Facebook
Acasă Articole Pagină 134

Articole

Ultimele

Paula – O pictorita mult prea moderna pentru epoca ei

Adriana Gionea
-
0
Paula – O pictorita mult prea moderna pentru epoca ei

Istoria picturii este plină de personalităţi feminine curajoase şi inovatoare. Unele au trecut dincolo de statutul de muză adorată ori de model al perfecţiunii ce se lungea graţios şi ademenitor în atelierul unui geniu (întotdeauna) masculin şi având pofte carnale pe măsura gloriei.

Din păcate, multe pictoriţe îşi aşteaptă încă rândul în lumea regizorilor şi a scriitorilor ce vor să le scoată din uitare. Paula Becker, prietenă cu Rainer Maria Rilke (prezentat aici într-un mod caricatural-excentric), a fost mai norocoasă. Decizia ei de a lăsa tihna burgheză din idilicul peisaj german pentru tumultuosul Paris din vremea lui Cezanne a inspirat-o să creeze tablouri avangardiste cum nu s-au mai văzut ieşind din mâna unei femei până atunci. O parte dintre acestea au fost reunite în primul muzeu din lume dedicat unei pictoriţe (atât de înapoiată pare a fi omenirea dacă te gândeşti la cât de târzie a fost includerea femeilor în galeria marilor artişti).

Regizorul Christian Schwochow a realizat genul de film cu pictori în care scenele par la rândul lor nişte picturi, mai ales că locurile de care s-a legat evoluţia Paulei – Worpswede, nordul Germaniei, şi Parisul libertinilor – sunt cât se poate de ofertante pentru voluptatea vizuală. Cadrele reprezentând viaţa scurtă a vizionarei Paula Becker (Carla Juri) oscilează între interioarele cu decoruri de epocă perfecte pentru tablourile cu naturi moarte, liniştea nepământeană a peisajelor surprinse în toată picturalitatea lor ce încântă ochiul, forfota străzilor pariziene ce par desprinse dintr-un tablou Belle Epoque în stilul lui Caillebotte sau din scenele de cabaret deocheat redate de Toulouse-Lautrec.

Această oscilaţie între liniştea din inima naturii şi manifestările impetuosului Paris este folosită de regizor pentru a reflecta de fapt ruptura dintre cele două tabere ale pictorilor. De-o parte se aflau pictorii tradiţionalişti, care insistau ca elevii lor să picteze realitatea fidel şi (mai ales) cuminte, deoarece o compoziţie valoroasă trebuia să redea realitatea aşa cum apare ea. De cealaltă parte răsăreau obraznic operele acelor pictori iconoclaşti, pentru care noua artă interpunea lumea interioară între compoziţie şi realitate.

Paula a înţeles înaintea profesorilor săi germani şi a soţului – Otto  Modersohn – considerat unul dintre cei mai buni pictori din acea parioadă, că noua pictură nu înseamnă o copie a realităţii. Paula a intuit că opera de artă îi este fidelă în primul rând lumii interioare a pictorului, nicidecum realităţii percepute de majoritate. Culorile, proporţiile şi mai ales siluetele trebuie să reflecte frământările, intensitatea emoţiilor şi zvâcnirile neobosite ale pictorului. Ea nu picta ce vedea, ci mai mai degrabă cum vedea.

Prezentate şi în film, picturile celebre ale Paulei îţi arată cât de bine a ştiut ea să simtă noul curent ce prevestea schimbările aduse de secolul XX şi să intuiască noua direcţie a picturii. A avut curajul de a picta în nuanţe sălbatice şi tuşe neîmblânzite, renunţând la cuminţenia peisajelor bune de atârnat în saloanele respectabile. Interpune subiectivitatea în transpunerea pe pânză a realităţii şi promovează simplitatea compoziţiilor ce amintesc de perioada în care pictura modernă se întâlnea cu influenţele artei primitive din insulele exotice. Nu puţine sunt compoziţiile datorită cărora poţi spune că Paula avea aceeaşi benefică lipsă de pudoare în exibarea culorilor puternice regăsită şi la Gaugain.

Azi, Paula Becker este o icoană la care se închină femeile emancipate şi iubitorii artei moderne care i-au ridicat la rangul de zei pe decadenţii secolului XX, cândva nişte paria refuzaţi de saloanele oficiale şi de galeriile respectabile. Este considerată o precursoare a Expresionismului, iar mulţi se uită azi la operele ei ca la nişte profeţii despre cum avea să evolueze pictura modernă în secolul XX, rupând lanţurile canoanelor prin erupţia culorilor tari. Însă în Germania începutului de secol XX, Paula era o neadaptată. Nu numai că îndrăznea să picteze nuduri deşi era femeie, apoi să-şi neglijeze soţul pentru a trăi în Parisul dezmăţului, ci mai avea şi neruşinarea de a-şi contrazice profesorul sever şi retrograd, care îi spunea că nu pictează frumos, că personajele ei sunt deformate. Nici tatăl ei nu părea mai înţelegător, sfătuind-o să-şi găsească un soţ şi să lase pictura pentru timpul liber…dacă partenerul de viaţă îi va permite acest moft.

Interpretată cuceritor de Carla Juri, Paula este reprezentată ca fiind o tânără pictoriţă ambiţioasă, curajoasă în faţa criticilor, încrezătoare în viziunea ei modernistă. Are mentalitatea asociată de percepţia colectivă oricărui artist rebel aflat înaintea epocii lui, adică vrea să trăiască puţin dar intens, iar singurul ei scop în viaţă este realizarea a trei picturi geniale până să împlinească 30 de ani (nu refuza nici ideea maternităţii). Pentru a-si realize visurile, ia calea Parisului, unde prietena ei, sculptoriţa Clara Westhoff (Roxane Duran) se afla deja, lucrând în atelierul lui Rodin.

foto: www.filmswelike.com/films/paula

Te vei lăsa vrăjit de expresivitatea Carlei Juri ce interpretează o Paula având farmecul ghiduş, prospeţimea şi zâmbetul pişicher al femeilor îndrăzneţe din tablourile secolului al XIX-lea, aerul sensibil al tinerei copilăroase şi dezinvoltura emancipatei. Acest amestec de trăsături îi atrage atenţia pictorului Otto Modersohn (Albrecht Schuch), care îi devine soţ. Deşi este mai putin critic la adresa Paulei în comparaţie cu alţi colegi de breaslă, relaţia lor este una cu năbădăi. Pe cât de modernă, deschisă la minte şi plină de originalitate este Paula, aşa cum o vede regizorul Christian Schwochow, pe atât de rigid pare a fi soţul ei. Nu îi despart doar trăsăturile de personalitate, ci şi viziunea asupra picturii.

Otto Modersohn era adeptul unui stil desuet, însă care avea mare trecere în saloanele bogătaşilor conformişti, ce se închipuiau şi fini colecţionari de artă. Cu alte cuvinte, picta frumos minunile naturii. Paula era tot ce soţul ei nu îşi dorea să fie: rebelă şi mult prea sfidătoare la adresa regulilor ce decideau cum trebuia să arate o pictură pentru a fi considerată pictură. Nu avea succes ca artistă şi nimeni nu îi aprecia în ţinutul natal compoziţiile originale, ce aveau să anunţe zorii curentelor avangardiste. Paula era îndrăzneaţă şi plină de idei moderne, pe când soţul ei era lipsit de vitalitate şi temător în faţa entuziasmului ei artistic şi senzual. Poţi spune că s-au întâlnit bărbatul care îşi dorea ca totul să rămână neschimbat, mai ales pictura, şi femeia născută prea devreme pentru a fi înţeleasă, având verva creativă dublată de curajul de a-şi apăra ideile inovatoare.

 

Când redă evoluţia legăturii dintre Paula şi soţul ei, regizorul insistă asupra scindării dintre mentalitatea tradiţionalist-burgheză şi noul spirit al epocii, adus odată cu vântul schimbării din lumea artei, ce venea de la Parisul decadenţilor ce scandalizau. Această scindare între vechi şi modern leagă de fapt cele două planuri ale filmului – cel reprezentând viaţa personală a Paulei şi cel ce surprinde evoluţia picturii ei în anii petrecuţi la Paris, încurajata fiind şi de Rilke (Joel Basman), al cărui portret devine una dintre compoziţiile emblematice ale ei datorita stilului neconvenţional. În paralel cu evoluţia artistică a Paulei, regizorul prezintă conflictul dintre mentalităţi, un conflict asumat de toţi cei ce au revoluţionat pictura. Aşadar, filmul va fi pe placul spectatorilor pasionaţi de artă şi fascinaţi de modul în care noua pictură a secolului XX a forţat normele morale, a încurajat emanciparea feminină şi a schimbat idealurile estetice.

foto: www.cityplex-tomis.ro

Deşi nu este un film ce pătrunde spectaculos în psihicul personajelor şi nici nu exploatează memorabil conflictele sau fertilitatea întâlnirii unei femei creative cu Parisul efervescent, abordarea lui Christian Schwochow şi interpretarile actoriceşti sunt ideale pentru discuţiile de la finalul proiecţiei. După ce vezi filmul îţi vine să iniţiezi conversaţii interminabile cu prietenii despre cum s-a trecut de la pictura dinaintea Impresionismului la cea avangardistă, despre câte femei devenite pictoriţe cu viziuni revoluţionare a reusit să atragă Parisul şi mai ales despre cât de important a fost rolul artei în descoperirea şi explorarea erotismului feminin, rămas până atunci un subiect tabu. Paula este şi genul de film care te îndeamnă să cutreieri librăriile pentru a găsi cărţi despre femeile ce au influenţat pictura modernă.

Evoluţia artistică a Paulei Becker este legată în acest film de trezirea propriei sexualităţi într-un Paris generos cu femeile ce îşi asumau noi roluri interzise până atunci. O vezi frecventând cu entuziasm şi nonsalanţă stabilimente devenite a doua şcoală pentru artiştii acelei perioade şi cafenelele boeme alături de prietena ei, artista Clara Westhoff (devenită soţia neglijată a lui Rilke), precum şi străzile rău famate în căutarea subiectelor. Are o relaţie hedonistă cu pictorul Georges (Stanley Weber), care o fotografiază nud. Aflată în cea mai bună perioadă pentru stilul inovator, ea profită de tot ce îi putea oferi Parisul unei artiste ce înţelegea relaţia simbiotică dintre descoperirea stilului modern în pictură şi trezirea feminităţii descătuşate, vitală pentru creativitate, prin acceptarea plăcerii fără teama de a fi aspru judecată.

Parisul o îndepărtează de soţul ei, dar o apropie mai mult de ea însăşi. Schimbul de scrisori dintre Paula şi acesta dezvăluie ostilitatea societăţii de atunci faţă de femeile emancipate, considerate labile psihic. Soţul ei trebuie să reziste în faţa presiunilor exercitate de bărbaţii din anturajul său, care îl sfătuiesc să o închidă pe rebela Paula într-un ospiciu. Însă Paula nu se sperie şi îşi înfruntă soţul prin decizii surprinzătoare.

Paula nu este un film cu multe evenimente şi scene senzuale picante, aşa cum s-ar fi aşteptat mulţi să vadă într-o poveste despre o pictoriţă mult prea curajoasă pentru epoca ei. Şi nici o capodoperă în care spectacolul vizual în stilul Belle Epoque se suprapune ingenios peste analiza psihologică sofisticată. Meritul filmului este acela de a surprinde legătura vitală dintre conştiinţă, metamorfozele afective şi artă, dintre psihicul feminin şi evolutia picturii. Mulţi şi-ar fi dorit ca legăturile afective dintre personaje să fie mai bine puse în valoare, mai ales că prin film apare şi Rilke. Unii ar taxa dialogurile simpliste dintre Paula şi soţul ei, precum şi acele scene în care sunt redate clişeistic mimica şi gesturile febrile sau melancolice din faţa şevaletului, când inspiraţia loveşte din plin.

Calităţile filmului, care stârnesc interesul, sunt date de interpretarea actoricească, de accentul pus pe relaţia dintre emancipare şi modernizarea artei şi de imaginile picturale ce îţi permit o imersiune cromatică stranie în peisajele din nordul Germaniei. Regizorul a ştiut să expună lumina capabilă de a realiza propria compoziţie paradiziac-atemporală, dând nuanţe diferite ceţei lăptoase ce asigură fundalul poetic pentru zborul unei păsări şi care învăluie misterios ţinutul natal al Paulei. Aceste imagini care pot reda contrastul dintre natura cuprinsă de lentoarea unei somnolenţe melancolice şi vibraţia urbană sunt atât de bine captate încât pot vorbi în locul personajelor despre difenţele dintre noua şi vechea artă şi mai ales despre conflictul din cuplul format din pictorii Paula Becker şi Otto Modersohn.


LYTE video

Citeşte şi Loving Vincent – Festivalul culorilor într-un film cum nu s-a mai făcut

Amintirea dragostei – Orgie şi artă în povestea unei pictoriţe uitate din Parisul interbelic

Muza – Poveştile tabloului misterios

Loving Vincent – Festivalul culorilor intr-un film cum n-ai mai vazut

Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Muza – Povestile tabloului misterios

Palaria Presedintelui – Franta la care visam

Adriana Gionea
-
1
Palaria Presedintelui – Franta la care visam

Pălăria Preşedintelui este un roman încântător, chic, inteligent şi plin de umor, aşa cum este orice roman franţuzesc în care adevărurile profunde referitoare la problemele omului modern sunt servite cu nonşalanţa unei plutiri boeme ce te face să te bucuri de tot ce are Parisul mai ispititor şi efervescent.

În acest Paris ispititor, o cină în timpul căreia îşi pierde pălăria unul dintre cei mai influenţi şi contestaţi preşedinţi ai Franţei – François Mitterrand – devine începutul unei călătorii. Este o călătorie vindecătoare, în care marile reflecţii despre umanitate devin reconfortante precum replicile spirituale în care descoperirile profunde se volatilizează înainte de a îngreuna inutil conştiinţa. Pălăria călătoare trece de la un proprietar la altul, unindu-le poveştile de viaţă pline de trăiri în care se regăsesc mulţi cititori.

Antoine Laurain face parte din categoria scriitorilor ce ştiu cum să-şi seducă rapid cititorii. Îi extrage din agitaţia cotidiană şi îi face să viseze fără a părea aerieni, să creadă în frumuseţea clipei fără a părea naivi. Laurain nu foloseşte însă reţeta artificială şi lipsită de consistenţă a filmelor despre schimbările benefice neverosimile furnizate sub forma unor miracole ce răsar de nicăieri în existenţele personajelor. El se foloseşşte inspirat de satira plină de aluzii subtile şi luminoasă precum notele unui parfum proaspăt, şi de peripeţiile încărcate de tâlcuri ale unui obiect ce leagă poveştile de viaţă ale mai multor personaje aflate într-o plină criză şi devenite captive în propria existenţă din cauza fricii de schimbare. Fiecare poveste aminteşte de numeroasele ipostaze ale Parisului şi ale Franţei în imaginarul colectiv.

Antoine Laurain îţi arată că abordarea lejeră a temelor grele nu este neapărat o dovadă de superficialitate. Autorul se pricepe de minune să înlocuiască revelaţiile apăsătoare ale personajelor cu pagini senine. Paginile romanului său degajă acea lejeritate asociată unei joie de vivre la care visează mulţi cititori pentru care Franţa înseamnă un prezent plutitor suspendat într-o zi însorită petrecută în Parisul plăcerilor şi al răsfăţului rafinat.

Conştient de transformarea Parisului şi a Franţei într-un tărâm ce hrăneşte fanteziile visătorilor de pretutindeni, Antoine Laurain foloseşte presupusa pălărie a lui Mitterrand pentru a-l plimba pe cititor acolo unde s-a păstrat Franţa elegantă, chic şi dătătoare de plăceri efemere ce lasă în urmă amintiri de neşters. Te face să te simţi oaspetele privilegiat al unui restaurant parizian exclusivist, unde ţi se oferă cele mai bune fructe de mare şi cel mai bun vin, şi de unde poţi vedea ritualul cotidian din culisele puterii trăgând discret cu ochiul la masa vecină, unde se află nimeni altul decât marele Mitterrand.

Alături de tine, în elegantul restaurant se mai află cineva, pentru care învecinarea cu Mitterrand, fie ea şi una trecătoare precum o cină dintr-un local select, reprezintă un miracol, un eveniment grandios ce merită povestit mai departe. Cine este cel pentru care prezenţa lui Mitterrand la masa vecină – un Mitterrand care îşi alege acelaşi vin şi acelaşi fel de mâncare cu ale omului obişnuit ce îşi permite rar un răsfăţ culinar- devine o permisiune de a intra în Olimpul celor ce scriu istoria? Acest personaj fascinat de pălăria lui Mitterrand este Daniel, un cetăţean exemplar care trebuie să înveţe lecţia curajului de a-si expune ideile în faţa unui şef arogant. Printr-un joc al hazardului, Daniel ajunge primul proprietar al pălăriei lui Mitterrand. Descrierea verosimilă a atmosferei din restaurantul de lux şi a trăirilor celui anonim care fetişizează obiectele deţinute de oamenii puterii ia o turnură fabuloasă dar care nu forţează într-un mod penibil realitatea cum se întâmplă în romanele unui scriitor amatorist.

Pălăria îi schimbă viaţa lui Daniel, apoi îşi continuă misiunea, aceea de a provoca alte şi alte schimbări, cu viaţa lui Fanny, care îşi doreşte să devină scriitoare şi să deţină propria librărie. Odată cu Fanny intră în scenă Franţa lejerităţii amoroase de neacceptat pentru străini, însă nu mai puţin fascinantă pentru aceştia. Este Franţa relaţiilor clandestine, devenite o sfidare discretă la adresa monotoniei (ar putea fi şi interpretată drept o aluzie la relaţia secretă a lui Mitterrand, care a durat 32 de ani, în timp ce el era însurat, şi care a fost dezvăluită prin publicarea, în 2016, a scrisorilor de dragoste către iubita lui). Însă Fanny se trezeşte prinsă în acel gen de relaţie secretă care din plăcere devine exasperare, mai ales când bărbatul iubit amână momentul separării de soţie. Pălăria îi va da lui Fanny ideea salvatoare, ce va permite intrarea în paginile cărţii a Franţei potrivite pentru visătorii ce şi-ar dori să trăiască într-un orăşel pitoresc, unde să deţină propria librărie şi unde visurile considerate naive să devină un mod de viaţă.

Nu este ignorată nici Franţa devenită paradisul celor dependenţi de voluptatea olfactivă. Pentru ei, Antoine Laurain se dovedeşte a fi un scriitor generos cu talent de magician, deoarece le oferă un regal în paginile sale. Dacă eşti îndrăgostit de parfumuri, vei descoperi în acest roman unele dintre cele mai frumoase pasaje dedicate răsfăţului olfactiv. Cei înzestraţi cu memoria unui parfumier vor avea impresia că paginile miros a renumitele parfumuri devenite comorile Franţei, intrate în arsenalul prin care această ţară a sedus de-a lungul secolelor. Paginile devin astfel o retrospectivă a deliciilor oferite de parfumurile pentru care oamenii au dezvoltat un adevărat cult. Sunt amintite parfumurile care au schimbat percepţii despre feminitate şi despre amestecul unor ingrediente aparent de neconciliat.

Folosindu-se de călătoria pălăriei prin viaţa unui parfumier intrat în pană de inspiraţie, autorul le aduce un omagiu ademenitor şi jucăuş marilor artizani olfactivi. Sunt pagini care te fac să iniţiezi la rândul tău o călătorie pe străzile parfumierilor pentru a descoperi noi şi noi combinaţii de flori, elemente neconvenţionale şi trăiri ce nu pot ieşi la suprafaţă decât prin mirosurile volatile.

Pălăria Preşedintelui nu este doar o plimbare ce te scoate din realitatea fadă, ci şi oglindirea caustic-lucidă a societăţii franceze divizate. Să nu uităm că toate evenimentele romanului se petrec în anii ’80, în care vechea burghezie se simţea ameninţată şi luată pe nepregatite de libertatea morală şi de succesul noilor îmbogăţiţi cu fler de vizionar, ce îşi doreau un alt stil de viaţă, unul considerat scandalos, provocator şi mai ales plin de sfidare la adresa vechilor valori. Pălăria va face dintr-un burghez nefericit un om al anilor ’80, care se bucura de ce avea această perioada mai frumos, năvalnic şi creativ.

Le vine rândul şi nostalgicilor pasionaţi de artă să fie răsfăţaţi odată cu apariţia lui Bernard. El este personajul burghez convertit la noul model hedonist şi intelectual din anii ’80, nişte ani ireverenţioşi la adresa conservatorismului din toate domeniile. Alături de Bernard, cititorii se vor simţi precum invitaţii la petrecerea plină de culoare a unui guru din industria publicităţii, care sărbătoreşte expunerea publică a portretului pe care i-l făcuse marele zeu al picturii postbelice, nimeni altul decât Andy Warhol.

Convertirea burghezului la nonconformismul artiştilor contemporani lansaţi de galeriile anilor ’80 reflectă subtil falia dintre valorile considerate progresiste şi cele ale înaltei societăţi conservatoare, snoabe, cabotine şi ostile schimbărilor curajoase impuse de Mitterrand, pe care burghezii îl consideră stângist, comunist. Noua Franţă încurajată de măsurile lui Mitterrand să accepte valorile estetice şi democratizarea artei promovate de organizaţiile independente de controlul statului este reflectată de uluirea şi entuziasmul personajului Bernard la vederea picturilor murale ale artiştilor contemporani, ce adaptează suprarealismul la estetica noii arte urbane.

După ce i-a purtat prin paradisul olfactiv pe cei fascinaţi de parfumuri, autorul le-a pregătit o surpriză şi cititorilor ce şi-ar dori o călătorie în timp. Ei vor descoperi pagini care să îi arunce în mijlocul petrecerilor date de artiştii şi de copiii teribili ce dictau noile tendinţe în anii ’80, când kitschul, descătuşarea cromatică, extravaganţa pop şi revendicarea unor libertăţi nemaiauzite au schimbat canoanele estetice. Laurain transformă într-o deşteptare a creativităţii periplul lui Bernard prin noua lume pestriţă şi dezinhibată a anilor ’80. În euforia petrecerii unde îi cunoaşte pe inovatorii anilor ‘80, acesta uită până la urmă de misiunea avută în calitate de moştenitor al unei respectabile familii burgheze devenite depozitara valorilor din vechea Franţă.

Cei îndrăgostiţi de modă şi de arta acelei perioade vor găsi în anumite pagini ale romanului o capsulă suspendată în timp, în care s-a păstrat acea decadă pe cât de contestată, pe atât de captivantă, plină de vitalitatea revoltei în culori stridente, de libertăţi asumate răspicat şi de excese. Burghezul din roman, devenit peste noapte un colecţionar de artă contemporană, simte această perioadă cu toată revărsarea ei de culori obraznice peste compoziţiile năucitoare cu simboluri păgâne, ale noilor pictori exotici promovaţi de proprietarii galeriilor amenajate în locuri având cândva alte destinaţii. Noua lui obsesie sunt picturile cu simboluri în culori hipnotice realizate de unul dintre cei mai apreciaţi artişti ai anilor ’80 – Jean-Michel Basquiat.

Poţi spune că Antoine Laurain are de toate pentru toţi în romanul său. Îi atrage şi pe cei ce visează la Franta huzurului simandicos, cu şampanie şi stridii costisitoare, a buticurilor unde tronează creaţiile marilor parfumieri sau a relaţiilor interzise trăite cu artă, cât şi pe hipsterii zilelor noastre ce suspină când se gândesc la petrecerile nebune din Occidentul anilor ’80, la care i-ar fi putut întâlni pe noii copii teribili ai artei contemporane, cu a lor prospeţime electrizantă. Tot acest amestec al elementelor din medii şi culturi diferite sunt bine dozate într-o imagine caleidoscopică plină de coerenţă.

Deşi poveştile romanului par simple şi demne de lumea superficialilor hedonişti ce fetişizează obiectele la modă, ele ascund nişte aluzii inteligente şi observaţii valoroase la adresa istoriei recente a Franţei. Antoine Laurain preferă să înlocuiască fresca monumentală în redarea istoriei cu scenele volatile demne de o comedie franţuzească regizată astfel încât marile sentinţe despre o anumită epocă să fie rostite în replici degajate sau ascunse în detalii reprezentând efemerul. Pălăria din romanul său nu doar mijloceşte întâlnirea dintre omul influenţat de istorie cu personalitatea care scrie această istorie, ci invită subtil, pe un ton ludic, la înţelegerea unei decade a marilor schimbări de mentalitate, fără precedent în Franţa secolului XX.

Citeşte şi Orizontul – Parisul are propriul timp

Un an de studiu – Paris, Godard şi iniţierea feminină pe placul cinefililor

Orizontul – Parisul are propriul timp

Un an de studiu – Paris, Godard si initierea feminina pe placul cinefililor

 

 

30 de carti pe care sa le cauti in librarie in luna aprilie

Adriana Gionea
-
0
30 de carti pe care sa le cauti in librarie in luna aprilie

O carte despre un labrador ce-şi poartă noul stăpân pe străzile unde poate întâlni personaje cu poveşti captivante, o nouă carte semnată de Alain de Botton, amintirile lui Ismail Kadare, unul dintre cele mai citite romane ale lui Yukio Mishima, piesele de teatru ale lui Pascal Bruckner, o călătorie prin Japonia celor ce nu respectă modelul uniformizării, Extremul Orient văzut de Nikos Kazantzakis, romanul care a stat la baza filmului multipremiat Forma apei, cele mai curajoase proze ale lui Alice Munro, povestiri ce reinterpretează vieţile unor personalităţi istorice faimoase, nişte femei curajoase din Teheran care preferă cărţile interzise, declaraţia de iubire a lui Julian Barnes pentru Franţa, trei poveşti cu femei de pe trei continente şi romane câştigătoare ale marilor premii literare te aşteaptă să le descoperi în luna aprilie.

Omul din Nazaret

Dincolo de canoane se descoperă povestea umană, iar Anthony Burgess face parte din categoria marilor scriitori ce au reuşit să reinterpreteze mesajul biblic. Omul din Nazaret a fost scris la mai puţin de trei ani de la scenariul pe care Burgess l-a pregătit pentru miniserialul de televiziune Isus din Nazaret, în regia lui Franco Zeffirelli.

 

 Forma apei

 

Înaintea filmului a fost cartea, scrisă de Guillermo del Toro împreună cu Daniel Kraus. Aşadar, cei impresionaţi de povestea de iubire suprarealistă şi tandră din filmul multipremiat pot alege această carte.

 

 Visul numărul 9

După ce i-a purtat pe tărâmul fanteziei nelimitate cu Atlasul norilor, apoi i-a înduioşat cu povestea puştiului din Omul de ianuarie, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori ai momentului, David Mitchell, revine în bibliotecile cititorilor din România cu peripeţiile unui tânăr din Japonia contemporană. Visul numărul 9 este un roman dens, în care mitul şi realitatea se împlestesc printre decorurile futuriste ale metropolelor nipone şi peisajele unor insule pitoreşti. Romanul este o ţesătură complicată de poveşti, care alcătuiesc existenţa tânărului Eji. Acesta va ajunge să cunoască personaje excentrice, tandre sau dubioase. Întâlnirile cu personajele romanului îi vor arăta cititorului occidental ce are societatea japoneză mai bun şi mai intens de oferit, dar şi mai greu de suportat. Nu lipsesc iubirile, Yakuza sau legendele din alte epoci. Toate alcătuiesc un roman caleidoscopic.

 

Femeia minimarket – Premiul Akutagawa

Cei îndrăgostiţi de Japonia vor mai avea o surpriză – traducerea unui roman distins cu marele premiu Akutagawa, semnat de una dintre noile voci ale literaturii asiatice actuale. Femeia minimarket a impus-o pe Sayaka Murata în rândul autorilor niponi contemporani gata să folosească satira pentru a dărâma nişte mituri. Vei descoperi o protagonistă care, prin alegerile făcute, a refuzat modelul de succes al noii femei japoneze. Nu aspiră la o carieră, nu are un job care să îi ocupe mai mult de opt ore pe zi şi nici măcar un partener care să trezească admiraţia celor din jur. Aşadar, Keiko Furukura este un contra-model. În loc să râvnească la ascensiunea socială într-o mare corporaţie, ea alege un job part-time într-un minimarket, iar la 36 de ani este încă burlacă, fără experienţe amoroase memorabile. Pentru a scăpa de presiunile familiei şi ale prietenilor ce îi recomandă un mariaj şi job serios, Keiko începe o relaţie cu fostul ei coleg, un misogin ce se află în aceeaşi tabără – a japonezilor inadaptaţi. Unde va duce relaţia lor? Vei afla citind romanul lăudat de Ryu Murakami, Hiromi Kawakami şi Ruth Ozeki.

 

Jurnal de călătorie. Japonia şi China

Orice călător adevărat creează, întotdeauna, ţara pe care o vizitează, spunea scriitorul Nikos Kazantzakis, ale cărui jurnale de călătorie au devenit la fel de iubite precum romanele sale cu mesaje umaniste. Una dintre cele mai frumoase cărţi scrise de Kazantzakis, Jurnal de călătorie. Japonia şi China, îmbină erudiţia, observaţiile personale despre vechile civilizaţii şi prelungirea lor în istoria recentă cu descrierile poetice pe care şi le doreşte orice om ce visează la un Orient pe care nu l-a vizitat încă. Impresiile scriitorului despre ce înseamnă a fi călător îţi vor răsuna mereu în memorie când vei descoperi locuri care te vor vrăji: Călătoria e ca vinul, bei şi nu ştii ce viziuni o să-ţi bântuie prin cap. Desigur, călătorind găseşti mereu ceea ce porţi în tine. Cei ce suferă şi iubesc dialoghează într-o comuniune tainică cu peisajul pe care-l văd, cu oamenii pe care-i întâlnesc, cu întâmplările pe care le aleg.

 

Bucuria vieţii

Lansarea filmului Loving Vincent în cinematografele din România readuce în atenţia cititorilor romanele despre viaţa pictorului ce a eliberat culoarea şi a lăsat-o să se manifeste năvalnic. Bucuria vieţii este considerat unul dintre cele mai bune romane despre Vincent van Gogh. Irving Stone redă tabloul prieteniilor şi al rivalităţilor, frământările artiştilor neînţeleşi, peisajele devenite surse de inspiraţie şi atmosfera boemă din parioada în care s-a născut noua pictură tributară nuanţelor puternice aplicate fără teama de a contrazice vechile canoane. Romanul a fost ecranizat în 1956 sub titlul Lust for Life, cu actorii Kirk Douglas şi Anthony Quinn în rolurile principale.

 

Păpuşa

Ismail Kadare îşi spune povestea. Este o poveste de viaţă complicată, legată puternic de istoria Albaniei, cu al ei magic loc numit Gjirokastra şi al ei crud tiran Enver Hoxa. Din Gjirokastra, unde locuinţele de piatră adăpostesc legende şi poveşti devenite sursele de inspiraţie ale autorului, şi până în rafinatul Paris, transformat într-un loc al exilului, amintirile scriitorului poartă de fapt istoria unui secol al contradicţiilor. Păpuşa este cartea pe care o aşteptau toţi cei fascinaţi de universul creat de Ismail Kadare, un maestru al realismului magic balcanic.

 

Ideograma nopţii

Povestirile actuale ce rescriu într-un registru original şi nonconformist biografiile unor oameni faimoşi vor atrage mereu interesul. Astfel de povestiri au fost adunate şi în volumul Ideograma nopţii. Ioana d’Arc, Rasputin sau Zarathustra sunt personajele unor poveşti ce te poartă din Troia până-n Rusia, templele japoneze sau favelele braziliene. Autorul acestor excentrice şi captivante proze scurte este Stéphane Chao, un scriitor francez stabilit în Brazilia. Stéphane Chao a devenit colaboratorul unuia dintre cei mai talentaţi autori sud-americani – Alberto Mussa, alături de care a lansat antologia literară Atlas universal do conto.

 

A privi şi a vedea

Încântătorul Alain de Botton a scris un eseu dedicat celor care visează să prelungească frumuseţea clipei trecătoare ce le oferă un spectacol vizual uluitor. Cuvintele sale anticipează cel mai bine plăcerea oferită de volumul A privi şi a vedea: O relatare scrisă zgârie adesea doar suprafaţa unui eveniment; vedem un apus de soare şi mai târziu, în jurnal, în lipsă de ceva mai bun, îl numim „frumos“, când ştim că a fost mult mai mult de atât, dar acel mai mult nu poate fi localizat şi va fi, curând, uitat. Vrem să păstrăm ce s‑a întâmplat astăzi, aşa că alcătuim o listă cu unde am fost şi ce am văzut, însă abandonăm pagina, ştiind că au existat lucruri evanescente, pe care nu am reuşit să le descriem, dar care bănuim că ar putea deţine cheia realităţii acelei zile.

 

Ce doreşte domnul?

După ce i-au fost traduse romanele memorabile în limba română, Pascal Bruckner te va surprinde prin două piese de teatru a căror traducere poartă semnătura lui Doru Mareş. Ce doreşte domnul? este o satiră la adresa unei societăţi de consum unde excesele iau forme groteşti. Cealaltă piesă inclusă – Crăciun la palat – este o comedie politică despre care se poate spune că a depăşit graniţele Frantei actuale, transmiţând un mesaj universal. Pascal Bruckner declara: În dramaturgia mea am vrut să surprind singurătatea oamenilor, tratată la modul unei farse.
În România, cele două piese au fost puse pentru prima dată în scenă la ediţia a X-a a Festivalului internaţional de teatru independent Undercloud, în cadrul proiectului G53 – Primul teatru construit împreună.

 

Dragostea unei femei cumsecade

Alice Munro, laureată a Premiului Nobel, ştie să condenseze în câteva zeci de pagini existenţele feminine demne de romanele dense. Cele opt povestiri incluse în volumul Dragostea unei femei cumsecade (considerate a fi cele mai îndrăzneţe din toată cariera lui Alice Munro) promit acel amestec dintre secretele ascunse în spatele imaginii liniştite, observaţia psihologică necruţătoare şi finalurile nebănuite, prin care scriitoarea şi-a câştigat mulţi cititori fideli.

 

Dama de cupă

 

Satira necruţătoare şi absurdul halucinant se împletesc în romanul scris de Iulian Ciocan. Personajul central, un funcţionar corupt din Chişinău, observă terifiat şi neputincios un crater apărut în faţa somptuoasei vile ridicate cu bani sifonaţi de la buget. Craterul se tot lărgeşte, ca urmare a unui păcat mai vechi. Pe măsură ce asistă disperat la mărirea craterului ce ameninţă să înghită oraşul, protagonistul devine martorul unor întâmplări care mai de care mai ciudate. Primarul corupt al Chişinăului ajunge la spital în stare gravă după ce oamenii rămaşi fără case iau cu asalt primăria, iar un bibliotecar se lasă păcălit de un escroc, fondator al Partidului Anti-Groapă.

 

În numele familiei

Sarah Dunant continuă saga familiei Borgia, începută în romanul Sânge şi splendoare. Intrigile politice, rivalităţile, personalitatea maleficului Cesare Borgia, misterul Lucreziei, pasiunile dezlănţuite, ambiţia Papei şi flerul lui Machiavelli alcătuiesc o lume unde arta şi puterea îşi dau mâna pentru a marca dezvoltarea Europei renascentiste.

 

 Tour de France

Julian Barnes este un britanic îndrăgostit de Franţa. Dragostea lui s-a transformat într-o carte pe care mulţi o consideră la fel de cuceritoare precum ţara plăcerilor rafinate. Tour de France este o călătorie prin care descoperi tot ce are Franţa mai frumos de oferit străinului ce vrea să o descopere. Istoria, poveştile marilor scriitori şi cineaşti vizionari şi observaţiile despre cultura Franţei alcătuiesc un portret aşa cum şi-l imaginează cititorii dornici de a călători alături de Julian Barnes.

 

 Pălăria Preşedintelui

Tot din Franţa vine şi povestea unei pălării magice. Pălăria le schimbă vieţile proprietarilor aşa cum aceştia nu şi-ar fi închipuit niciodată. I-a aparţinut cândva lui François Mitterrand, unul dintre presedinţii Franţei. De atunci a tot schimbat proprietarii, însă puterile i-au rămas aceleaşi. Sunt nişte puteri demne de un basm actual chic, inteligent şi plin de umor. Datorită romanului Pălăria Preşedintelui, Antoine Laurain şi-a sporit faima. Romanul a obţinut premiile Landerneau Découvertes şi Relay des Voyageurs şi a fost ecranizat în 2014 în regia lui Robin Davis.

 

 Nemângâiaţii

Admiratorii lui Kazuo Ishiguro vor putea alege romanul Nemângâiaţii, care spune povestea a doi bărbaţi ce încearcă să repare greşelile din trecut. Unul dintre ei este domnul Ryder, considerat cel mai bun pianist în viaţă. El ajunge într-un oraş unde concertul promis îi oferă şansa de a recupera nişte amintiri pierdute. În acest oraş întâlneşte o femeie misterioasă care pretinde că i-a fost iubită şi care i-l prezintă pe fiul ei, ce îi seamănă foarte mult pianistului. Al doilea personaj este Brodsky, un dirijor care vrea să o readucă în viaţa sa pe femeia pierdută, pe care speră să o impresioneze prin cariera lui strălucită. Pe ambii îi leagă dorinţa de a obţine prin muzică afecţiunea celor din jur, pe care o credeau irosită.

 

Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei

Max Blecher, autorul romanului ecranizat Inimi cicatrizate, poate fi considerat un deschizător de drumuri în literatura interbelică. Stilul său nu este cu nimic mai prejos decât cel al avangardiştilor occidentali. Biografia lui Doris Mironescu pune întrebări incomode, analizează, demitizează şi contribuie la restaurarea faimei de care ar fi trebuit să se bucure un astfel de scriitor vizionar, dat uitarii la un moment dat, în urma ascensiunii legionare. Este o biografie în care portretul lui Max Blecher, aşa cum apare în documente şi în amintirile prietenilor, este plin de contraste. Biografia nu lucrează cu mituri, ci mai degrabă le chestionează şi le deconstruieşte, declara Doris Mironescu.

 

Citind Lolita în Teheran

Azar Nafisi vorbeşte în romanul său despre puterea literaturii de a sfida cenzura şi de a împiedica propaganda fundamentalistă să spele creierele tinerilor. Într-un Iran schimbat din temelii de aşa-zisa revoluţie islamică, personajele romanului Citind Lolita în Teheran se adună în secret pentru a discuta despre operele marilor autori occidentali. Cele şapte protagoniste ale romanului sunt încurajate de profesoara lor să citească romanele scrise de Nabokov, Fiztgerald, Jane Austen sau Henry James. Lectura le invită să vorbească despre visurile, speranţele, temerile şi dramele familiilor ce se opun măsurilor impuse de fundamentalişti.

 

Ceea ce datorăm Tot despre întâlnirea dintre cultura iraniană şi Occident este vorba şi în romanul Ceea ce datorăm. Prin istoria de viaţă a personajului feminin, Golnaz Hashemzadeh Bonde vorbeşte despre ceea ce trasmitem generaţiilor viitoare. Protagonista romanului, Nahid, încearcă să se redescopere în clipa în care vestea despre sarcina fiicei ei vine în acelaşi timp cu vestea despre boala necruţătoare de care suferă ea. Înainte ca ultimele şase luni din viaţa ei să se sfârşească, Nahid îşi aminteşte de Iranul pe care l-a părăsit când a cerut azil politic în Suedia. Şi îşi mai aminteşte că lupta pentru supravieţuire a făcut-o să uite că mai există o viaţă care se cere pur şi simplu traită şi pe care încearcă să o recupereze.

 

Geniul păsărilor

Jennifer Ackerman foloseşte studiile ştiinţifice pentru a ne demonstra că păsările seamănă cu noi în multe privinţe. Au inteligenţă socială. Ştiu să manipuleze, să îşi mintă părinţii, manifestă solidaritate şi altruism în situaţii grele, iar unele urmează paşii travaliului de doliu când pierd o fiinţă dragă. Geniul păsărilor te va purta într-o călătorie prin Australia, pe coastele Atlanticului sau prin ţinuturi exotice precum Barbados.

 

Viaţă de vânzare

Viaţă de vânzare şi-a căpătat statutul de roman-cult după ce a fost redescoperit în 2015, când a fost republicat în Japonia, într-o ediţie specială. Obsesiile sumbre ale personajelor lui Mishima duc de data aceasta la nişte evenimente aflate la graniţa dintre real şi fantastic. Protagonistul evenimentelor este un tânăr ce vrea să-şi încheie socotelile cu viaţa, însă are nevoie de ajutorul cuiva. Găseşte şi o metodă prin care să obţină ceea ce vrea: publicarea unui anunţ în care îşi oferă viaţa spre vânzare. Doritorii nu vor întârzia să apară, fiind care mai de care mai ciudaţi.

 

 Cineva cu care să fugi de acasă

David Grossman te cucereşte prin mesajele umaniste ale romanelor sale şi prin empatia faţă de tipologiile umane care l-au inspirat. În romanul Cineva cu care să fugi de acasă vei descoperi povestea lui Asaf, un tânăr care se împrieteneşte cu un labrador abandonat. Câinele îl duce pe tânărul Asaf prin locuri unde întâlneşte personaje cu poveşti captivante. Asaf ajunge să o cunoască pe Teodora, închisă într-o mânăstire încă din copilărie. Din chilia ei, Teodora corespondează cu oameni importanţi din întreaga lume, fiind şi pasionată de lectură. Împreună cu Teodora, Asaf va încearca să dea de urma unei adolescente fugite de acasă, care îşi foloseşte vocea impresionantă pentru a supravieţui pe străzi. În acelaşi timp, descoperă şi povestea unui tânăr genial, pierdut în lumea drogurilor. Cartea lui David Grossman reaminteşte de miracolul întâlnirilor cu oameni ce mai cred în umanitate şi în acea stranie înţelepciune a hazardului.

 

Aşa a descoperit omul câinele

Cum s-a născut prietenia dintre om şi câine? Iată întrebarea la care a vrut să răspundă fondatorul etologiei moderne, Konrad Lorenz. Cartea lui îmbină ştiinţa cu observaţiile hazlii pentru a satisface curiozitatea celor ce îşi pun şi alte întrebări, legate de mesajele transmise de expresiile faciale şi corporale ale câinilor (şi pisicilor), de modul în care aceştia receptează limbajul omenesc sau de cum se raportează la puii lor.

 

Trei destine împletite

Dacă îţi plac romanele în care femei din culturi diferite împărtăşesc aceleaşi visuri şi idealuri fără a se cunoaşte, s-ar putea să te impresioneze şi romanul Trei destine împletite, foarte citit în spaţiul francofon. Laetitia Colombani prezintă istoriile de viaţă a trei femei puternice, Sarah, Smita şi Giulia. Smita locuieşte în India şi îndură umilinţele rezervate celor din casta inferioară, de aceea va face orice pentru ca fiica ei să meargă la şcoală. Giulia trăieşte în Sicilia. Lucrează în atelierul părinţilor şi vrea să readucă afacerea familiei pe linia de plutire. Sarah, din Canada, este o femeie despre care se poate spune că are parte de cariera visată, însă o boală gravă îi schimbă planurile. Trei destine împletite mai are un personaj: speranţa, care va lega vieţile acestor trei protagoniste, chiar dacă ele nu se întâlnesc.

 

Lila

 

O altă femeie greu încercată de viaţă, dar care îşi păstrează speranţa este şi protagonista romanului Lila. Ea a trăit pe străzi în timpul Marii Crize din America, apoi a devenit soţia unui pastor. Viaţa ei a fost o perpetuă încercare de conciliere a propriei viziuni despre lume, influenţată de viaţa dură, cu părerile şi valorile soţului ei, care se temea de oamenii pe care Lila îi iubea. Romanul scris de Marilynne Robinson a primit în 2014 National Book Critics Circle Award.

 

Maurice

Maurice face parte din categoria celor mai frumoase romane despre relaţia de iubire dintre doi bărbaţi. Petrecută în perioada edwardiană, povestea lui Maurice oscilează între asumarea identităţii şi a relaţiei şi teama de respingerea socială. Este un roman plin de sensibilitate ce pledează inteligent şi profund pentru dreptul la libertatea individuală. Romanul lui E. M. Forster a fost ecranizat în 1987 de James Ivory, cu Hugh Grant, Rupert Graves şi James Wilby în rolurile principale.

 

Linia frumuseţii

O altă poveste de iubire interzisă este cea din romanul distins cu Man Booker Prize în 2004, Linia frumuseţii. Scriitorul Alan Hollinghurst spunea povestea unui tânăr atras de înalta societate londoneză din anii ’80, unde sexualitatea întâlnea puterea, luxul şi intrigile politice. În această lume, Nick Guest încearca să caute frumuseţea când alţii erau obsedaţi doar de faima atinsă prin deţinerea unor funcţii înalte sau averi impresionante. Linia frumuseţii este un roman senzual, plin de umor, satiră şi observaţii profunde legate de societatea londoneză segregată.

 

 China în zece cuvinte

Cititorii l-au descoperit pe Yu Hua, unul dintre cei mai buni autori chinezi actuali, datorită romanelor În viaţă şi Cronica unui negustor de sânge. De data aceasta, ficţiunea lăsă loc eseului caustic despre China ultimilor 50 de ani. Sunt analizate ironic, uneori comic (un comic amar) şi curajos marile evenimente ce au marcat istoria Chinei de la Revoluţia Culturală încoace, evenimente reflectate şi în micile istorii de viaţă ale personajelor din romanele scrise de Yu Hua.

 

Scăunele roşii

Secretele Balcanilor ajung într-un sătuc irlandez liniştit odată cu misteriosul străin ce reuşeşte să câştige încrederea localnicilor. Străinul este seducător şi carismatic. Localnicii îi atribuie calităţi de tămăduitor, mai ales femeia îndrăgostită de el. Folosind o poveste de iubire tulburătoare, Edna O’Brian aminteşte de traumele istoriei recente a Europei de Est. Romanul Scăunele roşii a fost lăudat de scriitorii Philip Roth şi John Banville, iar critici îl descriu ca fiind genul de carte menită să îţi pună întrebări şi să te ţină atent de la prima până la ultima pagină.

 

Lungul drum către Santa Cruz

Romanul lui Michael Ende ne aminteşte de gândirea magică din copilărie, prin care speram să găsim soluţii năstruşnice pentru problemele noastre. Hermann are o problemă des întâlnită la copiii din toate timpurile: atitudinea critică a părinţilor, mereu nemulţumiţi de rezultatele lor. Un simplu drum spre şcoală îl poartă pe Harmann într-o lume unde ar putea face orice. Ar putea să intre într-o gaşcă de gangsteri pentru a-şi enerva părinţii, ar putea căuta gloria în Legiunea străina ori să-i salveze pe oamenii aflaţi în primejdie. Alegerile sale devin sursa unor peripeţii care îi aduc în faţa aceleiaşi cărţi şi pe copii, şi pe adulţi, care au atâtea să-şi spună unii altora când încep să comenteze aventurile lui Hermann.

 

Trustul patriotismului si alte grotesti – Comorile Interbelicului avangardist

Adriana Gionea
-
0
Trustul patriotismului si alte grotesti – Comorile Interbelicului avangardist

Povestirile din acest volum te vor enerva. Însă nu din cauza stilului sau a conţinutului. Dimpotrivă, le vei aprecia originalitatea sclipitoare, care îl plasează pe autor în galeria artiştilor geniali din perioada interbelică. Povestirile te vor enerva deoarece îţi arată cât de cinică poate fi istoria cu marii scriitori. Paul van Ostaijen ar fi putut ajunge departe (şi literatura odată cu el) dacă boala vremii lui (tuberculoza) nu l-ar fi răpus la doar 32 de ani.

Prozele scurte ale lui Paul van Ostaijen sunt nişte delicatese pentru cei care îi admiră pe Kafka sau pe Cortazar şi preferă filmele lui Bunuel. Vor găsi acelaşi amestec irezistibil între satira cu tentă suprarealistă, frustrările ce nasc fantezii coşmăreşti şi distopice, situaţiile absurde demne de preocuparea unui psihanalist şi observaţiile despre situaţia politică expuse prin biografia unor personaje pentru care aberantul devine o nouă formă de normalitate.

Asemenea marilor autori de proză scurtă ce au modernizat literatura în secolul XX, Paul van Ostaijen a ştiut să extragă absurdul şi irealul stupefiant din scene cât se poate de familiare. Nişte decoruri de bordel, un dans nud oferit de o burgheză cu pretenţii de mare divă sau o simplă fobie devin o reprezentaţie excentrică, demnă de burlescul unor cabarete sau teatre frecventate de marii avangardişti. Cititorii îşi vor imagina deja nişte posibile spectacole sau filme în care umorul, aberantul, oniricul explorat psihanalitic şi terifiantul convieţuiesc pentru a reda un mesaj tulburător despre situaţia politică sau despre natura umană.

Aparent, majoritatea povestirilor sunt nişte caricaturi familiale ce demască defectele unor tipologii universale. Sigur ai mai citit despre arivişti şarmanţi ce se visează politicieni de succes, despre matroane de bordel ce ajung să domine bărbaţi influenţi, despre acei demagogi manipulatori care ţes comploturi pentru a câştiga alegerile, despre funcţionari plictisitori ce visează la o viaţă fabuloasă în care să poată cumpăra favorurile celei mai dorite femeie din oraş, accesibilă doar pentru şefii lor sau despre bogătaşi ce devin suspicioşi faţă de intenţiile celor din jur, pe care îi bănuiesc de furt. Însă rar ţi-a fost dat să vezi aceste personaje familiare deconspirate în situaţii în care satira să vireze atât de sofisticat spre halucinant. Nu de puţine ori ai impresia că asişti la un spectacol de teatru absurd, impecabil regizat. Anumite scene amintesc de nişte picturi caricaturale realizate de George Grosz şi Otto Dix, în care erosul şi alienarea se învecinează în culori stridente, demne de un burlesc grotesc vecin cu suprarealismul.

Citind aceste povestiri captivante, îţi dai seama că descoperi un scriitor care a ştiut să profite de tot ce avea interbelicul mai bun de oferit. Paul van Ostaijen face parte din generaţia autorilor ce au detectat la timp urmările schimbărilor sociale, morale şi politice zguduitoare. Au reuşit apoi să le redea ca nimeni alţii înaintea lor, folosindu-se de trei elemente ce au revoluţionat literatura în perioada respectivă: psihanaliza, suprarealismul şi absurdul. Prozele lui Paul van Ostaijen sunt exemplul perfect al întâlnirii echilibrate dintre aceste trei elemente. Fiecare are rolul său, fiind bine dozat în compoziţia finală, astfel încât imersiunea cititorului în halucinant să fie surprinzătoare, ca în poveştile în care aberantul este expus prin mimarea comportamentului coerent, logic (aberantul ajungând să ia forma normalităţii). Scriitorul regizează în aşa fel specacolul bizar încât logica să nu se simtă deloc stingherită de halucinant, iar tu să ai impresia că asişti la un delir organizat, aşa cum păreau multe declaraţii ale unor lideri politici extremisti, care mobilizau masele în secolul XX.

Deşi au fost scrise cu aproape un secol în urmă, povestirile incluse în acest volum pot fi considerate actuale, deoarece, asemenea vizionarilor avangardişti din anii ’20-’30, Paul van Ostaijen s-a dovedit a fi un profet ce a văzut cum se va transforma lumea în viitor. A prevăzut demagogia fluturată nonşalant în zilele noastre de către naţionaliştii ce vor iesirea din Uniunea Europeană sau lupta dintre neonazism şi noua stângă. Regăseşti imaginea marilor capitale din Est ce au fost rapid transformate de afacerile imobiliare înflorite într-o perioadă a capitalismului de tranziţie după ravagiile unei perioade marcate de lipsuri.

Când alţii luau calea Parisului, Paul van Ostaijen a fost inspirat de efervescentul Berlin interbelic. A fost martorul straniei matamorfoze care a dat naştere acelui Berlin unde hedonismul, ideile revoluţionare, strălucirea, mizeria şi ascensiunea extremiştilor ofereau mediul prielnic pentru artiştii absurdului. Era un oraş al contrastelor fecunde pentru artiştii preocupaţi de contradicţiile psihicului uman şi de revărsarea iraţionalului sub forma reacţiilor emoţionale năvalnice, greu de explicat.

Din acest Berlin a extras tot ce parea nefavorabil vieţii morale, aşa cum era percepută în secolele trecute. Fiind martorul unei societăţi berlineze năucitoare, demnă de un tablou avangardist deopotrivă ispititor şi înfricoşător, autorul a creat nişte situaţii în care tot ce este declarat anormal pare cât se poate de verosimil. Niciunul dintre personajele sale nu pare surprins de răsturnarea valorilor considerate sacre înaintea Primului Război Mondial, iar cititorul este la rândul lui surprins de lejeritatea protagoniştilor în acceptarea situaţiilor absurde.

Totuşi, oricât de ciudate ar fi reacţiile personajelor, mesajele povestirilor se transformă în profeţii coerente. Iată una dintre ele, care marchează începutul prozei ce dă şi titlul volumului, şi care trimite la situaţia Europei actuale ce asistă la revigorarea mişcărilor de extremă-dreapta: Agitatorii pretind că valorile străvechi, în care oamenii au avut din moşi strămoşi încredere, nu sunt decât potlogăriile unor vraci de bâlci menite să-i înşele pe ţărani. Canaliile astea tratează patriotismul, această nobilă virtute, domnilor, ca pe un răpăit de tobă în faţa cortului şarlatanilor de iarmaroc.

Poţi citi şi Byrne (Anthony Burgess) – Călătoria unui Don Juan irlandez prin haosul unui secol

Durerea e o făptură înaripată – O reinventare plină de originalitate a dădacei salvatoare

Byrne by Anthony Burgess – Calatoria unui Don Juan irlandez prin haosul unui secol

Durerea e o faptura inaripata – O reinventare plina de originalitate a dadacei salvatoare

Jeannette, the Childhood of Joan of Arc – Rock-ul face revelatiile sa sune divin

Adriana Gionea
-
0
Jeannette, the Childhood of Joan of Arc – Rock-ul face revelatiile sa sune divin

Noul film al lui Bruno Dumont, prezentat la Cannes şi proiectat în deschiderea ediţiei din 2018 a Bucharest International Experimental Film Festival, reinterpretează mitul eroinei într-un mod care ignoră monumentalismul cu iz hollywoodian. Le va plăcea mai ales celor ce sunt de părere că marile personalităţi devenite icoane în memoria colectivă nu trebuie reprezentate neapărat solemn în cinematografie, ci mai degrabă năstruşnic, ludic şi nonconformist.

Filmul despre copilăria şi adolescenţa Ioanei d’Arc devine un experiment vizual-muzical îndrăzneţ precum punerea în scenă a unei poveşti din secolul al XV-lea cu personaje ce se lasă absorbite de ritmurile sălbatice ale secolului XXI. Odată ajuns în sala de cinema, ai impresia că ai nimerit de fapt într-o sală de teatru, în care se pune în scenă un musical. Este genul de musical creat pentru a face un pariu legat de aducerea laolaltă a elementelor din epoci diferite printr-o abordare proaspată şi actualizată a miturilor despre eroii din alte epoci.

Jeannette, the Childhood of Joan of Arc este un spectacol în care nişte ciobăniţe în straie tradiţionale, oamenii din popor şi călugăriţele de pe vremea Ioanei d’Arc îşi exprimă emoţiile şi temerile stârnite de armatele invadatoare scuturandu-şi pletele pe ritmurile chitarei dezlănţuite. Toţi amintesc de nişte fani acaparaţi de transa întreţinută de un star rock. Din când în când mai apar şi rimele demne de rapper amator ale unchiului Ioanei d’Arc, speriat de comportamentul nepoatei sale.

Pe cât de modernă este muzica, pe atât de clasice sunt peisajele. Imaginile naturii sunt de o picturalitate luminoasă ce încântă ochiul, aşa cum erau cele din filmul precedent al lui Bruno Dumont (Ma Loute). Bruno Dumont a fost atât de preocupat de captarea peisajelor idilice încât ai impresia că musicalul în aer liber devine un tablou pastoral din alte vremuri, restaurat de un fan al formaţiei Metallica, dornic de a vedea personajele cuminţi, pictate după canoanele secolului al XV, lăsându-se cuprinse de energia pe care o dă rockul trăirilor puternice. Iar copilăria Ioanei d’Arc (din acest film) era plină de astfel de trăiri, care îi însoţeau viziunile sacre despre salvarea Franţei de invazia armatei engleze.

foto: bieff.ro

Ioana d’Arc în ipostaza copilei visătoare îşi cântă misiunea sacră, apoi începe să danseze precum o păstoriţă ghiduşă. Dansul din altă epocă se transformă brusc în gesturile unui rocker ce începe să dea frenetic din cap atunci când îşi vede idolii pe scenă. Deşi pare greu de crezut pentru unii, rockul electrizant şi pătrunzător se armonizează perfect cu liniştea degajată de peisajele bucolice şi coregrafia inspirată din dansurile tradiţionale. Nu ţi se părea nefiresc să o vezi pe copila Ioana d’Arc începând un dans popular, cu mişcări graţioase, apoi ţopăind cu tălpile goale prin nisip de parcă ar fi nimerit la un festival de rock organizat la Vama Veche.

Pe tot parcursul filmului o vei vedea pe copila Ioana d’Arc exprimându-şi prin mişcările corporale impetuoase dictate de heavy metal revolta şi trăirile induse de conştientizarea misiunii copleşitoare de salvatoare a Franţei. Ei i se alătură nişte călugăriţe pioase, care îşi scot acoperământul monahal pentru a-şi lăsa pletele să zboare în acordurile rock.

Totuşi, nonconformist nu înseamnă şi ireverenţios în acest film. Aşadar, pot sta liniştiţi cei ce o vor pe Ioana d’Arc învăluită în aura sfintei neprihănite, patrioate şi aspru sacrificate pe altarul datoriei. Rockul nu sună blasfemic. Dimpotrivă, chitara dezlănţuită (abraziv pentru cei ce nu sunt fani, însă divin pentru cinefilii rockeri) exprimă dramatismul contextului istoric al unui război ce aproape distrusese Franţa. Sunetele zguduitoare ale chitarei anticipează misiunea încheiată cu sacrificiul suprem, care nu este arătat în acest film ce se opreşte la adolescenţa Ioanei d’Arc, înaintea de plecarea ei spre câmpul de bătălie.

Văzând filmul, te intrebi dacă nu cumva Bruno Dumont le dă o palmă celor ce au considerat muzica rock un instrument satanic ori un atac asupra timpanului. Coloana sonoră creată de muzicianul Igorrr nu are doar rolul de a exprima întâlnirea inocenţei copilăreşti a protagonistei cu maturizarea înainte de vreme, prin asumarea unei misiuni ce implică acceptarea suferinţei pentru o cauză nobilă. Acordrurile rockului, ce devin din ce în ce mai intense, înlocuiesc dramatismul asociat unei desfăşurări narative a biografiei cutremurătoare. Pe toată durata filmului, Ioana d’Arc rămâne în acelaşi decor şi în acelaşi loc. În schimb, cei ce îi cunosc povestea pot anticipa acel amestec dintre un destin măreţ şi un final cumplit, cu ajutorul coloanei sonore a cărei intensitate devine răvăşitoare.

Bruno Dumont nu a realizat un film de acţiune, cu multe personaje sau scene dramatice, menite să reflecte prin continuitatea narativă biografia Ioanei d’Arc. Lipseşte finalul ce implică sacrificiul care a transformat-o într-o icoană a Franţei, deoarece regiziorul a fost captivat mai degrabă de momentul trezirii spirituale a Ioanei d’Arc prin conştientizarea misiunii.

Cu toate că poate fi catalogat drept excentric, teribilist sau penibil, filmul lui Bruno Dumont, ce transformă iconografia sacră într-un spectacol actual cu muzică, parodie subtilă şi dans le va părea cât se poate de credibil pentru imaginea copilăriei. Misiunea solemnă este primită cu entuziasmul copilului liber să se bucure de fiecare clipă în mijlocul naturii şi de confirmarea importanţei prin acordarea unui rol măreţ. De fapt, acest film ar putea fi considerat o îmbinare între un studiu neconvenţional de personaj, musical şi un one-woman-show. 80% din film o prezintă pe Ioana d’Arc uitându-se la cameră şi cântâdu-şi nealterata credinţă în salvarea divină a Franţei, zburdând şi dansând în momentul primirii şi acceptării misiunii de salvatoare cu entuziasmul copilăresc. Versurile mistice şi acordurile puternice ale muzicii compensează, în imaginarul spectatorului, absenţa unei succesiuni narative care să îi prezinte evoluţia de la copilărie la maturizarea ce a transformat-o în martira supremă a poporului ei.

Spectatorii obişnuiţi ca filmele despre marii eroi să fie încărcate de acel dinamism dublat de mesaje umaniste înălţătoare, formulate pe un ton plin de patetism, vor fi dezamăgiţi de noul film al lui Bruno Dumont. Aici, mesajele nu sunt exibate ostentativ şi clar. Misticismul şi mesajul pătrunzător ce însoţesc misiunea eroinei sunt rostite precum o incantaţie ludică, nicidecum expuse în replici filosofice.

Nu doar asupra structurii narativ-stilistice se îndreaptă nonconformismul lui Bruno Dumont. Viziunea lui devine atipică şi datorită actriţelor alese pentru a întruchipa cele două ipostaze ale Ioanei d’Arc – adolescenta şi copila. Spre deosebire de şarmantele şi carismaticele Ingrid Bergman, Florence Delay sau Milla Jovovici, a căror expresivitate de dive trece dincolo de ecran într-un mod seducător, actriţele Lise Leplat Prudhomme (copila) şi Jeanne Voisin (adolescenta) întruchipează o Ioana d’Arc mult mai credibilă, din popor, din rândul ţărănimii oropsite, dar încrezătoare în lumina călăuzitoare a unei misiuni divine.

Lise Leplat Prudhomme interpretează o Ioana d’Arc în perioada copilăriei aproape doar prin expresivitatea mimicii. Va reda emoţionant, prin chipul ce acaparează ecranul, momentul în care inocenţa gândirii magice specifice vârstei se îmbină cu seriozitatea unui copil mare, a cărui privire îndreptată spre viitorul promiţător asociat unei cauze trădează hotărârea demnă de maturizarea înainte de vreme. Neavând strălucirea asociată unui star internaţional, însă compensând prin autenticitate, actriţa Jeanne Voisin impune o imagine a Ioanei d’Arc la ajunse la vârsta adolescenţei mult mai apropiate de realitatea acelei epoci. O imagine plină de naturaleţe şi debarasată de grandoarea filmelor de box office.

Reacţiile stârnite de noul film al lui Bruno Dumont vor fi contradictorii. Într-un fel va fi receptat filmul de spectatorii din afara Franţei, care vor vedea în Ioana d’Arc o apariţie stranie, între istorie şi legendă, şi într-un alt mod se vor raporta la personaj cei ce o venerează. De fapt, Jeannette, the Childhood of Joan of Arc va invita la acelaşi gen de discuţie care urmează după fiecare spectacol în care o poveste clasică/legendă/carte din altă epocă a fost adaptată la valorile estetice ale secolului XXI. Unii se vor declara încântaţi, alţii indignaţi sau dezamăgiti. Însă toţi vor recunoaşte că nu au putut rata acest spectacol datorită curiozităţii stârnite de promisiuniea unei abordări actualizate a vieţii unei eroine sanctificate de memoria colectivă.


LYTE video

David Bowie Is – Un documentar special

Adriana Gionea
-
0
David Bowie Is – Un documentar special

Cele mai frumoase momente din cariera lui David Bowie alcătuiesc o retrospectivă plină de magie, strălucire, culoare şi energie, aşa cum erau toate apariţiile artistului. Regizorul Hamish Hamilton le oferă un regal celor seduşi de personalitatea lui David Bowie, de versurile sale şi de spectacolul nemaivăzut, oferit de fiecare dată când acesta urca pe scenă. Documentarul proiectat la Happy Cinema îi va face să-şi retrăiască momentele emoţionante din viaţă pe cei care au crescut alături de muzica lui Bowie şi să se îndrăgostească de el, apoi să-i caute albumele pe cei care abia acum îl descoperă.

Vei avea impresia că plonjezi în universul ameţitor al lui Bowie, univers devenit paradisul celor fascinaţi de relaţia dintre muzică, scenografie, teatru inovator şi design futurist. Regizorul Hamish Hamilton insistă asupra sincronizării suprarealiste dintre sunet şi impactul vizual straniu oferit de nuanţele tari ale machiajului şi ale costumelor extravagante, demne de acea reprezentaţie efervescentă prin care Bowie şi-a prins fanii în mrejele sale pentru totdeauna.

Documentarul David Bowie Is le dă dreptate fanilor care au spus mereu că David Bowie avea tot ce şi-ar fi putut dori un artist: un fler înnăscut în depistarea surselor de inspiraţie ce vor face din el un deschizător de drumuri, o dezinhibare totală în exprimarea ideilor excentrice, un stil propriu care să nu se demodeze niciodată, vizionarismul ce face dintr-un star un veritabil icon, curajul de a-şi asuma nonconformismul, şi mai presus de toate încrederea în abilitatea de a-şi influenţa admiratorii spunându-le că au dreptul, la rândul lor, să-şi descopere şi să-şi afirme convingător originalitatea.

Realizatorul documentarului a insistat asupra celei mai mari calităţi a lui Bowie: versatilitatea de cameleon, datorită căreia a ştiut să-şi regizeze impecabil metamorfozele, să se renventeze mereu, să simtă pulsul rebel al generaţiei lui, apoi să fie cu mult înaintea epocii sale, inventând el noile curente. Îl vei (re)descoperi astfel pe acel Bowie care declara despre sine I’m a born librarian with a sex drive. Un David Bowie gata să profite de numeroasele surse de inspiraţie din domenii diferite şi să integreze elemente dintr-o varietate de stiluri, genuri şi curente artistice. Iar cameleonul David Bowie nu ar fi fost apreciat la adevărata lui valoare dacă nu ar fi conştientizat un adevăr vital pentru succesul lui: că transformarea sa continuă nu ar fi fost posibilă dacă el nu ar fi profitat de tot ce avea mai bun de oferit acea perioadă în care s-au sincronizat muzica, artele performative şi experimentele ce schimbau lumea modei şi percepţia asupra culorii, identităţii sau graniţelor estetice dintre sexe.

La baza documentarului a stat expoziţia David Bowie Is, organizată la Victoria& Albert Museum. Au fost expuse obiecte personale, despre care puţini ştiau, costumele faimoase, notiţe secrete, fotografii, schiţe pentru decoruri sau picturi realizate de Bowie în anii petrecuţi la Berlin. Curatorii expoziţiei, Victoria Broackes şi Geoffrey Marsh, s-au ridicat la nivelul celebrităţii lui Bowie. Această expoziţie a strâns cel mai mare număr de vizitatori de la înfiinţarea muzeului, nelipsit de pe lista celor ce vizitează Londra.

Expoziţia demonstrează încă o dată că David Bowie poate fi considerat artistul din generaţia lui care a ştiut cel mai bine să profite de schimbările care au sincronizat muzica, teatrul avangardist, arta spectacolului şi inovaţiile propuse de acei designeri care au schimbat mentalităţi şi canoane. A şocat prin stilul său, câştigând astfel notorietatea de care au parte doar rebelii vizionari. A incitat la nesupunere faţă de vechile standarde estetice menite să definească diferenţele dintre feminin şi masculin. A transformat în avantaj părerile ostile, însă a ştiut să fie mai mult decât o apariţie care scandaliza prin stilul androgin expus cu siguranţa de sine şi îndrăzneala fără precedent la un artist din mainstream.

Regizorul a vrut să imortalizeze exponatele, sălile, decorurile şi reacţiile vizitatorilor astfel încât să le facă dreptate şi fanilor ce nu au avut ocazia de a vizita această expoziţie, prezentată într-un turneu internaţional ce a inclus doar marile capitale şi metropole celebre. Pentru a reda atmosfera magică oferită de latura multimedia interactivă a expoziţiei şi pentru a surprinde legătura dintre obiecte şi evoluţia artistică a lui Bowie, regizorul a intercalat imaginile cu exponatele şi interviurile luate de curatorii expoziţiei unor personalităţi care l-au cunoscut sau l-au admirat pe Bowie.

Creatorul de modă Kansai Yamamoto îţi va povesti despre surprinzătoarea întâlnire cu David Bowie şi despre faimosul costum asociat cu Aladdin Sane. Muzicieni şi profesori, dar şi fani ajunşi celebri te vor face să înţelegi influenţa colosală a lui David Bowie asupra unor adolescenţi din cartierele cenuşii ale Angliei, care până atunci se temeau să iasă din mulţime prin originalitatea ideilor creative ce vizau ţinutele vestimentare, dansul, muzica sau profesia aleasă.

David Bowie le-a demonstrat tinerilor născuti la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când Marea Britanie se confrunta cu mari probmele sociale şi financiare, că pot avea o viaţă interesantă, în care arta să joace un rol important. David Bowie avusese curajul de a se îndrepta spre o carieră în lumea artei. Poate fi considerată prima lui extravaganţă într-o perioadă în care părinţii responsabili le repetau obsesiv copiilor că nu pot avea o viaţă decentă dacă nu vor urma profesii clasice, serioase. Bowie a îndrăznit să iasă din mulţimea pragmatică, pe care experienţa vieţii pline de lipsuri de după Război a învăţat-o să aleagă siguranţa cu preţul monotoniei şi al conformismului.

Tinerii din generaţia noastră îl admiră pe Bowie ca pe un muzician ajuns un fashion icon ce nu s-a demodat, şi care i-a inspirat pe artiştii lor preferaţi, care domină topurile actuale. Tinerii din anii’60 şi ’70 vedeau în Bowie confirmarea unei alegeri corecte: aceea de a fi diferiţi de părinţii lor, de a-şi afirma liber creativitatea, de a se simţi confortabil urmându-şi propria chemare şi găsindu-şi un stil care îi făcea să fie consideraţi diferiţi de majoritate.

Începutul documentarului face referire la acea Londră a primei generaţii de boemi ce îndrăzneau să se bucure de ispitele vieţii de noapte şi de plăcerile oferite de noua libertate cucerită după austeritatea din anii ’40. Este Londra barurilor de jazz şi a cartierelor devenite primele bastioane ale noului val de artişti nonconformişti de după Război. Aşadar, Bowie s-a format în atmosfera londoneză din romamul Absolute Beginners, transformat într-un film al cărui soundtrack va fi asociat cu vocea sa cântând nonşalant versurile piesei cu acelaşi nume.

Abia când te laşi ghidat de camera de filmat şi de povestirile celor influenţaţi de el îţi dai seama că marea contribuţie a lui Bowie în muzică, pe lângă inovatoarele piese fredonate de fiecare generaţie, a fost de fapt curajul de a înlătura elementul care ar fi putut inhiba creativitatea multor artişti ce i-au urmat: teama de inadecvare, de a fi considerat bizar sau deviant. Această dorinţă a lui Bowie de a le arăta fanilor că normalitatea include şi curajul de a fi original poate fi considerată de fapt tema centrală a expoziţiei. Hiturile alese pentru a te însoţi de-a lungul încăperilor unde au fost expuse obiectele, varietatea exponatelor şi amenajarea spaţiului astfel încât să-ţi permită imersiunea efervescentă în universul vizual al lui Bowie îţi spun acelaşi lucru: Fii ceea ce vrei să fii, chiar dacă vei fi neînţeles, criticat sau ironizat! Bucură-te de creativitate pentru a scăpa de apăsarea monotoniei şi a mediocrităţii!

Asa cum există mai mulţi David Bowie – expoziţia îi invită pe vizitatori să se întrebe cine a fost de fapt David Bowie: muzician, showman, şaman, creator de stiluri hibride ce îmbină performance-ul, scenografia avangardistă, pictura şi teatrul experimental – tot aşa există mai multe unghiuri de abordare a biografiei şi a influenţei sale. Valoficând importanţa obiectelor expuse la Victoria&Albert Museum, regizorul Hamish Hamilton a vrut să-l prezinte pe acel David Bowie plin de magnetism, carismatic şi provocator, care în ciuda ipostazei de idol desprins dintr-o compoziţie suprarealistă, a reuşit să fie cât se poate de aproape de fani. Pentru ei a fost asemenea unui profesor care le dă încredere în puterea de a face lucruri extraordinare cu viaţa lor, folosind arta, sub toate formele ei, mai mult sau mai puţin nebuneşti. Îţi va rămâne în minte declaraţia unei adolescente după ce a simţit ghiduşia, entuziasmul proaspăt şi sensibilitatea din scrisul de copil al lui David Bowie, păstrat pe o foaie cu versurile unei piese celebre: Mă încurajează să  mă apuc de scrierea propriul cântec.


LYTE video

Poţi citi şi Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

 

Jumatate de viata – Capcanele prieteniei din adolescenta

Adriana Gionea
-
1
Jumatate de viata – Capcanele prieteniei din adolescenta

Care Santos face parte din categoria scriitoarelor ale căror nume apărute pe coperţile unor cărţi echivalează cu promisiunea unei poveşti ce se citeşte pe nerăsuflate, dar care, la sfârşit, face apel la răbdarea necesară unei discuţii cu tine însuţi. Pe cât de apăsătoare sunt dramele personajelor sale, pe atât de mult sporeşte plăcerea lecturii, deoarece ştie cum să dozeze acea devoalare vitală a unui mister şocant, cum să integreze detaliile picante din istoria oraşului de suflet (Barcelona) şi când să devieze dramele năucitoare spre o turnură neaşteptată, care poate conserva umanitatea în epoci dezumanizante.

Jumătate de viaţă confirmă un talent preţios al scriitoarei catalane, reflectat şi de romanele anterioare traduse în limba română: acela de a-şi fideliza cititorii, atât pe cei ce vor doar o poveste, una trepidantă, cu secrete, complicităţi şi teme controversate legate de un oraş (poate prea) încărcat de istorie, dar mai ales de istorii personale – Barcelona, cât şi pe cititorii pentru care un roman bun trebuie să scoată la suprafaţă amănuntele tulburătoare din istoria zbuciumatului secol XX.

Câştigător al Premiului Nadal în 2017, romanul Jumătate de viaţă are toate ingredientele unei poveşti suculente, ispititoare şi deopotrivă răvăşitoare despre acea relaţie de prietenie şi complicitate feminină care va fi pusă la grea încercare într-un moment de cotitură pentru cele cinci protagoniste. Aceste ingrediente sunt evenimentul care schimbă destine (mai mult sau mai puţin asumat de cea care îl provoacă pentru a-şi testa puterea), trădarea şi toate acele schelete din dulap, scoase la lumină după ani de zile. Nu lipseşte nici suspansul care te face să simţi că ai intrat în sevraj dacă obligaţiile cotidiene te forţează să amâni continuarea lecturii.

În centrul evenimentelor dramatice, prezentate în asa fel încât cititorul să simtă nevoia de a-şi pune întrebări pentru a-şi da seama în ce măsura seamănă (sau nu) cu personajul admirat, dar şi cu acela detestat, se află cinci prietene: gemenele Olga şi Marta, Lolita, Nina şi Julia. Ele au fost alese pentru a reprezenta mai multe tipologii umane şi atitudini în raport cu pericolul şi luarea unor decizii rapide, care plasează personajele în tabăra celui curajos sau în a laşilor ce nu îşi asumă niciodată nimic, nici măcar în relaţia cu ei însişi.

Olga, poreclită Grăsunica, este genul de persoană care îşi ascunde vulnerabilitatea şi teama de abandon prin replici răutăcioase şi prin obsesia pentru putere. Va inventa jocuri în care să le domine pe celelalte şi va suferi din cauza kilogramelor în plus până în clipa în care vizionarea filmului Pe aripile vântului o va determina să ţină regimul care să o transforme într-o femeie cuceritoare precum Scarlett O’Hara. Va urca pe scara socială şi o va lăsa în urmă pe adolescenta complexată. Va duce viaţa femeii din înalta societate, fără griji şi care nu-şi refuză nici un răsfăţ…până când reapariţia colegei devenite victima răutăţii ei îi va destrăma imaginea iluzorie inventată despre ea însăşi.

Marta, sora geamănă a Olgăi, va deveni o vedetă, în ciuda preferinţei pentru o existenţă discretă. Va cunoaşte, pe lângă glorie, şi acea suferinţă a femeii divorţate într-o perioadă în care divorţul era sinonimul ruşinii, al eşecului şi al nefericirii ce surpa stima de sine. Opusul Martei, Nina, fiica unor afacerişti ce nu prea aveau timp şi de creşterea copiilor, ajunge să descopere secretele care o vor transforma într-o femeie veşnic tânără, dezinvoltă precum Samantha din Sex and the City. Independentă, îndrăzneaţă şi provocatoare, aflată înaintea vremurilor ei, Nina are privilegiul de a-i cunoaşte personal pe idolii tinerelor din generaţia ei – componenţii trupei Beatles. Lola, devenită cea mai apropiată prietenă a Ninei, va trăi o poveste de iubire atipică. La fel de atipică (pentru Spania acelor vremuri) poate fi considerată şi evoluţia Juliei, cea mai săracă dintre cele cinci prietene. Julia era tipologia orfanei căreia majoritatea îi prevedeaa un viitor mizer, mai ales după un eveniment petrecut într-o noapte din vara lui 1950, despre care prietenele ei doar bănuiesc, însă nu îndrăznesc să întrebe mai multe.

Evenimentele care sporesc plăcerea lecturii sunt cu atât mai intense cu cât se petrec în adolescenţă. Pentru cele cinci protagoniste ale romanului, adolescenţa era perioada marii nevoi de a stabili relaţii solide, vindecătoare şi cât se poate de securizante. Dar mai este şi perioada tentaţiei de a distruge relaţiile hrănitoare într-o secundă, atunci când apar dezamăgirea, insecuritatea generată de complexe, furia sau acţiunile impetuoase de recâştigare a poziţiei privilegiate în ierarhia grupului. Însă ele trăiesc o adolescenţă ingrată, aşa cum poate fi într-o epocă a dictaturii – cea instaurată de generalul Franco în Spania. Era o epocă a cenzurii ce se instaurase până la urmă şi în viaţa personală, o perioadă a cârdăşiei dintre dictator şi Biserică. Protagonistele sunt nevoie să îşi petreacă anii primelor descoperiri vitale pentru stima de sine a femeii ce vor deveni într-un internat destinat fetelor de familie bună, condus de nişte călugăriţe rigide şi puritane.

Aşa cum era de aşteptat, şcoala-internat pentru noua burghezie simpatizantă a lui Franco devine mediul propice pentru dezvoltarea celor mai puternice relaţii de prietenie, consolidate de nevoia de apartenenţă ca arma împotriva însingurării care duce automat la vulnerabilitate în faţa adulţilor severi. Dar această fidelitate puternică din relaţia de prietenie mai este şi cauza unor acţiuni care, deşi par nişte răutăţi copilăreşti inofensive, pot duce la urmări grave, deoarece în acest mediu format la confluenţa dintre dictatură, dogmă şi bigotism sentinţele pot fi disproporţionate, iar normalitatea un păcat de neiertat. Din această normalitate specifică vârstei fac parte oscilaţia între loialitate şi rivalitate, dintre admiraţia nemărturisită şi antipatia inexplicabilă în relaţia cu aceeaşi persoană, dorinţa de a testa limitele, personale, ale grupului, ale relaţiei cu autoritatea, dar mai ales ale indestructibilei loialităţii în cercul de prieteni.

Loialitatea este testată prin clasicul joc Adevăr sau provocare, ce ia o turnură imprevizibilă din cauza dorinţei de putere manifestate de Olga, una dintre eleve, care transformă jocul într-un ritual în care sacralitatea, sfidarea interdicţiilor, flirtul cu pericolul şi umilirea se amestecă pe cât de provocator pentru cititor, pe atât de înspăimântător pentru cele cinci personaje feminine. Prezenţa Olgăi aminteşte de coabitarea stranie, în interiorul aceleiaşi persoane, a nevoii de afecţiune şi a cruzimii. Iar această coabitare fascinantă şi ofertantă pentru un scriitor iese la suprafaţă cum nu se poate mai bine în ultima noapte petrecută de ea şi de sora ei în internatul unde guverna severitatea călugăriţelor.

Evenimentul învăluit în misterul a cărui devoalare este amânată se petrecuse în acea noapte în care despărţirea promitea să unească prietenia în urma ducerii la bun sfârşit, de către fiecare protagonistă, a unei misiuni riscante. Posibilitatea unui refuz de a participa, dictat de instinctul de conservare, era de neacceptat, deoarece echivala cu excluderea umilitoare din grup. Să nu uităm că personajele sunt aruncate într-o lume închisă, unde legăturile umane ce oferă validare sunt rare, iar excluderea din grup devine căderea în hăul singurătăţii insuportabile la 14 ani. Aşadar, fiecare se aruncă în situaţia riscantă, însă doar una dintre ele suportă consecinţele unei întâmplări ştiute doar de ea şi tăinuite timp de 30 de ani, până la reunirea grupului, când Franco şi călugăriţele malefice nu mai erau la putere.

Întâmplarea din noaptea care a schimbat destine este acel element care întreţine suspansul şi te face să citeşti fiecare pagină în aşteptarea indiciului care să te ia prin surprindere şi care să te zguduie. Care Santos are această abilitate de a te împiedica să abandonezi lectura deşi bănuieşti că te aşteaptă nişte descoperiri şocante despre natura umană în vremea dictaturii. Foloseşte umorul, deoarece toate cele cinci personaje pot oferi nişte replici spumoase în momente neaşteptate, când amarul, revolta şi reproşurile apăsătoare promit să atingă nişte cote alarmante.

Poţi considera episodul dramatic din ultima noapte petrecută împreună de cele cinci prietene acel pretext folosit de Care Santos pentru a lega istoria personală a personajelor de marea istorie. Această legătură este nelipsită din romanele sale dedicate Barcelonei. Vei descoperi atât fantomele unei dictaturi condamnate de istorici în manuale– cea a lui Franco, dar şi una trecută multă vreme sub tăcere – cea a clerului solidar cu fasciştii, cu dictatorii. S-a întâmplat în Italia, în Spania lui Franco, în Portugalia lui Salazar. Însă modul în care scriitoarea catalană aminteşte de ruşinoasa complicitate a clerului ţine de intimitatea confesiunii dramelor personale. Nu vei auzi sentinţe împotriva călugăriţelor ce şi-au uitat menirea. Nu este nevoie de aceste sentinţe. Lecţia supravieţuirii şi a demnităţii oferite de una dintre protagoniste nu are nevoie de acuze, ci doar de expunerea veridică, extrem de realistă, a concepţiei uluitoare despre iertare.

Jumătate de viaţă ar putea fi la fel de bine şi o lectură cathartică pe tema iertării. Însă iertarea nu este abordată nerealist sau naiv, aşa cum găseşti în pledoaria oamenilor ce se mint pe sine, ci se vorbeşte despre iertare aşa cum le place unor cititori neîndurător de sinceri cu ei înşişi: prin recunoaşterea imposibilităţii de a justifica răul făcut. Pentru unul dintre personaje, iertarea îşi are propriul mecanism absurd care ajunge să capete sens după ce sunt parcurse nişte etape la finalul întâlnirii de după 30 de ani de la noaptea care a schimbat destinul uneia dintre cele cinci prietene. Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda acest roman de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Citeşte şi Muza – Poveştile tabloului misterios

Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Muza – Povestile tabloului misterios

Femeia inventata – O adori sau o detesti

The Poetess – Reusita beduinei participante la un talent show din tara petrolului

Adriana Gionea
-
0
The Poetess – Reusita beduinei participante la un talent show din tara petrolului

Unii pot obliga o femeie să poarte văl pentru a nu fi atacată de fundamentalişti, dar nu o pot obliga să devină ea însăşi o fundamentalistă. O dovedeşte o poetă din Arabia Saudită, pe nume Hissa Hilal. Tot ea le demonstrează occidentalilor că sub un văl negru de nălucă sumbră se pot ascunde o minte ascuţită, o educaţie sofisticată, multă iubire pentru cultură şi tot atâta revoltă împotriva celor ce deformează mesajul Islamului pentru a-l transforma în instigare la ură şi în teroare.

Prezentat în cadrul ediţiei din 2018 a festivalului One World Romania, documentarul The Poetess are impactul unui film care schimbă percepţii şi la care se va face mereu referire când se va discuta despre lumea arabă şi despre cultura islamică, dincolo de prejudecăţi. Îţi va arăta un episod inedit din lupta femeilor din Arabia Saudită pentru a se face auzite. Datorită abordării pline de sensibilitate, dar şi de rime cu tâlcuri usturătoare, ceea ce părea a fi încă o imagine previzibilă a femeii arabe nevoite să se supună legilor aspre ale fanaticilor ce o vor ignorantă şi acoperită din cap până-n picioare, de parcă trupul şi chipul sunt chemarea păcatului, se transformă într-un documentar plin de amănunte “excentrice”, gata să te ia prin surprindere în mod plăcut.

Prima excentricitate ce îi atrage atenţia occidentalului nu este dorinţa unei beduine de a se afirma în lumea artelor moderne, ci emisiunea-concurs la care vrea să participe aceasta. Emisiunea se numeşte Poetul milionar (Million’s Poet) şi este considerată replica din spaţiul arab dată unor talent show-uri precum American Idol.

Beneficiind de un buget grandios şi de un decor pe măsură, ce îmbină tehnologia avansată, orbitorul joc de lumini ce transformă studioul într-un spectacol ameţitor şi copleşitor, ademenirea abilă în stilul marketingului occidental, strălucitoarea opulenţă orientală şi elementele culturii tradiţionale, concursul Poetul milionar pare un experiment suprarealist într-o lume actuală, considerată prea dură pentru versificatori. La fel de suprarealistă ar putea părea şi asocierea dintre cuvintele poet şi milionar într-o societate orientală blamată de occidentali pentru etalarea ostentativă a opulenţei incompatibile cu spiritualitatea şi libertatea creatoare.

Această emisiune, dincolo de formatul extravagant ce poate fi considerat un kitsch care deformează armonia artei arabe, ne reaminteşte că lumea islamică a păstrat cultul pentru poezie. În această lume supusă unor legi ostile cuvântului liber, oamenii nu se sfiesc să venereze curajul subversiv al poeţilor, cărora li se iartă asprimea ironiei. Nu întâmplător emisiunea are un succes colosal, reflectat de audienţa formată din 70 de milioane de telespectatori vorbitori de limbă arabă.

În galeria poeţilor subversivi poate intra şi Hissa Hilal, dintr-un neam de beduini. Prezenţa ei naşte controverse, dar şi multă simpatie. Atât juriul cât şi telespectatorii sunt uimiţi şi cuceriţi imediat de evoluţia ei, dar nu (doar) datorită faptului că este prima femeie care ajunge în finala concursului, adesea considerat un teritoriu masculin, ci datorită versurilor inteligente, ce îmbină sensibilitatea poeziei tradiţionale cu mesajul actual, ferm şi tăios împotriva fundamentalismului şi atitudinii misogine. Rimele poetei Hissa Hilal, care foloseşte pseudonimul Ramia pentru a nu-şi pune familia în pericol, dinamitează tabuuri şi atacă probleme incomode. Însă fără declaraţii impetuoase lipsite de consistenţa ideilor, ci doar printr-o luciditate ce demonstrează că protestul nu exclude dialogul cald şi tactul, în ciuda mesajului cu efect exploziv în mediile tradiţionaliste.

Celelalte elemente considerate nişte curiozităţi de occidentalii ce privesc acest documentar sunt legate de biografiei Ramiei. Deşi regulile şi teama de atacurile fanaticilor îi impun purtarea unei burka, din cauza căreia doar ochii i se zăresc, Ramia este mult mai norocoasă decât alte femei din ţara ei, Arabia Saudită. Are un soţ care îi încurajează pasiunea pentru literatură, el însuşi povestindu-i despre personajele lui Garcia Marquez. Acest soţ a înfruntat familia conservatoare pentru a-i permite Ramiei să participe la Poetul milionar. Un alt element care uimeşte precum o revelaţie despre o altă cultură adesea blamată este pasiunea unei beduine pentru poezie, pasiune devenită o moştenire transgeneraţională.

Abia când vedem documentarul regizorilor Stefanie Brockhaus şi Andreas Wolff, mulţi dintre noi ne dăm seama că ştim prea puţin despre arabii ce trăiau în deşert înainte ca societatea să se schimbe odată cu descoperirea şi exploatarea preţioaselor resurse de petrol ce au dus implicit la dezvoltarea oraşelor cu aspect futurist, spre care s-au îndreptat copiii şi nepoţii beduinilor. Cei pentru care beduinii sunt nişte sălbatici, primitivi şi barbari sau ignoranţi, decuplaţi de la civilizaţie vor fi surprinsi să afle că sunt sensibili la frumuseţea vieţii şi la duioşia poeziei şi că nu şi-au ţinut partenerele sau fiicele prizoniere. Mai mult, femeile beduine sunt preocupate de poezie, folosind versurile incisive pentru a-şi manifesta revolta sau trăirile puternice ori de câte ori se simt neînţelese în relaţia de cuplu.

Ramia aminteşte de beduinele din familia ei, care aveau chipul descoperit, părul lăsat liber în bătaia vântului şi cutreierau nestingherite deşertul, asumându-şi libertăţile unor femei aprige. Explică totodată cum s-a ajuns la obligativitatea vălului chiar şi în oraşele arabe moderne. Vălul era pentru strămoşii ei un obiect vestimentar care îşi avea utilitatea doar în deşert (nicidecum în mediul urban). Aici, printre dune, vălul era purtat doar pentru a le apăra pe femei de ravagiile soarelui puternic sau de răpitorii din triburile rivale. În timp ce femeile din generaţiile trecute puteau fi mai relaxate din punct de vedere vestimentar în spaţiul exterior, femeile din generaţia Ramiei au suportat reguli mult mai rigide. Pentru ele, vălul a devenit o armă a fanaticilor împotriva libertăţii.

În paralel cu suspansul legat de evoluţia Ramiei în concurs, întreţinut de controversele iscate, sunt prezentate, prin cuvintele acesteia, momentele de cotitură ce au dus la instaurarea terorii de către fanatici. Poeta Ramia, vorbitoare de limba engleză, se dovedeşte a fi bine informată şi conştientă de importanţa momentelor istorice în timpul cărora s-au sincronizat, pe toate continentele, acţiunile ce au permis emanciparea şi eliberarea de convenţii, chiar şi cu preţul scandalizării. Se declară o adeptă a schimbărilor din anii ’70, pe care îi considerase ideali pentru artiştii din întreaga lume.

Intercalând amintirile despre copilăria Ramiei cu imagini de arhivă în care femeile arabe din anii ’70 dansau dezinvolte în emisiuni TV alături de bărbaţi, purtând haine occidentale şi având un machiaj asemănător starurilor de la Hollywood, precum şi interviuri cu elevele din trecut, care declarau că preferă să iasă din casă fără a purta burka, regizorii te fac să descoperi o altă lume arabă. Este o lume cosmopolită şi deschisă, care a devenit victima unor calcule politice meschine, ce deturnau mesajele islamice în direcţia fanatismului şi a urii faţă de femeile emancipate, cum este şi Ramia.

The Poetess este o perspectivă inedită şi atipică nu doar asupra femeii şi feminităţii care se vor auzite în lumea islamică patriarhală, ci şi asupra modului în care sunt percepuţi arabii în lumea occidentală. Ramia îmbină respectul faţă de moştenirea beduină cu dragostea faţă de cultură, o dragoste în care vei regăsi deschiderea intelectualei cosmopolite. Ramia are o percepţie elevată asupra legăturii dintre om şi religie, compatibilă cu toleranţa şi modernitatea. Înţelege cultura islamică, la care face referire prin cuvintele şi amărăciunea celei ce sesizează diferenţa dintre spiritualitatea celui educat şi oportunismul politic al fanaticilor.

Multe scene ale documentarului te impresionează prin calmul femeii arabe oprimate în ţara natală şi judecate aspru de cei din afara spaţiului islamic din cauza atacurilor teroriste. Ramia este conştientă atât de problemele cauzate de fundamentaliştii ce se declară musulmani adevăraţi, cât şi de lipsa de informare a occidentalilor cu privire la cultura islamică, demonizată în mass-media. Participarea ei la Poetul milionar a devenit o ştire propagată în presa internaţională, care a transformat-o într-o portavoce a femeilor musulmane. Ramia afirmă că a primit şi multe mesaje de susţinere (nu doar de ameninţare) de la musulmanii din întreaga lume, ce s-au bucurat că presa internaţională a prezentat o femeie care demonstrează că în spatele unui văl nu se ascund neapărat mesaje ce incită la ură şi la cotropirea lumii occidentale.

Poeta devine simbolul musulmanului educat şi modern, al unei lumi tolerante şi deschise, în ciuda regulilor stricte impuse de fanatici. Regizorii au meritul de a-l apropia pe spectatorul occidental de lumea saudiţilor blamaţi din cauza legilor nedrepte cu femeile. Legătura emoţională, plină de sensibilitate, dintre protagonistă, cultura ţării ei şi cinefili se face printr-un ton ce îndeamnă mai degrabă la dialog şi la informare, nu la blamare. Prin tonul cald, ochii pătrunzători şi blânzi ce sfidează opacitatea veşmântului sufocant şi prin acea naturaleţe a confesiunii la feminin, Ramia îţi prezintă o Arabie Saudită care nu a fost întotdeauna atât de strictă, nici măcar cu femeile din lumea beduinilor. Argumentele ei sunt unele istorice, bine susţinute prin fotografiile şi filmările de arhivă adunate de regizorii Stefanie Brockhaus şi Andreas Wolff.

Ramia surprinde exact momentul în care marea istorie a intrat în mica istorie a fiecăruia, atunci când s-a trecut de la politica tolerantă faţă de femeile ce doreau să se manifeste în spaţiul public la rigiditatea care a distrus armonia din relaţiile dintre acestea şi bărbaţi, perturbând astfel şi armonia din spaţiul familial. Un mare merit îl au şi regizorii care, prin modul în care au filmat chipul Ramiei acoperit de văl, au reuşit să redea expresivitatea, candoarea şi demnitatea nu doar a femeii arabe implicate în lupta pentru libertate, ci şi a unei lumi devenite victima propriei faime bazate pe sumele exorbitante asigurate de petrol, o lume adesea etichetată negativ şi asociată cu terorismul.

Lansarea documentarului s-a sincronizat cu ştirile despre tentativele noului suveran al Arabiei Saudite de a moderniza societatea, reducând controlul exercitat de clericii fundamentalişti şi de adepţii lor asupra vieţii private şi asupra femeilor care vor să devină independente, iar aceste aspect este menţionat şi de regizori. În ciuda lungului drum spre libertate al femeilor din mediile arabe tradiţionaliste, documentarul îţi dă speranţă deoarece leagă emanciparea de nevoia exprimării prin artă, prin frumos. Revolta nu incită la violenţă, ci devine o sursă de inspiraţie, care descurajează barbaria.


LYTE video

Citeşte şi Căsătorie de plăcere – Un Maroc al poveştilor greu de uitat

Eu sunt Malala – Povestea fetei care a luptat pentru educaţie

Casatorie de placere – Un Maroc al povestilor greu de uitat

Eu sunt Malala – Povestea fetei care a luptat pentru educatie si a fost impuscata de talibani

Caractere atipice – Tom Hanks a devenit scriitor

Adriana Gionea
-
0
Caractere atipice – Tom Hanks a devenit scriitor

De multe ori, încercările vedetelor de a-şi face un nume şi în lumea literară au fost primite cu neîncredere, fie că a fost vorba despre staruri de la Hollywood, prezentatori TV sau cântăreţi la care se închină o întreagă generaţie. Însă Tom Hanks a fost inspirat când a decis că merită publicate cele şaptesprezece povestiri din volumul Uncommon Type (Caractere atipice).

Prozele scrise de Tom Hanks le-au plăcut atât criticilor şi unor mari autori, cât şi cititorilor, mai ales celor pentru care o povestire trebuie să îmbine candoarea, empatia, umorul şi abordarea plină de compasiune a dramelor prin care trec personajele. Pentru a nu face din candoare şi compasiune o abordare simplistă ce duce spre patetism, Tom Hanks a ştiut când şi mai ales cum să intre în pielea naratorului înzestrat cu acel ton care trădează ironia pişicheră în rândurile ce descriu încercarea personajelor de a evita confruntarea cu sine autoamăgindu-se.

Vei descoperi spectacolul uman contemporan în toată diversitatea lui. Tom Hanks alege tipologii umane din toate straturile sociale şi din toate categoriile de aspiranţi la fericire sau (măcar) la reuşita împăcării cu sine. Vedete de cinema, mame divorţate ce vor să-şi regăsească liniştea, oameni simpli cu vicii sau dorinţe complicate, magnaţi amorezaţi sau gazetari nostalgici, visători sau pragmatici, soldaţi ce vor să-şi găsească liniştea sau oameni aparent banali cu pasiuni ce îi scot din anonimat. Sunt diferiţi, însă au un lucru în comun: existenţa lor include o întâlnire cu o maşină de scris ori cu o persoană ce deţine un astfel de obiect magic. De altfel, Tom Hanks este el însuşi un colecţionar de maşini de scris.

La începutul fiecărei povestiri vei vedea o imagine reprezentând un model de maşină de scris, încât volumul poate fi considerat şi un muzeu simpatic în care descoperi istoria acestui obiect atât de drag lui Tom Hanks. Datorită acestui obiect vintage, ai impresia că anumite pagini te fac să te simţi ca într-un magazin plin de comori din alte timpuri, în care ai nimerit întâmplător după o plimbare prin Centrul Vechi sau printre străduţele mai puţin umblate ale marilor oraşe, indiferent de continentul ales.

Succesul avut de povestirile sale ţine de o mare calitate a unui star de talia lui Tom Hanks, ce a devenit conştient, înainte de a se apuca de scris, că notorietatea doar vinde, dar nu convinge dacă nu ai talent când vrei să te afirmi şi într-un alt domeniu. În primul rând, Tom Hanks nu a vrut să demonstreze că are talent făcând acrobaţii stilistice, inventând poveşti spectaculoase în decoruri fabuloase, ori situaţii-limită din care să extragă pretenţios maxime sau învăţături măreţe despre lume şi viaţă. Nici măcar nu a încercat să recicleze clişeistic mesaje filosofice referitoare la umanitate şi la frumuseţea vieţii prin apropierea de celălalt, deşi profunzimea nu lipseşte din povestirile sale. A reuşit însă ceea ce doar marii autori ai prozei scurte au putut face: să extragă profunzimea şi emoţiile puternice din fraze simple.

Fără a vrea să pară un sofisticat, Tom Hanks a reuşit să-i convingă până şi pe cititorii pretenţiosi că poate stăpâni acea simplitate asociată naturaleţii în transmiterea trăirilor puternice sau greu de exprimat în cuvinte, o simplitate la care ajung marii autori de proză scrurtă după mulţi ani. Aşadar, nu depistezi în prozele sale încercarea veleitarului de a-şi exiba profunzimea prin replici bombastice sau prin fraze ce vor să demonstreze priceperea în a executa complicate acrobaţii stilistice.

În al doilea rând, vei remarca, pe lângă simplitatea ce ţine mai degrabă de maturizarea literară, decizia înţeleaptă a lui Tom Hanks de a nu se aventura în afara lumii care îi este familiară. Nu călătoreşte în ţinuturi exotice, ale căror denumiri catchy sunt adesea suficiente pentru ca vrăjirea cititorului să nu presupună mult efort. Actorul rămâne acolo unde pare să se simtă cel mai bine, atât geografic – povestirile sale sunt nişte episoade tipice pentru ceea ce se chemă American life – cât şi estetic, în sensul că nu se îndepărtează de regulile învăţate în lumea filmului, reguli ce fac diferenţa dintre o poveste bine spusă pentru a fi receptată cu entuziasm de public şi un eşec de casă.

Fără a a te ernerva prin clişee, Tom Hanks a preluat din lumea Hollywood-ului acea regulă de aur ce-i permite unei poveşti să cuerească oameni din lumi şi culturi diferite: atenţia pentru modul în care sunt expuse dramele şi trăirile personajelor, pentru raportul dintre particularităţile acestor drame şi trăiri şi universalitatea lor. Această regulă trebuie însoţită întotdeauna de respectul pentru dorinţa multor devoratori de poveşti emoţionante de a le fi salvat personajul favorit, chiar dacă salvarea presupune un happy-end uşor diferit şi îndepărtat de zona lor de confort afectiv.

Majoritatea povestirilor ar putea deveni scenarii demne de filme nominalizare la Oscar, aşadar nu m-ar mira să se facă pariuri între cititori referitoare la titlul povestirii ce va fi ecranizată. Multe dintre aceste povestiri îţi dau impresia că vezi de fapt scenele emoţionante ale unui film pe care îl vei recomanda şi altora, fie datorită ancorării în prezentul bucuriilor simple, ce plutesc într-o melancolie luminoasă, fie datorită mesajului tandru după o călătorie spectaculoasă în timp, ce-l poartă pe un magnat din prezentul nostru până-n actualitatea din Manhattan-ul anilor ’30.

Unele povestiri sunt ofertante pentru regizorii ce vor să amintească despre rolul cinematografiei în evadarea din prezent cu ajutorul imaginilor impresionante care însoţesc poveşti ce sfidează posibilităţile realului, anticipând un viitor al tehnologiei ce permite îndeplinirea visurilor excentrice. Altele impresionează printr-un love story nostalgic-vindecător, ce ignoră limitele temporale. Nu lipsesc nici povestirile în care dialogurile sumare şi amănuntele cotidiene banale declanşează revelaţii impresionante despre caracterul ascuns al personajelor sau despre secretele acestora.

Indiferent de schimbul de opinii referitoare la valoarea literară a celor şaptesprezece povestiri, cititorii vor spune acelaşi lucru: Tom Hanks face parte din rândul autorilor ce îşi iubesc personajele atât de mult încât simt nevoia să le găsească un loc unde să le fie alinate suferinţele. Iar această salvare ia multe forme şi chipuri. De fapt, pe lângă pasiunea pentru maşinile de scris a protagoniştilor, povestirile mai au în comun preocuparea naratorului pentru demnitatea personajelor, ca simbol al nevoii multor cititori de a li se (re)confirma încrederea în umanitate.

Citeşte şi Un bărbat pe nume Ove – Cel mai iubit dintre morocănoşi

Acum ne despărţim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Un barbat pe nume Ove – Cel mai iubit dintre morocanosi

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

 

L’atelier (The Workshop) – Rebelul care te fascineaza si te sperie

Adriana Gionea
-
0
L’atelier (The Workshop) – Rebelul care te fascineaza si te sperie

L’atelier este un film inteligent, cu tensiuni motivate de conflicte fertile pentru voluptatea reflecţiei, mesaje adânci şi actori credibili în rolurile asumate, pe care ai mai vrea să îi vezi în filmele viitoare, deşi nu toţi sunt actori profesionişti.

În noul film al lui Laurent Cantet, prezentat şi la Cannes, vei regăsi conflictul dintre un rebel profund şi cei din jur, atracţia femeii mature pentru neînţelesul ce pendulează între luciditate şi gesturile nesăbuite, încercarea tinerilor de a-şi exprima temerile prin artă şi conflictele din interiorul grupului ce reflectă de fapt provocările unei societăţi unde respectul pentru diversitatea umană este trâmbiţat de oficialităţi, dar contrazis de faptele de zi cu zi.

Acţiunea se petrece în oraşul La Ciotat, pe ţărmurile inundate de lumină din sudul Franţei. Aici, Olivia, considerată o scriitoare celebră, are o întâlnire plină de revelaţii cu un tânăr inteligent, subversiv şi provocator, ce tulbură dinamica unui grup implicat în atelierul de scriere a unui roman colectiv. Tânărul pe nume Antoine este unul dintre elevii aleşi pentru a lua parte la activităţile acestui atelier de creative writing ţinut chiar de ea, destinat unor tineri din mediile defavorizate.

foto: Life.ro/Bad Unicorn

În ceea ce-l priveşte pe Antoine, elevul ce perturbă grupul ieşind în evidenţă în mod ostentativ prin întrebări şi declaraţii considerate de ceilalţi rasiste, scriitoarea Olivia, interpretată de Marina Foїs, oscilează între fascinaţia pentru o gândire profundă dublată de o sinceritate ascuţită, şi teama faţă de posibilele acţiuni devastatoare la care poate recurge Antoine. În ceea ce-l priveste pe Antoine, acesta se simte atras, dar şi înfuriat de femeia matură capabilă de a privi dincolo de atitudinea lui sfidătoare, pentru a descoperi un amestec de profunzime ce poate fi (mult prea) uşor deviată spre nemulţumirea faţă de aşa zisa mediocritate colectivă, apoi speculată de noul val de politicieni populişti de extremă-dreapta.

Laurent Cantet a evitat reţeta previzibilă ce implică o iubire interzisă. A preferat mai degrabă imaginea sofisticată şi multifaţetată a relaţiei profesor-elev. Într-adevăr, complexitatea manifestărilor afective, care nu sunt devoalate sau etichetate simplist, naşte un joc de putere ambiguu, de aceea rolul de salvator al Oliviei te poate induce în eroare, făcându-te să crezi că vei vedea o reinterpretare a (deja) clasicei relaţii clandestine dintre un rebel inteligent, însă debusolat, abia ieşit din adolescenţă, şi femeia matură, cu bune intenţii, echilibrată şi raţională, ce joacă rolul de profesoară dedicată unei cauze nobile, mai ales că peisajul meridional este un fundal perfect pentru tentaţii.

Regizorul a preferat mai degrabă o abordare imprevizibilă a fascinaţiei reciproce dintre profesor şi elev. La fel ca în majoritatea filmelor sale, intimitatea relaţiilor interumane este de fapt oglinda întregii societăţi. Asadar, această relaţie complicată dintre impulsivul Antoine şi o scriitoare ce vrea să înţeleagă lumea complicată a unui tânăr mai profund şi mai expus frământărilor apăsătoare decât ceilalţi elevi este de fapt o întâlnire dintre Franţa elevată, ce se autodefineşte prin schimburile de idei şi preocupările umaniste, şi acea Franţă care poate reflecta de fapt partea Europei dezamăgite. Vei descoperi apele tulburi ale crizei politice occidentale simbolizată de Antoine, acest personaj complex, însă atras de simplismul aparent securizant al soluţiilor oferite de aderarea la un grup neonazist. Pe cât de independent şi de îndrăzneţ, pe atât de vulberabil şi debusolat, Antoine o lasă pe Olivia să credă că ar fi gata să încalce graniţele, atât pe cele morale, cât şi pe cele din relaţia profesor-elev.

Fără a emite simplist un mesaj moralizator şi fără a lăsa impresia că militeaza tezist pentru toleranţă şi pace, Laurent Cantet reuşeşte să prezinte pericolul noii ascensiuni a partidelor de extramă-dreapta prin pericolul radicalizării ce-l pândeşte pe Antoine. Va reprezenta clar şi în acelaşi timp sofisticat graniţa subţire dintre nemulţumirea adolescentului ce pune întrebări incomode şi convertirea la extremism. Direcţionând abil conflictele şi tensiunile, îl va face pe spectator să-l înţeleagă mai bine pe Antoine acest personaj dual, deopotrivă profund şi impulsiv, ademenit atât de lecturile solide, ce favorizează gândirea debarasată de răspunsuri simple, cât şi de soluţiile radicale, izvorâte din porniri ce anulează tocmai chemarea intelectului.

Laurent Cantet păstrează două elemente definitorii pentru majoritatea filmelor sale şi pentru modul în care vede relaţia dintre personaje şi problemele societăţii sau dintre individualitate şi grup/colectivitate. Unul dintre aceste elemente este legătura puternică a personajelor cu locul natal. Faţă de locul natal, acestea experimentează trăiri contradictorii, pendulând între dezamăgire şi ataşamentul suprapus peste nostalgie şi identificare, aşa cum descoperi şi în filmul Retour a Itaque. Celălalt element definitoriu este legătura dintre identitate, stima de sine şi problemele social-economice, un element de asemenea influenţat de primul, adică de legătura cu spaţiul în care personajele trăiesc, apoi se contruiesc, relaţie ce a dus la succesul filmului The Class (Entre les murs), distins cu Palme d’Or.

foto: Bad Unicorn

Vei redescoperi în L’atelier acelaşi interes al personajelor lui Cantet pentru dialogul ce naşte schimburi de idei aprinse ori dureroase, însă de data aceasta dialogurile incomode referitoare la societate şi la modul în care societatea intervine în evoluţia individuală permit o distanţare puternică a unuia dintre personaje de restul grupului. Această distanţare duce la relaţia greu de etichetat dintre personajul puternic individualizat în raport cu grupul (Antoine) şi personajul feminin central (Olivia). Este o relaţie transformată în elementul care alimentează tensiunea imprevizibilului asociat cu thrillerul psihologic.

La fel ca toate filmele ce l-au făcut faimos pe Laurent Cantet, şi Atelierul te face să îţi pui întrebări despre societatea europeană urmărind evoluţia lui Antoine, unui tânăr profund, aşa cum sunt mulţi tineri profunzi la ieşirea din adolescenţă: depozitarul unor întrebări incomode ce pot duce la răspunsuri inflamabile, revoltat şi reticent în faţa compromisurilor. Îi vei înţelege motivele, până la un anumit punct îi vei şi admira atitudinea rebelă pe care o vei considera la început inofensiva, declanşată de nevoia de a pune la zid ipocrizia ce disimulează corectitudinea politică. Datorită modului în care Laurent Cantet şi actorul Matthieu Lucci au construit acest personaj, vei empatiza cu el, apoi te vor înfricoşa anumite acţiuni prin care Antoine îşi susţine punctele de vedere.

Laurent Cantet a devenit un exemplu de regizor care, deşi abordează teme sociale prin captarea dramelor personale expuse în scene în care tensiunea escaladează în dialoguri inflamabile, hotărâtoare pentru deznodământ, le permite personajelor să îşi păstreze individualitatea, nediluată în realizarea unui tablou colectiv. La fel ca în filmul ce i-a adus un Palme d’Or – Entre le murs – regizorul foloseste autenticitatea şi expresivitatea unor actori neprofesionişti. Aceştia sunt încurajaţi să improvizeze şi să ofere soluţii spontane, Cantet ţinând el însuşi un atelier cu aceştia înainte de începerea filmărilor. Foloseşte astfel dialogul şi autenticitatea personajelor pentru a vorbi subtil despre o întreagă Franţă contemporană prin intermediul relaţiilor tensionate dintr-un grup de elevi reprezentând mozaicul etnic al acestei ţări şi al întregii Europe Occidentale, scindate între politicile de incluziune şi xenofobie.

Dar cum să abordezi marile problemele ale unei societăţi diversificate, în care de multe ori cetăţenii având valori diferite sunt uniţi doar de tragediile colective ce nasc mai mult ură decât o nevoie de cooperare (cum ar fi atacurile teroriste), fără a eclipsa totuşi importanţa relaţiilor de la nivel individual, înghiţite de zgomotul colectiv? Cum să vorbeşti despre problemele sociale ale Franţei fără a face un film cu tematică socială ce dezvăluie doar imaginea de ansamblu, ci un film despre complexitatea relaţiilor interumane, o complexitate ce îi supără pe cei ce oferă mai degrabă soluţii radicale în locul reflecţiei cu soluţii multiple, niciodată definitive? Ei bine, Laurent Cantet a făcut ceea ce ar fi făcut de fapt mulţi psihologi care vor să înţeleagă o societate fără a o transforma în mase amorfe: a plecat de imaginarul individual, care poate oferi un tablou general fără diluarea identităţii personale. Aşadar, a strâns un grup de personaje reprezentându-i pe acei tineri lipsiţi de privilegiile clasei de mijloc. Tinerii provin dintr-o comunitate fără prea multe perspective. Aceştia sunt invitaţi de Olivia, o autoare celebră, să scrie un roman colectiv de succes. Elevii au ales calea unui crime thriller cu acţiunea în oraşul lor – însoritul La Ciotat.

Aşa cum se întâmplă în orice thriller ancorat în realitatea unui spaţiu bine definit şi recognoscibil, există o mare legătură între povestea inventată de elevii atelierului şi mediul social în care se petrece acţiunea. Prin atelierul literar, scriitoarea Olivia îi stimulează pe elevi să caute locuri semnificative pentru identitatea colectivă din La Ciotat, locuri despre care să se documenteze, să-şi întrebe părinţii sau bunicii. Încurajează astfel o explorare a legăturii pe care fiecare o are cu propriul oraş, cu trecul acestuia. Una dintre eleve îşi aminteşte că bunicul ei, un imigrant magrebian, a lucrat pe şantierul naval, un loc al gloriei şi al mândriei locale de altădată, aflat acum în paragină, uitat de autorităţi şi de investitori.

foto: Bad Unicorn

Acţiunea romanului cu accente de crime thriller s-ar putea derula în jurul acestui şantier. Mulţi susţin această idee, mai puţin Antoine, care, în ciuda inteligenţei, nu se poate apropia de ceilalţi elevi ai atelierului, fiind considerat inabordabil, rasist, inflexibil, arogant şi dornic de a capta întreaga atenţie. Mai mult, îi sperie ideile sale ce adaugă poveştii elemente sângeroase, de o violenţă extremă. Deşi este la rândul ei autoarea unor cărţi de succes ce dezvăluie partea întunecată a fiinţei umane, profesoara captivată de personalitatea lui Antoine dă de înţeles că se teme la rândul ei de personalitatea lui. Însă nu îl critică de faţă cu altii. Pentru a stinge conflictul, ea îi foloseşte ideile pentru a le explica elevilor că nu există neapărat o legătură între intenţiile personajelor negative şi adevăratele idei şi trăsături de personalitate ale scriitorului.

A scrie despre criminali nu te face un criminal, un admirator al lor. Este mesajul pe care îl trasmite Olivia elevilor deveniţi ostili în prezenta lui Antoine, după ce acesta îi sperie prezentându-le propria variantă asupra direcţiei terifiante pe care ar trebui să o ia acţiunea romanului colectiv scris în cadrul atelierului. Totuşi, observându-l pe Antoine, Olivia te face să bănuieşti că ar avea dubii în legătură cu modul inofensiv în care Antoine ar putea folosi arta pentru a se elibera de propriile instincte agresive. Olivia se întreabă dacă nu cumva, în cazul lui, graniţa dintre ficţiune şi realitate ar putea dispărea, arta nefiind capabilă să ofere acea defulare inofensivă a pornirilor agresive, a revoltelor interioare. Aşadar, va derula un research online, în care va descoperi, prin intermediul postărilor lui Antoine pe reţelele de socializare, o posibilă aderare la o grupare de extremă-dreapta, ce trasmite un mesaj anti-cosmopolit, anti-diversitate etnică.

Regizorul şi-a asumat riscul de a-l scoate pe spectatorul din afara Franţei din decorul recognoscibil şi seducător al Parisului cosmopolit, asociat clipei savurate cu lejeritate şi dialogurilor filosofice senine, purtate în decorul unei cafenele. Pentru a demasca lucid şi plin de tact marile probleme ale Occidentului (nu doar ale Franţei) îi este suficient un oraş mai mic, unde progresul social pare încremenit odată cu speranţele tinerilor. Aici se pot înţelege cel mai bine toate nemulţumirile şi problemele ce pot coroda relaţia dintre om şi societate, dintre europeni şi imigranţi şi, în final, legătura dintre un european şi idealurile democratice pentru care au luptat multe generaţii, şi care definesc o civilizaţie occidentală. Anumiţi elevi se simt complexaţi de profesoara venită din capitală, reflectând astfel nemulţumirile celor din oraşele mai mici, ale căror voci nu sunt auzite decât atunci când apar sondajele politice alarmante.

Locul unde se desfăşoară atât acţiunea filmului, cât şi a romanului colectiv scris în timpul întâlnirilor din cadrul atelierului de creative writing devine grăitor pentru declinul comunităţilor sudate de prosperitatea economică din vremuri trecute. Şantierul naval ce naşte legende şi despre care elevii se documentează este simbolul unor comunităţi abandonate, în care oamenii ce nu se mai fac auziţi pot ajunge să îşi transforme nemulţumirile în decizii radicale. De fapt, Cantet readuce în discuţie, fără a recurge la militantism, relaţia schizofrenă dintre Europa marilor oraşe, a căror dezvoltare se sprijină pe succesul profesiilor liberare, asociate noului model al cosmopolitului sofisticat, şi orasele clădite pe umerii celor numiţi gulere albastre, care se simt uitaţi şi dispreţuiţi după declinul unor industrii cândva generatoare de prosperitate şi mândrie locală.

Laurent Cantet preferă subtilitatea relaţiilor interumane pentru a vorbi despre frământările sociale ce modelează, în grade diferite, personalitatea fiecăruia. Alegerea actorilor din rolurile elevilor îţi va aminti de o mare calitate a regizorului Laurent Cantet: aceea de a găsi echilibrul dintre imaginea de ansamblu şi consistenţa fiecărui portret individual. Exact ca în premiatul Entre les murs, personajele ce au roluri secundare sunt puternic individualizate în dinamica de grup chiar dacă sunt eclipsate de personalitatea lui Antoine, care atrage atenţia datorită contradicţiilor ofertante pentru discuţiile cinefile sau pentru interpretările psihologice de după vizionarea filmului. Dialogurile, schimbul de idei cu privire la scrierea unui roman colectiv şi replicile prin care îşi susţine punctul de vedere îţi permit să depistezi rolul distinct al fiecărui personaj în parte.

foto: Bad Unicorn

Relaţiile dintre personajele filmului sunt multistratificate, la fel cum sunt şi problemele colective ale Franţei actuale. De aceea Laurent Cantet preferă să nu prezinte aceste probleme sociale într-un mod ostentativ astfel încât să cazi în ispita etichetării, invitându-te în schimb să le descoperi treptat, dupa ce le întorci pe toate părţile. Pentru a transmite mesajul filmului – nevoia de a înţelege o lume înţelegând mai întâi individualitatea în relaţia cu valorile societăţii, cu diversele grupuri care o alcătuiesc – regizorul distantează tacticos un personaj turbulent însă profund (nimeni altul decât neînţelesul Antoine) de restul grupului de elevi.

În timp ce restul elevilor continuă să imagineze variantele poveştii ce va fi prezentată la finalul atelerieului, Antoine se distanţează brutal de grup, iar această distanţare este realizată prin individualizarea lui şi în ochii profesoarei care îl (re)descoperă urmărindu-i profilul de Facebook, filmuleţele de pe Youtube în care acesta îşi etalează corpul atletic făcând sărituri de pe stânci sau antrenamentele alături de ceea ce a par a fi nişte neonazisti locali. Antoine nu devine el însuşi un neonazist, deşi nemulţumirile lui şi nevoia de răspunsuri clare menite să-l plaseze deasupra mediocrilor l-ar fi putut direcţiona spre acest angajament extremist. Însă acţiunile sale nu devin mai puţin periculoase în raport cu profesoara pe care o admiră, o pândeşte, pe măsură ce şi ea îl spionează sub pretextul curiozităţii faţă de semenii inteligenţi şi neînţeleşi, pe care vrea să-i ajute.

Totuşi, în loc să facă un film despre un tânăr proaspat radicalizat şi o profesoară salvatoare ajunsă ea însăşi o victimă neputincioasă, Cantet preferă unul despre un tânăr neînţeles, prins în plasa propriilor contradicţii, aruncat într-o lume din ce în ce mai îndepărtată de voluptatea dezbaterilor îndelungi. Regizorul deturnează frământările tânărului Antoine din zona radicalizării spre cea a relaţiei cu femeia care îl fascinează (Olivia), dar faţă de care se simte şi vulnerabil. Asemenea oricărui elev nesupus, abia ieşit din adolescenţă, mai citit decât majoritatea, Antoine trezeşte admiraţia, dar şi teama. Actorul Matthieu Lucci a intrat perfect în pielea acestui personaj care vrea să-şi mascheze debusolarea prin căutarea unor răspunsuri clare şi prin acţiuni ferme.

Jocul actoricesc redă credibil şi adânc reacţiile şi atitudinile unui tânăr care gândeşte mult, dar care nu ştie cum să gestioneze revelaţiile afective ce vin odată cu descoperirile precoce. Antoine este de fapt orice tânăr inteligent care îşi caută un drum în viaţă şi care devine un personaj la care te raportezi dual. Îi înţelegi dinamica psihologică, dar îl şi critici. Îi admiri curajul, dar il şi respingi din cauza dispreţului şi a sfidării la care adesea recurge pentru a contracara presiunea unui grup în care se simte neînţeles, neacceptat. În revolta lui Antoine se poate regăsi orice spectator care, deşi nu s-a radicalizat, s-a simţit în adolescenţă suparăt pe o societate care nu permitea explorarea trăirilor vulcanice, a opiniilor exploziv-controversate şi a revoltei prin dezbateri constructive, pline de francheţe şi luciditate, o societate pe care o percepea drept o trambulină pentru mediocritate, ipocrizie, superficialitate şi falsitatea mesajului tolerant ce masca duplicitar nişte calcule politice mult prea cinice.

Antoine este simbolul unei întregi generaţii de tineri inteligenţi, cu bune intenţii, dar pierduţi undeva la mijlocul drumului dintre afirmarea de sine şi împăcarea cu lumea din jur. Acţiunile personajului nu sunt decât rezultatul unei lumi în care mesajele umaniste nu mai sunt supuse dezbaterilor, ci au fost confiscate de autorităţi iresponsabile, care de fapt adoptă hotărâri ce nu fac decât să adâncească prăpastia dintre categoriile sociale, dintre oamenii aparţinând unor culturi diferite şi dintre zonele prospere şi oraşele industriale abandonate.

În loc să-l ducă pe Antoine pe calea terorismului care să oblige la emiterea unei sentinţe, Cantet alege calea invitaţiei la reflecţie, la rafinata observaţie psihologică. Redescoperi prin filmul său plăcerea analizei ce lasă loc interpretărilor infinite, deschise, fără clasica vânătoare de răspunsuri corecte, unanim acceptate şi care duc într-o anumită diecţie. Exact când ai crezut că ai înţeles totul despre legătura dintre Antoine şi Olivia, sau dintre acesta şi colegii de la atelierul literar, apar un gest, o reacţie, o replică sau o acţiune ce duce la escaladarea periculoasă a unor frustrări, care te face să-ţi schimbi părerile.

Această dorinţă a lui Cantet de a-l face pe spectator să renunţe la interpretarea ce duce într-o singură direcţie se transformă într-o echilibristică îndelung exersată, nu doar între social şi individual, între didactic şi transgresarea oricărei reguli, ci şi între genuri. Ce pare a fi încă o poveste cu efect educativ (fără a fi neapărat unul planificat şi asumat), despre efectele benefice ale artei în recupererea unor tineri debusolaţi, se transformă într-un thriller psihologic amplificat de nişte tensiuni ce ţin de resorturi interioare sofisticate. Nu este un thriller în care fiorii sunt alimentaţi de reacţiile explozive ce duc la escaladări tranşante ale conflictelor spre un deznodământ grăbit, ci unul în care personajele sunt obligate să poarte nişte dialoguri incomode, lămuritoare, dar pe care să le conducă folosindu-se de tact pentru a evita o tragedie iminentă.

L’atelier este o pledoarie proaspată, actualizată şi eficient construită pentru o redescoperire a voluptăţii de a dialoga, de a lăsa ideile contradictorii să se înfrunte în locul oamenilor diferiţi. Voluptatea dezbaterii este indispensabilă acelei salvări a civilizaţiei europene al cărei declin este strigat de populiştii alarmişti, care vor să pună la zid tocmai această plăcere a dezbaterii, considerată de extremişti o plăcere a naivilor, a visătorilor, a idealiştilor lipsiţi de iniţiative ferme. Prin refuzul de a-l pune la zid pe Antoine, regizorul trasmite subtil un mesaj vital pentru o Europă ameninţată de revigorarea extremismului. Este mesajul care susţine că este de preferat o dezbatere fără o soluţie finală decât o acţiune fermă, ce oferă iluzia securităţii sociale.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

Adolf H. Două vieţi – Freud ar fi făcut un pictor inofensiv dintr-un viitor dictator

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Adolf H. Doua vieti – Freud ar fi facut un pictor inofensiv dintr-un viitor dictator

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026