Zilele abandonului poate fi considerat cel mai incandescent și pătimaș roman scris de Elena Ferrante. Reia captivant mult-folositul subiect despre vindecarea emoţională a unei femei aruncate în spirala ameţitoare a unor stări contradictorii și explozive după ce descoperă stupefiată infidelitatea soţului.
Aparent este o poveste previzibilă. Clasica poveste despre soţia devotată, care nu se mai regăsește după ce a fost înșelată timp de ani de zile, apoi abandonată peste noapte. Însă are ea, Elena Ferrante, ceva sfredelitor și irezistibil de impetuos în scriitura ei, încât nu te lasă până ce nu afirmi că n-ai mai citit așa ceva până acum.
Elena Ferrante își consolidează reputaţia
Prin Zilele abandonului, faimoasa Elena Ferrante își consolidează reputaţia de scriitoare care te face să-i devorezi în ritm febril romanele. Nu întâmplător a fost pomenit cuvântul febril. În acest roman poate căpăta destul de ușor sensul propriu. Olga, protagonista romanului, pare cuprinsă de febră. Doar că-n locul frisoanelor apare furia. Este o furie care o zguduie. O face să-și piardă nevoia de a-și cenzura gesturile necugetate, să rătăcească fără ţintă prin propria viaţă. Furia durează o vară, în care va trece de la vulnerabilitate la nevoia de a prelua controlul asupra vieţii ei.
Vulcanul din femeia trădată
Furia pune stăpânire pe viaţa Olgăi după ce Mario, soţulul ei, o anunţă că vrea să plece de acasă. Fără explicaţii, fără a-și pune cenușă-n cap, fără a părea vinovat, lăsând-o perplexă în faţa faptului împlinit. Așadar, Olga se trezește brusc în ipostaza mamei singure și fără o sursă de venit, deoarece soţul ei o convinsese că nu are nevoie de un job. Primește reproșurile adresate de obicei nevestei căreia i se dă de-nţeles că a uitat să fie și femeie, copleșită de îndatoririle casnice și de cei doi copii – Giovanni și Ilaria.
Descoperiri nebănuite despre identitatea rivalei
Mario este destul de evaziv când i se cer explicaţii sau i se pun întrebări. Uluită de tăcerea lui, Olga începe să facă propriile investigaţii. Este confuză, deoarece soţul ei a refuzat să-i spună unde pleacă sau dacă are vreo amantă. În schimb, o prietenă de familie specializată în bârfe ar ști de fapt cine ar fi amanta.
Rivala este fiinca unei femei emancipate, despre care, initial, Olga crezuse că ar fi de fapt adevărata amantă. Prietenii familiei dau de-nţeles c-ar ști și unde locuiește soţul cu noua cucerire, însă par să fie complicii lui. Olga simte că toţi sunt de partea celui liber, capabil de a-și căuta fericirea. Nevasta umilită este considerată isterică, nechibzuită. Ea este acuzată de imaturitate când își lasă emoţiile provocate de durere să izbucnească.
Prietenii de familie deveniţi complicii infidelului
Relaţia clandestină are în ochii celor din jur nimbul prospeţimii. Nevestei părăsite nu-i mai rămân decât aspiraţiile considerate primitive și ura (mai ales de sine). Olga simte cum emoţiile puternice provocate de abandon îi consumă timpul și frumuseţea, lipindu-i eticheta de soţie care a uitat cum să mai fie femeie. Ea este perdanta, una schimonosită de propria durere, de reacţiile patetice. O femeie din zilele noastre, dar care n-a mai ţinut pasul cu vremurile. S-a neglijat. A renunţat la job, la visurile de scriitoare, pentru a-și susţine partenerul necondiţionat, pentru a i se dedica pe de-a-ntregul.
Răzbunarea celei neglijate
Asemenea unei femei care se știe părăsită pentru una mai tânără, Olga începe să deruleze imaginar un film despre noua legătura fericită a soţului ei. Vede cu ochii minţii scene de sex demne de un film porno, așa cum ea nu-i putuse oferi niciodată bărbatului pe care ar fi trebuit să-l ţină cu orice preţ lângă ea. Ar vrea să i-o plătească. Să se răzbune prin propria aventură sexuală apelând la un vecin muzician ce locuiește în același bloc.
După o zi cumplită din perspectiva emoţională, când simţea că durerea o făcea să-și piardă minţile, Olga îi face o vizită vecinului muzician, pe care iniţial nu-l putea suferi. Vizita urmează chiar după ce ea se dăduse în spectacol, în plină stradă, sărind la gâtul infidelului soţ ce se plimba senin cu noua cucerire la braţ. Era gata să se repeadă și la rivală, precum o veritabilă femeie pasională care se trezește înșelată și-și recunoaște bijuteriile în urechile amantei.
Trofeul oferit amantei
Soţul infidel își cunoscuse amanta când o medita la știinţe exacte. El era un inginer matur, ea avea doar 15 ani. După cinci ani de iubire clandestină, el se mută cu amanta. Mai mult, intră pe furiș, precum un hoţ, în fostul apartament conjugal, pentru a lua trofeul preţios destinat cândva celei alese pentru a-i fi nevastă: niște bijuterii scumpe, moștenite de la mama lui, pe care devotatei Olga nu-i permitea să le poarte, pentru a nu le pierde.
Când vede că amantei i se permite să urce pe o treaptă superioară în ierarhia transgeneraţională a familiei, uzurpându-i locul prin folosirea bijuteriilor considerate o moștenire ce i se cuvenea doar soţiei, apoi fiicei ei, Olga ajunge în pragul disperării. Iar disperarea înseamnă furie, nicidecum resemnare.
Revitalizarea unor trăiri afective negate
Foarte multe pagini din roman devin o sofisticată expunere și explorare a furiei. Olga este posedată de acea furie precum o aversă de gesturi necontrolate, autodistructive. Va avea parte de căderea în magma clocotitoare a instinctelor primitive ce se trezesc și preiau controlul în viaţa celui rănit, cu stima de sine făcută ferfeniţă, cu orgoliul și demnitatea pângărite.
Olga simte o furie precum o furtună care ia totul pe sus, care sfâșie certiduni. Iar furia se mai întâlnește și cu vulcanul interior. Este vulcanul pe care Olga l-a ascuns mereu, pentru a nu părea o femeie primitivă din Sud. Însă lava iese din abisuri, apoi se întâlnește cu puterea furtunii și pârjolește simţul rușinii și teama de ridicol.
Comunicarea afectivă dintre cititori și personaje
Nu trebuie să te identifici neapărat cu Olga pentru a-i simţi furia. Ţi-o transmite și ţie chiar dacă nu te regăsești în povestea ei. Nu de alta, dar Elena Ferrante știe cum să descrie stările personajelor sale astfel încât să te contamineze și pe tine. Autoarea te face să intri în pielor lor, să vezi lumea prin ochii lor.
Noile semnificaţii ale trăirilor
Furia încetează să mai fie o simplă trăire afectivă necontrolată, des întâlnită la oamenii care trec prin experienţa abandonului. Pentru Olga, reacţiile impetuoase, pe care își dă în sfârșit voie să le simtă, apoi să le exteriorizeze cu preţul dezaprobării celor din jur, devin o reconectare necesară cu trecutul. Prin reacţiile vulcanice provocate de furie, Olga se întoarce la rădăcinile sale meridionale.
Revenirea la identitatea negată
Reîntoarcerea la trecutul meridional înseamnă confruntarea cu fantomele, cu miturile despre femeia abandonată. Olga se născuse, apoi copilărise în Napoli. După căsătorie ajunsese în Nord, la Torino. Mai bine zis în acel Nord pe care meridionalii îl considerau al oamenilor mai rafinaţi, chipurile mai civilizaţi.
Ea își dă seama că se simte deodată străină, claustrată în orașul cu turnuri dintr-un Nord autoconsiderat mai evoluat. Aici, mulţi meridionali cred că ajung să fie acceptaţi doar după ce-și neagă rădăcinile, după ce învaţă să-și controleze pornirile pătimașe, apoi să renunţe la o parte din sine așa cum renunţi la o piele veche.
O dezlănţuire necesară
Ajunsă-n ipostaza nevestei părăsite, Olga devine precum vulcanul napolitan ce ameninţă liniștea unei lumi. Doar că-n loc de lavă, ea aruncă în stânga și-n dreapta cuvinte obscene, zădărnicind eforturile de a se disciplina încă de mică, pentru a nu se comporta precum femeile din mahalaua meridională, unde crescuse.
Nimerită-n prăpastia durerii, Olga uită de autocenzură. Se lasă astfel controlată de spontaneitatea de care fugise ani de zile. Se prezintă în miez de noapte, cu o sticlă de vin, la ușa unui vecin despre care spunea că-l antipatiza. Are niște reacţii ce-i pulverizează stabilitatea. Își sperie fostul partener de zici că s-au întâlnit femeile din filmele neorealiste cu zeiţele geloase din panteonul greco-roman.
Reacţiile primitive urmate de niște revelaţii sofisticate
Vei fi uimit să vezi cum adâncirea Olgăi în emoţiile primitive poate da naștere de fapt unora dintre cele mai complicate analize despre universul feminin și despre trauma separării în cuplu. Folosind ritmul fluid și cuvintele simple, Elena Ferrante ajunge la un rezultat sofisticat.
Personajul feminin demonstrează cum primitiva furie permite, spre final, maturizarea prin regăsirea identităţii. Conștientizarea emoţiilor impetuoase reprimate o ajută pe Olga să ajungă la cauzele stărilor ei și ale prăbușirii încrederii în propria feminitate, după fuga infidelului Mario.
Sudul din interior
La fel cum se întâmplă în cazul personajelor feminine create de Elena Ferrante, Olga este legată de orașul meridional printr-un cordon ombilical afectiv, identitar. Este o relaţie de iubire și ură, de acceptare și rușine. Această legătură este dublată de oscilaţia între nevoia de reconectare la spaţiul natal și de fugă. Ea nu se poate vindeca fără a-și aminti de copilăria napolitană.
Multe dintre personajele feminine mature din romanele Elenei Ferrante se întorc la Napoli. Unele doar în gând, cum face și cel din Fiica ascunsă. Altele ajung să rătăcească pe străduţele din Napoli, prin cartierele sărace, pentru a găsi niște răspunsuri, pentru a recupera piesele ce lipsesc din marele puzzle al istoriei personale și familiale, cum se întâmplă în romanul Iubire amară.
Mitul femei părăsite
Reîntoarcerea spre trecut a Olgăi pare mai degrabă expediţia unui arheolog. Când începe să deruleze scene din copilăria petrecută în Napoli, ea sapă adânc pentru a dezgropa ceva. Nu este un secret, ci o imagine, un arhetip împietrit, precum un idol sculptat. Mai bine zis, este imaginea arhetipală a femeii învise. Această femeie a fost întruchipată de vecina ei plină de viaţă, care ajunge să se sinucidă înecându-se, după ce soţul ei a părăsit-o.
În loc s-o aline pe femeia părăsită, vecinele din copilăria Olgăi, inclusiv mama ei, o bârfeau pe femeia abandonată, învinsă de tristeţe. O învinovăţeau aspru de incapacitatea de a fi o femeie adevărată, una care știe cum să-și ţină soţul acasă. Pentru ele, cea părăsită era de vină. Se bucurau că nu erau ele în locul ei. Prezenţa bărbatului făcea diferenţa între tabăra învinselor și a celor ce meritau cu adevărat să fie considerate femei.
Rușinea de a fi abandonată
Femeia părăsită era exclusă din viaţa celorlalte. O priveau, dar nu i se mai adresau. Doar îi tolerau prezenţa, știind că nu mai era de mult timp una de-a lor. Bârfa lor o deposedau de feminitate, domolindu-și astfel propria lor teama de o viaţă (considerată) lipsită de sens în absenţa bărbatului devenit soţ. Cea părăsită lua asupra ei pericolul ce le pândea pe fiecare dintre ele. Pericolul de a rămâne fără soţ echivala cu existenţa fără sens, cu abisul, cu vidul.
Femeia care bântuie
Vecina abandonată, din care viaţa și frumuseţea se scurseseră ca dintr-un vas crăpat, nu era o simplă prezenţă ce stârnea mila. Dezgropând-o precum un arheolog, Olga făcuse din ea o prezenţă nefastă, o statuetă rău-prevestitoare, ce-și înfige blestemele și mai adânc odată scoasă la suprafaţă.
Amintindu-și de soţia ce-și luase viaţa, Olga se temea să nu ajungă la rândul ei o epavă. Abia când Mario plecase de acasă peste noapte și fără pic de regret, cum a facut și partenerul vecinei din Napoli, Olga ajunge să conștientizeze efectul pe care l-a avut asupra ei tragica poveste de viaţă a femeii abandonate. Ea se temuse mereu să nu ajungă să împartă aceeași soartă, să nu ia aceleași decizii morbide.
Vindecarea de trecut
În loc s-o paralizeze, frica de a deveni precum femeia ce și-a pus capăt zilelor, după ce mai întâi și-a văzut trupul ruinat de tristeţe, o resuscitează pe Olga. Ea nu se vrea învinsă. Începe să recurgă la propriile măsuri, după câteva scene de viaţă în care parea că-și pierduse minţile. În aceste scene, în care simte că pierde controlul, își dă cu adevărat seama de puterea pe care i-o atribuise femeii din trecut. Frica de a sfârși tragic, asemenea ei, ajunge să le lege pentru mult timp. Olga se lăsase condusă de prejudecăţile femeilor primitive, ce le blamau pe soţiile parasite, mai ales că propria mamă ei făcea parte din corul acuzator.
Despărţirea de fantome
Cititorii pasionaţi de psihologie ar spune că trauma divorţului devine pentru Olga marea șansă de a se regăsi, de a scăpa de un partener toxic. Soţul Olgai poate fi considerat un astfel de partener. Pentru el, femeia odată căsătorită nu avea dreptul la aspiraţii, la viaţă proprie, la autonomie. Însă cel mai bun lucru ce i se putea întâmpla Olgăi a fost desprinderea de fatoma vecinei cu destin tragic. Fantoma din trecut fusese adoptată, apoi interiorizată. Olga devenise precum o gazdă ce se lăsase parazitată de o altă fiinţă. Abandonul devine astfel posibilitatea unei (re)apropieri de adevăratul sine.
Lumea interioară imprevizibilă
Romanul se dovedește a fi unul cât se poate de sofisticat, în ciuda unui personaj feminin care se lasă în voia emoţiilor primitive înainte de a-și regăsi drumul. Vei fi uimit de metamorfozele protagonistei. De fapt, chiar și atunci când explorează lumea unei femei care s-a îndepărtat de multă vreme de latura ei complexă, Elena Ferrante uimește prin observaţiile complicate menite să transforme viaţa afectivă a protagonistei ei într-un labirint.
Surprinzătorul personaj feminin
Mulţi ar fi tentaţi să afirme că Zilele abandonului captează agonia un personaj feminin ce pare mai degrabă unul simplificat. Într-adevăr, multe dintre gândurile și reacţiile protagonistei, o fac să pară venită din secolele în care femeia nu trăia decât pentru a-și mulţumi soţul, pentru a păzi casa precum o zeiţă casnică, abandonându-și până la urmă visurile. Este vorba în special despre gândurile nerealiste privind o posibilă împăcare după ce bărbatul rătăcit își va băga minţile-n cap.
Totuși, parcursul interior al Olgăi, de la infernul mistuitor al urii și al dispreţului faţă de sine la recăpătarea forţei psihice, nu o face deloc să pară mai prejos decât protagonistele cu trăiri și gânduri profunde întâlnite în alte romane psihologice semnate de Elena Ferrante – Iubire amară și Fiica ascunsă. Poţi comanda romanul de pe Libris, Cărturești, Elefant.ro
