vieţii şi conştientizarea propriei fragilităţi.

Getting Naked: A Burlesque Story – Cat de sexy poate fi un corp iesit din tipare

Adriana Gionea
-
0
Getting Naked: A Burlesque Story – Cat de sexy poate fi un corp iesit din tipare

Surpriza de la Bucharest International Film Festival 2018 – Getting Naked: A Burlesque Story – este un film irezistibil, aşa cum poate fi orice spectacol de cabaret dedicat feminităţii care simbolizează acel gen de senzualitate dezinhibată asumată prin umor, inventivitate şi culoare.

Aşteaptă-te ca sala de cinema să devină o scenă extravagant-suprarealistă, unde seducţia, anarhia estetică, stupoarea şi amuzamentul creează o realitate aparte. Pe această scenă vor defila costume ravisante sau comic-bizare şi coregrafii în care descoperi istoria metamorfozelor trupului feminin, de la perioada cabaretelor din Parisul Belle Epoque, plin de accesorii luxuriante şi corsete extravagante, la perioada petrecerilor din anii nebuni simbolizaţi de Gatsby, apoi la voluptatea obraznică a unei pin-up girl sau la frumuseţea pop din epoca lui Warhol.

Intenţia reuşită a regizorului James Lester de a te impresiona depăşeşte simplul amestec dintre strălucire, nuanţele tari şi desfăşurarea flamboaiant-languroasă a ipostazelor feminităţii asociate fructului oprit. Ceea ce te va cuceri definitiv la acest documentar este schimbarea perspectivei şi a percepţiei asupta unui spectacol care promite o exibare a trupului feminin (considerată adesea vulgară) şi despre rolul şi trăirile femeilor ce fac un spectacol din trupul lor.

Această schimbare de perspectivă transmite un mesaj optimist pentru femeile-spectator, care nu au încredere în calităţile propriului corp deoarece nu corespunde imaginii din reclame. Nici femeile de pe scena cabaretului burlesc nu se încadrează în dimensiunile unui trup ideal. Şi tocmai această “imperfecţiune” le face dezirabile odată urcate pe scenă.

În timpul unui spectacol burlesc, aplauzele şi entuziasmul publicului vrăjit depind în primul rând nu de senzaţiile incandescente stârnite de femeia-nud, ci de un mix inteligent de umor şi creativitate. Nu contează neapărat ce se află sub hainele azvârlite ispititor sau, dimpotrivă, comic pe scenă, ci atitudinea, care nu trebuie să fie una de vampă vulgară, ci una care include obrăznicia ludic-insolită şi drăgălăşenia durduliei obraznice, specifice modelelor din pozele interbelice.

Getting Naked: A Burlesque Story este genul de film care merită văzut în cuplu, deoarece incită la discuţii pe cât de amuzante pe atât de constructive despre feminitate, privirea masculină şi relaţia dintre artă, mesaj subversive, kitsch şi erotism. Modul în care evoluează dansatoarele în acest documentar nu le face pe femeile-spectator să se simtă nesigure în legătură cu puterea lor de seducţie sau eclipsate de o femeie ce îşi exibă ademenitor trupul în faţa partenerului lor. Complicitatea pe care multe femei o simt între partenerul răsfăţat vizual şi femeia de pe scenă, care intră în rolul zeiţei venerate datorită erotismului exprimat, este înlocuită, în acest documentar, de o solidaritate feminină, care nu mai este perturbată de obsesia competiţiei bazate pe comparaţia intimidantă dintre un corp ideal şi unul considerat banal.

La spectacolele burleşti bărbaţii nu ezită să îşi ia partenerele. Nu întâmplător una dintre vedetele incluse în documentar afirmă că un bărbat şi-a lecuit soţia de complexe după ce a dus-o la un astfel de show pentru a-i demonstra că de fapt lui îi plac femeile considerate grase, aşa cum se vede ea. Cu alte cuvinte, privirea fascinată aruncată dansatoarei ce depăşişe proporţiile din revistele glossy erau aceleaşi pe care el i le arunca propriei soţii, însă aceasta nu credea în sinceritatea lor, deoarece nu se considera demnă de ele.

Deşi prezintă lumea unor femei care îşi câştigă existenţa transformându-şi trupul într-un spectacol, în acest documentar femeia nu este redusă la trup, la carnal. Odată urcată pe scena burlescului, ea trebuie să-şi seducă admiratorii prin forma pe care o dă propriului erotism, propriei feminităţi, nicidecum prin întruchiparea perfecţiunii artificiale. De altfel, celulita, abdomenul pufos, ridurile şi alţi demoni ce rod cu lăcomia termitelor flămânde stima de sine a femeii ce se vrea perfectă sunt nelipsiţi din arsenalul acestor vedete. Nu de alta, dar succesul dansatoarei cu aspiraţii burleşti este asigurat doar în momentul în care ea înţelege că tot ce ştia despre regulile frumuseţii este dat peste cap odată intrată în această lume.

Vedeta show-ului trebuie să provoace nu prin măgulirea publicului masculin oferindu-i ce îşi doreşte de obicei un grobian, ci scoţându-l din zona de confort. Nu corpul este cheia succesului, ci transformarea lui într-un mesaj, prin care femeia depăşeşte statutul de obiect sexual. Publicul nu vrea să vadă un trup care provoacă prin dezgolire, ci prin mesajul ce intrigă. Este genul de mesaj care nu depinde neapărat de formele apetisante, ci de modul în care dansatoarea şi-a imaginat sincronizarea dintre elementele de scenografie şi povestea creată prin această coregrafie onirică, bizară sau comică.

Nu vei vedea acel amestec sordid şi dezolant între vulgaritate, exploatarea femeii, lipsa de speranţă, kistsch, sărăcie şi blamul colectiv. Showul care include şi ritualul unui număr de striptease nu umileşte corpul feminin ci îl glorifică, în ciuda amestecului dintre siluetele ce sfidează canoanele frumuseţii sau ale graţiei feminine, expunerea caricaturală şi vestimentaţia stridentă.

Pentru a te bucura de tot ce are mai bun de oferit un asemenea documentar despre estetica burlescului din zilele noastre, trebuie să ai în vedere câteva aspecte legate de reprezentarea femeii şi a feminităţii în această lume. Regizorul, prin intermediul starurilor alese, vrea să îţi atragă atenţia asupra confuziei între stripteasul ce transformă femeia într-un obiect şi un veritabil număr de cabaret burlesc. Spectacolul burlesc nu reduce femeia la un trup mereu proaspăt şi ispititor, care se lasă devorat de priviri masculine înjositoare, ci îi redă puterea de a domina privirea, precum şi statutul de artistă plină de creativitate, chiar dacă arta ei este asociată sub-culturii.

Vedetele actuale ale spectacolului neo-burlesc din New York îţi demonstrează cât se poate de convingător că dezgolirea trupului nu este scopul acestui gen de spectacol. Publicul nu vrea să vadă o femeie goală, care deserveşte nişte spectatori cu nevoi primare, ci modul în care aceasta foloseşte mişcările de felină languroasă ale unui număr de striptease tocmai pentru a parodia insolit un număr de striptease.

Aşadar, cei ce intra în sala de cinema pentru a vedea un spectacol incandescent precum cel din videoclipurile starurilor hip-hop intrate în mainsteam vor fi dezamăgiţi. Nu vor vedea nişte corpuri urcate pe scenă pentru deposedate total de haine şi de identitate, ci nişte femei cu nume, chip şi mai ales opinii deştepte despre propria feminitate şi despre relaţia dintre erotism, expunere, avangardă, cultura underground şi privirea modelată pe de-o parte de propriile fantasme, pe de altă parte de societate.

În lumea starurilor prezentate în acest documentar nu dezgolirea este importantă, cât modul original în care folosesc accesoriile vestimentare (fie ele şi unele sumare), bijuteriile şi culorile ţipătoare pentru a creea un personaj, o coregrafie, un moment plin de umor, un mesaj satiric şi mai ales o lume învecinată cu tabloul bizar al unui vis. Poţi compara lumea burlescului cu desfăşurarea unui vis ciudat în care sunt dinamitate certitudinile estetice şi morale din lumea reală şi în care oamenii îşi pot mărturisi lor înşişi că preferă alte standarde ale frumuseţii şi ale erotismului feminin decât cele recunoscute în public sau asumate în relaţia cu partenerul de cuplu. Prin urmare, nu se duc la un spectacol burlesc pentru a vedea un corp ideal, din revistele pentru adulţi, ci un personaj care provoacă tocmai prin atentarea la miturile constrângătoare legate de frumuseţea seducătoare, de armonia unui trup feminin şi de relaţia simbiotică dintre greutatea ideală, vârsta fragedă şi un corp dezirabil, acceptat şi validat social.

Dacă burlescul merită lăudat pentru ceva este tocmai pentru această sfidare a regulilor superficiale ce stau la baza validării sociale a unui trup, mai ales feminin. Devine reconfortantă pentru femei această originalitate a dansatoarelor ce inventează numere care fie amuză, fie fascinează, sperie, provoacă stupefacţie sau confuzie, dar care nu aţâţă instinctele, invitând mai degrabă la revizuirea canoanelor estetice şi a modului în care mai multe forme de artă şi mai multe epoci interacţionează.

Aceste dansatoare creează de fapt o realitate nocturnă care aminteşte de anarhia din timpul unui vis ce seamănă cu un teatru având nişte decoruri suprarealiste, în care se desfăşoară libere personaje ciudate şi totodată seducătoare. Iar a fi seducător în această lume implică mult umor, folosirea inteligentă a bizarului pentru a devia elementele unui freak-show spre o stridenţă ludic-subversivă elaborată, care să exprime până la urmă tandreţe.

În ciuda vocilor ce înfierează burlescul, considerat un furnizor de entertainment ieftin, la limita grotescului şi a prostului gust, regizorul îţi arată cât de sofisticate pot fi personalităţile celor implicate în această lume nocturnă cu paiete stridente, zâmbete neruşinate şi atitudini ireverenţioase la adresa regulilor estetice. Vedetele intervievate în acest documentar nu intră în rolul prostuţei sexy. Multe dintre ele au studii superioare şi nu au ales să se dezbrace din cauza lipsei de alternative, ci datorită fascinaţiei pentru lumea burlescului. Investesc multă pasiune şi sunt cât se poate de conştiente că burlescul nu înseamnă doar dezgolire, ci un spectacol consistent din care nu lipsesc satira şi creativitatea folosite cu scopul de a face realitatea să se risipească pentru a elibera personajele unei lumi onirice.

În viziunea acestor dansatoare, un spectacol reuşit nu înseamnă mişcări lascive, ci transformarea coregrafiei într-un manifest subtil şi plin de umor la adresa graniţelor artificial construite între frumos şi grotesc, normal şi anormal când vine vorba despre trupul feminin, între ceea ce este acceptat şi ceea ce este considerat dezgustător sau între feminin şi masculin. De fapt, documentarul arată că tot ceea ce pare a fi o distracţie nocturnă facilă şi frivolă, inventată cândva pentru publicul mahalalelor, devine o reflecţie asupra gradului de sinceritate în raport cu propriile gusturi.

Burlescul ridică nişte întrebări profunde legate de curajul asumării propriilor dorinţe şi preferinţe. O dansatoare afro-americană, care îi aduce un tribut lui Josephine Baker prin numerele ei, afirmă că spectacolul burlesc îi revoltă pe unii sau îi dezgustă deoarece îi face mai conştienţi de propria ipocrizie în raport cu sine, cu propria grilă de evaluare a frumosului. Nu puţini au fost cei uimiţi şi speriaţi să descopere că se simt excitaţi de imaginea unei dansatoare ce nu corespunde cu idealul în care au crezut până atunci sau pe care mediul social şi moda l-au impus ca unică formă de adaptare la cerinţele majorităţii. Burlescul este de fapt şi o dezvăluire a unor preferinţe neasumate pentru alte tipologii decât cele acceptate social.

Documentarul lui James Lester poate deveni punctul de pornire al multor discuţii despre avangarda interbelică, satira politică, suprarealism, transgresarea normelor şi cinematografia dedicată părţii abisale a psihicului. Pe unii spectatori îi va face să lege burlescul de mesajele subversive furnizate de avangarda interbelică din localurile underground frecventate de artiştii plastici vizionari atraşi de Viena, Berlinul sau Parisul anilor ‘20. Mulţi vor lega revirimentul burlescului de protestul împotriva cenzurii în artă prin impunerea unor graniţe rigide între cultura declarată rafinată şi cea asociată maselor.


LYTE video

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Ultimul nud – Muzele se îmbracă de la Chanel

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Ultimul nud – Muzele se imbraca de la Chanel

 

Sufocare – Maturizarea unui latino-american ajuns pe Taramul Fagaduintei

Adriana Gionea
-
0
Sufocare – Maturizarea unui latino-american ajuns pe Taramul Fagaduintei

Laureat al Premiului Pulitzer, Junot Diaz reuşeşte în mai puţin de treizeci de pagini ce şi-au propus alţii în romane de sute de pagini: să redea veridic şi memorabil traiectoria existenţială tumultuoasă a unor personaje expresive, pline de contradicţii, oferindu-ţi acea lectură intensă, năucitoare, care să degaje autenticitate şi care să te facă să spui că ai fi pierdut şansa de a cunoaşte o nouă perspectivă asupra lumii dacă nu i-ai fi acordat atenţie.

Cele zece proze scurte prin care a debutat Junot Diaz, incluse în volumul Sufocare, au forţa şi consistenţa unui bildungsroman, umorul dulce-amar dublat de intimitatea unei confesiuni şi magnetismul oricăror poveşti spuse de un personaj care a trăit între două lumi. Povestirile sunt inspirate din experienţele autorului, care a făcut parte din comunitatea imigranţilor veniţi din Republica Dominicană în Statele Unite, pentru a duce o viaţă mai bună.

Majoritatea povestirilor ar putea alcătui un microroman format din flashbackuri şi din frânturi de memorie ce leagă evenimentele din primii ani de viaţă petrecuţi în Republica Dominicană de întâmplările petrecute în anii adapatării la noua existenţă din Statele Unite. De fapt, cele zece povestiri ar fi putut deveni la fel de bine un roman despre devenirea unui puşti ajuns în Statele Unite împreună cu mama şi fraţii săi, pentru a i se alătura tatălui venit înaintea lor cu scopul de a le oferi un trai stabil.

Descoperi în povestea acestui puşti devenit adult un amestec de impresii şi de amintiri din care nu lipsesc aventurile copilăriei din zona rurală a Republicii Dominicane, spaimele, certurile dintre fraţi, primele dezamăgiri amoroase, imaginea unui bunic tandru sau a vreunei mătuşi vesele care dă prima ei petrecere odată ajunsă în State, dorul de casă, învecinarea fragilităţii cu brutalitatea sau revolta faţă de tatăl autoritar, care nu ezită să îşi afişeze infidelităţile de faţă cu propriii copii. Stilul lui Junot Diaz îţi permite să-i însoţeşti personajele, să cutreieri alături de ele cartierele pestriţe din Republica Dominicană, să pătrunzi în sufletul lor pentru a simţi amestecul dintre nostalgie, speranţă, regret şi dezolare, inspirat de atmosfera de la periferia New Yorkului, plină de imigranţi latino-americani.

Aceste povestiri îmbină fluiditatea scriiturii pline de francheţe, autoironia irezistibilă, empatia, realismul, tandreţea, brutalitatea şi observaţiile caustice şi profunde referitoare la problemele multiplelor comunităţi din care este alcătuită de fapt America. Găseşti în prozele scurte ale lui Junot Diaz un portret veridic al unei Americii mereu în schimbare, asemenea unui mozaic în care piesele se înlocuiesc, se deplasează, dezvăluind mereu o altă imagine de ansamblu.

Nu lipseşte nici o temă incomodă întâlnită în romanele-cult despre adevărata faţă a Statelor Unite în relaţia cu străinul. Vei citi pagini despre iluziile şi vulnerabilitatea imigrantului, despre meschina periferie unde cei abia veniţi au vrut să recreeze atmosfera cartierelor din ţara natală şi mai ales despre rasismul, inegalitatea, înstrăinarea, segregarea şi acel sentiment al inadecvării care începe să fie conştientizat de adolescentul sud-american. Dar Junot Diaz nu le redă în registrul dramatic al victimei neputincioase, ci mai degrabă prin tonul celui ce supravieţuieşte găsindu-şi resursele psihologice, umorul fiind esenţial.

În ciuda titlului, care te face să îţi imaginezi calvarul imigrantului într-o ţară neprietenoasă şi alienantă, fiecare povestire are personaje în a căror existenţă mai pâlpâie un licăr de speranţă sau de seninătate. Aceste personaje devin metamorfozele imigrantului surprins la vârste diferite şi în etape diferite ale acomodării. Descoperi ipostaza imigrantului-copil, a celui ajuns la vârsta adolescenţei, apoi a studenţiei, sau a imigrantului-cap-de-familie, ce trebuie să-şi dovedească bărbăţia făcându-şi un rost într-o ţară străină, devenită simbolul prosperităţii în ochii rudelor ce au rămas în Republica Dominicană.

Regăseşti în povestirile din Sufocare toate subiectele ce vor fi dezvoltate în cele din volumul Uite-aşa o pierzi, care l-a impus pe Junot Diaz în galeria marilor autori de proză scurtă din Statele Unite datorită modului în care a redat experienţele şi portretele unei comunităţi, dar mai ales reversul visului american. Totuşi, în ciuda brutalităţii surprinse în anumite pagini şi a impresiei că personajele venite din Republica Dominicană sunt împinse la marginea societăţii, în cartiere insalubre, nu detectezi ura în tonul autorului ce a trăit pe pielea lui dramele imigranţilor priviţi cu suspiciune. În locul urii descoperi umorul care sporeşte efectele realismului şi ale observaţiei sfredelitoare.

Citeşte şi Uite-aşa o pierzi – Povestiri care îţi lărgesc orizonturile

Uite-asa o pierzi – Povestiri care iti largesc orizonturile

The Leisure Seeker – O calatorie spre Florida, pentru fanii lui Helen Mirren si ai lui Hemingway

Adriana Gionea
-
0
The Leisure Seeker – O calatorie spre Florida, pentru fanii lui Helen Mirren si ai lui Hemingway

Chiar dacă prezintă ultima călătorie a unui cuplu despre care ştii că nu o mai duce mult din cauza problemelor provocate de înaintarea în vârstă, comedia tandră şi dulce-amară The Leisure Seeker – ce a deschis BIFF 2018 – poate fi antidotul perfect pentru acele seri plictisitoare din mijlocul săptămânii, când simţi că eşti captiv în propriul oraş, tânjind epuizat la evadări în locuri însorite, cu apusuri de un violet incandescent, cu drumuri ce dau spre orizonturi deschise de culoarea mării ce atinge albastrul cerului.

Încă de la prima scenă ai impresia că trebuie să îţi faci bagajele ce promit o vacanţă de vară de neuitat. Modul în care Paolo Virzi adaptează cinematografic romanul omonim al lui Michael Zadoorian, captând entuziasmul unui road trip din Nord până-n freneticul şi însoritul Sud, îţi dă iluzia că partenerii cuplului interpretat amuzant, expresiv şi duios de Helen Mirren şi Donald Sutherland te iau din propriul spaţiu, te urcă în rulota lor vintage, te întreabă dacă vrei să oprească pe drum pentru a-ţi lua şi ţie un hamburger american veritabil, apoi te fac martorul replicilor savuroase. Aşadar, poţi spune că din acest punct de vedere, The Leisure Seeker, un film ce mizează pe jocul unor actori consacraţi, şi-a îndeplinit şi al doilea rol (pe lângă cel de a-ţi trezi empatia) – acela de a te ajuta să evadezi în mijlocul naturii, unde să te simţi liber.

Te vei simţi cu atât mai bine şi mai liber dacă îţi plac povestirile lui Hemingway şi vocea lui Janis Joplin cântând faimosul hit Bobby Mcgee, cu al lui vers ce descrie o întreagă filosofie de viaţă – Freedom’s just another word for nothin’ left to lose. Nu de alta, dar nici personajele filmului nu mai au ce pierde. John (Donald Sutherland) suferă de Alzheimer, iar Ella (Helen Mirren), soţia lui, de cancer. Doar că nici unul nu-şi arată boala. Ei fac din simptome începutul unor scene comice, deloc forţate, care decurg firesc, oricât de greu ar părea luându-se în calcul diagnosticul medical.

La vârsta la care pe alţii îi aşteaptă azilul, cu al său program bine stabilit, Ella şi John preferă să se comporte precum doi adolescenţi ştrengari, care au înşelat vigilenţa părinţilor grijulii pentru a se bucura de prima lor mare călătorie în calitate de cuplu de nedespărţit. Călătoria spre Florida este darul Ellei pentru soţul fascinat de lumea şi de sensibilitatea lui Hemingway. În Florida (Key West) se află casa lui Hemingway, o casă amintind de arhitectura cubaneză, devenită azi muzeu. John a fost profesor, the most inspiring professor ar spune o fostă elevă întâlnită pe drum.

După cum a demonstrat şi în filmul Nebune de fericire, lui Paolo Virzi îi ies de minune comediile inspirate din dramele oamenilor plini de viaţă, dar cărora societatea obtuză vrea să le nege dreptul de a îmbrăţişa frumuseţea lumii în care trăiesc, după ce primesc diagnostice medicale ce devin verdicte dureroase. În The Leisure Seeker, cele două personaje  – Ella şi John – fug de copiii lor, care vor să le ofere o bătrâneţe liniştită într-un azil, când ei şi-ar dori să îşi trateze bolile necruţătoare trăind aşa cum au făcut-o întotdeauna: călătorind împreună.

Filmul are două puncte forte. Unul este frumuseţea vizuală a scenelor inundate de lumina caldă a Sudului sau de cea discretă a beculeţelor din campingul unde opreşte rulota ce aminteşte de băruleţele de pe o plajă îndrăgită de boemi. Imaginile seducătoare sunt meritul celebrului Luca Bigazzi, cunoscut datorit magiei din filmele lui Sorrentino sau imaginilor feerice demne de basmele meridionale, din Sicilian Ghost Story. Şi în The Leisure Seeker vei regăsi aceeaşi magie a nopţii sau a înserării marine, de data aceasta exprimând nostalgia cuplului format din suflete-pereche, care transformă feţele de masă, ori alte cârpe găsite în rulotă, într-un ecran de proiecţie, pe care apar fotografii din tinereţe sau din vacanţele petrecute alături de copii.

Al doilea punct forte este interpretarea actoricească. Modul în care Helen Mirren şi Donald Sutherland intră în rolurile unor parteneri care fac haz de necaz şi care se pot bucura de viaţă când alţii consideră că trupurile lor sunt distruse de boală şi de bătrâneţe, îţi reînvie credinţa în acea mare iubire care trece proba timpului şi în existenţa unor parteneri care nu se plictisesc unul de celălalt şi care încă mai vor să se surprindă reciproc. Vor fi ce-i drept şi nişte surprize mai puţin plăcute, atunci când unul dintre ei se dă de gol cu privire la o aventură extraconjugală din tinereţe, devenită pretextul unora dintre cele mai amuzante scene din film, dar şi celor mai sensibile, care vorbesc despre imposibilitatea de a trăi fără celălalt, în ciuda slăbiciunilor acestuia.

Vei descoperi genul de personaje care oferă dinamism şi tandreţe filmului doar prin reacţiile şi modul în care privesc succesiunea peisajelor. Paolo Virzi reuşeşte să te facă să-i însoţeşti până la capăt şi să-i îndrăgeşti datorită ideilor trăznite cu ajutorul cărora trec peste dificultăţile şi pericolele apărute în lungul drum spre Florida.

Personajele au fost construite astfel încât să trezească simpatia spectatorilor, oferindu-le răspunsuri ce alungă marile temeri legate de singuratate, de bătrâneţe, de pierderea fiinţei iubite şi a poftei de viaţă odată cu trecerea timpului. Totodată, personajele au fost construite şi interpretate astfel încât să devină repere pentru spectatorii ce se încăpăţânează să creadă în puterea fiinţei umane de a-şi păstra intactă dragostea de viaţă la vârsta cunoscută şi sub cinica denumire de bătrâneţe.

Donald Sutherlad interpretează adorabil rolul profesorului care nu renunţă la menirea sa nici după ce iese la pensie. Este profesorul ideal şi idealist, care nu ezită să îi încurajeze să-şi reia studiile nici pe adolescenţii semianalfabeţi care vor să-l jefuiască. Profită de fiecare ocazie pentru a le reaminti celor tineri de frumuseţea cărţilor scrise de Hemingway, de poezia ascunsă în proza lui, în spatele conciziei aparent aride. Autenticitatea interpretării lui Donald Sutherland îţi va trezi cheful de a lua romanul Bătrânul şi marea sau un volum de povestiri scrise de Hemingway, pe care să îl pui în bagaje pentru a-l citi într-un hamac, pe o plajă sălbatică, unde te-a trimis (măcar imaginar) dorul de ducă.

Lui Helen Mirren îi reuşeşte perfect rolul soţiei visătoare, isteţe şi pişichere, care, deşi nu are mintea sofisticată a soţului devenit profesor, şi nici nu este o cititoare împătimită, este în schimb o femeie capabilă să iubească fără limite. Ella este răbdătoare cu soţul ce are frecvent pierderi de memorie ce îl pun în situaţii penibile, îl binedispune, îl protejează, fiindu-i şi iubită fermecătoare, şi mamă tolerantă şi o bună camaradă pentru călătorii. Dacă John este intelectualul candid, Ella este partenera care dă sarea şi piperul lumii acestuia, prin toate calităţile atribuite de obicei feminităţii: răbdarea, căldura, senzualitatea, zâmbetul, devotamentul şi atitudinea protectoare.

Mulţi ar spune că filmul europeanului Paolo Virzi se înscrie în marea tradiţie americană a road tripului, care a dat romane şi filme-cult datorită cărora destinaţia finală a căpătat forţa de atracţie a unui loc sacru. Locuinţa lui Hemingway este sacră, însă iubirea personajului masculin pentru opera lui nu este una cu iz artificial-monumentalist, ci mai degrabă umanist-sentimentală, încât poţi folosi The Leisure Seeker pentru a-i convinge pe elevi să-i citească pe clasici.

Unii ar fi tentaţi să detecteze în spatele acestui personaj îndrăgostit de opera lui Hemingway un mesaj satiric la adresa acelei Americi dornice de a se complace în ignoranţă şi autosuficienţă. Rulota se strecoară şi pe străduţele confiscate de admiratorii lui Trump (acţiunea se petrece în 2016, în timpul campaniei electorale). Această intenţie caustică la adresa unei Americi privite prin lentila clişeelor ce susţin divizarea la nivel cultural şi educaţional poate fi detectată în biografia personajului masculin – un yankeu elevat, însurat cu o femeie din Sudul asociat unei mentalităţi retrograde.

Personajul dependent de lectură nu serveşte doar pentru a delimita subtil graniţele dintre cele două Americi sau pentru a lega tema road tripului de realitatea socială (există o scenă în care Paolo Virzi face o metaforă explozivă din pierderile de memorie ale personajului minerit în mijlocul unui miting pro-Trump, în care se scandau îndemnuri rasiste). John, acest personaj intelectual care îşi păstrează naturaleţea senină atribuită americanului simplu, este folosit pentru a-i permite filmului să ajungă atât la un public elevat, ce preferă mai degrabă filmele de festival, cât şi la unul ce preferă filmele cu mesaje profunde legate de marile teme precum: iubirea, moartea, lucrurile esenţiale care definesc viaţa unui om împlinit, dar care să nu perturbe uşurătatea unei zile de vară.

Paolo Virzi leagă atât de bine lejeritatea unei călătorii estivale de obsesia personajului John pentru sensibilitatea filosofică ascunsă în opera lui Hemingway, încât nu-i face să se simtă prost nici măcar pe cei ce-i acuză de snobism şi de aroganţă pe bookaholicii dornici de a-şi împărtăşi pasiunea pentru lectură, bucurându-se de voluptatea citatelor preferate şi împărtăşind-o apoi cu alţii.


LYTE video

Citeşte şi M – Golanul cu suflet bun

Mariţa – Amuzantele infidelităţi povestite într-o Dacie

M – Golanul cu suflet bun

Marita – Amuzantele infidelitati povestite intr-o Dacie

Pig – O comedie neagra in culorile tari ale unui Iran sofisticat

Adriana Gionea
-
0
Pig – O comedie neagra in culorile tari ale unui Iran sofisticat

De obicei, o satiră dezvăluie defectele unei societăţi, pe un ton mai mult sau mai puţin acid. Însă Pig este genul de satiră cu efect neaşteptat: acela de a scoate la suprafaţă tot ce are mai curajos, efervescent, sofisticat şi eclectic Teheranul actual.

Mani Haghighi ştie cum să mixeze toate aceste calităţi, accentuând mai ales partea eclectică. Diversitatea este resimţită şi la nivel stilistic, prin îmbinarea insolită a elementelor ce ţin de comediile negre, de satira politică deghizată într-un crime thriller cu accente pop şi de filmele neo-noir tratate în registrul parodic-halucinant-absurd, toate aceste elemente fiind condimentate cu trimiteri spre folclorul iranian. Nimic surprinzător pentru cei ce l-au descoperit pe Mani Haghigi prin filmul A Dragon Arrives  – proiectat la Berlinale şi premiat la Bucharest International Film Festival 2016 -, însă cât se poate de inedit pentru cei ce nu ştiu prea multe despre tineretul emancipat din Iran.

Când se referă la Iran şi la Teheran, în special, mulţi se gândesc doar la o lume aflată sub teroarea instaurată de fundamentaliştii ce deţin controlul asupra armelor nucleare şi la femei prizoniere, obligate să îşi ascundă trupul sub straturi sufocante de materiale în culori întunecate. Însă Pig îţi dezvăluie un Teheran mai puţin cunoscut de occidentali, prezentat printr-o varietate cromatică menită să îţi asalteze retina datorită nuanţelor tari. Un Teheran viu, proaspăt, cu femei şcolite şi elegante, care ştiu cum să îşi exprime cochet feminitatea chiar dacă sunt nevoite să îşi acopere părul şi formele voluptuoase.

Lupta dintre partea cool, adică liberă şi creativă a Iranului, şi cenzură îţi este dezvăluită chiar în primele scene, în care afli, în timp ce eşti plimbat printr-o galerie de arta contemporană ce i-ar tenta şi pe hipsterii Berlinului, că marii cineaşti ai ţării sunt victimele unui criminal în serie. Printre aceşti mari cineaşti ai Iranului se numără şi Hasan Kasmai (Hasan Majuni), pus pe lista neagră şi ţinut pe tuşă câţiva ani. În loc să se bucure că ura asasinului faţă de regizori l-a ocolit, el se simte exclus din clubul select al cineaştilor geniali deoarece asasinul nu l-a pus pe lista ţintelor sale, despre care se ştie că include doar numele marilor creatori.

Prin alegerea unui personaj central din cercul select al cineaştilor faimoşi, Mani Haghighi introduce şi elementele specifice filmelor despre filme, mai exact ale filmelor ce abordează condiţia cineastului în societate şi relaţia acestuia cu propria conştiinţă atunci când apare obsesia pentru faimă şi recunoaşterea valorii. Doar că-n loc să lase reflecţia filosofică să preia puterea în scenariu, Mani Haghighi preferă să dea frâu liber parodiei. Iar parodia îi permite o abordare multistratificată, cu subtilităţi mascate de purtările unor personaje uşor tembele, atunci când acţiunea filmului pare să devină haotică pe măsură ce personajele hălăduiesc bezmetic prin propria viaţă invadată de fantasmele ce iau o formă halucinantă.

Nimic nu scapă de privirea caustic-parodică. Nici susţinătorii unui regim constrângător, nici progresiştii. Nici călăii, nici victimele. Nici publicul fin, gata să facă un erou dintr-un cineast din ţările orientale unde arta este ameninţată de cenzură, nici publicul devorator de bârfe despre culisele vieţii private ale unui artist…şi nici artistul însuşi.

Artistul nu capătă măreţie în acest film. Nu este glorificat, ci transformat într-o caricatură din cauza narcisismului ce îi distorsionează simţul realităţii. Nici tonul prin care se face referire la drama artistului cenzurat nu mai este unul solemn, deoarece ingrata condiţie a unui cineast impiedicat să-şi demonstreze potenţialul este, în acest film, deturnată spre zona unui spectacol mediatic vecin cu snobismul, impostura şi parazitarea mitului unui artist consacrat. În rolul paraziţilor sunt aspiranţii sau artiştii daţi uitării, care vor o parte din notorietatea unui monstru sacru prin declaraţii memorabile făcute în faţa jurnaliştilor veniţi la înmormântarea acestuia.

În timp ce misteriosul criminal îşi face de cap băgând teroarea în sufletele artiştilor, pe ale căror ţeste scrie Porc, personajul central încearcă să-i facă faţă nu doar cenzurii politice, din cauza căreia a ajuns un regizor de reclame şi videoclipuri, ci şi veştii că rivalul său face un film în care joacă nimeni alta decât amanta şi muza lui, pe nume Shiva, interpretată de actriţa Leila Hatami, distribuită în rolul principal din A Separation al lui Farhadi (Premiul Oscar în 2012). O ameninţare la adresa regizorului care i-a sedus muza îl adaugă pe Hasan, personajul central, nu doar pe lista suspecţilor în cazul unei crime, ci şi pe lista personalităţilor puse în situaţii jenante ce au fost imortalizate în filmuleţe distribuite apoi pe reţelele de socializare (Teheranul din acest film este cuprins de febra Instagram şi Facebook, o realitate confirmată chiar şi de regizorul filmului într-un interviu acordat jurnaliştilor de la Variety).

Intersectarea poveştii de iubire şi rivalitate cu ancheta ce vrea să divulge identitatea misteriosului criminal în serie, specializat în lichidarea cineaştilor, dezvăluie mai multe straturi ale interpretării acestui film, în funcţie de intenţia spectatorului. Cei ce doreau să vadă un film iranian deoarece sperau să arunce un ochi dincolo de zidul cenzurii fundamentaliste, ce a învăluit ţara într-o aură de mister, vor fi uimiţi de varietatea şi de exuberanţa personajelor, ale căror preocupări nu diferă de ale unui occidental dintr-o capitală ofertantă pentru cei mereu la curent cu noile tendinţe. Vor vedea şi petreceri nebune cu muzică techno, şi rockeri, şi graffiti complicate demne de un album de street art şi un vernisaj de artă avangardistă ce reinterpretează teme ale mitologiei persane.

Cei ce au vrut să vadă o comedie neagră vor fi surprinsi de cât de mult se poate întinde coarda satirei explozive la adresa puterii, chiar dacă elementele subversive capătă o notă suprarealistă, fără a face o referire precisă la situaţiile reale (tipic pentru Mani Haghighi să apropie plauzibil halucinantul de realitate, menţinând totuşi nişte graniţe prin folosirea derutantă a parodiei). Elementele comicului îmbină ameţitor, absurd şi imprevizibil revolta, fantasmele şi gesturile unui personaj masculin aflat în derivă, ce se comportă precum un adolescent întârziat care îşi imaginează că ţine o rachetă de tenis ce se transformă în chitara ce îl duce din beciul poliţiei direct pe scena ce face din el un rocker subversiv aclamat de fani.

Nu sunt uitaţi nici fanii regizorilor ce preferă să îmbine în cheie parodică stilul mai multor genuri pentru a obţine un film pe cât de bizar pe atât de seducător tocmai pentru că devine din ce în ce mai dificilă includerea lui într-o categorie pe măsură ce se desfăşoară scenele imprevizibile. Aparent, filmul pare o defilare bezmetică, lipsită de sens, a unor elemente ce ţin de crime thriller, satiră, comedie neagră şi drama artistului devenit prizonier în propria ţară dominată de teroare. Însă în asta constă şi farmecul filmului. Totuşi, în spatele acestui amestec uşor haotic de elemente, unii vor ghici o reinterpretare ireverenţioasă a sacrificiului în numele artei, în numele unui ideal.

Apelând la un comic aberant ce îl face pe regizorul devenit protagonistul filmului să pără un erou demn de comediile americane despre bărbaţii imaturi, Mani Haghighi reuşeşte să tramsmită acelaşi mesaj coerent, subversiv şi profund la adresa regimului de la Teheran în relaţia cu oamenii care îşi dau voie să gândească. Doar că-n loc de mistificarea prin metafore a cineastului ce preia stindardul spiritului şi al libertăţii, Mani Haghighi preferă să-i arate slăbiciunile, care îl pot face să-şi piardă orice fărâmă de luciditate. Regizorul îşi urcă personajul cu aspiraţii artistice pe un piedestal special pentru a obţine exact contrariul, adică demitizarea prin ironizarea lui, implicit a narcisismului din lumea celebrităţilor având pretenţii de vizionari.

Nu puţini vor fi aceia care vor spune că ţinta satirei nu este regimul toxic de la Teheran, ci adevăratul inamic al artistului: complacerea în mediocritatea dublată de vanitate şi acceptarea legilor penibile dar eficiente pe termen lung ce permit construirea unui mit prin atragerea simpatiei şi a vizibilităţii în social media. Într-una dintre scene, Mani Haghighi se introduce pe sine în film, ca victimă a criminalului în serie, pentru a se da jos de pe soclu, făcând astfel trimitere şi la fetişizarea în presa occidentală, prezentă la marile festivaluri, a cineaştilor iranieni sau exotici provenind din ţări aflate sub dictatură, ca semn al unui apetit pentru spectaculos, nicidecum pentru cunoaşterea debarasată de clişee.

Mani Haghighi se îndepărtează de gravitatea relaţiilor interumane din filmele lui Asghar Farhadi şi de meditaţia cu tentă existenţialistă asupra menirii cineastului ce îşi face simţită prezenţa în film, spărgând zidul dintre real şi ficţiune, dintre iluzie şi culisele filmării, pe care o detectezi în peliculele-cult ale lui Abbas Kiarostami. Preferă să le dea o tentă ilar-aberantă problemelor din ţara lui, mai ales celor ce ameninţă cariera unui regizor.

Ai impresia că satira la adresa dictaturii de la Teheran ricoşează şi loveşte din plin şi în civilizaţia spectacolului, hrănita cu egourile artificial gonflate în social media incorporate în strategia de personal branding, specifice mecanismului de construire a faimei în zona occidentală. Din acest punct de vedere, Pig ar putea fi considerată o replică mai simplă şi debarasată de pretenţiile sofisticat-filosofice ale filmului The Square. Nu o avea construcţia complexă a filmului regizat de Ostlund, însă are acelaşi mesaj care arată lipsa de sens infiltrată când informaţiile furnizate de reţelele sociale distorsionează capacitatea de a mai face diferenţa dintre fals şi real, dintre zvon şi certitudine.

În România, Pig a putut fi văzut în premieră la Bucharest International Film Festival 2018.

Citeşte şi 5 filme care îţi arată lumi puţin cunoscute

5 filme care iti arata intr-un mod original problemele unor lumi putin cunoscute

The Place/Localul – Straini in cautarea fericirii

Adriana Gionea
-
0
The Place/Localul – Straini in cautarea fericirii

O cafenea, mulţi necunoscuţi şi un bărbat misterios care îi poate aduce împreună pe aceşti necunoscuţi într-un mod nu tocmai inofensiv. Sunt detaliile ademenitoare ale unui scenariu ce promite o turnură neaşteptată precum cea a dorinţelor, slăbiciunilor şi temerilor ce domină personajele noului film al regizorului Paolo Genovese, care a devenit cunoscut datorită comediei Perffetti sconosciuti.

Necunoscuţii din film tânjesc după ce nu pot avea. Bărbatul misterios care le schimbă traiectoria ajunge să deţină controlul asupra lor tocmai pentru că le poate afla dorinţele ascunse. Dar o chelneriţă pe cât de seducătoare pe atât de caldă şi empatică dă de înţeles că până şi bărbatul misterios tânjeşte după ceva anume. Atunci când ajung în acelaşi local, toate aceste personaje devin protagoniştii unei poveşti comune, deopotrivă sensibilă şi crudă, al cărei final este greu de prevăzut.

foto: Independenta Film

Paolo Genovese este genul de regizor capabil să exprime într-un film de public, accesibil, ceea ce reuşesc nişte romane filosofice în pasaje alambicate. În noul său film, The Place, a vrut să îţi ofere o experienţă cinematografică intensă în decor minimalist, cu actori expresivi, care te pun faţă-n faţă cu tot ceea ce iubeşti, simpatizezi sau deteşti.

În The Place, Genovese mai demonstrează că ştie să fructifice la maximum decorul cromatic tern al unui spaţiu restrâns pentru a obţine efectele unui film spectaculos, care te poate ţine cu sufletul la gură. Nu îi trebuie decât nişte personaje cu poveşti de viaţă care se intersectează imprevizibil în acest spaţiu şi un personaj central misterios, care să transforme în dorinţe cu efect devastator slăbiciunile dezvăluite în poveştile necunoscuţilor care se uită la el ca la ultima lor speranţă.

foto: Independenta Film

Pentru a obţine acel amestec irezistibil dintre nişte poveşti de viaţă suculente cu potenţial trepidant, imprevizibil, şi tensiunea acumulată, care promite un final greu de anticipat, regizorul foloseşte un truc menit să dea rezultate în filmele în care acţiunea se petrece într-un singur spaţiu cu decoruri austere, dar care te solicită emoţional asemenea filmelor cu bugete uriaşe, dimamism inflamabil şi locaţii generoase. Este vorba despre acea presiune pusă asupra personajelor. Ele vor fi obligate să-şi testeze limitele morale pentru a face tot ce nu ar fi îndrăznit dacă nu ar fi fost presate de timp sau de scoaterea la suprafaţă a unui detaliu compromiţător legat de personalitatea sau trecutul lor.

Dacă în Perffetti sconosciuti a folosit o singură încăpere, unde are loc o cină între prieteni vechi, pentru obţine o comedie spumoasă cu tâlcuri despre încrederea în cuplu, trădare şi ipocrizie, în noul său film – The Place – regizorul Paolo Genovese a utilizat ingenios spaţiul unui local ce îmbină atmosfera intimă a unei cafenele şi forfota unui mic restaurant, pentru a permite intrersectarea la fel de imprevizibilă a unor personaje care vor cu disperare să scape de singurătate, de boală, de complexe, de vinovăţie sau de confuzie. Pentru a scăpa de toate aceste piedici ivite în calea fericirii greu de atins, fiecare vrea cu ardoare să îşi îndeplinească dorintele, iar pentru acest lucru este gata de orice, chiar şi de ticăloşii.

Dorind să testeze limitele personajelor disperate să obţină cu orice preţ ceea ce vor, un bărbat le promite îndeplinirea dorinţelor ca prin magie, dacă fiecare duce la îndeplinire o poruncă scrisă în caietul său. Asemenea unui vindecător ce îşi consultă meticulos cartea minunilor, el le spune, pe un ton cât se poate de serios, dar în acelaşi timp detaşat, ce acte să comită, obligându-i să îmbrăţişeze absurdul sau pericolul reprezentat de încălcarea legii. Unul trebuie să ucidă, altul să agreseze o femeie. Un bărbat trebuie să devină răpitor de copii pentru a i se vindeca propriul copil. Un poliţist care vrea să reia legătura cu fiul plecat de acasă trebuie să ignore plângerea depusă de o femeie agresată. O bătrână vrea să arunce în aer un local pentru a-şi salva soţul. O femeie seducătoare, dar neglijată, va trebui să îşi ispitească vecinul însurat. O tânără călugăriţă va trebui să rămână însărcinată, iar un tânăr ce îşi vrea înapoi vederea va trebui să oblige o femeie să facă sex cu el.

Aceste porunci sunt citite de un bărbat ce îşi are propria masă în cadrul localului ce se bucură de o mare popularitate printre personaje. El aşteaptă răbdător clienţii disperaţi la această masă, unde îşi petrece aproape tot timpul scriind sau discutând cu oamenii ce apelează la el ca la un terapeut cu puteri de tămăduitor.

Dar cine este cu adevărat bărbatul ce are îndrăzneala de a le cere tot felul de lucruri malefice acestor oameni disperaţi care apelează orbeşte la puterile lui? Ei bine, identitatea şi trecutul său rămân într-o zonă ambiguă, ce îi permite spectatorului să emită o serie de păreri. La începutul filmlui îl surprinzi notând într-un caiet, asemenea unui scriitor care îşi modifică textele iar şi iar, ştergând sau făcând unele corecturi. Apoi îţi dai seama că nu este vorba despre un caiet de scriitor, ci despre o colecţie de porunci riscante, care îşi aşteaptă curajoşii nesăbuiţi gata să întreacă orice limită morală pentru a obţine ceea ce vor – fericirea, care poate lua forme diferite.

foto: Independenta Film

Interpretat de Valerio Masandrea, bărbatul misterios de la cafenea te derutează. Are tonul unui psihoterapeut ce îl provoacă pe cel din faţa lui să îşi confrunte demonii ascunşi pentru a-şi vindeca rănile. Are ideile unui psihopat abil, care te poate convinge să faci un pact cu diavolul când eşti la anaghie. Îi poţi da o identitate reală sau îl poţi considera o prezenţă simbolică, potrivită pentru o interpretare contemporană a mitului în care diavolul ia chip uman pentru a scoate la suprafaţă latura inumană din oamenii cinstiţi.

Majoritatea personajelor ce îl ascultă orbeşte pe acest bărbat fac parte din categoria celor ce se declară inofensivi, considerând o excepţie actiunile îndoielnice la care ajung să recurgă în situaţii disperate. Bărbatul misterios le cere tot felul de acte care, în alte circumstanţe, i-ar fi făcut să se ruşineze de ei înşişi. El adulmecă punctul slab al fiecăruia şi găseşte astfel prăpastia dintre dorinţele secrete, ce mocneau chinuitor, şi imaginea dezirabilă, fără pată, pe care o afişează fiecare în societate.

De fapt, scenariul se bazează pe această prăpastie între dorinţele individuale şi realitatea acceptabilă social, devenită sinonimul ipocrizie. Este prăpastia dintre ceea ce vrea fiecare să creadă despre el însuşi, pentru a-şi purta mai uşor propria conştiinţă, şi ceea ce îşi doreşte cu adevărat, dar nu are curaj să îşi asume. Folosindu-se de mimica şi de tonul vocii actorului Valerio Masandrea, Paolo Genovese reuşeşte să interconecteze imprevizibil dorinţele şi vieţile personajelor care nu se cunosc între ele, astfel încât existenţele individuale să alcătuiască un puzzle ce oferă un mesaj coerent, dar care duce la interpretări multistratificate despre umanitate.

La un moment dat dorinţele îi vor face pe străini să se cunoască, apoi să îi povestească bărbatului ce au trăit unii în compania altora, fără a-i descoperi intenţiile. Bărbatul simte că pierde controlul asupra oamenilor care i se supun orbeşte, mai ales când urmările acţiunilor nu mai pot fi anticipate. Când faptele şi planurile oamenilor disperaţi îi pun în situaţii riscante, apar tensiunile ce permit infiltrarea suspansului cu tentă de thriller psihologic.

Deşi filmul are un subiect ce pare aberant, neverosimil, jocul actorilor îl fac să pară cât se poate de credibil. Tocmai datorită acestui joc actoricesc şi intimităţii din relaţia personaj-spectator, The Place ar putea fi comparat cu o piesă de teatru, acel gen de piesă ce ia forma unei parabole despre partea ascunsă a umanităţii ce devine asemenea unui ghem de vanităţi, suferinţe şi tentaţii. Vei aprecia expresivitatea personajelor care te impresionează prin oscilatia între inocenţă şi neîndurare, între vulnerabilitate şi încredere, între supunere şi răzvrătire împotriva străinului ce le dă vieţile peste cap.

Latura statică a filmului îţi aminteşte de piesele ce propun o meditaţie asupra limitelor morale şi în care descoperi cele două ipostaze ale regizorului: aceea de fiinţă empatică, plină de compasiune faţă de umanitatea interpretată de personajele sale şi cea de zeu-păpuşar cinic, detaşat de fiinţele create, ale căror defecte le expune fără milă.


LYTE video

Citeşte şi 3 cărţi dedicate visătorilor din cafenele

3 carti dedicate visatorilor din cafenele

Alta tara – O capodopera

Adriana Gionea
-
0
Alta tara – O capodopera

Dacă Altă ţară este prima carte scrisă de James Baldwin pe care o citeşti, vei căuta prima librărie pentru a-ţi cumpăra şi altele semnate de acesta.

Romanul curge irezistibil precum jazz-ul cântat într-un local din New York, acel jazz acompaniat de o voce acaparantă, care povesteşte despre vieţile unor oameni ce au cunoscut atât voluptatea şi nevoia Celuilalt de a oferi plăcere prin abandonul suprem în compania persoanei iubite, cât şi cele mai adânci suferinţe. Altă ţară este precum existenţa celor ce nu şi-au refuzat nici o trăire, fie ea dătătoare de inspiratie sau de agonie prelungită, adică un roman în care tandreţea se întâlneşte cu nedreptatea rapace, în care umanitatea şi dezumanizarea sunt un cuplu toxic într-o societate alienantă.

Considerat a fi unul dintre cei mai mari scriitori americani, James Baldwin are un stil plin de magnetism care te împiedică să îi laşi cartea din mână. Te laşi sedus de acest stil chiar dacă ajungi la pasaje greu de suportat despre urmările rasismului, urii, trădării şi disperării într-o metropolă a tuturor posibilităţilor pentru albi, dar a tuturor umilinţelor pentru cei având origini africane. Poţi spune că James Baldwin a fost capabil să dea unele dintre cele mai frumoase pagini despre nevoia de celălalt, despre iertare, empatie, prietenie, alteritate în cuplu şi nevoia de afecţiune tocmai într-un roman devenit emblematic pentru unii dintre cei mai urâţi ani pentru comunitatea afro-americană şi pentru orice om (indiferent de rasă) care îşi dorea să trăiască într-o societate normală, tolerantă, unde să poată deveni ceea ce şi-a dorit.

Să devină ceea ce ce visase urmărea şi Rufus, unul dintre personajele romanului. Pasionat de muzică într-o perioadă în care jazz-ul îi oferea unui artist afro-american o şansă la demnitate şi la fericire, Rufus a fost răpus de ostilitatea unei Americi rasiste, în ciuda atmosferei din anii ’60, care anunţau emanciparea celor vulnerabili.

Zguduit de vinovăţie după ce a contribuit la decăderea unei femei albe din Sud, care se îndrăgostise de el şi care devenise ţapul ispăşitor pentru toate umilinţele îndurate de Rufus din partea omului alb, în special a omului alb din Sudul unde strămoşii lui au cunoscut iadul plantaţiilor de bumbac, şi căzut pradă tendinţelor autodistructive, Rufus decide să se arunce de pe un pod. Dispariţia lui fizică îl face mai viu ca niciodată în vieţile celor din jur, care au fost mereu fascinaţi de carisma, de erotismul, de francheţea, dar şi de misterul lui.

Rufus era un cameleon plin de acel şarm al nesupusului cu fire vulcanică. Amintirile despre el îi aduce împreună pe oamenii care l-au iubit. Cel mai bun prieten al lui Rufus, un alb pe nume Vivaldo, ajunge să se îndrăgostească până la veneraţie de Ida, nimeni alta decât sora lui Rufus, la rândul ei o aspirantă la statutul de artistă în lumea jazz-ului. Tot Rufus leagă cuplul format din Vivaldo şi Ida de cel format din Richard, un scriitor debutant, şi progresista lui soţie, Cass.

Pe măsură ce relaţiile dintre personaje devin din ce în ce mai tensionate şi intense, în scenă mai intră o persoană a cărui existenţă a fost marcată de personalitatea lui Rufus. Este vorba despre actorul Eric, reîntors de la Paris, oraşul devenit emblematic pentru Baldwin, fiind asociat cu libertatea şi cu viziunea sofisticată asupra diversităţii umane. La Paris, Eric pare să-şi fi găsit jumătatea după ce l-a întâlnit pe Yves, un tânăr decăzut, care hălăduia pe străzile rău famate ale oraşului.

Dintre toate personajele cărţii, Rufus şi Ida (sora lui) sunt singurii afro-americani. Ai fi tentat aşadar să îi consideri singurii care au de suferit în America de la începutul luptei pentru emancipare. Că sunt singurii care duc o luptă greu de câştigat. Că doar ei simt că trebuie să se ascundă în prezenţa celorlalţi pentru a nu fi judecaţi, agresaţi, respinşi, hărţuiţi, alungaţi. Însă James Baldwin, care a suferit de o dublă stigmatizare – a fost un afro-american gay -, se dovedeşte a fi plin de empatie atunci când scoate la suprafaţă şi dramele prin care trec personajele albe.

Ajungi să te ataşezi de James Baldwin datorită modului în care îşi dă voie să vadă problemele şi vulnerabilităţile din tabăra cealaltă, din care provin majoritatea celor ce i-au hăituit pe cei din comunitatea lui. Găseşti în paginile sale unele dintre cele mai sensibile şi lucide pasaje despre umanitate (întreaga umanitate) într-o perioadă a segregării nu numai rasiale, ci şi din cauza alegerilor făcute, preferinţelor şi trăirilor.

În ţara lui James Baldwin ajung să fie victimele prejucăţilor aspre nu doar afro-americanii, ci şi albii consideraţi marginali, pervertiţi şi având idealuri care se opuneau viziunii tradiţionaliste a unui bun american. Nici femeia albă care îşi dorea să fugă de un soţ abuziv, nici emancipata albă ce îşi dorea să iasă dintr-o căsnicie în care devenise un simplu accesoriu şi nici bărbatul alb care nu accepta modelul primitiv al virilităţii nu erau mai bine văzuţi de majoritate.

Poţi considera Altă ţară un mozaic al suferinţelor şi al dorinţelor condamnate de o societate care sufocă pe măsură ce marile oraşe îşi continuă ascensiunea spre cer prin zgârie-nori. New York-ul anilor ’60 este, în romanul-cult al lui Baldwin, o babilonie şireată şi feroce, gata să devoreze, iar, din când în când, să mai aline printr-un jazz devenit oglinda traumelor şi al neîmplinirilor citadine. În acest New York, vieţile personajelor se împletesc în paralel cu deşirarea căsniciilor şi a vechilor legături ce le-au modelat identitatea.

Protagoniştii lui Baldwin sunt forţaţi de ura semenilor să se apropie unii de ceilalţi, să îşi fie unii altora adăposturi, chiar şi atunci când îşi mărturisesc greşeli foarte greu de iertat. Toate aceste intersectări de existenţe, captive într-o metropolă descrisă ca fiind la fel de necruţătoare pe cât de ademenitoare pare din afară, îi dau romanului complexitatea unei scrieri multistraficate din perspectiva subiectelor abordate.

Altă ţară ar putea fi considerat nu numai un roman despre efectele devastatoare ale rasismului, ci şi despre emanciparea tuturor categoriilor. Unii văd în el un roman despre lupta împotriva unei Americi tradiţionaliste, ostilă nu doar cu afro-americanii, ci şi cu alte categorii de cetăţeni deveniţi indezirabili, cum este şi Eric, fiul unui bărbat influent din Sud, care fuge pentru a iubi liber pe cine vrea el. Alţii văd un roman-cult reprezentativ pentru spiritul anilor ’60, în care emanciparea afro-americană se desfăşura în paralel cu emanciparea femeilor şi a minorităţilor sexuale.

Indiferent de interpretarea pe care diferitele generaţii de cititori i-au oferit-o acestui roman, imaginea unor personaje însetate de afecţiune şi dornice de a găsi un loc sigur în care să se poată dezvălui aşa cum sunt îţi va rămâne întipărită în memorie. Altă ţară este totodată o coregrafie imprevizibilă şi complicată a trăirilor dureroase, a mărturisirilor ce nu mai suferă încă o amânare şi a reproşurilor explozive îndreptate mereu spre persoana care nu le merită, dar care are marea calitate de a fi prezentă, de a dori să asculte, chiar şi cu preţul căpătării unei răni care lasă cicatrici.

Citeşte şi Ruta subterană – Despre cea mai curajoasă pasageră

Ruta subterana – Despre cea mai curajoasa pasagera

Procesul – Tu analizezi probele

Adriana Gionea
-
0
Procesul – Tu analizezi probele

Impresiile şi opiniile multor spectatori despre documentarul semnat de Claudiu Mitcu şi Ileana Bîrsan vor fi influenţate de temerile (amplificate în ultimii ani) legate de corectitudinea din lumea justiţiei.

Procesul scoate la suprafaţă una dintre cele mai mari temeri ale românilor – aceea de a nu avea parte de un proces corect dacă vor ajunge vreodată într-un tribunal. Această frică reflectă de fapt percepţia conform căreia autorităţile sunt mereu corupte şi rău intenţionate, iar omul simplu poate fi uşor zdrobit de sistem, care este adesea considerat a fi lipsit de empatie şi de etică.

În Procesul îţi este prezentat cazul lui Mihai Moldoveanu, fost ofiţer al armatei române, care de ani de zile încearcă să îşi demonstreze nevinovăţia. Condamnat la 25 de ani de închisoare pentru o crimă pe care susţine că nu a comis-o, Mihai Moldoveanu primeşte, în 2012, o veste bună de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care a hotărât că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil deoarece acuzatul nu a avut avocat, nu a fost audiat şi nu s-au administrat în mod direct probe. Această decizie a CEDO i-a permis lui Mihai Moldoveanu să spere la demonstrarea nevinovăţiei prin rejudecarea dosarului, fiind ajutat de avocata Alina Cojocaru (avocata lui apare şi în documentar).

Documentarul urmăreşte momentele petrecute de Mihai Moldoveanu după eliberarea provizorie şi demersurile sale din timpul rejudecării dosarului. Te-ai fi aşteptat la un documentar care să prezinte mărturii zguduitoare despre iadul petrecut în detenţie şi despre neputinţa celui care se consideră condamnat pe nedrept. Dar Procesul nu este un portret al disperării în spatele gratiilor. Nu trăirile condamnatului primează, ci acţiunile sale pentru demonstrarea nevinovăţiei.

foto: Roller Coaster PR

Procesul este un documentar care i se adresează în primul rând spectatorului care se consideră mai degrabă raţional atunci când se raportează la justiţie, şi care vrea dovezi. De aceea regizorii se concentrează mai degrabă pe probele analizate şi pe firul evenimentelor din noaptea crimei decât asupra sentimentelor celui ce vede cum viaţa trece pe lângă el în timp ce se află în spatele gratiilor.

Prin acest documentar, Claudiu Mitcu şi Ileana Bîrsan evită ispita de a deveni ei înşişi avocaţii lui Mihai Moldoveanu, lăsând probele să demonstreze nevinovăţia/vinovăţia acuzatului. Unghiul de abordare al celor ce au realizat documentarul – Claudiu Mitcu şi Ileana Bîrsan – nu te obligă să fii de partea lui Mihai Moldoveanu, ci te invită să analizezi problele, detaliile oferite de acesta şi declaraţiile avocatei, încât ai impresia că eşti în postura juratului căruia i se adresează avocaţii în sistemul de justiţie american. Prezenţi la avanpremiera din Bucureşti a documentarului, Ileana Bîrsan, Mihai Moldoveanu şi avocata acestuia, Alina Cojocaru au confirmat această abordare, care nu îl transformă pe acuzat într-o victimă neputincioasă a sistemului, ci într-un acuzat care acceptă şi învaţă toate demersurile cerute de sistemul juridic pentru a-şi demonstra nevinovăţia, înscriindu-se chiar şi la cursurile Facultăţii de Drept.

Tocmai interesul pentru prezentarea probelor şi a procedurilor juridice de stabilire a vinovăţiei îi va face pe anumiţi spectatori să considere Procesul un documentar arid, cu multe date tehnice şi imagini de arhivă din timpul interogatoriilor, pe care le înţelege mult mai bine un student la Drept. Informaţiile amănunţite despre personalitatea şi biografia acuzatului sunt insuficiente şi ambigue pentru cei dornici de a-i face un portret psihologic. Însă modul în care amintirile acestuia despre noaptea crimei (31 octombrie 1995), prezentate la începutul filmului, se suprapun peste imaginile oraşului în care s-au petrecut evenimentele (Oradea) te conving să rămâi până la final.

Realizatorii au ştiu să aleagă imaginile care pot reda acel amestec între atmosfera locului, emoţiile protagonistului şi fundalul social ce aminteşte de imersiunea la care invită un thriller ce leagă o crimă de latura sumbră a unei comunităţi. Documentarul nu prezintă multe informaţii despre trecutul lui Mihai Moldoveanu, însă descoperi un portret al oraşului în care s-a petrecut crima, un portret realizat mai mult din informaţiile despre zonele lui obscure. În aceste zone ţi se dă de înţeles că se petreceau lucruri necurate în anii ’90, când a avut loc şocanta crimă.

Imaginile filmate, în mare parte în timpul nopţii şi în zonele în care s-au păstrat construcţiile socialiste cenuşii, îţi dau impresia că străzile oraşului unde s-a petrecut crima puteau deveni oricând o capcană pentru cei ce riscau sau care nimereau la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, din cauza unor prieteni sau cunoştinţe. La momentul nepotrivit şi mai ales la locul nepotrivit a nimerit şi Mihai Moldoveanu, în contextul unei societăţi în care tranziţia de la socialism la capitalism ducea la cârdăşii pentru îmbogăţiri ilicite.

foto: Roller Coaster PR

Modul în care au fost prezentate oraşul ce aminteste de atmosfera claustrofob-depresivă a României debusolate din anii ’90, relatările şi imaginile de arhivă cu probele analizate de criminalişti îi va face pe mulţi să afirme că Mihai Moldoveanu a fost condamnat pentru a fi protejaţi vinovaţi din lumea interlopă. Dar este o impresie care apare treptat, fără a se transforma neapărat într-o sentinţă, păstrându-se încercarea de a expune probele cât mai obiectiv posibil, astfel încât spectatorul să fie invitat la propria analiză a lor.

Chiar dacă te înfricoşează prin mărturiile unui om care încearcă să îşi demonstreze nevinovăţia şi care insistă asupra nedreptăţii la care a fost supus din cauza încălcării unor proceduri – încălcare ce poate duce la compromiterea probelor -, sau din cauza refuzării unor probe vitale pentru cauza lui, Procesul este un documentar despre forţa psihică, tenacitate şi lupta împotriva resemnării care sabotează căutarea dreptăţii. Astfel, poţi considera Procesul mai degrabă o sursă de întrebări despre sistemul de justiţie şi despre propriile valori, decât o sursă de certitudini transformate în verdicte definitive.


LYTE video

Citeşte şi Câini – Stai cuminte, Poliţia!

Caini – Stai cuminte, Politia!

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026