Mulţi dintre cei ce preferă cărţile serioase care prezintă dramele umane într-un mod lucid, iar prin lucid se înţelege hiperrealist şi zguduitor, ar trece pe lista de plăceri vinovate lecturile care le dezvăluie nevoia universală de a găsi micile miracole ascunse în banal. Nu ar vrea să recunoască nici în ruptul capului că, din când în când, mai au nevoie de o evadare din real prin lecturi cu mesaje optimiste, chiar dacă par naive. Însă Francesc Miralles îi face să-şi mărturisească dezinvolt această plăcere vinovată printr-o reţetă irezistibilă precum oraşele Barcelona şi Kyoto, între care pendulează personajele din Wabi-Sabi.
Autorul catalan evită optimismul tâmp din romanele comerciale precum filmele de Crăciun. Preferă în schimb să adauge (într-o manieră accesibilă) întâmplări ce alimentează cultura generală a cititorului şi oferă un mesaj realist: vindecarea unei răni este imposibilă fără implicarea în relaţii umane sănătoase, pline de empatie şi altruism, în care miracolul este adus de apariţia neaşteptată a unei fiinţe care dăruieşte.
Pentru a te putea bucura cu adevărat de reconfortantul şi tandrul roman Wabi-Sabi, trebuie să citeşti mai întâi romanul Iubire cu “i” mic, deoarece Wabi-Sabi este continuarea acestui roman. În romanul Iubire cu “i” mic, personajul central pe nume Samuel – un profesor universitar de limba germană însingurat – o regăseşte pe femeia vieţii sale după ce este scos din carapacea izolării de un motan apărut pe neaşteptate la uşa lui şi căruia îi dă numele de Mishima.
În romanul Wabi-Sabi îl regăseşti pe Samuel ajuns în pragul depresiei după ce marea lui iubire îl părăseşte fără prea multe explicaţii. Tot o felină prietenoasă îl scoate din oceanul tristeţii, însă de data aceasta este vorba despre o Maneki-Neko, faimoasa pisicuţă de jucarie cu lăbuţa stângă ridicată, pe care occidentalii o adaugă pe lista suvenirurilor asiatice simpatice, dar pe care unii orientali o consideră un talisman. Această Maneki-Neko apare pe o carte poştală cu expeditor misterios. Singurul mesaj transmis de acest expeditor tocmai din îndepărtata Japonie profesorului Samuel din Barcelona conţine doua cuvinte: Wabi-Sabi.
Ce înseamnă Wabi-Sabi? Ei bine, traducerea celor două cuvinte are multe nuanţe şi toate devin o încântare pentru cei pasionaţi de arta şi de cultura japoneză. Cele două cuvinte unite într-un concept reflectă sufletul japonezului sensibil la frumuseţea efemeră, mereu emoţionat de un haiku sau de o stampă, de un apus tomnatic, de florile ce nu rezistă mult şi care fac din clipa trecătoare un adevarat spectacol pe care privitorul sensibil îl ţine minte întreaga viaţă.
Wabi-Sabi exprimă tot ceea ce străinii caută într-un oraş istoric japonez: farmecul delicat, regăsit în feminitatea suavă, în peisajele marilor pictori sau în vechile ceşti folosite în ceremonia ceaiului, nişte ceşti a căror frumuseţe este dată de simplitatea materialului folosit şi de imperfecţiune. Această imperfecţiune este integrată şi în traducerea conceptului Wabi-Sabi, ce mai include melancolia şi aprecierea rafinamentului găsit în lucrurile discrete, ce par austere. Wabi-Sabi le mai aminteşte celor pasionaţi de cultura niponă şi de Rikyu – maestrul ce a transformat servirea ceaiului într-o artă ce se opunea vanităţii exprimate de opulenţa copleşitoare din unele reşedinţe locuite de aristocraţi.
Ar fi nemaipomeit să se facă o cercetare despre frumuseţea imperfecţiunii (…) Sunt destul de mulţi oameni care încearcă să prefacă totul în ceva neted şi uniform. Lumea e rugoasă şi cu crăpături. Nimic nu iese aşa cum te aştepţi, şi e bine să fie astfel, fiindcă altminteri ar fi grozav de plicticos. (traducere: Tudora Şandru Mehedinţi)
Samuel foloseşte curiozitatea stârnită de identitatea enigmatică a persoanei care îi trimite vederi din Japonia şi încercarea de a înţelege filozofia din spatele conceptului de Wabi-Sabi ca pretexte pentru o călătorie la Kyoto – oraşul preferat de cei dornici de a intra în atmosfera vechii Japonii. Speră totodată să îşi mai aline singurătatea care îl ameninţă odată cu plecarea femeii adorate încă din copilărie.
Datorită unui localnic simpatic, pasionat de karaoke, şi nepoatei sale atrăgătoare şi neaşteptat de îndrăzneaţă pentru o japoneză, Samuel se redescoperă pe măsură ce adevăratul Kyoto îşi arată chipurile. Acest Kyoto este precum Japonia: respectuos cu trecutul, însă extrem de versatil când întâlneşte modernitatea occidentală. Dezinvolta japoneză îl va purta pe rezervatul Samuel printr-un Kyoto cameleonic, unde ziua începe cu momente de adâncire în contemplaţia la care îndeamnă grădinile din jurul templelor, iar nopţile se prelungesc în localuri ce amintesc de culorile tari preferate de amatorii artei contemporane, încât ai impresia că avangarda occidentală s-a cuibărit la etajul unei case tradiţionale frecventate cândva de gheişe.
Vei aprecia la Francesc Miralles abilitatea de a ocoli pitorescul facil, plin de clişee, în favoarea dorinţei de a lăsa templele şi locurile emblematice ale oraşelor japoneze să vorbească mai degrabă prin emoţiile provocate şi prin revelaţiile personajelor decât printr-un vizual pictural întâlnit adesea în cărţile poştale. Împrumutând ceva din scriitura delicată a japonezului sensibil în faţa naturii, a detaliilor nesemnificative şi a unei grădini alcătuite doar din pietre, scriitorul catalan include în cartea sa toate elementele ce îi dau cititorului occidental epuizat de ritmul cotidian impresia că a descoperit o oază de pe altă planetă. Este oaza unde răgazul este rege şi unde solitudinea nu înseamnă disperare, ci mereu un alt început, marcat de admirarea sublimului discret şi de întâlniri neprevăzute.
Laureat al Premiului Pulitzer datorită romanului Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao, Junot Diaz este un povestitor care te face să te consideri mai puţin ignorant la finalul cărţilor sale. Volumul Uite-aşa o pierzi te ademeneşte prin explorarea când sentimental-duioasă, când amuzant-caustică a relaţiilor de cuplu pentru a te convinge apoi să te aventurezi în lumea imigranţilor sud-americani, o lume pestriţă, încărcată de poveşti memorabile şi de personaje pline de contradicţii.
Printr-un amestec irezistibil de umor cam usturător, nostalgie, candoare şi observaţii abrazive pe marginea unor poveşti de viaţă intense, descoperi o lume a cărei imagine a fost deformată de rasismul şi de prejudecăţile ce au explodat în timpul campaniei electorale a lui Donald Trump. Este vorba despre lumea unde s-au refugiat latino-americanii ajunşi în Statele Unite pentru a duce o viaţă mai bună.
Ca membru al comunităţii de imigranţi veniţi din Republica Dominicană, Junot Diaz şi-a transformat povestirile într-un portret pe cât de incomod pe atât de captivant al semenilor deveniţi de multe ori victimele urii colective. Însă nu dezvăluie această lume prin ochii celui ce se victimizează, ci prin empatie şi multă autoironie. Nu doar metehnele, ignoranţa şi actele rasiştilor sunt denunţate în prozele din acest volum, ci şi ale imigranţilor printre care Junot Diaz şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa.
Fiecare povestire inclusă în volumul Uite-aşa o pierzi reuşeşte să concentreze în mai puţin de 30 de pagini temele întâlnite adesea în marile romane americane despre experienţele imigranţilor. Aceste experienţe sunt adesea transformate într-o reflecţie necruţătoare asupra feţei necosmetizate a societăţii nord-americane, unde pilonii democraţiei sinonime cu toleranţa faţă de alteritate par a fi din ce în ce mai slăbiţi.
Găseşti în povestirile lui Junot Diaz toate elementele ce dărâmă un mit – acela al aşa zisului pământ al făgăduinţei. Atrase la rândulor lor de acest pământ, familii întregi din Republica Dominicană şi din alte ţări hispanoamericane eşuează la periferiile insalubre, unde viaţa precară, brutalitatea, inechitatea, alienarea, teama de respingere şi dorul de casă alcătuiesc o capcană sufocantă. Protagoniştii acestor povestiri vor face tot ce ţine de ei pentru a nu se lăsa prinşi în această capcană, pentru a evada şi pentru a trăi demn visul american. Unii reuşesc mai rapid, alţii sunt nevoiţi să facă sacrificii şi compromisuri emoţionale ce lasă cicatrici.
Folosind umorul dulce-amar şi limbajul colorat, dar expresiv, plin de cuvinte obraznice sau contondente folosite de imigranţii sud-americani, Junot Diaz îţi dă impresia că te urcă într-o maşină care te ia din propria zonă de confort şi te duce tocmai în inima cartierelor unde s-a coagulat o a doua Americă Latină aşa cum o cunosc săracii adesea condamnaţi la dezrădăcinare, o Americă Latină fără graniţe între state, unde popoarele s-au amestecat într- babilonie confuză. Ai parte de o călătorie multisenzorială, în care auzi ritmurile Caraibelor, simţi aroma festinurilor gastronomice devenite singura legătură cu ţara lăsată în urmă şi auzi melodicitatea uneori dulceag-sentimentală, alterori abrazivă, a limbii spaniole, aşa cum o vorbesc latino-americanii din mahalale.
Odată ajuns în această lume, descoperi cum o pot lua razna, mai mult sau mai puţin amuzant, cuplurile. Personajele femine pătimaşe descoperă mesajele compromiţătoare ale partenerilor dominicani despre care ţi se spune des că nu pot fi de încredere, adică fideli, mai ales dacă au origini africane. Bărbaţii prinşi cu mâţa infidelităţii în sac devin brusc sentimentali când îşi amintesc de vremurile bune petrecute alături de partenera oficială. Unii parteneri merg mai departe, căutând noi relaţii. Alţii îşi transformă eşecul sentimental şi minciunile într-un lung şir de amintiri despre ţara natală, dându-ţi astfel ocazia de a descoperi mai multe atât despre istoria recentă a Republicii Dominicane şi a vecinilor din Caraibe, cât şi despre istoria comunităţilor de imigranţi sau despre cum evoluează relaţiile dintre ele şi majoritatea albă.
Relaţiile amoroase din aceste povestiri, în care tentaţia şi regretul joacă un rol vital, devin o punte de legătură între două continente, dar şi între prezentul şi trecutul personajelor. Citindu-le, îţi dai seama că tonul direct, franc, dublat de un stil fără artificii sofisticate, însă dezvăluind o lume complicată, a transformat aceste povestiri în incursiuni la fel de autentice în inima unei culture diferite de a ta, încât le poţi citi în paralel cu manualele de sociologie dedicate noii societăţi americane.
Promiţând o succesiune de întâmplări frivole şi amintiri incandescente pe care doar cei ce au trăit şi iubit în ţări cu zile fierbinţi le pot avea, cartea lui Junot Diaz ajunge de fapt să-ţi pună întrebări serioase despre lumea în care trăim şi despre acea relaţie schizofrenă dintre oamenii ce provin din ţări având o dezvoltare politic-economică diferită. Fără a folosi un ton de militant, ci mai degrabă demn de un pierde-vară zeflemitor, Junot Diaz oferă o lectură necesară în era Trump. Analizându-i povestirile în care se preling şi detalii autobiografice, îţi dai seama că există un rasism multistratificat în Statele Unite, câte unul pentru fiecare nuanţă a pielii, de care nu au scăpat nici sud-americanii din oraşele universitare.
Deşi regăseşti ecouri puternice ale atitudinii rasiste îndreptate spre sud-americanii din Statele Unite, povestirile scrise de Junot Diaz nu refuză umorul, unul pe alocuri amar, ce-i drept. Vulnerabilitatea şi tristetea personajelor sale, chinuite fie de dorul de casă, fie de confuzia identitară, păstrează ceva din melancolia senină asociată ţărilor având o climă caldă şi deschidere spre marea ce uimeşte prin nuanţele spectaculoase.
Personajele din cartea lui Junot Diaz nu se dau bătute. Preferă să îşi fragmenteze disperarea şi marile drame în episoade cotidiene mai suportabile, la finalul cărora să îşi păstreze o fărâmă de energie pentru o discuţie despre un viitor adesea restrâns la câteva luni rămase până la reîntregirea familiei sau până la cumpărarea unei case modeste, devenită un accesoriu preţios, indispensabil pentru stima de sine a imigrantului şi pentru consolidarea statutului în noua ţară.
Etgar Keret este genul de scriitor care te seduce de la primele rânduri printr-un stil ghiduş, ce transformă ironia în tandreţe şi tandreţea într-o satiră plină de empatie la adresa vremurilor pe care le trăim. Datorită acestui stil, care face din lectură o experienţă deopotrivă realistă şi încântătoare, lui Etgar Keret nu îi este greu să pătrundă nici în lumea cititorilor care de obicei evită cărţile unor autori despre care nu au mai auzit până atunci.
Dacă ai citit înainte povestirile pline de originalitate în construirea imprevizibilului, de umor şi de compasiune din cartea Şi, deodată, cineva bate la uşă, nu vei rezista în faţa tentaţiei de a citi acest volum cu tentă autobiografică. Vei spera să descoperi o viaţă de scriitor la fel de surprinzătoare ca prozele scurte ce l-au făcut pe Etgar Keret popular în toată lumea. Şi nu vei fi deloc dezamăgit dacă alegi să citeşti Şapte ani buni. Vei descoperi aceeaşi scriitură plină de magnetism şi de umor candid, menită să îţi dezvăluie tot ce are umanitatea mai senin, chiar şi în momentele insuportabile.
Nu lipsesc din Şapte ani buni pasajele hazlii sau pline de neprevăzut care te-au făcut dependent de prozele din volumul Şi, deodată, cineva bate la uşă, doar că de data aceasta în centrul evenimentelor se află însuşi autorul, încercând să facă faţă schimbărilor din primii ani de viaţă ai fiului său. Vei regăsi aşadar originalitatea insolită din povestirile lui Edgar Keret, însă adaptată la una dintre cele mai frumoase declaraţii de iubire paternă.
În timp ce participă la evenimentele din primii ani de viaţă ai fiului său, Etgar Keret începe să călătorească prin trecutul familiei sale. În câteva evocări ale unor momente petrecute alături de propriii părinţi, strecurate printre observaţii legate de explorările fiului său, Keret reuşeşte să ofere aceeaşi lectură cuceritoare de care ai parte de obicei când îţi pică-n mână un roman transgeneraţional cu personaje fabuloase, amuzante şi expresive, ce au trăit într-o viaţă câte ar fi trăit în zece.
Existenţa părinţilor lui Etgar Keret nu a fost întotdeauna senină. Supravieţuitori ai Holocaustului, au reuşit să găsească tot ce are viaţa mai frumos pentru a supravieţui psihologic. Dintre toate amintirile, cel mai mult te vor impresiona cele în care apare tatăl lui Etgar Keret. El ar fi putut fi la fel de bine un personaj de comedie sau dintr-un un film neorealist despre un om hăituit care descoperă farmecul vieţii din Italia meridională, unde interlopii îsi arată faţa umană şi îi devin apărători, iar marginalii nişte prieteni devotaţi, aşa cum avea să îi prezinte în poveştile spuse fiului.
Legând relaţia cu fiul său de poveştile cu propriii părinţi în marea călătorie transgeneraţională, Etgar Keret exprimă prin umor negru şi concluzii amare despre situaţia din Orientul Mijlociu. Mai lasă totuşi loc unei raze de speranţă privind acea pace în regiune care va împiedica implicarea fiului său în conflictul israeliano-palestinian atunci când vârsta îl va face eligibil pentru stagiul militar, evitând astfel dramele personajelor din Foxtrot. Relaţia paternă, care stă la baza acestei cărţi, devine o punte între generaţii, între o identitate personală şi una colectivă şi între o identitate colectivă din trecut şi una din prezent.
Memoria se dovedeşte a fi precum foile unei cepe. Atunci când asistă la evenimentele din viaţa fiului său, Etgar Keret începe să deruleze imagini din propria copilărie sau din călătoriile făcute în jurul lumii pentru a-şi promova cărţile, pentru a participa la festivaluri de literatură sau la târguri de carte. Toate aceste amintiri se transformă într-o reflecţie asupra scopului vieţii, angoasei în faţa morţii ce pândeşte într-un Israel prins într-un context politic tensionat sau asupra istoriei care lasă urme asupra identităţii personale.
Fiecare situaţie amuzantă provocată de fiul său în primii şapte ani de viaţă şi fiecare năzbâtie relatată savuros devin prilejul unei aluzii usturătoare la situaţia politică din Israel şi la slăbiciunile adulţilor. Printr-un ton adesea ghiduş, Etgar Keret dezvăluie nişte situaţii incomode ce descriu problemele Orientului şi nu numai. Episoadele memorabile din copilăria fiului său nasc observaţii cu tentă satirică despre conflictele internaţionale, ameninţarea terorismului, anitisemitism, corupţia politicienilor, ipocrizie şi ignoranţă, doar că sunt exprimate metaforic.
Jocurile copilăriei, primele replici subversive ale copilului ajuns în etapa în care încearcă să testeze regulile şi limitele adulţilor şi primele decizii referitoare la viitorul său leagă intimitatea din interiorul unei familii de situaţia Israelului actual. Astfel, prin autenticitatea experienţei personale şi exprimarea dorinţei de a crea un loc securizant pentru viitorul copilului său, Etgar Keret abordează (pe un ton ludic) toate acele teme grave întâlnite în cărţile scriitorilor şi în filmele regizorilor israelieni contemporani.
Deşi foloseşte un ton plin de umor, Etgar Keret lansează până la urmă şi întrebări grele despre evoluţia omenirii, despre copilărie şi despre tot ceea ce poate lăsa în urma lui un bun părinte. Doar că-n stilu-i caracteristic, Etgar Keret presară o doză considerabilă de optimism empatic atunci când face observaţii apăsătoare despre relaţia dintre libertatea personală, datoria transgeneraţională care şlefuieşte identitatea oricărui evreu, influenţa paternă asupra unui copil şi o situaţie politică mereu în fierbere, gata să lase în urmă nişte efecte devastatoare.
Dintr-un Israel aflat mereu sub ameninţarea unui război vin unele dintre cele mai luminoase, calde şi amuzante confesiuni despre paternitate şi datoria de a-i oferi unui copil o lume mai bună decât a părinţilor şi a bunicilor săi. Iar pentru a-şi îndeplini această datorie, scriitorul Etgar Keret simte nevoia de a face propria călătorie, una spre trecutul părinţilor săi, pentru a-i transmite cititorului o molipsitoare dragoste de viaţă, păstrată chiar şi în momentele cumplite.
Budapesta anilor ‘30: irezistibilă şi terifiantă. Un oraş devenit o cloacă nazistă, dar şi un oraş al luminilor. Un infern pentru fetele decăzute şi un paradis al vampelor cu stil şi ochi de vulpe şireată, care furnizează subiecte picante pentru gazete. O capitală aflată la răscruce, deopotrivă strălucitoare şi erotic-tenebroasă precum acel Paris nocturn din fotografiile lui Brassai.
Aceast palpitant oraş din filmul Evei Gardos ar putea fi considerat şi ruda estică a Berlinului din amintirile lui Isherwood, un Berlin care, în perioada interbelică, degaja acea efervescenţă sinistru-decadentă menită să inspire un film noir de succes, care îmbină ticăloşia, seducţia, sexul, puterea şi detaliile sordide. Tot de farmecul unui film noir, cât se poate de elegant din punct de vedere vizual, vor avea parte şi cei ce pariază pe Budapest Noir pentru o seară de film reusită.
foto: Cine Europa
Spectatorii vor fi încântaţi mai ales datorită imaginii care aminteşte de atmosfera din filmele clasice, în care detaliile sinistre erau dezvăluite prin lumina prelinsă languros în scenele de interior sau în decorul urban nocturn cu aer interbelic. De altfel, decorul interbelic este impecabil şi credibil reconstituit în Budapest Noir.
Mai bine zis, Budapest Noir are toate ingredientele unui crime thriller stilizat, care va fi apreciat mai ales de cei ce devorează romanele având intrigă detectivistă, răsturnări de stituaţie uluitoare şi acel gen de suspans ce transformă ancheta într-un periplu imprevizibil şi un oraş ispititor într-un labirint ce leagă ancheta unui jurnalist cu fler de planurile murdare din cercurile politice (filmul are la bază romanul omonim scris de Vilmos Kondor). Acţiunea devine şi mai palpitantă datorită unui irezistibil decor de epocă, atât de bine reconstituit, încât nu are nimic din artificialul unei butaforii, dându-ţi impresia că ai păşit în alt timp.
Filmul Budapest Noir este o revizitare inspirată a filmelor vechi care transformau ancheta unei crime într-o parabolă despre legătura omului cu marele oraş care atrage precum un magnet, dar şi perverteşte apoi devorează. Adevăratul personaj central este chiar acest oraş, iar miza nu este găsirea vinovatului, ci deconspirarea subteranelor care sperie, dar şi transformă o metropolă într-o lume ademenitoare, unde totul este posibil dacă vrei să rişti.
foto: Cine Europa
Aşa cum este prezentată în acest film, Budapesta interbelică era mediul perfect pentru scrierea unui roman acaparant sau regizarea unui film poliţist inteligent, care să lege ancheta de schimbările politice inflamabile. Avea de toate: mistere, femei seducătoare, stabilimente clandestin-rafinate, politicieni dependenţi de plăceri vinovate oferite de interlopi, saloane fastuoase, dar şi magherniţe dubioase. Mai avea şi un număr deloc neglijabil de acte brutale, unele ce duceau la personaje sus-puse, pline de secrete murdare, şi un jurnalist perseverent, care mirosea imediat o anchetă muşamalizată de şeful poliţiei special pentru a-l face scăpat pe un om important din înalta societate.
De fapt, un asemenea film nu ar fi avut succes fără un personaj masculin şarmant, inteligent, însă având şi gesturile golanului uns cu toate alifiile, care ştie să fie şi gentleman sensibil cu femeile vulnerabile, dar şi un dur când trebuie să scoată informaţiile preţioase de la scurusurile societăţii. Interpretat de Krisztian Kolovratnik, acest personaj pe nume Zsigmond Gordon este un jurnalist specializat pe articolele despre crime. Are la activ câteva anchete care au detronat autorităţi corupte, ştie cum să-şi facă relaţii pentru a obţine primul informaţiile despre crimele ale căror detalii cresc vânzările gazetelor şi cunoaşte ca nimeni altul dedesubturile oraşului, încât îl poate intimida prin talentul său de a obţine informaţiile de la interlopii temuţi până şi pe şeful poliţiei din Budapesta.
Amintindu-ţi de acei detectivi din filmele americane, siguri pe ei şi aruncând replici inspirate uşor cinice, Gordon spune, la începutul filmului, că le-a văzut pe toate în materie de fapte sordide şi se declară dezamăgit de lipsa de imaginaţie a ucigaşilor, care nu fac decât să repete ce au văzut la predecesori. Însă cazul unei tinere ucise, pe care o întâlnise în ajunul crimei într-o cafenea, unde aceasta încerca să-l ademenească precum o profesionistă, îl scoate pe Gordon din zona securizantă a cinismului.
foto: Cine Europa
Aparent, asasinarea acesteia l-ar fi putut determina să redacteze încă o ştire previzibilă despre o tânără ce ia calea prostituţiei şi care apoi eşuează tragic pe aceeaşi stradă rău famată unde îşi găsesc de obicei sfârşitul nu tocmai onorabil prostituatele Budapestei ce nu au identitate clară şi nici rude care să le ridice cadavrul de la morgă. Doar că tânăra avea un aer distins, emana un rafinament greu de întâlnit la o vânzătoare de placeri ce îşi făcea veacul pe strada unde i-a fost găsit cadavrul.
Cine este misterioasa tânără ucisă? Cum a ajuns acolo? Cine i-a vrut moartea şi de ce i-a dispărut cadavrul de la morgă, chiar de sub ochii legistului? Căutând obsesiv răspunsurile, jurnalistul va deveni un investigator abil, care te va purta prin toată Budapesta interbelică, devenită un decor perfect pentru acele crime thrillere ce includ enigme care leagă asasinarea unei femei ispititoare de intrigile politice ale epocii, mai ales că acţiunea se petrece în anii în care nazismul se răspândea şi în Ungaria.
În paralel cu ancheta se derulează relaţia dintre jurnalist şi o fostă iubită (interpretată captivant de Reka Tenki), revenită din Berlin cu tot cu fotografiile care surprindeau planurile diabolice ale lui Hitler. Fiind o fotografă talentată, iubita jurnalistului i se alătură în anchetă. De fapt, fotografiile şi fotografii joacă un rol important în anchetă. Fotografiile cu tânăra asasinată, surprinsă în ipostaze indecente, devin cheia spre o lume unde corupţia, detaliile picante şi politica se îmbină în secrete compromiţătoare. Aceste fotografii sunt găsite de către Gordon în biroul celui ce ar fi trebuit să conducă ancheta oficială.
Prin rolul acordat fotografiilor în găsirea indiciilor vitale ce duc spre asasin, regizoarea mai introduce un amănunt ce descrie atmosfera unei epoci. Le face astfel pe plac şi celor fascinaţi de nudurile interbelice dedicate femeilor din bordelurile de lux, azi puse în galeria artei fotografice, şi celor pentru care un film noir trebuie să conţină şi detalii picante precum stabilimentul de lux al matroanei care ascunde indicii preţioase cu privile la crima din film.
Budapest Noir îi va aduce în cinematografe mai ales pe nostalgicii dornici de a vedea un film poliţist bun, aşa cum se făcea odată, adică având toate elementele reţetei de succes îmbrăcate într-o formă elegantă, mai ales datorită calităţilor vizuale. Totuşi, ai impresia că mesajul filmului are mai multe conotaţii: una pur cinematografică, sinonimă cu un omagiu adus filmului noir clasic, sau cu parodia foarte subtil construită, îndreptată spre vechile clişee, şi o conotaţie ce vizează ascensiunea extremismului în Europa, care leagă Budapesta din anii ’30 de Budapesta zilelor noastre.
Eva Gardos reuşeşte să îmbine reţeta care îi mulţumeste pe spectatorii pentru care filmul este o altă formă de divertisment, un spectacol cu detalii vizuale ce îi conving să intre în sala de cinema, dar şi pe cei pretenţioşi, care vor fi impresionaţi de modul în care sunt recreate scenele cotidiene. Pasionaţii de artă vor aprecia detaliile ce amintesc de rafinamentul stilizat specific Art Deco şi de primele vile moderniste, a căror simplitate geometriztă şi decoraţiuni interioare anunţau schimbările aduse de arhietcţii avangardişti. Spectatorii vor aprecia readucerea în prezent a eleganţei interbelice fără a da impresia unei imitaţii demne de pictorialele dintr-o revistă fashion mediocră.
Stilul regizoarei, calităţile vizuale, interpretarea actorilor şi construcţia intrigii va atrage toate categoriile de spectatori. Îi va mulţumi atât pe cei ce intră în sala de cinema pentru a vedea un film cu fir narativ antrenant, cu anchete şi enigme, cât şi pe cei pentru care un film cu detectivi, ce aminteşte de farmecul unuia clasic, trebuie să includă şi un mesaj despre latura întunecată a naturii umane, dar care să rămână totuşi în zona unei abordări ironic-nonşalante, asemenea zâmbetului pişicher al personajului masculin ce interpretează verosimil tipologia jurnalistului ce emite concluzii despre marile defecte umane, pe un ton mai degrabă satiric decât grav, aşa cum cere şi genul acesta de film.
Zilele dogoritoare din iulie, în care amiezile par suspendate într-o nesfârşită trândăvie, te fac să visezi la călătorii în jurul lumii. Astfel de călătorii îţi oferă şi autorii cărţilor pe care ţi le recomandăm. Din Japonia până-n locul unde a pictat Monet celebrii săi nuferi, din cartierele imigranţilor sud-americani până-n Parisul iubirilor interzise şi în ţara marilor circuite de curse, vei descoperi poveşti care te vor încânta, răvăşi, alina ori amuza.
Undeva, departe. Călătorie pe meleagurile schimbării: şase continente şi un sfert de veac
Cu siguranţă că una dintre lecturile anului 2018 va fi cartea Undeva, departe, în care Andrew Solomon revizitează anii schimbărilor, conflictelor şi deciziilor care au schimbat relaţiile dintre culturi. Cartea include amintirile lui Andrew Solomon despre călătoriile în Moscova, Afganistan, România şi Occidentul zguduit iar de rasism şi de incertitudine. După ce a vizitat şase continente într-un sfert de veac, Andrew Solomon declară: Călătoria este un exerciţiu prin care, pe de o parte, îţi lărgeşti orizonturile, iar, pe de altă parte îţi defineşti propriile limite. Călătoria te distilează până la o esenţă ruptă de context. Nu te vezi niciodată mai clar decât atunci când eşti în mijlocul unui loc complet străin. În parte, pentru că oamenii presupun lucruri diferite despre tine: adesea, aşteptările lor au legătură mai degrabă cu naţionalitatea ta decât cu nuanţele felului tău de a vorbi, croiala hainelor tale sau înclinaţiile tale politice. În egală măsură, călătoria te deghizează; în mod straniu, te poţi simţi camuflat şi anonim când eşti învelit în prejudecăţile superficiale ale altora. Îmi place să mă simt singur atunci când mă însingurez în mod voit; pot să mă bucur de un loc îndepărtat şi dificil atât timp cât cuiva îi e dor de mine acasă. Nu-mi plac constrângerile sociale, iar călătoria m-a ajutat să mă eliberez de ele.
Nuferi negri
Nuferi negri este un roman cu personaje imprevizibile, enigme şi locuri pitoreşti, scris pentru cei îndrăgostiţi de pictură. Deschizând paginile, ajungi imediat în Giverny, locul unde turiştii vin să vadă casa pictorului impresionist Claude Monet. Însă privirea le este atrasă mai ales de grădinile care l-au inspirat când a pictat faimoasele tablouri cu nuferi. Din păcate, în pârâul care trece prin grădinile adorate de Monet este găsit mort un localnic vestit pentru depedenţa lui de artă şi de femei. În buzunarul bărbatului este descoperită o ilustrată reprezentând un tablou cu nuferi, pe care scrie Unsprezece ani. La mulţi ani! Anchetarea crimei duce spre trei personaje feminine: o fetiţă cu talent la pictură, o învăţătoare seducătoare şi o femeie matură ce pare să cunoască multe secrete despre oamenii locului.
Leonardo da Vinci
Biografia lui Leonardo da Vinci, scrisă de Walter Isaacson este considerată o reuşită. Viaţa, epoca, personalitatea, invenţiile şi pictura marelui vizionar din Renaştere invită la o călătorie fascinantă, din care nu lipsesc amănuntele surprinzătoare, umorul şi dragostea de viaţă.
Un zeu năruit
Printr-o structură narativă neconvenţională, Kate Atkinson spune o poveste despre supravieţuirea în timpul războiului. Un zeu năruit îi urmează romanului Viaţă după viaţă. În centrul evenimemtelor se află de data aceasta fratele protagonistei din romanul anterior. El devine căpitan de bombardier în Al Doilea Război Mondial. Romanul a fost distins cu Premiul Costa în 2015 şi a fost apreciat de cititorii din întreaga lume.
Femeia de la fereastră
Amatorii de thrillere au aşteptat cu sufletul la gură o nouă carte scrisă de autoarea faimosului roman Fata dispărută. A.J. Finn ţi-a pregătit o poveste despre o femeie care devine martora unei crime. Această crimă tulbură viaţa familiei perfecte din casa de peste drum, pe care o tot spiona protagonista care s-a izolat de lume. Încercarea ei de a descoperi adevărul o va forţa să renunţe la izolare şi să-şi înfrunte secretele şi temerile.
Sufocare
Junot Diaz este considerat unul dintre cei mai buni autori de proză scurtă din spaţiul american. Zece dintre povestirile sale au fost incluse în volumul Sufocare, considerat a fi un debut memorabil. JunotDiaz te va purta din cartierele Republicii Dominicane până-n comunităţile de imigranţi din New Jersey, pentru a-ţi dezvălui istorii de viaţă tulburătoare şi acaparante, cu personaje expresive.
Fetele de la ţară
Cunoscută de cititorii din România datorită romanului Scăunele roşii, Edna O’Brien îţi oferă, în trilogia Fetele de la ţară, o poveste despre maturizare şi despre importanţa prieteniei. În centrul poveştii se află două tinere care, după Al Doilea Război Mondial, părăsesc sătucul natal din Irlanda pentru a se aventura în efervescentul Dublin. Marele oraş le dă curajul de a vorbi despre subiectele tabu precum sexualitatea şi emanciparea feminină.
Ceva scris
Câştigător al Premiului European pentru Literatură şi finalist al Premiului Strega în 2012, romanul Ceva scris îmbină stilul unui eseu, temele unui bildungsroman incandescent, care spulberă tabuuri, şi profunzimea unui tratat erotico-filosofic. Prin stilul său, autorul Emanuele Trevi se apropie de spiritul cineastului Pier Paolo Pasolini.
Această poveste
Fanii lui Alessandro Baricco vor avea parte vara aceasta de o carte încântătoare, despre un visător aflat înaintea vremurilor sale. Îl cheamă Ultimo Parri şi este îndrăgostit de automobile, care, la începutul secolului XX, erau considerate veritabile opere de artă de către vizionari. Ultimo Parri visează să construiască o pistă circulară de curse cu optsprezece curbe, iar visul lui ajunge să lege mai multe poveşti în care sunetele maşinilor şi ale pianului se împletesc.
Femei cu bărbaţi
În povestirile incluse în volumul Femei cu bărbaţi, unul dintre cei mai buni autori americani, Richard Ford, surprinde complicatele relaţii de iubire. Triunghiuri amoroase, rivalităţi, competiţii masculine şi legături tată-fiu definitorii pentru formarea identităţii devin subiectele din aceste proze care vorbesc despre visurile, nevoia de afecţiune şi deziluziile omului din zilele noastre.
Frumoasele adormite
Iubitorii de literatură japoneză vor putea alege unul dintre cele mai stranii şi curajoase scrieri ale lui Yasunari Kawabata. Romanul Frumoasele adormite îmbină delicateţea niponă, erotismul misterios, metaforele şi jocul de la graniţa dintre viaţă şi moarte pentru a crea o lume ireală chiar în mijlocul unui mediu real, considerat vulgar. Acţiunea se petrece într-o casă a plăcerilor oferite bărbaţilor având gusturi bizare. În această casă, bărbaţii plătesc pentru a petrece noaptea alături de o frumoasă japoneză cu vârstă incertă, scufundată într-un somn adânc. Nu poate fi trezită, ci doar privită. Trupurile feminine adormite îi atrag, dar îi şi frustrează pe clienţii stabilimentului. Unii vor încerca să le atingă, alţii vor derula amintiri din tinereţe.
Un cal într-o mare de lebede
Tot în Japonia se petrece şi acţiunea romanului Un cal într-o mare de lebede, însă este vorba despre Japonia contemporană, văzută prin ochii unei studente londoneze ajuse la Tokyo. Pe lângă studiul culturii nipone, aceasta vrea să uite de o existenţă apăsătoare, marcată de poveşti amoroase dezamăgitoare şi de o familie disfuncţională. Raluca Nagy propune un roman despre uimirea provocată de întâlnirea cu altă cultură, învăluită într-o aură de mister senzual, dar şi despre vindecarea oferită de îmbrăţişarea alterităţii.
Un caz foarte straniu: doctorul Jekyll si domnul Hyde
Un caz foarte straniu: doctorul Jekyll şi domnul Hyde este un roman-cult al literaturii gotice, fiind elogiat de Nabokov şi de Borges. Robert Louis Stevenson te invită la o călătorie în mintea umană, ale cărei abisuri ascund secrete şi porniri terifiante, care îi fascinează pe cei dependenţi de lecturile ce oferă şi fiori reci.
Cerul roşu al amiezii
Dragostea şi războiul se împletesc într-o poveste din Rusia stalinistă. În centrul evenimentelor este Benia Golden, care ajunge să lupte împotriva naziştilor după ce a stat într-un gulag, unde l-a trimis condamnarea pentru o crimă pe care nu a comis-o. Războiul îi dă ocazia de a trăi o iubire pasională alături de o infirmieră italiană. În paralel, fiica lui Stalin are o relaţie amoroasă interzisă cu un journalist aflat pe Frontul de Est. Simon Sebag Montefiore îţi oferă un roman în care marea istorie îşi pune amprenta asupra tuturor personajelor inocente. Cerul roşu al amiezii face parte din trilogia Moscova.
Notrious
Notorious le va atrage atenţia celor interesaţi de reinterpretările unor opere clasice. Actriţa şi regizoarea Iulia Georgeta Popescu le propune o revizitare jucăuşă a lumii lui Fiztgerald, Herper Lee sau a lui Kerouac. Personaje din romanele-cult ale literaturii universale se intersectează cu protagonistii unor poveşti din cartierele României contemporane.
Băiatul sălbatic
Băiatul sălbatic este un roman care le este dedicat celor dependenţi de munte, care se regăsesc abia când ating înălţimile. Mai este şi un omagiu adus marilor scriitori ce au iubit muntele şi natura neîmblânzită. Protagonsitul romanului scris de Paolo Cognetti (Cei opt munţi) este un bărbat ajuns într-un impas existenţial, care alege muntele pentru a-şi regăsi calea. După zece ani de la ultima întâlnire cu muntele, închiriază o cabană aflată la 1900 de metri altitudine. Ia cu el doar câteva carţi ale unor autori ce iubesc muntele. Zilele i se vor umple de poveştile unor localnici şi de bunătatea necuvântătoarelor.
Camera lui Giovanni
Camera lui Giovanni este un roman-cult devenit emblematic pentru lieratura ce abordează teme LGBTQ+. Povestea de iubire dintre cei doi protagonişti, care se întâlnesc la Paris, reflectă idei controversate în anii ’50, despre libertate, asumare, tabuuri, erotism, teamă, ruşine sau discriminare. Sunt idei prezente în toată opera lui James Baldwin, considerat unul dintre cei mai buni scriitori americani.
Un om: Klaus Kump. Maşinăria lui Joseph Walser
Orice scriere a lui Tavares este aşteptată cu nerăbdare de cei îndrăgostiţi de literatura portugheză. Vara aceasta îţi aduce încă două dintre scrierile sale – Un om: Klaus Kumpşi Maşinăria lui Joseph Walser – care fac parte din tetralogia Regatul (alături de Ierusalim şi Să înveţi să te rogi în era tehnologiei). Cele două scrieri explorează metamorfozele fiinţei umane în situaţii de criză în se confruntă cu maleficul.
Zugzwang sau Strada cu o singură ieşire
Dacă eşti dependent de poveşti cu personaje stranii, le poţi alege pe cele din cartea Zugzwang sau Strada cu o singură ieşire. Scriitorul Adrian Alui Gheorghe aduce laolaltă povestea unui şahist ce transformă un oraş într-o uriaşă tablă de şah, ale cărei piese devin chiar locuitorii prinşi în istorii fabuloase, povestea unui bărbat care moşteneşte o imensă bibliotecă menită să îl poarte într-o altă lume, a unui băiat gurmand, a unui autor care se trezeşte brusc adulat de cei din jur şi un critic literar sechestrat de nişte autori mediocri.
Datorită unor calităţi vizuale ce pun în valoare decorurile de epocă, amintind de eleganţa unui film clasic, şi unui personaj ce exprimă o ghiduşie candidă, interpretat într-o manieră cuceritoare de Nahuel Perez Biscayart – devenit celebru datorită personajului cu zâmbet ştrengăresc din 120 BPM – vei avea parte de un film frumos despre nişte ani cum nu se puteau mai urâţi, aşa cum doar soldaţii mutilaţi, apoi ignoraţi de autorităţi, i-au putut trăi odată cu încheierea unui război mondial.
Frumuseţea filmului La revedere acolo sus (Au revoir la-haut/See You Up There) este dată de relaţia de prietenie care îi leagă pe cei doi soldaţi din mijlocul evenimentelor, lăsaţi să se descurce pe cont propriu într-un Paris care abia aştepta să uite de privaţiunile din anii Primului Război Mondial, pentru a se bucura de plăcerile şi frivolităţile ce aveau să anticipeze strălucitorii ani nebuni. Această prietenie înfiripată între cei doi soldaţi care provin din lumi incompatibile devine oglinda unei Europe ce trăia între fastul hedonist al înaltei societăţi şi mizeria de la periferiile unde se înghesuiau adevăraţii eroi ai frontului, nevoiţi să îşi ducă traiul agonizant de pe o zi pe alta.
La revedere acolo sus are toate ingredientele unui film trepidant, aşa cum le place tuturor celor ce vor o experienţă cinematografică menită să ofere un spectacol alert, când amuzant şi tandru, când răvăşitor, care să îi transporte într-o altă lume. Este aşadar perfect pentru cei ce vor un film care să îi ţină cu sufletul la gură, să creeze emoţie, sa vorbească despre tot ce are umanitatea mai frumos, fără a le ascunde adevărul despre partea urâtă a realităţii.
Caustic şi antrenant precum unui film de aventuri cu tentă alegorică, La revedere acolo sus le este dedicat celor pasionaţi de istorie, dar care vor o interpretare lucidă a evenimentelor, nu o lecţie simplistă de morală, servită de manualele oficiale, sau un demers comemorativ-monumentalist. Vei descoperi acea perspectivă lucidă furnizată mai degrabă printr-un amestec reuşit de satiră, suspans, umor negru, caricatură acidă, îndemnuri subversive şi adevăruri exprimate pe un ton cinic. De fapt, filmul păstrează calităţile romanului omonin distins cu Premiul Goncourt, scris de Pierre Lemaitre şi publicat chiar înaintea comemorării a 100 de ani de la începerea Primului Război Mondial, pentru a duce în derizoriu orice discurs pompos despre binefacerile unui război şi despre datoria faţă de patrie, pe care tocmai patria o uită prima.
Uitaţi de patrie sunt şi cei doi protagonişti – Edouard (Nahuel Perez Biscayart) şi Albert (Albert Dupontel), care ajung să le readucă aminte autorităţilor de existenţa lor printr-o ţeapă memorabilă, în ton cu vremurile. Cei doi vin din medii opuse, având şi viziuni diferite legate de soluţiile adoptate pentru depăşirea traumei. Edouard face parte din înalta societate pariziană, dar urăşte snobismul şi autoritatea parternă rigidă şi mercantilă. Are suflet de artist visător şi idei năstruşnice. Înainte de război, Edouard se pregătea să devină un pictor obraznic şi avangardist (în film, desenele sale amintesc de cele ale lui Schiele). În schimb, Albert este ceea ce Edouard refuză să fie: cu pretenţii modeste de la societate, realist, lipsit de carismă, discret, ordonat şi hotărât să-şi facă datoria de cetăţean harnic şi cinstit respectând autoritatea şi regulile.
foto: Independenta Film
Pictorul rebel Edouard şi funcţionarul ascultător Albert nu s-ar fi întâlnit niciodată dacă nu ar fi izbucnit Primul Război Mondial. Cei doi au devenit buni camarazi fiind uniţi de pericolele de pe front, apoi de încercarea de a supravieţui după ce locotenentul corupt Pradelle (Laurent Laffite) a vrut să-i sacrifice în ultimele zile ale războiului pentru a putea avansa pe scara ierarhică.
În timp ce îl salvează pe Albert de la moarte, Edouard rămâne mutilat. Nedorind să se reîntoarcă în casa unui tată sever, care dispreţuia pasiunea pentru pictură a fiului rebel, Edouard ajunge în grija lui Albert. Împreună vor încerca să iasă din sărăcie şi să se ţină departe de privirea vigilentă a locotenentului arivist Pradelle.
Modul în care sunt conturate cele două personaje centrale în roman îl ajută pe regizorul Albert Dupontel (care apare şi în ipostaza de actor) să ofere acea evaziune din cotidian la care invită cinematografia de public, fără a se îndepărta prea mult de realismul unui astfel de film. Regizorul a reuşit să îi dea realismului o notă fantezist-spectaculoasă, nelipsită de umor (unul amar, ce-i drept), fără a se îndepărta de portretul necosmetizat a unei epoci.
Personajul interpretat de Nahuel Perez Biscayart, prin ideile şi măştile sale desprinse dintr-un tablou suprarealist, îi dă realităţii hâde, greu de îndurat, o notă candid-zglobie. Asemenea acestui personaj obraznic în relaţie cu autoritatea, filmul sfidează orice tentativă de a transforma comemorarea unei tragedii colective într-un ritual pe cât de solemn, pe atât de fals, de ipocrit. Ai putea spune că filmul este în ton cu spectacolele satiric-burleşti de pe scenele avangardei interbelice, unde marile adevăruri erau deghizate în farse ce păreau să ia în derâdere tot ce avea societatea mai sfânt.
Chiar dacă par exprimate printr-un ton cât se poate de ireverenţios la adresa unui sacrificiu în numele patriotismului, compasiunea şi respectul pentru cei sacrificaţi nu sunt diluate. Dimpotrivă, succesiunea caricatural-picarescă a scenelor capătă consistenţa unei alegorii cum nu se putea mai empatică referitoare la marile tragedii care ies la iveală nu în timpul războiului, pe câmpul de bătălie, ci după marea pace.
Edouard şi Albert ştiu cel mai bine cât de crudă poate fi pacea pentru supravieţuitorii urgiei mondiale. În mansarda lor amărâtă din mahalaua pariziană, unde au grija unul de celălalt – Albert face rost de banii pentru morfina necesară lui Edouard, iar Edouard îşi foloseşte marele talent de pictor vizionar pentru a pune pe picioare o afecere care să îi îmbogăţească peste noapte – urmările războiului sunt atroce. Edouard le înţelege perfect. Nu numai că a pierdut orice bucurie asociată unei existenţe normale şi confortul din cartierul de lux unde locuise, dar şi o parte din chip – îl salvează totuşi inventivitatea folosită pentru a-şi crea nişte măşti uimitoare, demne de petrecerile anilor ‘20.
foto: Independenta Film
Sărăcia la care sunt condamnaţi răniţii lăsaţi la vatră, slujbele prost plătite, umilinţele şi frustrările cauzate de nedreptatea însoţită de uitarea devenită sinonimul ingratitudini i-au impins pe mulţi pe marginea prăpastiei, într-un infern devenit realitate, care îi făcea să regrete că nu au murit pe front. Nu şi pe cei doi protagonişti. Folosindu-se de mijloacele unei societăţi lacome, din care morala a fost extirpată precum o tumoră malignă, cei doi pun la cale un plan de îmbogăţire ilegală.
Escrocheria este revolta lor împotriva unor autorităţi crude. Înainte de a deveni la rândul lor precum cei pe care îi detestă, cei doi au încercat să îşi păstreze demnitatea. Însă au aflat cu amărăciune şi revoltă că au devenit invizibili, asemenea celor ce vagabondează prin mahalalele rău famate ale Parisului, unde eşuează, printre cei consideraţi drojdia societăţii, şi foştii lor camarazi schilodiţi, care ajung pe străzi, fiind nevoiţi să vândă, la negru, doza gratuită de morfină, pentru a supravieţui.
Ce-i drept, Albert şi Edouard sunt mai norocoşi. Au toate membrele întregi. Dacă artistul Edouard se ascunde în mansarda închiriată pentru a realiza desenele vitale pentru marea ţeapă dată statului, contabilul cinstit Albert poate bate străzile Parisului acceptând slujbe proste plătite pentru a face rost de primii bani investiţi în marea lor afacere.
Banca unde lucra înainte de război nu îl reangajează, aşa că Albert devine omul-şendviş, ce poartă afişele cu reclame prin centrul Parisului, şi liftier, dând nas în nas cu logodnica lui, care între timp l-a părăsit pentru tipul ce îi poate oferi un răsfăţ pe care francezii rafinaţi şi-l permiteau din nou după ce graniţele au fost apărate de cei precum Albert. Privirea de compătimire a fostei logodnice devine picătura care umple un pahar al umilinţei şi care îl convinge pe Albert să devină un hoţ într-o societate unde scapă de foame doar oportuniştii.
Escrocheria ce implică talentul la desen al lui Edouard îi apropie periculos de mult tocmai de cei de care au vrut să scape. Albert este invitat la cină de sora îndurerată a lui Edouard, o cină care îi va schimba viaţa sentimentală. Cu această ocazie descoperă că nici sora prietenului său nu a fost ocolită de planurile de îmbogăţire ale lui Pradelle, care a sedus-o pentru a pune mâna pe banii tatălui ei, unul dintre cei mai bogaţi parizieni.
Modul în care a fost ecranizat romanul lui Pierre Lemaitre va fi apreciat de cei dornici de a vedea un film care să îi ţină atenţi de la prima până la ultima scenă. La revedere acolo sus are toate calităţile unui film considerat replica europeană mai rafinată a unui film hollywoodian de aventuri în decoruri de epocă, dar şi o replică mai tandră, fantezistă şi alegoric-insolită a filmelor ce descriu realist vieţile celor traumatizaţi de război.
Descoperi aceleaşi peripeţii în jocul de-a şorecele şi pisica dintre personajul malefic interpretat caricatural (de Laurent Laffite) şi protagoniştii inocenţi, nelipsitele tipologii ale personajelor secundare ce le vin în ajutor, acelaşi denunţ la adresa ticăloşilor ce după război se arată, şi care mişună prin cluburile selecte, şi aceeaşi încăpăţânare a celui nedreptăţit de a triumfa printr-o binemeritată revanşă. Doar că triumful nedreptăţiţilor nu este atât de clar la început, regizorul vrând să îi ţină în tensiune pe spectatorii ce îi simpatizează pe cei doi protagonişti (mai ales dacă nu au citit romanul înainte).
Deşi face parte din categoria filmelor de public, La revedere acolo sus invită la reflecţii profunde legate de natura umană, de ipocrizia autorităţilor, de adevărurile nespuse despre marile războaie. Însă este genul de invitaţie deghizată într-un spectacol caricatural, aparent lejer precum o farsă, aşa cum vezi într-una dintre scenele care aminteşte de mesajul satiric îmbrăcat în flamboaiantele costume din spectacolele burleşti ale Parisului interbelic.
foto: IMDB
Albert Dupontel – aflat în dublă ipostază, de actor în rol principal şi de regizor – preferă un realism deturnat spre un spectacol ce permite intervenţia fantasticului datorită personajului Edouard, care, prin măştile sale demne de un spectacol de cabaret, aminteşte de legendele urbane despre oameni retraşi cu poveşti bizare. Deşi începe cu o scenă de bătălie ce aminteşte de un film hollywoodian, regizorul deviază abil acţiunea spre o poveste ce permite infiltrarea irealului şi a inocenţei demne de un basm, în care introduce nişte personaje ce reprezintă mai degrabă tipologii care simbolizează fie vicii sau vanităţi, fie inocenţa abrutizată.
Personajele nu sunt analizate psihologic. Ele rămân la stadiul de tipologii. Intră şi ies din scenă precum personajele dintr-un spectacol ce denunţă printr-un umor cinic defectele unei întregi societăţi ce a preferat amnezia dată de scufundarea în excesele petrecerii continue imediat după încheierea luptei. Edouard şi Albert devin conştienţi de apetitul cotemporanilor pentru uitarea de sine în mijlocul fastului decadent, de aceea, odată îmbogăţiţi, îşi transformă protestul şi strigătul de disperare într-un spectacol burlesc, în care gloanţele sunt înlocuite de zborul dopurilor de la sticlele de şampanie, care lovesc nişte măşti inspirate de chipurile conducătorilor ce au declanşat războiul.
foto: IMDB
Prin scena reprezentând o petrecere burlescă de ziua naţională îţi dai seama că regizorul nu a ironizat doar mitul eroului căruia ţara îi este veşnic recunoscătoare, ci şi al Parisului anilor ’20. Aşa cum există voci dornice de a spulberaa mitul Bucureştiului interbelic, tot aşa Lemaitre şi Albert Dupontel dărâmă imaginea unui Paris ispititor, devenit paradisul boemilor avangardişti, ce i-a atras pe Fitzgerald şi pe Hemingway. Parisul din acest film era cel aparţinând învinşilor. Un Paris care nu era doar un paradis cu petreceri nebune şi bunăstare, ci şi o pepinieră de escroci gata să exploateze tragedia unor tineri sacrificaţi pe front.
Scena petrecerii, ce imită printr-o parodie stropită cu şampanie scumpă un ritual de execuţie a conducătorilor, devine acea privire amară aruncată spre timpurile noastre, în care s-au păstrat cinismul politicienilor şi dramele veteranilor uitaţi. De fapt, poţi considera acest film cu succes de casă o modalitate eficientă de a transmite un mesaj cutremurător într-o societate a spectacolului.
Familiar. Acest cuvânt îţi vine în minte după ce parcurgi majoritatea prozelor scurte incluse în volumul Numele altora. Regăseşti în cele 18 povestiri scene trăite la job, la întâlnirile cu prietenii din copilărie, rămaşi aproape şi după ce te-ai mutat în chirie, într-un oraş mai mare, la finalul studenţiei, frânturi de conversaţii receptate fără să vrei în vreo cafenea sau poveşti auzite de la alţii, care vor să pară interesanţi imaginându-şi că duc o existenţă demnă de filmele lui Tarantino sau de romanele decadent-incandescente cu boemi tripaţi.
În (aproape) toate povestirile scrise de Cosmin Leucuţa îţi vezi reflectat, ca într-o succesiune de oglinzi, mai mult sau mai puţin confortabile, un prezent personal. Ai impresia că priveşti scenele unui film minimalist, inspirat din propria rutină, dacă faci parte din generaţia celor născuţi după 1986, care preferă joburile de birou, visurile realizabile după 17:00, conversaţiile amuzante despre cupluri destrămate, relaţii secrete sau prieteni ce renunţă la burlăcie peste noapte, şi mai ales veşnica pendulare între o viaţă lipsită de griji şi angajamentele pe termen lung, când bate ceasul biologic al maternităţii.
Personajele alese de Cosmin Leucuţa dau glas întrebărilor, nemulţumirilor, speranţelor şi confuziei des întâlnite în vieţile cititorilor ajunşi la vârsta de 30 de ani. Vei descoperi scene cotidiene din relaţii de cuplu ajunse într-un impas, epuizate de rutină, vei reauzi nişte replici adesea rostite de prietenii tăi atunci când se plâng de partener sau de răceala acestuia, pusă pe seama unei posibile infidelităţi, sau îţi vei reaminti de propriile opinii depre job, relaţiile de lungă durată, flirturi şi prietenie. Scenele curg într-un ritm natural, întreţinut de nişte dialoguri simple ce exprimă aceleaşi probleme care par din ce în ce mai complicate după o anumită vârstă, când ai impresia că nu le mai poţi amâna sau ignora.
În loc să-şi oblige personajele să îşi rezolve problemele existenţiale prin soluţii alambicat-sofisticate, Cosmin Leucuţa preferă să le abandoneze într-un prezent fragmentat în discuţiile purtate într-un bar obscur, în apartamentul unui prieten, în timpul pregătirii pentru o petrecere de nuntă sau în dormitorul unui apartament prea strâmt pentru visuri. Această plutire în prezent oferă lecturii o fluiditate pe care o regăseşti doar în prozele ce reflectă simplitatea unor vieţi scăldate în lejeritatea nepăsării, dar prin care se strecoară grav temerile, angoasele şi întrebările despre un viitor incert.
Deznodământul prozelor din volum nu are de fiecare dată acea turnură surprizătoare, preferată de cititorul pentru care o povestire trebuie să includă neapărat un mix de suspans, mesaje frapante şi concluzii spectaculoase, însă deţine un ingredient salvator: ironia. În povestirile despre nişte personaje cu vieţi din care spectaculosul a fost alungat există o ironie născătoare de imprevizibil, ce îi priveşte de undeva din umbră, precum acel personaj-martor nevăzut, dar care prinde glas în final.
Printre acele povestiri în care ai impresia că îţi sunt oglindite propriile obiceiuri şi întrebări se mai strecoară şi câteva demne de o povestire scrisă de Bukowki, de scenariul unui film despre o adolescentă rebelă şi însărcinată sau despre gangsteri mărunţi ce ajung să consume tot felul de substanţe dubioase, cu nume greu de pronunţat. Aceste povestiri ies din tiparul stabilit de majoritatea prozelor, căpătând mai degrabă forma unei parodii la scenariile pentru filme neo-noir americane sau cu tineri ajunşi printre interlopi,care îşi iau în râs propria decădere odată nimeriţi în marasmul viciilor cu efecte ireversibile.
În cele 18 povestiri, Cosmin Leucuţa nu vrea să te acapareze printr-o succesiune alertă de evenimente înghesuite în câteva pagini, ci vrea să îţi reţină atenţia stabilind o relaţie de intimitate între tine şi personajele sale. Ai impresia că le zâmbeşti complice personajelor când îţi aprobă opiniile sau dubiile cu privire la anumite relaţii sau alegeri, că le înţelegi dramele aşa cum le înţelegi şi pe ale tale. Complicitatea (uneori incomodă) la care invită personajele cărţii le va fi suficientă unor cititori dornici de a savura mai degrabă nişte proze scurte fără acrobaţii introspective, dar în care să se regăsească, pentru a li se confirma autenticitatea propriilor trăiri.
Acest volum de scrieri descoperite recent este o sursă de voluptate pentru cei ce şi-ar fi dorit ca timpul să nu-l fi împiedicat pe Neruda să capteze noi imagini ale lumii, transformate apoi în versuri sublime. Mai este şi o dovadă că manuscrisele uitate sau abandonate pot ascunde opere preţioase.
Cele 21 de poeme incluse în acest volum au fost găsite în cutiile în care zăceau pagini cu versuri care nu au avut privilegiul de a fi alese de Neruda pentru a fi publicate în volumele ce l-au tranformat într-un zeu al visătorilor, al sensibililor ce s-au încăpăţânat să creadă în forţa poeziei de a schimba lumea, de a îmblânzi un secol feroce, zguduit de războaie şi dictatori. Unele versuri au fost scrise pe meniuri, în timpul călătoriilor pe mare, ce-l îndepărtau de ţinutul natal, devenit o veritabilă muză.
Datorită volumului tradus în limba română, la Editura Vellant, de Andrei Ionescu, cei seduşi de Neruda vor găsi aceeaşi frumuseţe a naturii transformate în metafore nebănuite, învecinată cu aceleaşi versuri răvăşitoare, ce-l aruncau pe Neruda chiar în mijlocul semenilor marginalizaţi, deposedaţi mai mereu de fericire şi demnitate. Pe cât de mult se refugia în mijlocul peisajelor atemporale din Chile – ţara natală faţă de care nu ezita să-şi declare iubirea – pe atât de conştient era de trecerea timpului în marile oraşe, acolo unde aveau loc revolte şi intervenţii brutale ale puterii.
În aproape fiecare poem din acest volum descoperi mărturii despre viaţa poetului, bine camuflate în metafore (şi note preţioase despre geneza fiecărui poem în parte). Poemele încep cu amintirile despre clipele petrecute în mijlocul naturii, apoi continuă cu dovezile de compasiune faţă de semenii uitaţi de noroc, pe măsură ce Neruda evocă primii ani petrecuţi în capitala Santiago, marcată de schimbările din anii ‘20.
Versurile reflectă şi angajamentul social asumat de marii artişti sud-americani din generaţia lui Neruda, care au nimerit în vârtejul unor schimbări ireversibile, între euforia speranţei şi brutalitatea însângerată, cauzată de regimuri politice ostile oricărei forme de libertate. Sub figurile de stil, ce dezvăluie câtă frumuseţe poate fi cuprinsă într-o simplă alăturare de cuvinte, se ascund marile răni ale continentului sud-american. Regăseşti imaginea chilianului pribeag, a celui adesea condamnat la exil, a deposedatului de fericire, a poetului pe care adolescenţa îl plasează între lumea interioară, a visurilor, şi tumultul social ce zguduie marile oraşe, obligându-l pe cel având suflet de artist să caute în primul rând viaţa, în sensul cel mai lipsit de poezie, înainte de a o transforma în metafore.
Aşa,
departe de Garcilaso şi ţărmurile sale
pieptănate de pana lebedelor
şi astfel, semi-blestemaţi, smintiţi,
alăptaţi la sânul literaturii
cu toate beznele în mână,
iresponsabili şi viteji,
punându-ne în mişcare încetul cu încetul,
croindu-ne drumul,
în căutarea pâinii, a casei, a femeii,
ca toţi oamenii. (versuri din al XIII-lea poem)
Piciorul ţi-l ating în umbră şi alte poeme inedite îţi oferă o lectură care te face să îţi iei lumea-n cap, să cauţi o plajă sălbatică sau o pădure înmiresmată, unde să te abandonezi introspecţiei şi amintirilor. Pe de altă parte, versurile de scot din propria lume şi te fac să reflectezi la menirea unui mare poet, care, în viziunea lui Pablo Neruda, includea o privire lucidă care să-l dea jos din turnul de fildeş pentru a-l arunca în mijlocul societăţii, al marginalilor.
Traducerea în limba română a poemelor ce au fost redescoperite vine după intrarea în cinematografe a filmului Neruda, ce-l prezintă pe marele poet în relaţie cu zbuciumul politic al ţării natale şi al unui întreg continent. Aşadar, mulţi dintre cei ce au văzut filmul lui Pablo Larrain vor descifra în aceste versuri influenţa angajamentului politic asumat, însă nu transformat neapărat în propagandă, Neruda rămânând mai degrabă un idealist al echităţii sociale.
Versurile celor 21 de poeme îţi dezvăluie un Pablo Neruda al secolului său, un Pablo Neruda avid de semenii diferiţi pe cât era de însetat de natura ce-l scotea din timp. Neruda era aproapele semenilor, nicidecum un privilegiat datorită condiţiei de artist. Multe dintre aceste versuri dezvăluie o serie de întrebări pe care poetul şi le adresa lui însuşi, interogându-şi propria menire şi propriul rol în societate. Cine este poetul în relaţia cu alţii rămâne pentru Neruda o întrebare la fel de importantă cum este cea primordială: Cine este poetul în relaţie cu sine?
Realizatorii documentarului Florence and the Uffizi Gallery au pregătit de data aceasta un documentar care îi răsfaţă vizual şi îi invită la reflecţie pe admiratorii lui Caravaggio.
Caravaggio face parte din categoria pictorilor ce nu vor trece niciodată neobservaţi, indiferent de capriciile timpului care impune curente artistice noi, adesea iconoclaste în relaţie cu moştenirea picturii italiene. Caravaggio nu a pictat doar pentru retină, ci mai ales pentru gândurile privitorilor ce vor ajunge să-şi exploreze propriile abisuri şi idei despre frumuseţe, revoltă şi efemer, analizând atent detaliile picturilor.
Documentarul leagă biografia eliptică a lui Caravaggio de picturile în care personajele aflate între lumina orbitoare şi umbra densă au priviri misterioase, fructele coapte ascund secrete, strugurii sticloşi, frunzele şi vinul din pahar împrumută din langoarea enigmatică a unui Bahus androgin, iar personajele biblice au chipurile celor ce rătăcesc prin mahalale Romei sau prin vreo speluncă meridională din secolul al XVI-lea. Realizatorii insistă asupra folosirii cu efecte dramatice a luminii, care transformă realismul ce îl obseda pe Caravaggio în misterul ce te face să vezi enigme cu mesaje alegorice în privirile personajelor sau în alăturarea fructelor coapte şi a frunzelor veştede.
Caravaggio: The Soul and the Blood este mai degrabă o declaraţie de iubire pentru tablourile lui Caravaggio, rebelul vizionar, despre care se spune că stăpânea ca nimeni altul magia şi nuanţele luminii învecinate cu întunericul, dar a cărui viaţă nu a prea cunoscut lumina. Documentarul mai poate fi considerat şi un omagiu adus tuturor celor deveniţi admiratorii picturii. Ei au făcut posibilă supravieţuirea interesului viu arătat de fiecare generaţie de iubitori ai artei pentru stilul, mesajul şi tehnicile din tablourile sale, considerate nişte scene mereu vii, care trec dincolo de ramă, de perete, de sălile palatelor impozante ce au devenit muzee.
Titlul documentarului sună promiţător pentru cei fascinaţi de stilul lui Caravaggio. Ei îţi vor spune că reflectă perfect un artist ce a purtat în sine acel univers al pictorilor cu adevărat geniali, aflaţi între pereţii atelierului şi inspiraţia găsită în furnicarele unde frumuseţea stătea ascunsă în chipurile semenilor consideraţi a face parte din drojdia societăţii. Caravaggio picta naturile moarte sau obiectele neînsemnate cu simţul unui poet contemplativ. Plasa detaliile senine lângă personaje ce trădau frământările, ispita şi vitalitatea impulsivă a unei firi pătimaşe, de unde vine şi profunzimea unor compoziţii ce le-au dat consistenţă unor elemente care în şcoala italiană renascentistă aveau un rol strict decorativ. Fructele, boabele de struguri, transperenţa unui pahar sau un instrument muzical au tot atâtea de spus precum oamenii imortalizaţi.
Acest documentar reamiteşte de ce pictura lui Caravaggio nu a încetat să îşi seducă privitorii chiar şi în secolul avangardei ce s-a dezis de legăturile cu trecutul, cu vechea artă italiană ce a împodobit sălile încărcatelor palate renascentiste şi baroce. Te face să înţelegi de ce personajele sale, alese din rândul marginalilor, şi de ce simplitatea unor fructe pe fundal auster au reuşit să eclipseze obiectele şi decorurile strălucitoare ale unui palat opulent sau alte picturi ce reprezentau subiecte în culori mai efervescente şi mai senine.
foto: Panonia Entertainment
Vei descoperi o preocupare a regizorului pentru acele detalii ce ţi-l dezvăluie pe Caravaggio admirat de cei pentru care un mare pictor este în primul rând un mare neliniştit. Filmând detaliile într-un mod seducător şi complice cu misterul degajat de întâlnirea luminii ce scaldă chipurile personajelor cu întunericul dătător de umbre adânci, realizatorii transformă documentarul într-o succesiune de tablouri şi imagini ale Romei surprinse între opulenţă şi mizeria periferiei, între viciu şi glorie.
O astfel de cetate eternă ce iubea plăcerile efemere nu putea avea decât oportunităţi şi tentaţii pentru un pictor neastâmpărat precum Michelangelo Merisi, rămas în istorie sub numele de Caravaggio (numele regiunii unde îşi avea rădăcinile). Relaţia plină de năbădăi dintre Caravaggio şi Roma – cetatea viciilor, ce i-a adus faima prin oamenii Vaticanului pasionaţi de artă – este redată printr-o expunere senzual-aluzivă a detaliilor sublime şi răvăşitoare din tablourile sale. Aceste detalii sunt prezentate astfel încât să arate cât de profund poate vorbi o pictură ce pare a fi pur decorativă sau un obiect ce are un rol secundar într-o natură moartă.
Cel mai mult vor fi impresionaţi privitorii atenţi la modul în care lumina creează fie o atmosferă tenebroasă, fie o transparenţă expresivă, demnă de picturile ce inspiră un dramatism adesea mascat de graţia androgină a unor personaje aflate la vârsta adolescenţei. Aceste detalii ce ţin de folosirea luminii sunt legate de cele biografice datorită simbolurilor atribuite de istorici. Însă nu vei găsi nişte simboluri ce pot fi decriptate printr-o grilă de interpretare găsită în manualul simbolurilor din pictură. Aşa cum se întâmplă şi atunci când vrei să traduci sentimentele de pe chipurile personajelor lui Caravaggio, vei descoperi nişte simboluri care fac apel la apetitul iubitorului de artă pentru ambiguitate, mister, stranietate.
Despre Caravaggio s-au scris tot scris romane sau eseuri, deşi nu ne-au rămas prea multe certitudini despre viaţa lui. Tot ce ştim se găseşte în arhivele Romei, unde s-au păstrat cu sfinţenie consemnări din timpul proceselor sau amintiri ale cunoscuţilor despre scandalurile pe care acesta le provoca în locurile rău famate. Însă tocmai golurile din biografia lui permite ca întâlnirea luminii cu întunericul, a frumuseţii cu ameninţarea degradării exprimate misterios în pictura lui să devină cât se poate de fertilă pentru imaginaţia privitorului.
Poate cel mai mult intrigă şi incită acele picturi în care transparenţa unui pahar este invadată de roşul întunecat al vinului, privirea pierdută a unui adolescent cu farmec androgin exprimă o senzualitate derutantă, în timp verdele delicat al unui bob de strugure ascunde simboluri nu atât de inocente, iar puternicele personaaje din Biblie capătă o expresie ce trădează melancolia, viciul degradant, furia, groaza, forţa, neputinţa şi compasiunea, toate în aceeaşi compoziţie.
Mulţi au spus că marele Caravaggio a schimbat pentru totdeauna istoria picturii folosindu-se de clarobscur, influenţând şi alte arte apărute după moartea lui, cum ar cele performative, arta fotografică sau cinematografică. Nu întâmplător Derek Jarman, un regizor capabil să reconstituie universul vizual al lui Caravaggio – situat între umbrele rău prevestitoare şi acea seninătate a luminii delicate ce poate capta poetic transparenţa care de multe ori nu acceptă imortalizarea prin intermediul pigmenţilor – a primit Ursul de Argint la Berlinale, în 1986.
După ce au vazut filmul lui Derek Jarman (Caravaggio), ce reconstituie cinematografic scenele din tablourile pictorului şi transformă datele biografice volatile în reflecţii asupra legăturii lui Caravaggio şi a unui artist, în general, cu puterea, cu exilul, cu proprii demoni, cu tabuurile privind identitatea sexuală şi cu tentaţia erotică în prezenţa marginalilor, mulţi cinefili vor fi reticenţi în faţa unui documentar care seamănă mai degrabă cu tururile ghidate printr-un muzeu. Dar până şi aceştia, care preferă un film care să omagieze un artist într-un stil mai degrabă alegoric şi iconoclast, decât printr-un monumentalism demn de un album de artă, vor fi seduşi de stilul acestui documentar, care permite o imersiune deopotrivă plină de voluptate, dar şi de angoasă, în lumea lui Caravaggio.
Împrumutând stilul unui regizor de filme de ficţiune ce reinterpretează povestea unui pictor celebru din trecut pentru a transmite mesaje cu privire la omenirea din prezent şi la relaţia ei cu arta şi cu artiştii nonconformişti, realizatorii documentarului Caravaggio: The Soul and the Blood şi-au propus ceea ce a vrut şi Caravaggio prin vizionarismul lui: să anuleze graniţele temporale. În lumea lui Caravaggio, scenele biblice erau populate cu păcătoşi, cu decăzuţi ajunşi în stratul cel mai de jos al societăţii din prezentul cunoscut de el.
Pentru Caravaggio, sfinţii nu mai au chipuri inexpresive de fiinţe ridicate deasupra lumii reale, viciate, ci împrumută ceva din expresivitatea oamenilor simpli, mistuiţi de pasiuni, tentaţii şi orgolii. Poartă haine din prezent, aşa cum era prezentul trăit de Caravaggio acum patru secole. În acest documentar este rândul modelelor lui Caravaggio, nu a sfinţilor sau personajelor mitologice, să poarte hainele prezentului, dar ale prezentului nostru, pentru a înţelege mai bine de ce putem spune că marele Caravaggio ne poate fi contemporan prin spirit.
foto: Panonia Entertainment
Încercând să-l apropie pe Caravaggio de realitatea zilelor noastre, regizorul apelează la modele feminine venite din culturi diferite, omagiind astfel varietatea ipostazelor – de la femeia tandră şi maternă, la cea provocatoare, inaccesibilă. Prin explorarea feminităţii reprezentate în picturile sale, vei înţelege mai bine mesajele subversive ascunse de culorile personajelor sau de gesturile acestora.
Mulţi ar spune că este o blasfemie să oferi un documentar care să pretindă o desluşire de necontestat a enigmelor ce învăluie biografia lui Caravaggio sau interpretarea afectivă a privirilor prin care seduc personajele sale. Marele merit al regizorului din spatele acestui documentar a fost acela de a lăsa detaliile să vorbească.
Vei vedea cum ecranul devine o pictură în care detaliile sunt mărite şi prezentate într-o perspectivă poetic-reflexivă. Folosindu-se de stările vagi, intraductibile, pe care ţi le provoacă detaliile senine, cum ar fi reflexia luminii în paharul cu vin, razele ce se preling în jurul boabelor de struguri sau transparenţa unui obiect din sticlă, ce ascunde sensuri adânci, vocea expertului în istoria artei nu face decât să te pună în contact cu propriile stări, cu propriile impresii indefinibile.
Pe lângă un tur ghidat în lumea lui Caravaggio, plin cu date istorice, vei avea şi un tur al propriilor trăiri şi gânduri trezite de picturile lui. Aceste stări şi gânduri nu fac decât să transforme datele biografice într-un joc al oglinzilor subiective. Există câte un Caravaggio pentru fiecare privitor. Cei ce vor să fie zguduiţi pentru a reflecta la oscilaţia între speranţă şi efemer vor alege scenele cu sacrificiile sfinţilor, în care graniţa reprezentată de diagonala ce desparte lumina de umbre face aluzie la vulnerabilitatea fiinţelor umane. Cei care detectează simbolurile din spatele unei naturi moarte se vor declara fascinaţi de modul în care documentarul surprinde stranietatea din aşezarea unor obiecte pur decorative, ce vorbesc printr-o tăcere enigmatică în tablourile sale reprezentative.
Deşi pare un film simplu, adică minimalist (de la decor la scenariu), ce abia depăşeşte 60 de minute, Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă poate fi interpretat din foarte multe perspective, deschizând tot atâtea orizonturi ale discuţiei. Această interpretare multistratificată îl scoate din zona de nişă a peliculelor care abordează teme ce reflectă problemele tinerilor din comunitatea LGBT dintr-o ţară (încă) tradiţionalistă şi îl apropie de universul social şi intim al oricărui spectator, deoarece adevăratele teme abordate, precum asumarea, maturizarea emoţională, nevoia de afecţiune şi teama de ataşament devin unele universale.
Înainte de a explora multiplele ramificaţii pe care le poate căpăta interpretarea mesajului din film, trebuie să ştii că vei fi impresionat de jocul actriţelor Silvana Mihai şi Florentina Năstase, care dau viaţă unor personaje feminine ce se atrag tocmai datorită unor caractere diferite. Personajul interpretat de Silvana Mihai o abordează pe internet pe una dintre fostele partenere ale iubitei ei. Personajul Silvanei Mihai este unul ezitant, care ajunge să fie scos din carapace şi provocat de sinceritatea dezinvoltă a replicilor oferite de personajul interpretat de Florentina Năstase.
În timp ce încearcă să înţeleagă de ce a fost părăsită de fata foarte înaltă, absentă din film, dar pomenită mereu, timida o întâlneşte pe cea care pare să deţină toate calităţile ce îi lipsesc. Astfel îşi face apariţia personajul interpretat de Florentina Năstase, care oferă dinamism imprevizibil unui dialog ce devine din ce în ce mai greu de anticipat, deşi nu are nişte replici sofisticate. Inspiră curaj, încredere în sine, forţă de amazoană şi acel amestec ispititor intre sinceritate, impulsivitate şi gesturile care promit deliciile ce aşteaptă dincolo de ieşirea din zona de confort.
Pe timida interpretată de Silvana Mihai o ispiteşte forţa intimidantă a celei care nu se teme să îşi recunoască identitatea sexuală, dar o şi copleşeşte în acelaşi timp. Acest personaj timid preferă spaţiul securizant al apartamentului. Aici se poate dezvălui în intimitatea la care invită discuţiile din cadă, la un pahar de vin, sau cele din ritualul pregătirii cafelei. Exuberanta parteneră ar prefera în schimb locurile de socializare. Merge la petreceri la care vin şi alte fete atrase de fete şi nu se teme să aleagă pentru marele proiect de diplomă realizarea unui documentar care imortalizează rutina dintr-un cuplul format din femei.
Jocul actoricesc plin de autenticitate învăluie în magia hazardului acea întâlnire irezistibilă dintre personajul feminin ce degajă candoarea fragilităţii şi cel debordând de francheţea intimidantă a celui asumat. Punând în prim-plan o naturaleţe a interpretării actoriceşti, regizorul Bogdan Theodor Olteanu transformă în atuuri toate elementele care alungă mulţi spectatori din sălile de cinema ori de câte ori se anunţă lansarea unui nou film românesc.
În primul rând scenele statice – filmate în interiorul unui apartament de bloc, în decorul sărac din punct de vedere cromatic, folosit pentru a reda un ritm al rutinei, exasperant la multe filme româneşti – capătă de data aceasta aerul seducător al universului feminin în care intimitatea nu este perturbată de privirea machistă asupra erotismului. Vei descoperi cum ţi se schimbă perspectiva asupra decorului minimalist datorită variaţiilor de intensitate a luminii ce ajunge să exprime o senzualitate caldă, suavă, ce se îmbăiază camerele unde se întâlnesc personajele feminine. Regizorul Bogdan Theodor Olteanu foloseşte spaţiul nu doar pentru a capta intimitatea unui univers exclusiv feminin, ci pentru a înlocui fantomele apartamentului din blocul socialist cu energia şi prospeţimea degajată de tinerii noii generaţii, aflaţi în anii studenţiei.
foto: IMDB
În al doilea rând, vei descoperi că alegerea inspirată a celor două actriţe – Silvana Mihai şi Florentina Năstase – transformă dialogurile (un alt aşa-zis defect al filmelor autohtone actuale) într-o calitate indispensabilă prizei la public, fie el şi unul mai puţin răbdător. În absenţa totală a dinamismului dat de acţiune, conversaţiile pe Skype despre legături destrămate, iubite din trecut, prieteni sau frica de asumare a orientării sexuale capătă consistenţă, chiar dacă tonul folosit de personaje trimite la zeflemea sau la superficialitatea ce îmbracă lejeritatea unei discuţii fără sens ori miză profundă.
Regizorul demonstrează că poate obţine profunzimea tocmai din naturaleţea unor replici simple, uşor ilare, care dau impresia unei discuţii spontane, a unei improvizaţii ce lasă în urmă scenariul. Tocmai dialogurile ce par improvizate stabilesc acea intimitate între personaje şi spectator, pe care o poate face doar un film în decor minimalist. Regăseşti genul de intimitate afectivă dintre personaje şi spectator care scoate un film cu tematica LGBT din zona de nişă. Naturaleţea degajată de personaje te face să uiţi că te afli în sala de cinema şi îţi dă iluzia apropierii fizice de spaţiul lor, unul familiar celor ce şi-au petrecut studenţia în chirie, plutind între un prezent împărţit între proiecte şi petreceri.
Început datorită unei fotografii în care apare o fată foarte înaltă, care a fost iubita ambelor protagoniste ale filmului, dialogul via Skype se prelungeşte cu flirtul deghizat într-o conversaţie lămuritoare. Replicile directe, uneori corozive, alunecă brusc în declaraţii mai mult sau mai puţin voalate şi duc la întâlnirile din apartamentul celei ce întruchipează tipologia studentei dintr-un oraş mic, unde nu există lesbiene.
Pe această studentă ezitantă şi temătoare vrea să o scoată din coconul fricii de propria sexualitate dezinhibată fosta iubită a fetei foarte înalte, care le-a unit prin absenţa ei. Vei aprecia modul în care personajul feminin curajos gestionează acest dialog, folosit ca pretext pentru ademenire, şi felul în care nişte replici sumare scot la suprafaţă barierele psihologice dintre cele două personaje, dar şi dintre personaje şi propriile emoţii, de care se tem uneori.
Nevoia timidei de a se întâlni DOAR în securizantul apartament este interpretată ca semn al fricii de asumare în public a identităţii sexuale, care sfidează valorile curajoasei ei iubite. Ceea ce pentru alte cupluri ar fi însemnat o reacţie la teama de ataşament ce iese la suprafaţă prin implicarea într-o legătură afectivă mai adâncă, pentru una dintre partenerele cuplului format din cele două protagoniste înseamnă laşitate.
În loc să exploreze prin replici pline de trimiteri psihologice tensiunile dintre cele două personaje, ce ar fi dus la discuţii despre limitele în cuplu, şantaj emoţional sau diferenţe de valori, regizorul preferă să îmbrace totul în ambiguitatea gesturilor şi a replicilor sumare, care permit curgerea scenelor în ritmul natural al vieţii de zi cu zi. Nu apar discuţii tranşante, care să resusciteze dinamismul scenariului, dar tocmai acest aspect favorizează apropierea emoţională a spectatorului de intimitatea protagonistelor, neperturbată de apariţia altor personaje secundare (singurele care au replici în acest film sunt cele două protagoniste, restul personajelor – exclusiv feminine – sunt prezenţe tăcute, dar a căror expresivitate vorbeşte pentru a transmite ce se află dincolo de replicile personajelor din rolurile principale).
Relaţia dintre cele două personaje centrale naşte tot atâtea discuţii după film câte interpretări descoperi. Este adevărat că tema centrală vizează asumarea unei relaţii condamnate într-o societate patriarhală, unde machismul transformă erotismul dintr-un cuplu de femei în stimulent pornografic. Modul în care sunt filmate scenele ce prezintă intimitatea sexuală şi corpul feminin poate fi considerat unul aparte în peisajul cinematografic autohton.
Deşi filmul este semnat de un regizor, scenele par captate de un ochi feminin, care descurajează orice invitaţie la voyeurism. Nu se mai poate vorbi despre acea privire masculină care transformă corpul feminin într-un obiect al plăcerii degradante, al ispitei. Intimitatea din cuplu devine mai degrabă un omagiu adus universului feminin decât o explorare vizuală a senzualităţii ca scop. De fapt, pe tot parcursul filmului ai impresia că personajele feminine sunt protejate tocmai de cel ce le dezvăluie, că există o preocupare pentru menţinerea lor într-un spaţiu securizant, care se comportă precum un scut invizibil pe măsură ce regizorul îl apropie pe spectator de lumea lor. Astfel, poţi spune că Bogdan Theodor Olteanu dezvăluie fără a fi intruziv, transformându-şi filmul într-o meditaţie asupra modului în care este prezentat corpul feminin în cinematografie, în general, şi în societatea balcanică, în particular, în care subiectele LGBT sunt un tabu aspru înfierat.
Mesajele filmului şi interpretarea multistratificată nu vor avea ecouri doar în rândul spectatorilor ce s-au confruntat cu teama de ostracizare odată cu dezvăluirea orientării sexuale sau cu frustrarea şi revolta provocate de refuzul unui partener de a continua o relaţie supusa dezaprobării în spaţiul public. În conflictul verbal dintre personaje se vor oglindi toţi spectatorii ce au simţit escaladarea tensiunilor în cuplurile în care partenerii doreau ascunderea legăturii sau în care valorile diferite şi trăsăturile de personalitate opuse duceau la rupturi emoţionale.
Făcând economie de replici şi de mijloace vizuale – unele scene au simplitatea asumată a unui home-made video cu ajutorul telefonului mobil – regizorul face aluzie la problemele generale ale tinerilor din România, prinşi între valorile comunităţilor din micile oraşe, unde intruziunea în viaţa celuilalt este posibilă, şi oportunităţile fecunde şi bulversante ale unui oraş mare, mult mai ofertant pentru apariţia unei oaze de toleranţă a diversităţii. Această oscilaţie modelează şi evoluţia de la intimitatea erotică la cea afectivă din acest film.
Tocmai captarea unei astfel de oscilaţii, care leagă individualul de social într-un mod subtil şi vag, salvează scenele care se rezumă la chipruile personajelor şi la gesturile acestora privite prin ecranul unui telefon mobil. În loc să pară simple, aceste scene impresionează printr-un plus de autenticitate proaspată. Autenticitatea dezvăluie o înţelegere a modului în care tehnologia influenţează emoţiile noii generaţii de postadolescenţi, aşa cum vezi în scena în care unul dintre personaje îi prezintă, folosind camera unui smartphone, pe cei ce participă la o petrecere.
Spontaneitatea degajată de scenele filmate în decorul unui apartament boem în care sunt împrăştiate obiectele hedonismului asociat unui prezent continuu, în care se scaldă aplatizând perspectiva zilei de mâine cei abia ieşiţi din adolescenţă. Văzând aceste scene, ce amintesc de filmele despre studenţi, care dau un suflu proaspăt datorită unor personaje secundare interpretate de actori neprofesionişti foarte expresivi, îţi dai seama de potenţialul pe care îl pot avea filmele dedicate noii generaţii de tineri din România, acei tineri ce vor să se distanţeze de modelele trecutului, şi ale căror emoţii, gânduri, stil de viaţă, preocupări şi drame sunt explorate mai degrabă în scurt-metraje.
To provide the best experiences, we and our partners use technologies like cookies to store and/or access device information. Consenting to these technologies will allow us and our partners to process personal data such as browsing behavior or unique IDs on this site and show (non-) personalized ads. Not consenting or withdrawing consent, may adversely affect certain features and functions.
Click below to consent to the above or make granular choices. Your choices will be applied to this site only. You can change your settings at any time, including withdrawing your consent, by using the toggles on the Cookie Policy, or by clicking on the manage consent button at the bottom of the screen.
Necesare
Always active
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
