Volumul Tânărul neînfricat de la trapezul zburător şi alte povestiri poate fi considerat o colecţie în care au fost incluse unele dintre cele mai frumoase declaraţii de iubire faţă de umanitate. Este o iubire indestructibilă tocmai pentru că ţine seama de toate defectele umane, de slăbiciuni.
Pentru a se face iubite, personajele lui William Saroyan se dezvăluie aşa cum sunt, chiar şi atunci când ştii că se mint pe sine: adică în ipostaza marginalului irecuperabil, naufragiat într-o lume năucitoare, uneori fără speranţă dar încă având încredere în bunătatea semenilor. Personajele vin din rândul dezrădăcinaţilor visători, al copiilor de imigranţi plini de inventivitate, al rătăcitorilor săraci, dar care se simt bogaţi sufleteşte, al celor adesea copleşiţi de dorul faţă de ţinutul natal ce se află pe un alt continent. Împreună alcătuiesc un mozaic al străinilor primiţi cu ostilitate în Lumea Nouă, dar care oferă mai degrabă tandreţe în situaţiile de criză.
William Saroyan a găsit reţeta care să asigure nemurirea povestirilor sale. A ştiut să îmbine portrete expresive, umorul care face dramele personajelor mai suportabile, dar nu mai puţin autentice, şi abordarea neconvenţională a unor teme esenţiale precum iubirea de aproape, înstrăinarea, prietenia, iluziile din adolescenţă, solidaritatea, imigrarea.
Marele secret al lui William Saroyan a fost însă alegerea unui ton prin care să te apropie de lumea personajelor sale. Este un ton care îţi dă impresia că dramele personajelor îţi sunt relatate de un povestitor care vrea să treacă drept acel neştiutor luat prin surprindere de lumea cea mare care i se dezvăluie. După ce mimează debusolarea imigrantului est-european ce a nimerit în intimidanta Americă de la începutul secolului XX, naratorul dezvăluie o agerime a minţii şi o luciditate pe care ţi le serveşte în cantităţi zdravene de umor autoironic.
Toate cele 24 de povestiri din volumul Tânărul neînfricat de la trapezul zburător te determină să afirmi că armeanul gonit de pe tărâmul natal şi trimis peste mări şi ţări să se descurce cum poate îi face o concurenţă serioasă vecinului evreu atunci când foloseşte inteligent şi candid umorul în situaţii dramatice. El însuşi provenit dintr-o familie de armeni prinşi între două lumi – America şi ţinutul natal, pe care îl regretă cu patimă – William Saroyan a fost martorul naşterii noii Americi din secolul XX.
Găseşti în paginile cărţii sale toate ipostazele visătorilor învinşi, ale pişicherilor melancolici, ale imigranţilor care din pragul micilor prăvălii din cartierele mărginaşe privesc nostalgic spre un loc natal rămas intact doar în imaginaţia lor, amintindu-ţi de scenele imortalizate de marii fotografi ai secolului XX. Însă aceste imagini ce reflectă biografii sfâşietoare sunt puse într-o lumină duioasă, plină de compasiune. De fapt, ai impresia că toată compasiunea de care poate da dovadă un om pentru un alt om s-a cuibărit în William Saroyan atunci când şi-a scris povestirile. Tot ce îngenunchează o fiinţă umană ajunge, în aceste povestiri, să o ridice deasupra lumii pline de lipsuri a izgoniţilor.
Saroyan facea parte din lumea armenilor izgoniţi de istorie din ţara natală, după care plângeau ca după un paradis pierdut. Dar compasiunea impregnată de umor, pe care o simţi în povestirile sale, nu se rezumă doar la oamenii din comunitatea armenească închegată în California. Saroyan aminteşte şi de ultimii asirieni, la rândul lor alungaţi de pe tărâmul natal, de evreul care se încăpăţânează să-şi păstreze seninătatea când este umilit (şi care devine personajul uneia dintre cele mai înduioşătoare povestiri) sau despre mexicanii alungaţi de sărăcie peste graniţă. Deşi nu se arată nimic bun la orizont pentru aceşti dezrădăcinaţi, ei îşi găsesc salvarea în mărinimia altor semeni aflaţi în derivă.
Dorind să-şi ridice personajele din mocirla care abia aşteaptă să-i înghită pe imigranţii săraci odată cu traversarea Atlanticului pentru a găsi Tărâmul Făgăduinţei, William Saroyan se foloseşte de scene aparent banale, precum cele petrecute într-o frizerie sau într-o livadă pârjorlită de secetă. Prin aceste scene, el face din personajele apăsate de propriile drame nişte învingători. Sunt mai degrabă învingătorii uitaţi de istorie, dar pe care semenii lor anonimi îi ţin minte datorită unor calităţi precum iubirea de aproape, seninătatea în faţa unor vremuri negre, toleranţei şi hotărârii de a-şi păstra visurile considerate naive pe continentul succesului cuantificabil.
Mulţi vor spune că William Saroyan a vrut să păstreze în paginile sale amintirea unei naturi umane ce nu a fost alterată, deposedată de bunătate, adesea cel mai uşor de ironizat. Iar bunătatea înseamnă, pentru personajele sale, apărarea dreptului de a visa, de a-şi petici un mic paradis în ţinuturi sterpe (cum ar fi o livadă plină de rodii în inima deşertului californian), de a supravieţui din idealuri, de a râde în loc de a se lăsa contaminate de ură sau de otrăvitoarea amăraciune tăcută.
Dacă s-ar implica în industria cinematografică, Mariana Enriquez ar avea cel puţin acelaşi succes obţinut în cariera literară, deşi prozele ei scurte nu au nevoie de ecranizare. Paginile îţi oferă deja acea doză antrenantă de imprevizibil, suspans, originalitate, furnizată de întâmplările cu final memorabil, de care are nevoie orice film pentru a te ţine captiv.
Toate cele 12 proze scurte din volumul Ce-am pierdut în foc te vor face să o compari pe scriitoarea devenită noua voce a literaturii argentinene cu genul acela de regizor ale cărui noi filme sunt aşteptate cu nerăbdare, chiar dacă spectatorii ştiu dinainte că vor fi zguduiţi, stupefiati şi puşi în faţa marilor frici odată intraţi în sala de cinema. Pe ce se bazează Mariana Enriquez, cu al ei stil devenit irezistibil pentru cei dependenţi de filmele care dau fiori? Pe talentul ei de a îmbina ingenios poveştile unor adolescenţi, jocurile copilăriei, superstiţiile exotice, legendele mahalalelor din Buenos Aires şi amănuntele din ştirile sordide într-un thriller inteligent cu accente horror sofisticate, invadate de realismul magic specific sud-americanilor.
Înainte de a deveni scriitoare, Mariana Enriquez a fost jurnalistă, iar prima ei profesie are un mare impact asupra modului în care alege subiectele din cotidian, pe care apoi le prelucrează frapant. Atunci când amestecă diabolic toate acele detalii ce îţi fac pielea de gaină, dovedeşte priceperea oricărui autor argentinian care jonglează natural cu tenebrele, enigmele care înfioară şi bizarul camuflat în banal. Subiectele ei par culese din paginile unei publicaţii axate pe exploatarea apetitului pentru senzaţionalismul grotesc şi morbid al fiinţei umane, dar se transformă în varianta hard a prozelor lui Borges ori Cortazar.
Crimele de la periferie săvârşite de marginali sau de cetăţenii respectabili cu apucături şocante, instinctele animalice scăpate de sub control, atracţia pentru legendele urbane ce seamănă cu nişte filme horror şi comportamentele în care bizarul ia o turnură pervers-întunecată par a fi specialităţile servite de presa din care se inspiră autoarea. Doar că Mariana Enriquez nu lasă aceste subiecte greu de digerat la nivelul simplist al unei publicaţii de mahala ce trăieste prin exploatarea dejecţiilor produse zi de zi de aglomerările urbane unde coruptia şi alienarea fac legea. În prozele ei toate aceste întâmplări ce decriu mizeria umană în cea mai pură formă a ei capătă o şlefuire ce le dă o formă sofisticată. Autoarea mizează inspirat pe transformarea sordidului într-o stranietate abisală stilizată. Nu puţini au fost aceia care au afirmat că povestirile ei îmbină într-o manieră adictivă influenţele din Stephen King şi Poe.
Unele povestiri semănă cu filmele horror în care groaza nu este stârnită de imagini explicite, aşa cum se întâmplă în producţiile de mâna a doua, ci de prelingerea subtilă a detaliilor înfricoşătoare şi halucinante în realitatea cotidiană. În multe dintre povestirile ei ritmul previzibil al cotidianului este spart de intervenţia unei întâmplări inexplicabile. Nu lipsesc nici povestirile ce te ţin cu sufletul la gură deoarece îmbină misterul unei dispariţii cu secretele unor locuitori ce mai cred încă în superstiţiile ce abundă în inconştientul colectiv al ţărilor unde realismul magic a devenit o a doua religie.
Amatorii de thrillere făcute după o reţetă originală, care să includă periplul coşmăresc, poveştile cu fantome şi case bântuite ce ascund secrete, latura întunecată a jocurilor din copilărie sau a obsesiilor adolescentine vor fi şi ei satisfăcuţi (dar şi cutremuraţi!) de prozele incluse în acest volum. Totuşi, piesele de rezistenţă ale colecţiei sunt acele povestiri în care Mariana Enriquez reuşeşte să transforme realismul brutal exploatat într-un mod cinic de publicaţiile cu tiraj ameţitor în elementele unui film neo-noir sau ale unui horror suprarealist premiat la marile festivaluri.
Periferia unde legea străzii domină i-ar inspira pe mulţi să creeze un documentar sau un roman hiperrealist, care să denunţe ticăloşia autorităţilor. Nu şi pe Mariana Enriquez, care te face să vezi realitatea necosmetizată folosind mijloacele ce sfidează veridicitatea dar care până la urma alcătuiesc un tablou cât se poate de verosimil al metropolei sud-americane ce ademeneşte, dar şi provoacă dezgust prin cotradicţiile sale.
Deşi apelează la mijloacele unei proze apropiate mai degrabă de aberant, de realismul magic având note macabre, povestirile acestui volum nu te scot din real, ci te ancoarează şi mai adânc şi năucitor în el. La fel de puternic ancorate sunt şi personajele ce îţi devin ghizi într-o lume sufocantă de care nu îţi vine să fugi imediat deoarece este plină de istorioare ce atrag tocmai pentru că sfidează obişnuinţele, coerenţa normalului şi uneori logica. Faţă de personaje autoarea are nişte atitudini diferite. În unele simţi compasiunea sau revolta faţă de contrastele generate de inegalitatea frapantă a societăţii sud-americane, reflectată cel mai bine de acel Buenos Aires monstruos din povestirea Copilul jegos. În alte povestiri simţi acut o distanţare necruţătoare faţă de tragediile personajelor, încât ai impresia că naratorul invizibil hohoteşte lugubru pentru a prevesti un deznodământ întunecat. Totuşi, personajul de care se preocupă cel mai mult este marele oraş Buenos Aires, cu ale sale cartiere obscure şi periculoase, ce ajung să modifice identitatea locuitorilor.
Dacă iei în seamă poveştile spuse de Mariana Enriquez, ajungi să descoperi un Buenos Aires în care viaţa cotidiană poate deveni oricând un film horror, mai bine zis genul de horror în care nu este nevoie de intervenţia detaliilor exagerate şi a efectelor speciale pentru a te răvăşi. Este suficientă doar explorarea istoriei sale pentru a inspira un regizor. Totuşi, acest Buenos Aires îţi este povestit în aşa fel încât să pară o lume care atrage ca un magnet, deşi abia aşteaptă să înhaţe, să devoreaze, să îi facă pe locuitori să îşi piardă minţile de la o zi la alta, aşa cum li se întâmplă şi personajelor din povestirile Curtea interioară a vecinului, Piticul Clăpăug, Ape negre.
În spatele atracţiei pentru stilul autoarei se află de fapt atracţia exercitată de fascinantul Buenos Aires, un oraş inegal ce naşte inegalităţi, rupturi şi prăpăstii ce se dovedesc a fi cât se poate de fertile pentru o mare povestitoare cu ochi vigilenţi, capabili să detecteze acele fisuri ce-i permit halucinantului să iasă la suprafaţă. Aşa cum pereţii unei case părăsite dintr-o ţară exotică atrag umezeala, tot aşa Buenos Airesul Marianei Enriquez strânge precum un burete detaliile ce nasc poveşti halucinante ce îţi dau peste cap orice aşteptare.
Premiat la Cannes în 2017 (Art Cinema Award) şi prezentat în premieră (în România) la American Independent Film Festival, The Rider este o alternativă mult mai realistă şi plină de autenticitate la filmele ce prezintă spiritul aşa-zisei Americi profunde prin ochii unui erou.
De fapt, poţi spune despre acest film că reflectă perfect invitaţia de a veni să vezi cum arată America fără super-eroi, lansată de organizatorii AmericanIndependent Film Festival, deoarece The Rider prezintă povestea unui călăreţ neînfricat ce ratează marea şansă de a deveni un super-erou ovaţionat de uralele mulţimii în delir, dar care poate fi eroul perfect pentru omul care mai crede în spectaculosul (re)găsit în firesc.
Eroul din filmul The Rider trezeşte admiraţia celor nevoiţi de-a lungul vieţii să îşi redefinească scopul existenţei după o pierdere sau odată cu necesitatea unei renunţări la o mare pasiune, vitală pentru supravieţuire. Autenticitatea emoţionantă a poveştii de viaţă expuse în film se sprijină pe alegerea actorului Brady Jandreau, nimeni altul decât starul concursurilor de rodeo ce a trăit evenimentele reale ce au inspirat-o pe regizoarea Chloe Zhao când a vizitat South Dakota pentru a realiza filmul anterior (Songs My Brothers Taught Me).
Cowboyul Brady a impresionat-o prin drama lui, pe care a vrut să o redea printr-o veridicitate dublată de profunzimea reflexivă în filmul The Rider. Jucându-şi propria viaţă în film, călăreţul Brady Jandreau te va transforma în martorul încercării sale de a-şi găsi un alt drum atunci când nu mai poate jongla cu pericolul reprezentat de caii sălbatici, un pericol devenit o formă de libertate fără de care viaţa celor asemenea lui nu merită să fie trăită.
foto: Sony Pictures Classics/YouTube trailer
Regizoarea Chloe Zhao demonstrează că poţi găsi dovezi de candoare şi imagini poetice demne de arta fotografică până şi în filmele ce aleg să prezinte auster o realitate necosmetizată şi asaltată de pauperitate. Este realitatea călăreţilor din prerie, care participă la concursurile de rodeo. Se poate spune despre regizoarea Chloe Zhao că a tradus într-un limbaj cinematografic infuzat de lirism ADN-ul unei Americi neîmblânzite şi din ce în ce mai greu de înţeles de cei din afara ei, după ce dezvoltarea urbană adusă de secolul XX a clădit o nouă imagine glorioasă a continentului. Noua imagine ce zeifica Babilonul din sticlă şi oţel înlocuia faima aprigului cowboy cu mitul bărbatului sofisticat al metropolei grandioase, în timp ce vechea Americă era mascată de zgârie-norii ce azi ne iau ochii.
Reuşita filmului, definită în rândul celor veniţi într-o sală de cinema prin capacitatea de a te face să trăieşti alături de personajul central şi de a menţine spectatorul atent în ciuda aridităţii narative, se bazează pe talentul lui Chloe Zhao de a jongla cu graniţele dintre documentar şi ficţiune. Realismul demn de un documentar împrumută din calităţile unui film de artă, iar ficţiunea, atâta câtă e, are forţa unui documentar observaţional, ce îi permite protagonistului să se comporte de parcă nu ar şti că devine subiectul unui film, ajutându-te să pătrunzi şi mai bine în lumea lui.
La graniţa dintre documentar şi fictiune vei descoperi o lume în care dezolarea, speranţa, prietenia, solidaritatea şi masculinitatea arhaică sunt la fel de bine conservate precum obiceiurile personajelor ancorate într-o Americă despre care se spune că a îngheţat în timp. Nu puţini vor fi aceia care vor afirma că simt ecouri din scrierile unor clasici precum Steinbeck (Poneiul roşu) în anumite scene ale filmului, în care viaţa abrutizantă şi aspră se învecinează cu dovezi de candoare uimitoare pentru spaţiul neprietenos cu visătorii, unde se petrece acţiunea.
The Rider mai poate fi considerat şi un film bun de dat ca exemplu datorită captării prin imagini lipsite de patetism a unei sensibilităţi răvăşitoare, greu de exteriorizat într-o lume a bărbaţilor arhaici. Vei descoperi un personaj care supravieţuieşte conservându-şi această sensibilitate caldă într-o lume unde tocmai această sensibilitate este prima calitate omorâtă din faşă pentru a fi căliţi oamenii puternici, gata să strângă din dinţi pentru a rezista în cele mai grele momente şi pregătiţi să se lupte cu îndărătnicia cailor. Tot de nişte cai nărăvaşi are parte şi Brady, personajul central al filmului, devenit un star în lumea călăreţilor de la concursurile de rodeo.
foto: Sony Pictures Classics /Film Fest Gent/YouTube
Asemenea celor din lumea lui, Brady este hotărât să îşi reprime angoasele, să uite de teamă şi să ignore sfaturile medicilor ce i-au spus că este spre binele lui să renunţe la rodeo după o accidentare din timpul unui concurs riscant, ce a inclus lovituri în zona craniană. El ştie că în lumea unui cowboy adevărat este luat în derâdere instinctul de conservare ce îl face pe omul modern să fie prevăzător evitând contactul dur cu situaţiile periculoase. Pentru Brady se aplică alte reguli ale supravieţuirii şi ale grijii faţă de propria sănătate, deoarece el a fost educat într-o lume în care eşti fie un învingător legitimat de uralele mulţimii de la concursurile de rodeo, fie un ratat debusolat.
Brady – un cowboy în plină ascensiune al concursurilor de rodeo ce se vede nevoit să îşi revizuiască filosofia de viaţă după un accident – poate fi considerat un personaj demn de filmele motivaţionale despre supravieţuirea psihologică după ce toate planurile de viaţă sunt date peste cap. Însă regizoarea Chloe Zhao a preferat o abordare mai degrabă spiritual-contemplativă decât una plină de acel dinamism narativ antrenant. Abordarea le permite dramei şi metamorfozelor interioare să se desfăşoare verosimil într-o lume în care bărbaţii vorbesc puţin despre frica de ratare şi despre teama de orizonturi închise brusc.
Pentru a-i satisface totuşi pe spectatorii ce preferă acel element care să alimenteze imprevizibilul, Chloe Zhao recurge la un artificiu bine adaptat la estetica filmului: gradarea intensităţii dramatice prin neastâmpărul personajului în faţa unei mari decizii de tipul acum ori niciodată. Îţi va aminti de tensiunea din filmele cu succes la public scena în care Brady amână până în ultimul moment alegerea dintre o viaţă sigură şi una în care poate redeveni un cowboy adevărat ignorând pericolul ce poate duce la o tragedie.
Modul în care este prezentată luarea deciziei împrumută ceva din tensiunea resimţită de un cowboy înaintea unui concurs de rodeo. Scena în care Brady îţi dă de înţeles că trebuie să decidă în ultima clipă dacă se va dezlănţui din nou în şa reuşeşte să anime suficient de mult minimalismul scenariului.
În relaţia emoţională dintre spectator şi personaj, minimalismul narativ se dovedeşte a fi o mare calitate. Acest minimalism îi permite spectatorului să intre în intimitatea afectivă a personajului care încearcă să reînveţe să trăiască după ce îşi vede visurile din copilărie năruite în urma unei căzături de pe calul nărăvaş.
Apropierea de lumea interioară a protagonistului, bine susţinută de camera de filmat, de lumina ce le oferă scenelor o duioşie menalcolic-picturală şi de alegerea cadrelor, nu este bruiată de ispita spectaculosului pompat în filmele ce vor să recupereze ostentativ gloria şi măreţia Americii de altădată. Aşadar abordarea triumfalistă cu iz hollywoodian este înlocuită inspirat de un ton mult mai discret, în care vei descoperi un alt fel de eroism. Este eroismul celui ce supravieţuieşte după numeroasele dizlocări interioare din procesul de acceptare a faptului că nu va mai putea călări din cauza unui traumatism cranian, renunţând astfel şi la a mai urma singurul model de succes validat de comunitate – acela de a stăpâni fără ezitare un cal în zgomotele admirative ale spectatorilor de la rodeo.
Interpretarea oferită de Brady Jandreau compensează din plin lipsa unei naraţiuni trepidante la care te-ai fi aşteptat de la o poveste dintr-un ţinut unde se trăieşte cu pătimă şi unde bărbaţii sunt învăţaţi din copilărie să îşi asume riscuri de parcă fiecare zi şi fiecare concurs de rodeo ar fi o luptă decisivă. Gesturile şi privirea protagonistului, care exprimă trăirile sufocante în locul cuvintelor, îi oferă spectatorului o experienţă cinematografică destul intensă deşi mizează pe comunicarea discretă a sentimentelor şi a dramei, care invită la compasiune fără o pledoarie ostentativă.
Prezentând zbaterile personajului prins între dorinţa de a-şi înfrunta impetuos limitele urcând iar pe cal pentru a participa la concursul de rodeo şi acceptarea unei vieţi total diferite de cea imaginată odată ajuns iar pe şa, regizoarea îşi alege un spectator ce preferă genul de filme care să îl ajute să patrundă, prin raportarea empatică la personajul central, într-un univers uman ce-i poate părea la început străin şi neprimitor. Acest univers nu se rezumă doar la imaginile de la rodeo, ci se extinde la scenele ce îţi arată relaţiile protagonistului cu persoanele importante din viaţa lui.
Pentru a-i da adâncime personajului său, regizoarea apelează la scene ce redau tulburător şi tandru viaţa cowboyului din afara competiţiilor. Desfăşurarea scenelor în care acesta are grijă de sora lui sau de prietenul vulnerabil dozează credibil proporţiile unor acţiuni contradictorii menite să îl ajute să se integreze şi în grupul bărbaţilor duri evitând totuşi abrutizarea.
Brady este un om dur cu sine, dar care emană candoare şi evită să se comporte aspru cu alţii, chiar şi în momentele de criză. Acest amestec între masculinitatea aspră şi asumarea sensibilităţii este redat în unele dintre cele mai frumoase dar şi zguduitoare scene ale filmului – acelea în care îmblânzeşte nişte cai încăpăţânaţi.
Arătând multiplele faţete ale personajului din timpul interacţiunilor cu prietenii, cu sora lui având nişte vulnerabilităţi psihice sau cu prietenul aflat în dificultate, Chloe Zhao scoate povestea lui dintr-un contextul socio-cultural specific. Detaliile specifice unei vieţi de cowboy sunt adaptate la elementele ce ţin mai degrabă de filmele americane independente ce dezvăluie realitatea familiilor sărace din zona rurală, o realitate situată cu un picior în atemporalitatea peisajelor vaste şi cu celălalt într-un prezent reprezentat din scenele de la rodeo, postate pe YouTube.
După filmul The Rider, vei rămâne cu amintirea unui stil în care estetica unui western este deviată spre zona filmelor de artă considerate sofisticate mai ales datorită simplităţii narative. În acest film descoperi genul de simplitate ce împinge autenticitatea documentară spre o zonă profundă, care le permite imaginilor poetice, aşa cum sunt şi cele scufundate în lumina apusurilor ce redau straniu şi blând austeritatea din prerie, să capteze toată durerea şi zbuciumul personajelor.
Chloe Zhao demonstrează că face parte din categoria regizorilor care pot să te apropie empatic de un personaj dintr-o altă lume şi cultură fără a te obliga să îi dai neapărat dreptate acestui personaj. S-ar putea ca părerea legată de rodeo să nu ţi se schimbe, să consideri această preocupare nimic altceva decât o manifestare a barbariei şi a viziunii retrograde, mărginite, asupra vieţii. Însă tocmai modul în care îţi este redată prin ochii protagonistului această lume străină ţie te ajută să o simţi odată cu acesta, suspendând opiniile critice. Iar această suspendare a impresiilor ostile universului în care s-a format protagonistul pare a fi adevăratul scop al regizoarei, care se foloseşte de calităţile vizuale ale imaginilor derulate în ritmul domol al melacoliei ce umanizează brutalitatea mediului arhaic pentru a te apropia afectiv de tipologiile umane străine de lumea ta.
Câştigător al Leului de Argint pentru Cel mai bun regizor la Veneţia, în 2017, Custodie/Jusqu’à la garde este un foarte bun film psihologic despre războiul pentru obţinerea custodiei după un divorţ zbuciumat. Jocul actoricesc impecabil şi imprevizibil devine suficient pentru a întreţine acel ritm alert care să te ţină cu sufletul la gură pe tot parcursul filmului, oferind totodată şi acele momente de acalmie în care descoperi cum se poate salva personajul de care te ataşezi.
Regizorul Xavier Legrand demonstrează că nu are nevoie de multă acţiune şi de un fir narativ amplu pentru a-ţi capta atenţia de la început până la final. Îi sunt mai mult decât suficiente reacţiile personajelor. Aceste reacţii, greu de anticipat, alimentează treptat şi eficace suspansul menit să le ofere dinamism scenelor de un realism minimalist, astfel încât să simţi că ai avut parte de o experienţă palpitantă, care sparge barierele dintre lumea personajelor şi spaţiul sălii de cinema.
După ce vei vedea filmul îl vei lăuda pe regizorul Xavier Legrand pentru talentul de a construi tipologii umane reprezentative şi de a selecta actorii potriviţi care să le ofere credibilitate în scenele ce te ţin în priză. Scenele te surprind, apoi te transformă într-un martor implicat emoţional, prin dozarea acelor reacţii imprevizbile, a căror izbucnire te cutremură şi te fac să plonjezi încă din primele minute în infernul unui cuplu toxic.
Vei găsi mai degrabă genul de reacţii şi comportamente asociate violenţei psihologice, prelungite la nesfârşit şi care ar fi devenit o tortură şi pentru spectator, nu doar pentru personajul feminin asaltat de un soţ agresiv, dacă în momentele tensionate nu ar fi intervenit rapid inventivitatea unui copil transformat în salvatorul mamei sale terorizate. Acest copil devine motivul bătăliei dintre Antoine (Denis Menochet) şi Miriam (Lea Drucker), doi parteneri care ajung să divorţeze din cauza violenţei conjugale întreţinute de personajul masculin.
Pentru a evita ca tatăl lui, care nu îşi poate gestiona furia transformată în agresivitate, să îi terorizeze mama folosindu-se chiar de regulile custodiei comune, micul Julien (Thomas Gioria) va născoci tot felul de strategii, care devin de fapt adevăratul element ce asigură suspansul şi menţine atenţia spectatorului. Interpretat adorabil şi tulburător de Thomas Gioria, Julien, copilul maturizat peste noapte, va deturna întreaga spontaneitate şi inventivitate ludică specifică vârstei în direcţia apărării mamei sale.
Devenit conştient de încercarea tatălui de a-l manipula prin vorbe mieroase înaintea asaltului verbal intimidant şi de încercarea acestuia de a face din viaţa fostei soţii un calvar interminabil, Julien îşi va asuma rolul de protector al mamei vulnerabile. Scopul său devine acela de a-l împiedica pe tată să aibă contact cu fosta soţie, să îi invadeze teritoriul după ce simte că a pierdut controlul asupra familiei odată cu divorţul şi mutarea familiei eliberate într-un apartament secret.
În timp ce sora lui, ajunsă la vârsta majoratului, este prinsă în alte probleme ce ţin de preocupările adolescentine, Julien duce pe cont propriul un alt război, unul tăcut, împotriva tatălui violent. Antoine este un tată lipsit de empatie, care nu îşi iubeşte copilul, însă avocata lui a reuşit să o convingă pe judecătoare că este necesară pentru dezvoltarea armonioasă a lui Julien acordarea unei custodii comune prin care i se permite şi tatălui să petrecă timp alături de copil, deşi copilul şi-a manifestat clar dorinţa de a sta departe de tatăl agresiv.
Custodia comună pare să îl ajute pe Antoine în tentativa de a-l folosi pe Julien cu scopul de ao umili şi tortura psihologic pe soţia cândva supusă, ce a îndrăznit să ceară divorţul pentru a renunţa la rolul captivei fragile. Însă Julien îi dă planurile peste cap. Deşi pare un puşti sensibil, Julien va rezista fiecărui asalt impetuos al tatălui, care vrea să îl intimideze ţipând la el şi bruscându-l pentru a-l obliga să îi dea noua adresa unde locuieşte fosta lui soţie alături de copiii trecuţi de partea ei.
Reacţiile copilului şi mimica actorului ce îl interpretează spun cât o mie de cuvinte. De fapt, întregul film se bazează mai degrabă pe mimicile personajelor, care întreţin atmosfera tensionată şi îţi demonstrează că un război psihologic în care jocul puterii, prin amânarea întâlnirilor decisive şi prin evitarea dialogului final tranşant, poate fi la fel de palpitant şi de intens precum un thriller cu multa acţiune.
Vei mai admira la acest film, pe lângă acea gradare inteligentă a reacţiilor din timpul războiului psihologic, şi jocul actoricesc oferit de actorii Denis Menochet şi Lea Drucker. Actriţa Lea Drucker interpretează perfect rolul soţiei pasive, copleşite de groaza stârnită de un soţ violent, şi care decide să pună punct unei căsnicii de coşmar abia după ce unul dintre copiii ei, la rândul lui devenit victima tatălui, ajunge la vârsta majoratului.
Denis Menochet interpretează credibil rolul bărbatului primitiv, care provoacă dezgust prin refuzul de a evolua, de a scăpa de tendinţele agresive care apar în momentele în care nu îşi poate gestiona matur frustrările. Actorul Denis Menochet oferă un adevărat tur de forţă în rolul bărbatului transformat într-o bestie irecuperabilă. Este o bestie care se dezlănţuie treptat, derutându-şi victimele, şi al cărei singur scop este acela de a le face viaţa un infern copiilor şi fostei soţii.
Personajul Antoine este construit după regulile unui ritual specific agresorului din relaţia de cuplu, devenit acel stăpân al familiei care se simte neînsemnat, sfidat odată cu expulzarea din teritoriul conjugal pe care îl controlase precum un despot ce se credea invincibil. Vei descoperi în jocul său toate acţiunile disperate ale bărbatului primitiv disperat, care descoperă cu stupoare că pierde teren în lupta cu fosta parteneră eliberată de sub influenţa lui. Interpretând rolul agresorului care îşi vede autoritatea contestată de victimă, actorul Denis Menochet oferă un spectacol terifiant, solicitant şi revoltator al soţului ce şi care oscilează între mimarea afecţiunii, a regretului, şi declanşarea furiei distrctive.
Acest joc actoricesc oferit prin evoluţia războiului preluat de copil şi devenit până un punct un supliciu pentru spectatorul impresionat şi revoltat când vede reacţiile personajului masculin, poate fi considerat un bun studiu al tipologiilor, dar şi o critică acidă la adresa autorităţilor ineficiente în apărarea mamei şi în prevenirea asaltului agresiv, traumatizant. Vei descoperi uimit că nu numai România poate deveni o sursă de inspiraţie pentru regizorii ce preferă filmele în care autorităţile intervin doar în momentul în care se dezlănţuie iadul, ci şi ţările considerate mai civilizate. Judecătoarea din film nu ţine cont de acele dovezi ce indică un comportament extrem de agresiv al tatălui. Prin acordarea custodiei comune îl obligă pe copilul intrat în rolul salvatorului să petreacă lunar zile în compania tatălui, departe de mediul protectiv oferit de mamă, deşi acest copil şi-a exprimat făţiş refuzul de a-şi mai vedea tatăl.
Deşi nu foloseşte scene în care vei vedea forma fizică a violenţei, regizorul prezintă interacţiunea dintre tată şi copil pentru a-ţi transmite întreaga tensiune sufocantă din relaţiile toxice. Vei avea impresia că ajungi chiar să simţi neputinţa copilului şi a mamei terorizate, că te îneacă frica acestui copil nu pentru că el ar putea deveni ţinta unui tată agresiv, ci mama lui, de care este extrem de ataşat. Majoritatea scenelor dintre tată şi copil au loc în maşina acestuia, devenită un spaţiu claustrofob, folosit pentru a simboliza captivitatea în agonia jocului psihologic epuizant întreţinut de adultul ce vrea să îl intimideze pe copilul său căruia fie îi spune că îl iubeste, fie îl umileşte verbal pentru a-l forţa să îi dea noua adresă unde s-a mutat împreună cu mama şi cu sora lui.
Custodie/Jusqu’à la garde va rămâne un film psihologic memorabil datorită deciziei regizorului de a muta presiunea războiului dintre adulţi asupra copilului inventiv, plin de resurse, care alege propriile soluţii când autorităţile ce ar fi trebuit să îi apare drepturile îl abandonează. Adulţii nu ajung să se înfrunte direct tocmai în urma deciziei acestui copil de a evita până în ultimul moment, confruntarea explozivă iminentă, în care unul dintre adulţi alege o metotă brutală pentru a obţine victoria finală. Prin alegerea personajului care preia asupra lui întreaga tensiune, filmul poate fi considerat şi un semnal de alarmă dat autorităţilor din întreaga lume, uneori obtuze şi lipsite de empatie când iau decizii care influenţează (adesea) ireversibil soarta celor neputincioşi împotriva semenilor agresivi.
Scrisă de unul dintre cei mai apreciaţi şi citiţi autori chinezi actuali, Cei trei regi este o carte esenţială pentru cei fascinaţi de istoria şi de cultura Chinei.
Mulţi occidentali au descoperit China fie prin intermediul picturilor pe mătase în care delicateţea este redată prin linii viguroase, fie ascultând cu nesaţ poveştile despre fastul de care se bucurau împăraţii în palatele opulente, unde erau bine primiţi şi artiştii adulaţi. La rândul său un artist complex – pictor, scriitor, scenarist şi poet – A Cheng şi-a propus, în cele trei nuvele ce alcătuiesc acest volum, să îţi arate ce se află de fapt în spatele tuturor elementelor estetice prin care arta şi civilizaţia Chinei au cucerit atâţia occidentali.
A Cheng s-a folosit de pasiunea pentru jocul minţii a personajului din Regele Şahului, de respectul solemn faţă de natură al fostului soldat din Regele Copacilor şi de încercarea profesorului din Regele Copiilor de a le oferi elevilor săraci o şansă la educaţie pentru a te face să descoperi sufletul chinez, strâns legat de moştenirea confucianistă şi daoistă pe care Mao Zedung şi comuniştii au vrut să o stârpească.
Deşi pleacă de la evenimentele unei realităţi terne din timpul Revoluţiei Culturale, A Cheng te face să descoperi o altă dimensiune, mult mai fertilă şi profundă, având rădăcini în miturile şi principiile filosofiei chineze. Fiecare nuvelă ascunde, în spatele scenelor cotidiene, un mesaj care demonstrează că nu poţi dezrădăcina prin teroare sufletul chinez privându-l de tâlcurile şi de armonia propovăduite cu mii de ani în urmă.
Personajele principale din nuvelele care alcătuiesc volumul Cei trei regi devin un simbol al rezistenţei de care a dat dovadă chinezul simplu atunci când partidul comunist a vrut să-i reducă orizontul spiritual la o lume cotidiană simplificată până la austeritatea care de obicei abrutizează. Chinezul obişnuit, despre care scrie A Cheng, şi-a căutat un refugiu în vechile învăţături pentru a nu se lăsa contaminat de lozinci tâmpe ori de îndemnuri absurde la lupta de clasă şi la reeducarea prin renunţarea la valorile moştenite de la filosofii antici.
Publicarea în anii ’80 a celor trei nuvele a fost o revelaţie pentru cititorii din China, deveniţi imediat admiratorii lui A Cheng. S-a vorbit chiar şi despre o febră A Cheng în rândul cititorilor împătimiţi. Aceştia au descoperit încântaţi o nouă abordare a unui subiect incomod, care atrăgea blamul autorităţilor asupra oricărui autor ce îndrăznea să-l abordeze caustic şi fără menajamente la adresa puterii despotice. Subiectul era legat de traumele colective rămase în urma Revoluţiei Culturale prin care Mao a încercat reeducarea în masă a chinezilor odată cu deformarea memoriei în care erau adăpostite toate învăţăturile benefice din trecut.
În loc să ofere o proză de un realism brutal, cu scene apăsătoare în care spiritul şi conştiinţa omului sunt zdrobite de activiştii deveniţi apostolii Revoluţiei Culturale, aşa cum descoperi în romanele În viaţă sau Cronica unui negustorde sânge, A Cheng a oferit o viziune liniştitoare precum o pictură chineză din vechime ce reprezintă un peisaj calm pe fundalul unui cer misterios. Adoptarea unui ton cald şi blând nu înseamnă o îndulcire naivă a realităţii bântuite de traumele colective. Doar că scriitorul A Cheng a preferat să nu arate portretul sumbru al unui chinez învins, deformat de propagandă, ci mai degrabă o imagine optimistă a celui hotărât să îşi păstreze spiritul liber, aşa cum l-au învăţat maeştri daoişti, care încercau să conecteze armonios elementele vieţii, dar mai ales omul cu natura (cum vei descoperi şi în Regele Copacilor).
Pentru A Cheng, rezistenţa împotriva ravagiilor din timpul Revoluţiei Culturale a însemnat în primul rând salvarea moştenirii culturale, a unei normalităţi în acord cu principiile filosofiei orientale ce îndemnă la solidaritate, răbdare, calm, deschidere spre voluptăţile spiritului şi armonia dintre sine şi natură. Toate personajele sale fac parte din categoria tinerilor obligaţi să petreacă ani buni muncind în satele chineze, pentru a învăţa de la ţărani ce înseamnă adevărata muncă. Forţaţi să se re-educe prin renunţarea la preocupările intelectuale în favoarea activităţilor sănătoase în viziunea Partidului, tinerii din cele trei nuvele au parte până la urmă de revelaţiile oferite de personajele ce trăiesc în armonia propovăduită tocmai de maeştri chinezi pe care activiştii de partid îi reneagă schilodind memoria chinezului nou, clădit după valorile comuniste.
Noul chinez făurit de comunism nu mai avea nevoie de învăţăturile spirituale, considerate perimate. Nu avea nevoie nici de cărţile generaţiilor trecute, nici de cuvântul cer şi nici de credinţa în existenţa legăturii dintre om şi pădurea seculară ce trebuia rasă de pe faţa pământului pentru a se planta arbori noi, consideraţi a fi mai folositori. În Regele Copacilor vei descoperi un personaj demn, care încearcă să împiedice tăierea unui arbore vechi de sute de ani, care domina solemn peisajul prin coroana intimidantă. Încercarea lui de a proteja copacul secular este considerată rodul unor superstiţii aberante, care opreau dezvoltarea noii Chine progresiste.
Citind nuvela despre conflictul dintre aspiraţia spre armonia din relaţia cu natura şi nişte creiere spălate de propagandă vei descoperi cât de importantă este aceast carte pentru memoria colectivă. Prin mesajele alegorice oferite de cele trei nuvele, A Cheng te ajută să înţelegi adevărata dimensiune a încercării de a simplifica, prin dictatură, universul uman, pe care unii conducători l-au vrut deposedat de preocuparea pentru spirit, pentru transcendenţă.
În Regele Şahului cei pasionaţi de jocul minţii vor descoperi captivaţi legătura dintre mişcările inspirate ale pieselor şi principiile ce ţin de armonia dintre Yin şi Yang. Deşi Partidul vrea din răsputeri să educe noul tineret căruia îi tot repetă că vechile învăţături daoiste sunt demodate, jucătorii de şah îl ascultă cu mult interes pe cel dornic de a le prezenta beneficiile vechilor învăţături, acele învăţături ce le disciplinează mintea şi le şlefuiesc spiritul, şi care au depăşit graniţele Chinei.
A Cheng nu uită nici de ipocrizia regimului comunist atunci când susţinea că promovează egalitatea ca formă a dreptăţii. În nuvela Regele Copiilor, un profesor dintr-un sat descoperă că elevilor nu li se dădeau nici măcar manuale, în schimb erau alocate destule resurse pentru materialele de propagandă.
Ce te impresionează cel mai mult la aceste nuvele pline de mesaje alegorice este puterea lui A Cheng de a-şi înfrâna ispita de a denunţa răspicat un regim ticălos, alegand un ton ce reflectă mai degrabă duioşia personajelor sale, care par acei tineri naivi nimeriţi în mijlocul unor schimbări pe care nu le înţeleg. Furia revoltei este înlocuită cu forţa tăcută a solidarităţii umane dublate de compasiunea delicată atunci când neputinţa înghite orice formă de opoziţie în faţa dezastrului abătut peste foarte multe ţări după ce s-a încheiat Al Doilea Război Mondial.
Considerat unul dintre cele mai aşteptate filme ale festivalului Cinepolitica (ediţia 2018), The Invisibles include o reţetă care îi convinge să intre în sala de cinema şi pe cei ce se tem de filmele despre Holocaust, şi pe cei familiarizaţi deja cu foarte multe filme despre crimele naziştilor, încât au tendinţa de a spune că le-au văzut şi auzit pe toate până acum şi nimic nu îi mai poate surprinde.
Acţiunea filmului nu se petrece în iadul unui lagăr de concentrare. Nu vei vedea oroarea care i-a zguduit pe cei ce au văzut Fiul lui Saul. Filmul The Invisibles prezintă mai degrabă o palpitantă succesiune de soluţii de supravieţuire psihologică în Berlinul asaltat de nazişti. Aceste soluţii inteligente îţi vor dezvălui nişte personaje încântătoare, care au existat şi în realitate. Luminozitatea carismatică a personajelor interpretate de actorii Max Mauff, Alice Dawyer, Ruby O. Fee şi Aaron Altaras risipeşte groaza unui coşmar devenit realitate.
Cei ce se tem de imaginea infernului creat de om vor găsi dovezi de solidaritate acolo unde nu sperau. Aceste dovezi se vor suprapune peste mijloace nebănuite de supravieţuire născocite într-o ţară transformată într-un imens teren de vânătoare de oameni. În stilul pur evreiesc, umorul, care supravieţuieşte în orice situaţie, şi talentul de a îmblânzi absurdul cu tentă grotescă dejucându-i planurile prin metode insolite îţi oferă nişte poveşti cât se poate de reale despre o perioadă care sfida orice realitate acceptată de mintea normală.
Poveştile evreilor supravieţuitori îi dau evadării un mesaj umanist furnizat prin mijloace estetice specifice mai degrabă unui film noir, poate singurul capabil să redea atmosfera tenebroasă a unei societăţi asaltate de extremism, alienante, angoasante, sufocante, pline de pericole, instabilitate şi de prădători. Totuşi, The Invisibles este un film în care vezi de fapt cum oroarea poate fi învinsă de luminozitatea unor personaje aflate la vârsta adolescenţei, a căror poftă de viaţă şi isteţime fentează perseverenţa malefică a naziştilor.
Regizorul Claus Raefle foloseşte o reţetă în care ficţiunea îi este fidelă mărturiilor unor evrei supravieţuitori din Berlin. Prin această reţetă nu poate da greş deoarece îi mulţumeşte atât pe cei ce vor mai degrabă un documentar, cât şi pe cei ce vor un film dinamic, plin de răsturnări şi de ieşiri imprevizibile dintr-o situaţie periculoasă.
Claus Raefle transformă interviurile cu amintirile şi mărturiile unor supravieţuitori inventivi într-un film cu suspans, turnură imprevizibilă, prietenie, solidaritate umană tandră, la care se adaugă participarea unor actori carismatici şi expresivi, pe care spectatorul îi simpatizează din prima clipă. Actorii transpun fidel în lumea ficţiunii poveştile reale ce sunt relatate chiar de supravieţuitorii ce au trăit evenimentele de film, care sunt relatate în timpul unor interviuri ce întrerup firul narativ pentru a fi prezentate ca într-un documentar.
În loc să realizeze un simplu documentar bazat pe flashbackurile terifiante ale supravieţuitorilor, Claus Raefle a preferat să le dea culoare acestor crâmpeie de amintiri apelând la estetica unui film de epocă despre tineri evrei cosmopoliţi din Berlin. Aceştia erau prinşi între dorinţa de a gusta din toate plăcerile vârstei, într-o capitală efervescentă, şi teroarea ce a transformat metropola ispititoare într-o arătare hâdă, monstruoasă, care pândea răbdătoare la cotitură şi înhăţa pe neaşteptate. Aşadar, flashbackurile persoanelor reale se transformă în scenele demne de un film de ficţiune palpitant despre solidaritatea umană, dragostea eliberatoare în perioade sufocante şi dovezi de curaj arătate de germanii care ajutau evreii.
Mărturiile supravieţuitorilor, transformate în scene ce te ţin cu sufletul la gură, îţi demonstrează că uneori istoria poate fi un talentat şi cinic regizor de thrillere cu succes de casă. Însăşi adolescenţa evreilor supravieţuitori a fost demnă de un scenariu de film cu aventuri şi metode ingenioase de a procura acte false, de a-i convinge pe cei din tabăra inamică să îi ajute.
Efortul de a scăpa din ghearele naziste nu a le-a epuizat până la urmă energia de a căuta o viaţă normală chiar în oraşul ce se dezicea de ei. Deşi propaganda nazistă dorea să le strivească brutal stima de sine, să îi facă să se simta diferiţi faţă de ceilalţi semeni, adolescenţii evrei din acest film se încăpăţânau să îşi demonstreze că pot duce viaţa firească a oricărui om de vârsta lor. Asemenea tuturor adolescenţilor, ei se îndrăgosteau, dansau, se bucurau de orice privire admirativă primită şi nu renunţau la încercarea de a le face loc în viaţa lor şi bucuriilor, trăite însă în clandestinitate, în rarele momente când nu simţeau paşii naziştilor ajungându-i din urmă.
The Invisibles preia emoţionant şi expresiv reţeta docu-dramei în care secvenţele din interviurile acordate de supravieţuitorii Holocaustului ce au evitat deportarea în lagărele de concentrare alternează cu scenele unui film de epocă despre Berlinul anilor ‘40, în care ei devin personaje interpretate de actori. Spectatorii vor aprecia gestionarea trecerii de la documentar la estetica unui film de ficţiune, prin modul în care Raefle îi face să plonjeze în atmosfera unei metropole aflate sub teroare. Ai impresia că fugi de pericole alături de personaje prin flashbackurile supravieţuitorilor devenite scenele unui thriller despre supravieţuire şi prietenie în Berlinul nazist, oraşul în care fiorii groazei alternează cu emoţiile senine trezite de activităţile unei existenţe normale de care oamenii se agăţau dând curs primei iubiri, unei invitaţii la film sau unei plimbări prin parc.
Momentele de panică sunt întrerupte de scenele în care îi vei vedea pe adolescenţii din film ataşându-se curajos de tot ce avea viaţa mai frumos de oferit. Se întruneau în secret pentru a dansa ori pentru a vorbi despre planuri de viitor cu voce joasă, deoarece pereţii aveau urechi necruţătoare. Se îndrăgosteau, visau ca toţi cei de vârsta lor şi născoceau metode pentru a uita de austeritatea extremă sau pentru a domoli epuizarea şi groaza care mergeau mână-n mână de fiecare dată când erau nevoiţi să-şi petreacă noaptea colindând fără ţintă oraşul după ce familiile germane care îi adăposteau erau luate la ochi de nazişti.
Vei vedea un film în care prietenia devine sinonimul supravieţuirii. Şi nu este vorba doar despre acea prietenie ce s-a legat între evreii din oraşele devenite un teritoriu al grozei răspândite de uniformele naziste ce patrulau neîncetat pe străzi adulmecând şi gata să captureze. Supravieţuitorii ale căror mărturii au stat la baza acestui film au insistat asupra rolului vital pe care l-au avut germanii care nu s-au lăsat contaminaţi de propaganda nazistă. Aceşti germani ce au mers împotriva curentului i-au ascuns în casele lor, i-au ajutat să obţină acte false, le-au zis naziştilor că le sunt rude, asumându-şi la rândul lor nişte riscuri enorme. De fapt, răsturnările de situaţie care transformă aceste mărturii în scenele unui film de suspans au fost legate şi de înfiriparea unor prietenii salvatoare, nu doar de situaţiile periculoase. Doi salvatori din rândul populatiei germane vor crea nişte situaţii paradoxale, care demonstrează că natura umană este un amalgam de contradicţii stranii ce se pot dovedi benefice în situatii de criză sau de război.
Te va uimi la acest film învecinarea considerată neverosimilă, care devenise însă cât se poate de firească pentru acele vremuri, a exuberanţei adolescentine cuceritoare şi a disperării apăsătoare. Iar această învecinare se confundă adesea cu încercarea protagoniştilor de a supravieţui conservând acel gen de normalitate ce se suprapune peste un ritm securizant al rutinei cotidiene. Dacă pentru alţii cotidianul poate reprezenta forma repeţiei exasperante, pentru evreii din Berlin rutina devenea o sărbatoare deoarece reprezenta un triumf împotriva morţii.
Un pat curat, un loc unde să doarmă încă o noapte fără teama deportării, un surâs binevoitor al unor chiriaşi ce îi primesc fără a le cere actele sau apropierea unui german a cărui unică intenţie este o inofensivă invitaţie galantă la film deveneau la fel de valoroase precum produsele banale care ajungeau la preţuri exorbitante în timpul războiului, când preţul alimentelor şi al salvării era plătit prin renunţarea la avuţia strânsă într-o viaţă. De fapt, situaţiile care te vor ţine cu sufletul la gură sunt strecurate printre aceste scene ale vieţii cotidiene, în care însăşi rutina devenise o sursă a imprevizibilului.
The Invisibles este genul de film care îi ajută pe cei din generaţiile mai tinere să înţeleagă o istorie văzută în primul rând prin ochii celor ce au trăit-o. Este o istorie vie, trecută prin amintiri, sentimente, visuri. O istorie care ia forma unor chipuri pentru a scoate din anonimat oamenii obişnuiţi datorită echilibrului vizual dintre scenele de ficţiune, scăldate de lumina rău prevestitoare a străzilor berlineze din anii ’40, lumină care întreţine suspansul, şi minimalismul documentar. Claus Raefle a ştiut cum să dozeze elementele specifice unui documentar şi cele aparţinând unui film de ficţiune despre adolescenţa unor evrei cosmopoliţi din Berlinul năucitor pentru a realiza un film ce salvează amintirile de la uitare.
Proiectat în cadrul festivalului Cinepolitica, The Cleaners este un documentar foarte bine ancorat în realitatea globală, care sensibilizează, sperie şi incită la dezbateri aprinse. Însă nu o face prin multe artificii filosofice sau vizuale, ci mai degrabă prin autenticitatea secvenţelor minimaliste ce au un mare impact emoţional şi atrag întrebări incomode.
Îl vei considera tulburător şi extrem de util, şi îl vei recomanda prietenilor datorită modului în care îmbină informaţiile jurnalistice şi abordarea empatică faţă de angajaţii al căror job description include ştergerea conţinuturilor neagreate, postate pe internet. Aceşti angajaţi au avut curajul de a răspunde la întrebări, într-o lume unde secretomania este vitală pentru interesele financiare ale companiei.
În ultimii ani din ce în ce mai mulţi utilizatori ai reţelelor de socializare precum Facebook s-au plâns că le-au fost şterse fotografii cu picturi consacrate, deoarece reprezentau nuduri, sau că le-au fost interzise filmuleţe catalogate a fi indecente, deşi ei le considerau inofensive. De asemenea, campaniile politice din ultimii doi ani, precum cea legată de Brexit sau de alegerile prezidenţiale din Statele Unite, au devenit sursele unor indignări, întrebări sau dezbateri generate de ştirile despre culisele Facebook, Twitter sau Google, odată cu audirea responsabililor în senatul american. Tocmai de aceea un documentar precum The Cleaners era necesar pentru a sparge tăcerea din jurul oamenilor al căror job full-time este acela de a şterge conţinuturile sau postările ofensatoare din social media.
Cine sunt aceşti oameni care generează frustrare în rândul utilizatorilor de Facebook, de exemplu, care îşi văd ameninţat dreptul la liberă exprimare? De unde vin şi ce valori au acei angajaţi ce se consideră nişte poliţişti ai spaţiului virtual, cu o misiune vitală? Ei trăiesc în Manila. Vin din cartierele sărace, iar jobul din cauza căruia sunt detestaţi – acela de a cenzura informaţiile postate – le promite confortul găsit într-o clădire de birouri asemănătoare celor din Pipera, ceea ce este un lux pentru ei deoarece le oferă nu doar un salariu mai bun, ci îi salvează de la condiţiile de muncă degradante pe care le acceptă mulţi asiatici.
Totuşi, acest gen de job ceva mai bine plătit, dintr-o zonă cu birouri concentrate în zgârie-norii ce se înalţă arogant deasupra barăcilor mizere ale Manilei, are un revers: descoperirile şocante, adesea insuportabile, despre partea întunecată a naturii umane. Confortul oferit de clădirile de birouri în stil occidental nu se suprapune peste cel psihologic. Pentru a-şi îndeplini targetul zilnic, aceşti cleaners trebuie să vadă cele mai şocante imagini postate, de la acelea greu de îndurat legate de pornografia infantilă sau de genocid până la decapitările din taberele fundamentaliste, aşadar fotografiile cu nuduri, inclusiv pictura caricaturală ce îl înfăţişa pe Donald Trump în ipostaza bărbatului nu prea dotat, sunt inofensive pentru aceştia.
Alternând confesiunile angajaţilor din Manila cu secvenţele ce includ audierea reprezentanţilor Facebook, Twitter şi Google sau cu declaraţiile activiştilor ce susţin ideea unei democraţii ce implică dreptul de a transmite informaţii necenzurate despre problemele umanităţii chiar şi prin imagini şocante care să emoţioneze, apoi să mobilizeze colectivităţile, regizorii Moritz Riesewieck şi Hans Block îţi prezintă diferenţa dintre mentalităţile celor două lumi. De-o parte este lumea utilizatorilor ce îşi revendică dreptul la libertatea de exprimare, mai ales cei din organizaţiile care vor să informeze cu privire la efectele războiului din Orientul Mijlociu prin fotografii şi reportaje ce redau necenzurat urmările tragice ale bombardamentelor, şi care îşi văd materialele şterse înainte de a ajunge la opinia publică. De cealaltă parte este lumea angajaţilor umili din ţările asiatice, nevoiţi să îndure efectele vizionării unor imagini care i-ar întoarce stomacul pe dos ori l-ar face să urle de indignare pe orice om care nu are apucături de psihopat sadic.
Interviurile cu angajaţii responsabili pentru verificarea conţinutului din social media te vor face să-ţi schimbi atitudinea faţă de ei. Vei descoperi că nu sunt nişte persoane rău intenţionate, niste gardieni troglodiţi care urăsc oamenii liberi, ci nişte oameni care nu au prea multe variante atunci când îşi caută un job decent şi care sunt în primul rând oripilaţi de filmuleţele şi de fotografiile pe care trebuie să le privească zi de zi.
Imaginile ce suprapun mărturiile angajaţilor peste forfota copleşitoarei Manila, genul metropolei asiatice pline de contraste, oferă un portret intim şi emoţionant al acestor angajaţi. Este un portret ce invită la compasiune prin focusarea camerei asupra privirilor acestora, ce reflectă mila şi neputinţa pe care o simt văzând zi de zi anumite imagini şocante.
Ai putea să îi compari pe aceşti angajaţi cu personajele din serialele sau documentarele ce redau zguduitor uzura psihică a poliţiştilor idealişti, cu adevărat devotaţi binelui, care îşi fac datoria patrulând prin zonele rău famate ale metropolelor, acolo unde întâlnesc scursuri cu apucături dezgustătoare şi cazuri sordide, care le lasă un gust amar la finalul zilei şi o perspectivă sumbră şi cutremurătoare asupra umanităţii. Unii dintre angajaţii al căror job este acela de a controla postările online din toată lumea sunt convinşi că au o misiune benefică deoarece împiedică la timp răspândirea fotografiilor şi a filmuleţelor ce instigă la ură, la bullying, la traficul de persoane sau la genocid (cum este cel comis impotriva minorităţii Rohingya din Myanmar).
Aşa cum se vorbeşte despre epuizarea la locul de muncă în cazul profesiilor ce implică activităţi stresante şi condiţii de risc, la fel se poate vorbi de oboseală, de uzură cu efecte imprevizibile şi în cazul acestor poliţişti ai internetului. Peste epuizare se pot suprapune reacţii emoţionale ce amintesc de stresul posttraumatic.
Documentarul prezintă mai mult decât un portret al angajatului spre care se îndreaptă înjurăturile celor indignaţi când sunt cenzuraţi pe net. Vei descoperi de fapt portretul unei întregi societăţi filipineze urmărind traseul zilnic al acestor angajaţi. Drumul lor spre job oferă imaginea grandioasă, năucitoare, ispititoare şi deopotrivă crudă a metropolei din ţările trecute prin criză.
Paşii angajaţilor te vor purta din cartierele sărace ale Manilei, ce îţi dau impresia că zonele de la periferiile româneşti, pline de blocuri socialiste, sunt un lux, până în zonele cu zgârie-nori unde îi aşteaptă milioane de postări ce trebuie să fie analizate în timp record pentru a-şi îndeplini targetul ce le permite supravieţuirea cotidiană. Acest drum zilnic devine metafora unei lumi în care omul este uşor de strivit prin alegeri toxice făcute atunci când nu are de fapt alternative.
Regizorii leagă portretul individual de portretul colectiv pentru a răspunde subtil la întrebarea: Cât de mult influenţează backgroundul cultural şi nivelul de educaţie decizia de a şterge sau de a ignora o postare? Vei descoperi informaţii despre influenţa religioasă din Manila, mai ales în cazul unei angajate care se simţea vinovată când trebuia să vizioneze filmuleţe porno postate pe reţelele de socializare şi care a descoperit astfel o lume nebănuită.
Nu lipsesc nici informaţiile despre actualul preşedinte cu apucături dictatoriale ce laudă metodele naziste de exterminare în masă, pe care le-ar folosi pentru a curăţa propria ţară de infractori. Documentarul analizează şi modul în care acest preşedinte se foloseşte de artişti pop cu priză la public pentru a manipula prin postările acestor staruri locale.
Legătura dintre social şi individual duce şi la abordarea negocierilor dintre cei ce reprezintă interesele financiare ale companiilor precum Facebook sau Google şi guvernele unor ţări în care sunt încălcate flagrant drepturile omului. Pentru a nu-şi pierde utilizatorii, implicit un segment important din piaţă, reprezentanţii acestor companii acceptă condiţiile impuse de politicienii care inventează legi ce restricţionează accesul la anumite informaţii nefavorabile unui anumit regim politic. Utilizatorii din ţări precum Turcia sunt impiedicaţi să acceseze anumite site-uri ce oferă informaţii ostile preşedintelui, demonstrând că democraţia de pe internet este îngrădită de legislaţia fiecărei ţări în parte.
Vei considera The Cleaners un documentar multistratificat, perfect pentru a polemiza educativ pe mai multe teme. Meritul regizorilor Moritz Riesewieck şi Hans Block este acela de a-l face pe cel care îl vede să se documenteze, să îşi pună întrebări, să conteste nişte mituri sau certitudini şi să afle mai multe lucruri despre societăţi aflate la mii de kilometri şi totuşi atât de aproape în marea comunitate virtuală.
Cum se poate face un film în care să te ia prin surprindere într-un mod original tocmai elementele previzibile din categoria numită clişee? În care toate ingredientele care de obicei plictisesc un public select ajung mai degrabă să intrige prin desfăşurarea lor atipică? Îţi arată Coralie Fargeat, cu debutul ei în lungmetraj – Revenge, prin care jonglează sarcastic şi ingenios cu toate elementele filmelor de box office de la Hollywood.
Poţi considera filmul Revenge o reciclare originală a elementelor din filmele cu femeia-supererou, acea femeie care devine un luptător la propriu pentru a-şi face dreptate, punând mâna pe arme mortale şi acceptând provocarea unei lupte cu bărbaţii, înfruntând condiţii de mediul ostile. Acţiunea se derulează într-un ritm febril, în care, prin manipularea insolită a şabloanelor, îţi sunt date peste cap toate aşteptările pe care le-ai avea de la un astfel de film.
Revenge este genul de film în care eşti ţinut cu sufletul la gură nu doar prin actele personajului central – o femeie ce vrea răzbunare în cel mai exploziv mod cu putinţă, pulverizând orice solidaritate machistă – ci şi prin modul în care sunt exploatate creativ detaliile vizuale pe care le întâlneşti de obicei în filmele hollywoodiene de mall. Asemenea detalii alcătuiesc de data aceasta un spectacol vizual mai elegant, ieşit din comun pentru un film de public lansat în ultimii ani.
Evenimentele alerte ce declanşează vânătoarea umană de pedepsire a bărbaţilor misogini de către femeia subestimată pleacă de la o tachinare greşit înterpretată de unul dintre ei. Acesta o transformă pe Jen (protagonista) în victima unui viol după ce ea acceptă să petreacă zile de neuitat în compania iubitului ei, ce face parte din categoria bărbaţilor însuraţi ce îşi iau ca amante femei care să se încadreze în tipologia hollywoodiană a blondinei prostuţe, cu aspiraţii de vedetă, dar care de obicei se mulţumeşte şi cu firimiturile din postura escortei de lux.
Jen nu ştia că au fost invitaţi şi cei doi prieteni ai lui Richard, iubitul ei, în vacanţa pe care urma să o petreacă într-o vilă elegantă din mijlocul deşertului californian. Oaspeţii neaşteptaţi de Jen împart pasiunea pentru vânătoare a lui Richard. Încercând să împace cheful de aventuri extraconjugale cu dorinţa de a vâna alături de prietenii săi, Richard va fi uimit de talentul de vânător al lui Jen, pe care toţi o considerau o fufă slabă de înger.
După ce iubitul încearcă să o ucidă pentru a nu crea un scandal în care el să fie târât împreună cu prietenul violator, Jen sfidează moartea asemenea unei supereroine călite de timpuriu în focul luptei. Revine în vieţile celor ce au încercat să-i facă de petrecanie şi îşi caută dreptatea adoptând rolul prădătorului la partida de vânătoare oferită de iubitul ei amicilor săi. Deşi ingeniozitatea acţiunilor sale nu duce la un film sofisticat precum Elle, vei descoperi însă o reinterpretare mai extravagantă a luptei feminine din filmele de acţiune si mai ales a elementelor vizuale ce plac ochiului, folosite în reţeta filmelor comerciale. Aceste elemente sunt debarasate de semnificaţiile imediate, facile, şi salvate de la alunecarea în prost gust.
foto: Cine Europa
Din momentul în care pune mâna pe armă şi începe urmărirea, Jen îţi oferă spectacolul unei vânători în care următoarea mişcare inteligentă este greu de anticipat. Tipologia prostuţei din categoria bimbo se oferă o demonstraţie de inventivitate care îţi arată cum pot deveni arme eficiente pentru supravieţuire halucinogenul peyote şi cutia de bere.
Pentru ca filmul să fie cu adevărat surprinzător, regizoarea nu cade în patima unui mesaj feminist superficial, demn de filmele de acţiune de proastă calitate, nominalizate la Zmeura de aur. Coralie Fargeat îndrăzneşte să manipuleze ironic apetitul pentru acest gen de mesaj feminist cu tentă pop aruncând un ochi sarcastic şi asupra filmelor de gen, dar şi asupra obişnuiţelor de consum ale spectatorului ce adoră să fie îndopat până la refuz cu producţii în care evadarea din real implică efectele speciale deviate spre umorul tâmp, abordarea fără pic de originalitate a sexualităţii, femei luptătoare precum nişte prinţese războinice, gata să ofere soluţii ce nu au legătură cu posibilităţile oferite de realitate sau eterna situaţie care scapă de sub control şi în care sunt aduşi laolaltă prostuţa sexy, bărbatul infidel şi prietenii lui misogini, mari amatori de aventuri în cuibuşoare de nebunii luxoase.
Revenge transformă şabloanele fimelor comerciale, mai ales pe cele cromatice, într-un tur de forţă plin de originalitate ce împinge spre o desfăşurare halucinantă vechea poveste a femeii-obiect subestimate, care se răzbună în stil grandios, demn de filmele de acţiune cu eroine amazoane dotate cu puşti, după ce amantul ei, care o invită să-i ţină companie într-o vilă situată departe de vigilenţa nevestei, se solidarizează cu prietenul care o violează.
Cei-i drept, ai fi tentat să spui că filmul începe ca multe altele despre şarmantul bărbat naricisist şi potent financiar, care profită de farmecele piţipoancei fără alte calităţi în afara celor exibate prin gesturi lascive previzibile, îmbrăcată în roz ţipător şi amatoare de lux în ţinuturi exotice. Doar că regizoarea îţi demonstrează rapid că nu vei vedea un film comercial aşa cum sunt multe alte filme comerciale, iar actriţa Matilda Lutz o susţine eficient în această nouă direcţie surprizătoare dată filmului. Realizezi imediat că regizoarea face un joc derutant tocmai prin înşiruirea aparent previzibilă a tuturor elementelor cromatice din videoclipurile pop în care până şi erotismul s-a aplatizat din cauza clişeelor. Încă de la primele secunde ale fimului ţi se dă de înţeles că succesiunea acestor elemente vizuale ţipătoare şi facile are de fapt un mesaj caustic la adresa reţetelor ce transformă un film de public într-unul plictisitor şi la obisnuinţa consumatorului de a căuta aceste reţete chiar şi acolo unde lipsesc.
foto: Cine Europa
Nu vei fi luat prin surprindere doar de modul abil de reciclare prin sarcasm a clişeelor, pe care focusarea le transformă în defilări vizuale bizar-delirante bine dozate, ci şi de acţiunile personajului feminin. Coralie Fargeat reuşeşte să evite penibilul din spectacolul neverosimil, plin de suspans, oferit de metamorfoza personajului feminin vulnerabil ce devine un prădător geu de combătut. Fiecare gest al protagonistei ia o turnură aberantă care să intrige prin inventivitate şi efecte vizuale.
Un rol major în abordarea nonconformistă a reţetei de succes îl are şi modul în care sunt puse în valoare anumite detalii ce ţin de spaţiu, peisaje şi de cromatica pop. Regizoarea foloseşte detaliile astfel încât să le dea o notă delirantă prin sincronizări sau alăturări insolite, pentru a exprima simbolic pornirile animalice ale personajelor dezgustătoare şi pulsiunile scăpate de sub control. Aceste detalii jonglează cu aşteptările tale. Ele te fac să anticipezi următoarele acţiuni ale personajelor, dar nu şi efectele acestora.
Detaliile rafinate din vila minimalistă inundată de lumina şi peisajele misterioase ale deşertului au un dublu rol: acela de a prevesti simbolic acumularea tensiunii sau izbucnirea impulsivă a pericolului şi acela de a face din banalitatea clişeelor un spectacol ce permite infiltrarea caustic-aberantă a stranietăţii fertile pentru suspans. Manipularea detaliilor îi dă răzbunării o întorsătură halucinantă demnă de un thriller cu aspecte horror delirante. Însă anumite scene te vor duce cu gândul la un horror în care grotescul este prezentat pe tonul aceluiaşi umor negru ce face ca sângele să strălucească precum culorile din revistele glossy ce prezintă răsfăţul celor bogaţi şi faimoşi.
foto: Cine Europa
Regizoarea nu îţi dă impresia că aruncă ingredientele reţetei vandabile doar ca să fie, ci pentru a le integra într-un mecanism vindicativ insolit. În acest mecanism, fiecare detaliu clişeistic punctat de coloana sonoră ispititoare este amplificat pentru a face din actele personajelor o succesiune de fapte ce depăşesc limitele umanului, exact ca-n filmele hollywoodiene, dar fără a crea acel neverosimil penibil, ci mai degrabă o sfidare mai sofisticată a realului, ce tinde spre halucinantul dozat inteligent.
Folosind ingenios reţeta filmelor în care femeia-obiect devine vânătorul ce le vine de hac masculilor bădărani ce o subestimează, regizoarea franceză a realizat un film ce poate fi considerat plăcerea vinovată din vara lui 2018 pentru cei ce preferă mai degrabă filmele de artă şi care evită să recunoască nevoia de a-şi relaxa neuronii obosiţi de problemele apăsătoare din filmele premiate la marile festivaluri. Totodată, prin originalitatea scenelor asociate de obicei filmelor facile, Revenge îi va impresiona şi pe cei dependenti de filmele de acţiune cu tenta feministă, în care plăcerile vinovate ale misoginilor sunt aspru, halucinant şi spectaculos pedepsite după regulile girl power.
Atât amatorii filmelor de mall, cât şi cei ce preferă mai degrabă filmele de artă vor spune că Revenge poate fi considerat cel mai diferit film care a fost realizat astfel încât să semene cu toate celelalte filme comerciale despre femeia care îşi face dreptate pe cont propriu. Iubitorii filmelor de artă vor avea impresia că regizoarea se foloseşte de clişeele scoase de pe traiectoria previzibilă pentru a-i face părtaşi la încercarea ei de a lua în derâdere lipsa de creativitate a multor regizori de filme vandabile. Mulţi spectatori vor considera că povestea este de fapt un pretext pentru umilirea creatorilor de filme comerciale pe care se irosesc bugete impresionante, dar care dau dovadă mai ales de o lipsă a preocupării pentru originalitate şi pentru reîmprospatarea reţetelor.
foto: Cine Europa
Apropierea de genul filmelor de la mall este parodiată printr-un cocktail vizual irezistibil. Din cocktailul creativ oferit de regizoare nu lipsesc umorul negru inundat de strălucirea culorilor tari, asociate revistelor glossy, efervescenţa stilisticii pop sau folosirea inteligentă a decorurilor ce amintesc de apetitul pentru luxul redat prin stilizarea nuanţelor stridente specifice anilor ’70. Toate aceste elemente vizuale alimentează parodic şi inteligent suspansul demn de un thriller şi catharsisul oferit de filmele de acţiune cu tentă feministă.
Coralie Fargeat oferă un adevărat spectacol transformând ingenios culorile şi lumina ce inundă vastitatea stranie a deşertului californian în actorii din umbră, ce manipulează fiecare detaliu astfel încât să te invite la un dialog sarcastic despre elementele clişeistice asociate filmelor care amestecă suspansul, adrenalina, umorul negru, imaginea femeii sexy şi vulnerabile şi tipologia bărbaţilor de succes având gesturi de tălâmbi libidinoşi.
Regizoarea nu ignoră nici opiniile celor dezamăgiţi de gesturile eroice trase de păr, datorită cărora imaginea femeii războinice din filmele de acţiune capătă o notă penibilă când ea devine peste noapte din victima delicată o luptătoare nemiloasă. Deşi personajul său feminin scapă de moarte într-un mod care sfidează logica, acţiunile ei pline de eroism nu ţi se par penibile tocmai datorită privirii sarcastic-parodice şi mai ales datorită abordării creative a scenelor previzibile din asemenea filme.
Cărţi scrise de unii dintre cei mai buni autori contemporani din China, un roman despre forţa memoriei, legenda unui şarpe mitic, Portugalia lui Antonio Lobo Antunes, peripeţiile unui adolescent american din secolul al XIX-lea şi memoriile unui dramaturg fascinant îşi aşteaptă cititorii la începutul lunii mai.
Memoriile unui bătrân crocodil
Viaţa lui Tennessee Williams a fost la fel de intensă precum trăirile şi dramele personajelor sale. În Memoriile unui bătrân crocodil nu vei descoperi doar gândurile secrete ale unui autor ce nu încetează să fascineze, ci şi portretul unei epoci devenite o inepuizabilă sursă de inspiraţie. Din această epocă, Tennessee Williams a ştiut să aleagă personalităţi fascinante, ce i-au devenit prieteni, printre care se numără artişti iconici asociaţi culturii americane: Truman Capote, Elia Kazan, Marlon Brando, Vivian Leigh, Elizabeth Taylor sau Gore Vidal. Despre aceştia şi despre anii tumultuoşi în care dramaturgul a cunoscut succesul poţi citi în seducătorul său volum de memorii.
Zile, luni, ani
Yan Lianke este considerat unul dintre cei mai buni scriitori chinezi actuali. Romanele sale care îmbină satira halucinantă şi observaţia psihologică devin adevărate parabole subversive la adresa regimului. Microromanul Zile, luni, ani a fost comparat cu scrierile sud-americanilor ce apelau la realismul magic pentru a descrie viaţa unei aşezări în care aveau loc întâmplări excepţionale.
În centrul romanului se află un ţăran dintr-un sat ai cărui locuitori au fost alungaţi de seceta nemiloasă. Personajul central a refuzat să abandoneze pământurile strămoşilor. Printr-un singur lujer de porumb, acesta încearcă să apare continuitatea generaţiilor din satul natal, devenind pentru locuitorii copleşiţi de capriciile naturii un simbol al curajului şi al devotamentului.
Cei trei regi
Scriitorii chinezi actuali încep să atragă din ce în ce mai mulţi cititori în România. Tot în mai este lansat volumul de nuvele scrise de A Cheng. Nuvelele care alcătuiesc volumul Cei trei regi – Regele Şahului, Regele Copacilor şi Regele Copiilor – au fost considerate o adevărată revelaţie datorită modului în care prezentau Revoluţia Culturală din China lui Mao. Îmbinând elementele tradiţionale, satira modernă şi valorile daoist-confucianiste, A Cheng nu a vrut să descrie printr-un realism brutal ravagiile suferite de chinezi în acele vremuri, ci a vrut să accentueze rezistenţa prin conservarea principiilor morale.
Fiecare povestire este o metaforă a supravieţuirii datorită personajelor care se ridică deasupra mizeriei umane încurajate de regimul dictatorial. Ajunse în mijlocul unor peisaje industriale dezolante sau în localităţi unde profesorii lipsesc, la fel şi cărţile, personajele reuşeşc să se agaţe de speranţă şi de idei năstruşnice pentru a evita dezumanizarea şi alienarea.
Şarpele din Essex
Realul şi fantasticul se îmbină captivant şi enigmatic în romanul Şarpele din Essex, considerat o revelaţie a literaturii britanice. Sarah Perry transformă căutarea unui şarpe legendar într-o reflectare asupra conflictului dintre ştiinţă şi mit. Ştiinţa este reprezentată de protagonista Cora Seaborne, care, după moartea soţului ei, se mută într-un sătuc aflat într-una dintre zonele pitoreşti ale Angliei. Ea îşi dedică timpul încercând să demonstreze că miticul Şarpe din Essex nu este o creatură ireală, aşa cum preferă să creadă localnicii. Pentru ea, vietatea legendară văzută în mlaştinile din împrejurimi aparţine de fapt unei specii nedescoperite. Cora va stârni interesul vicarului ce îi critică aspru pe localnicii superstiţioşi. Pe măsură ce eforturile Corei de a găsi şarpele se înteţesc, vicarul devine şi el captivat de misterul vietăţii.
Spulberatic
Pentru cei dornici de a citi un roman în care foile unui jurnal secret devin un labirint datorită căruia se intersectează mai multe poveşti de viaţă, luna mai aduce romanul Spulberatic, scris de Anca Vieru (autoarea volumului Felii de lămâie). Foile jurnalului ajung pe mâinile a două eleve de liceu, apoi sunt redescoperite de un sculptor. Poveştile de viaţă încep să se intersecteze odată cu amintirea unei vechi iubiri. Amintirea este resuscitată de imaginea unei statui din reclama la un muzeu subacvatic.
În centrul poveştilor din romanul Spulberatic se află un tânăr cuceritor pe nume Tibi Vreme. În adolescenţă, el avea două visuri: să ajungă regizor şi să plece din ţară. Ajuns la treizeci de ani, Tibi Vreme îşi tot imaginează plecări, fiind epuizat de responsabilităţile de inginer şi de o căsnicie din care sentimentele au dispărut.
Zile fără sfârşit
Lăudat şi de Kazuo Ishiguro, Zile fără sfârşit este unul dintre cele mai apreciate romane despre America scrise în ultimii ani. Romanul i-a adus lui Sebastian BarryPremiul Costa şi o nominalizare la Man Booker Prize. Citindu-l, vei fi impresionat de povestea trepidantă a unui adolescent irlandez care, în 1850, se înrolează în armata americană. Misiunea lui şi a camarazilor ce îi devin noua familie este aceea de a lupta împotriva indienilor sioux şi yurok pentru a le lua pământurile fertile. Aceste lupte împotriva indienilor vor fi urmate de Războiul Civil şi îl vor purta pe adolescentul Thomas McNulty din Wyoming până în Tennessee. În timpul războiului va descoperi adevărata faţă a comunităţilor americane, se va îndrăgosti, va încerca să îşi facă prieteni şi chiar o familie.
Pe râurile ce duc…
Pe mine intriga nu mă interesează, nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul, spune António Lobo Antunes, unul dintre cei mai apreciaţi şi citiţi scriitori portughezi contemporani. Pe râurile ce duc… este un astfel de roman, care se trăieşte de către cititorul pus faţă-n faţă cu labirintul amintirilor care, pe parcursul a 15 zile de spitalizare, prezintă evenimentele unei vieţi pasionante. Copilăria protagonistului narator, anii petrecuţi în ţări exotice, foste colonii, dantelele de la pieptul mamei, zilele în care învăţa să meargă pe bicicletă şi emoţiile din anii de şcoală alcătuiesc o lectură tandră şi profundă, în care personajul central este de fapt natura umană.
Casa de la Marginea Nopţii este un roman care îi va încânta în special pe cititorii dornici de a evada prin lectură într-un loc pitoresc însorit, descris prin imagini vii populate de localnici guralivi şi pregătiţi să arunce o vorbă amuzantă în orice situaţie.
Legendele şi freamătul unui astfel de loc inundat de soare – în care vei recunoaşte sudul Italiei în toată splendoarea şi neliniştirea lui – formează mediul fecund pentru istoria de viaţă a personajelor principale. Şi pentru a face din evadarea cititorului o sursă de poveşti emoţionante şi adictive, Catherine Banner a inventat şi o casă veche şi ademenitoare, în care pulsează, cum nu se poate mai bine, spiritul locului.
Catherine Banner face parte din categoria scriitoarelor înzestrate cu darul povestitorului capabil să transforme un ţinut meditarenean inundat de soare într-un spaţiu unde realitatea şi legenda coexistă fără a forţa limitele credibilităţii. Ştie cum să dozeze elementele poveştilor situate între verosimil şi imaginar. Descrierile acestui loc sunt suficient de apropiate de reperele unei realităţi geografice la care visează mulţi cititori atunci când se gândesc la vacanţa ideală, dar suficient de îndepărtate de idilicul artificial din broşurile turistice. Pasajele descriptive reuşesc să te treacă dincolo de limitele spaţio-temporale care banalizează orice loc magic în ghidurile ce-l fac pe visător să regrete că a ajuns prea târziu pentru a mai avea impresia că acest loc şi-a păstrat câteva mistere doar pentru el.
Cum reuşeşte Catherine Banner să împace realul şi imaginarul dătător de legende locale ce sfidează dorinţa de a le confrunta cu adevărul? Inventează o insulă, dar o plasează într-un spaţiu real, recongnoscibil – în apropierea coastelor siciliene. Înzestrează această insulă cu toate acele calităţi vizuale ofertante pentru naraţiunea ce invită la evadare şi pe care le găseşti în vechile descrieri ale vieţii cotidiene din orăşelele meridionale inundate de soare, dar care nu au fost încă năpădite de turiştii gălăgioşi care acoperă forfota localnicilor, dătatoare de autenticitate.
Insula unde se petrece acţiunea se numeşte Castellamare. În inima insulei se află cea mai veche şi frumoasă casă, numită şi Casa de la Marginea Nopţii. În această casa, al cărui parter devine localul preferat al localnicilor, îşi intemeiază familia un medic venit din Italia continentală pentru a lăsa în urmă dramele şi încercările unei vieţi marcate de o copilărie fără părinţi. Este singurul medic dornic de a se instala aici, pe această insulă despre care italienii de pe continent spun că se află mult prea departe şi încremenită în trecut.
Doctorul, pe nume Amedeo, deşi interesat de ştiinţă şi de lucrurile verificabile, este şi un devorator de poveşti fabuloase. Multe dintre ele sunt legate de secretele ascunse în grotele de lângă mare şi în pietrele caselor despre care se spune că uneori plâng. Amedeo cară mereu cu el un caiet. În acest caiet el notează, cu aceeaşi seriozitate dedicată scrierii unei reţete care salvează vieţi, fiecare poveste, anecdotă şi legendă spusă de cei din jur.
Cunoştinţele medicului Amedeo salvează vieţile multor localnici, deveniţi nişte admiratori ai lui şi nişte ajutoare de nădejde când gelozia unui conte orgolios, ce stârnea frica asemenea unui tiran feudal, risca să-i distrugă devotatului medic reputaţia şi viaţa liniştită. Contele nu-l suporta pe Amedeo deoarece medicul a trezit şi admiraţia Carmelei, soţia vanitosului aristocrat, faimoasă datorită aveturilor ei. Aşadar, localnicii îl salvează la rândul lor pe Amedeo prin poveştile şi ospitalitatea lor, aşa cum poate fi ospitalitatea oamenilor într-un asemenea loc rămas în trecut, adică genul de ospitalitate în care simpatia şi francheţea sunt uneori tulburate de bârfe, cuvinte usturătoare, gesturi primitive şi porniri impulsive.
Odată cu venirea lui Amedeo pe insula Castellamare, legendele, iubirile, pasiunile trecătoare, dar intense, personajele expresive şi realitatea istorică se revarsă într-un şuvoi de evenimente care te fac să nu mai laşi cartea din mână. Desfăşurarea evenimentelor din roman seamănă cu derularea episoadelor dintr-un serial ce îmbină calităţile unui film de epocă, plin de culorile unei insule meridionale, cu detaliile specifice poveştii despre o familie a cărei dinamică reflectă evoluţia unui întreg secol XX. Este povestea familiei întemeiate de medicul Amedeo pe insula Castellamare, o poveste întinsă pe mai multe generaţii, în care se reflectă schimbările produse de istorie.
Rivalităţi fraterne, iubiri neaşteptate, scene amuzante, localnici mucaliţi, care au mereu pregătite replici savuroase precum accentul meridional, personaje feminine aprige sau candide, toate alimentează o naraţiune antrenantă, din care nu lipsesc descrierile îmbietoare. Aceste descrieri, care nu încetinesc ritmul naraţiunii, te fac să te simţi la rândul tău un oaspete pe terasa Casei de la Marginea Nopţii, ascultând ultimele întâmplări din viaţa localnicilor şi răcorindu-te cu limonadă proaspată făcută din fructele culese chiar din livezile insulei. Catherine Banner ştie cum să redea atmosfera unui loc în tablouri cotidiene vii, astfel încât să te facă să simţi că eşti de-al locului.
Povestea despre viaţa lui Amedeo pe insula Castellamare începe cu desfăşurarea palpitantă a unui triunghi amoros amintit chiar în primele rânduri. Triunghiul infidelităţii nepermise pe o insulă tradiţionalistă ameninţă să ducă la urmări care să scoată viaţa sătenilor din tihna confundată adesea cu amorţeala scăldată în arşita din preajma coastelor siciliane. Apoi, existenţa lui Amedeo începe să ia forma unei poveşti ce se ramifică odată cu apariţia primului copil (al soţiei şi al fostei amante, nimeni alta decât nevasta celui mai de temut locuitor al insulei, considerat urmaşul unei familii cu sânge albastru).
Mica istorie a lui Amedeo şi a familiei sale, intersectată cu a locuitoriloor iscoditori de pe insulă, primeşte din plin trepidaţiile marii istorii, odată cu ascensiunea lui Mussolini, care-i determină pe vecini din Castellamare să se alăture fie taberei formate din comunişti, fie celei apropiate de fascişti. Odată cu marea istorie ce se ravarsă pe izolata insulă precum valurile unei mări agitate apar şi câţiva bărbaţi străini ce vor influenţa viaţa fiicei şi a nevestei doctorului Amedeo.
Totuşi, în ciuda evenimentelor ce marchează înfiorător istoria secolului XX, insula se încăpăţânează să îşi păstreze propriul timp, mai generos cu localnicii prietenoşi, un timp dilatat de legende. Există însă destul de mulţi locuitori branşaţi la timpul real, venit dinspre continent, un timp ce aduce schimbări pe care tinerii din familia lui Amedeo le acceptă în felul lor, mai ales când trebuie să ia decizii cu privire la viitorul locului magic numit şi Casa de la Marginea Nopţii, ce adăposteşte şi barul devenit inima insulei.
Vei descoperi totodată dorinţa lui Catherine Banner de a păstra stilul tandru prin care descrie visurile şi metehnele amuzante ale personajelor, chiar şi atunci când efectele influenţei fasciste ameninţă să erodeze relaţiile umane. Prin acest stil duios, autoarea a reuşit să menţină echilibrul între detaliile istorice reale, ameninţătoare, şi cele asociate unui spaţiu şi timp fabuloase. Un rol important în acest echilibru îl joacă personajele secundare, unele dintre ele de-a dreptul adorabile. Ele dau culorea locală şi întreţin o atmosferă ce permite alunecarea în atemporal, chiar dacă prezentul aducător de modernitate şi prosperitate vrea să acapareze insula cândva izolată, ce respira în propriul ritm, pentru a o ancora pentru totdeauna în realul conectat la ritmul Italiei continentale ispitite de privilegiile oferite de noul model al prosperităţii postbelice.
Scriind romanul Casa de la Marginea Nopţii, Catherine Banner poate fi considerată genul de scriitoare ce va fi asociată cu promisiunea unei poveşti amplasate în locuri generoase cu visătorii dornici de a călători (mai ales) cu ochii minţii. Are talentul de a crea tablouri ale ţinuturilor însorite suspendate în timp, cu multe personaje. Cititorii ei apreciază aceste compoziţii în proză tocmai datorită interesului acordat fiecărui personaj secundar. Personajele secundare ale romanului ascund nişte detalii ce pot face dintr-o siluetă neînsemnată dintr-un plan îndepărtat o poveste care să te intrige şi care să alimenteze povestea centrală, în care sunt implicate personajele principale, schimbându-i chiar şi traiectoria.
To provide the best experiences, we and our partners use technologies like cookies to store and/or access device information. Consenting to these technologies will allow us and our partners to process personal data such as browsing behavior or unique IDs on this site and show (non-) personalized ads. Not consenting or withdrawing consent, may adversely affect certain features and functions.
Click below to consent to the above or make granular choices. Your choices will be applied to this site only. You can change your settings at any time, including withdrawing your consent, by using the toggles on the Cookie Policy, or by clicking on the manage consent button at the bottom of the screen.
Necesare
Always active
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
