Vanessa şi sora ei este un roman care te va cuceri, însă o va face lent, ducându-te cu gândul la o vacanţă ce debutează monoton cu zile ceţoase, apoi continuă pe ţărmurile însorite ale Greciei, în vechiul Istanbul, în Parisul boem şi în Londra unor artişti libertini. La început are ceva din calmul flegmatic asociat englezilor conservatori de altădată şi romanelor a căror acţiune este încetinită de prea multe detalii, dar atmosfera se dezmorţeşte odată cu apariţia personajelor ce nutresc aspiraţii de literaţi, au trăsături contradictorii, orgolii ce ard mocnit şi ascund rivalităţi explozive.
Priya Parmar îmbină răgazul introspectiv cu vivacitatea imaginilor picturale, ce-ţi lasă impresia că vezi o succesiune de tablouri în locul paginilor. Şi nici nu putea ocoli tentaţia acestei îmbinări dintre gând şi vizual. Cele două personaje feminine cer o astfel de scriitură evocativ-picturală. Una dintre protagoniste este pictoriţa Vanesa Bell, care face parte din galerie artiştilor ce au adus modernitatea în conservatoarea Anglie, adoptând estetica postimpresionistă, nuanţele puternice ale lui Matisse şi viziunea cubistă şi abstractă a rebelilor din Paris. Cealaltă este faimoasa Virginia Woolf, care a modernizat la rândul ei arta, legând scrisul de fluxul conştiinţei, prin care a schimbat ritmul naraţiunii, anunţând modificarea perspectivei asupra caracteristicilor definitorii pentru un roman.
Chiar şi romanul Vanessa şi sora ei pare să respire în ritmul intim ce ţine mai mult de lumea interioară a personajelor, având structura unui jurnal, scris de pictoriţa Vanessa Bell. Din acest jurnal răzbate încercarea ei de a-şi înţelege epoca, trăirile, multiplele-i ezitări între autonomia totală şi teama de a pierde ocazia unui mariaj ce i-ar oferi şansa de a corespunde normalităţii, aşa cum era definită în societatea ei, dar, mai presus de toate, pluteşte subtil încercarea de a-şi înţelege propria soră, ale cărei ademeniri îndreptate spre soţul Vanessei, toane şi gesturi imprevizibile erau influenţate de numeroase căderi nervoase.
Virginia şi Vanessa reprezintă acele tipologii feminine opuse. Una preferă scrisul, pe care îl consideră singura formă de artă demnă de a fi luată în considerare, ironizând-o pe sora ei, ce visează la prima expoziţie de pictură (te întrebi dacă nu cumva decizia autoarei de a o plasa tocmai pe Vanessa în rolul martorului care scrie un jurnal ascunde o notă de ironie la adresa Virginiei). În schimb, cealaltă nu poate apela decât la culori pentru a se putea exprima, ferindu-se de aventurarea în conversaţii spirituale însoţite de replici erudit-caustice, pline de tachinări sofisticate, referitoare la clasici şi la noile tendinţe în literatură. Una fascinează prin echilibrul între sinceritate, toleranţă faţă de tabuuri şi tact. Cealaltă, prin instabilitatea îmbinată cu farmecele unei femei ce oferă plăcerea unui dialog, în care ispitirea şi tonul caustic transformă vulnerabilitatea emoţională într-un joc ambiguu.
Vanessa este solară şi echilibrată. Dovedeşte o francheţe nemaiîntâlnită în saloanele unei Londre unde aveau succes doar femeile ce ştiau să folosească dialogul precum o armă a cochetăriei, incarcată de sensuri duble, niciodate de clarificări necesare. Virginia este năvalnică, dornică de a capta mereu atenţia, de a pune stăpânire pe ceailalţi fără a se teme de consecinţe, reuşind astfel să confişte orice dialog prin aluzii spirituale. Oscilează între atitudinea rezervată, ezitarea timidei, dezinhibare şi histrionism. Cere protecţie, însă aruncă venin şi clocoteşte de furie când este demascată. Totuşi, au ceva în comun: ambele sunt femei nonconformiste, care au îndrăznit să organizeze saptămânal întâlniri nocturne la care invitau bărbaţi aspiranţi la faima din lumea artei (când prezenţa unor bărbaţi în casa unor femei necăsătorite putea distruge reputaţii) şi ambele au făcut parte din Grupul Bloomsbury, ce a marcat începutul modernităţii creatoare în Londra abia intrată în secolul XX.
Numele grupului vine de la numele unui cartier boem. Aici s-au mutat cele două surori, spre uimirea şi dezaprobarea snobilor din cercul familial, ce nu vedeau cu ochi buni această zonă a Londrei. În noua lor casă din cartierul Bloomsbury se întâlnea elita progresiştilor din luma artei, printre care şi pictorul Duncan Grant şi Forster (cunoscut datorită romanului A Room with a View). Priya Parmar nu reproduce frază cu frază schimbul de idei şi dialogurile despre viitorul artei. Scopul ei este mai degrabă acela de a capta o atmosferă, dinamica întâlnirilor erudite la care participau oameni ce nu se puteau face auziţi nicăieri, fiecare dornic să impresioneze, după cum avea să dea de înţeles unul dintre participanţi: Ne vânturăm cu răsuflarea tăiată prin nesfârşite exagerări, mânaţi mai curând de impulsuri decât de ţeluri.
Datorită descrierilor ce redau scenele de interior, simţi că te afli în mijlocul acestora. Le intuieşti vanitaţile şi egourile fragile ce îi mână, citindu-le scrisorile în care nevoia de afecţiune, devotamentul şi acea ironie rafinată sudează intimitatea dintre cititor şi personaje, vitală pentru genul de roman evocativ. Înţelegi ritualul unei seri în care amfitrioanele – Virginia (care aţâţa tensiunile) şi Vanessa (metronomul) – încercau să anime, să domolească tacticos ori să vadă postura copilului gata să vâneze aprobări şi confirmări jucând rolul adultului cu preocupări exclusiv intelectuale.
Te simţi ca un gladiator când păşeşti în această arenă de idei. Victoria nu e uşoară. Se lansează un anumit subiect, care adesea se stinge de la sine. Se oferă un altul, azvârlit în sus ca o minge, dar nu intră în coş. Din aceste eforturi fragmentare se naşte însă un anumit ritm, o evadare din găoace, se dezvoltă un spirit de echipă. În sfârşit, atmosfera se încinge, noaptea prinde contur.
Vanessa şi sora ei face parte din categoria romanelor ce îi fascinează, în primul rând, pe cei dornici de a-şi imagina emulaţia, înflăcărarea şi entuziasmul dezinhibat ce însoţeau flerul oamenilor capabili de a simţi zorii schimbării într-o anumită perioadă. Grupul Bloomsbury lua parte din plin la această schimbare fără precedent, într-o societate în care femeile începeau să se impună şi în lumea artei, a ideilor. Totuşi, acest roman te cucereşte altfel decât ar fi făcut-o, de exemplu, unul ancorat în vâltoarea anilor nebuni ai Parisului interbelic. Ritmul este domol (precum lumina unui ţărm englezesc), specific unei confesiuni intense, nicidecum euforic.
Nimic nu se dezlănţuie într-o manieră explicită, deşi fiecare personaj are o biografie picantă sau, pe alocuri, scandaloasă. Pornirile nu sunt vijelioase, deşi pot naşte furtuni. Tonul pare să se deruleze într-o fluiditate vizual-confesivă. Ideile despre artă şi noul rol al femeii în societate nu capătă o pulsaţie trepidantă, însă au consistenţa şi voluptatea unor gânduri ce nasc replici memorabile, pline de umor. Dezlănţuirea epocii în care societatea europeană începea să se schimbe din temelii, odată cu noile curente în artă, rămâne undeva pe fundal, descătuşarea morală fiind mai mult filtrată decât absorbită, lasând loc reflecţiilor ce legau viaţa interioară a pictoriţei de spiritul generaţiei sale.
Scriind acest roman, Priya Parmar şi-a asumat două acte curajoase. În primul rând s-a încumetat să capteze un aspect dificil şi înşelător – perioada care face trecerea de la o epocă la alta, când graniţele dintre valorile trecutului şi noile aspiraţii erau vagi. Societatea din care făceau parte Vanessa Bell şi Virginia Woolf nu mai era una strictă, de un conservatorism dus la extrem, dar nici nu-şi lepădase de tot haina sufocantă a convenienţelor prăfuite şi absurde, de aceea redarea tumultuoasă a vieţii celor două surori ar fi părut exagerată.
Priya Parmar a ştiut cum să dozeze acele detalii ce redau graniţa neclară dintre două epoci, iar acest echilibru se resimte la nivelul ritmului narativ, al discuţiilor pendulând între clasicii Antichităţii, romanele lui Jane Austen şi ale surorilor Bronte, noile scrieri ale lui Hanry James, pictura fovistă şi cubistă. Incertitudinile care necesită nuanţe, nicidecum verdicte la granita dintre secole sunt reflectate şi de modul în care a reprezentat-o pe Vanessa – desprinsă de valorile rigide ale mediului său, dar conştientă de modul în care şi-au pus amprenta asupra ei când se gândea la sensul şi importanţa acceptării unei cereri în căsătorie. Vanessa reprezintă perfect artista din lumea bună, care s-a eliberat, dar care nu renunţase definitiv la discreţie, amintind mai ales de acea dualitate feminină seducătoare dinaintea zgomotoasei emancipări din anii ’20 (acţiunea romanului se petrece între 1905 şi 1912).
Un al doilea act de curaj este legat de modul în care scriitoarea a vrut să redea nonconformismul boemilor. A evitat reţeta vandabilă a scenelor ostentative de alcov şi acele imagini de-o senzualitate deviată spre o stridenţă cu tentă burlescă. A redat în vechiul stil al eleganţei din salonele englezeşti conflictele spumoase dintre surori şi dintre personajele progresiste şi epoca lor, luată pe nepregătite. Deşi există picanterii, conflicte, trădări şi amantlâcuri dureroase, aproape că lipsesc scenele carnale şi reacţiile vulcanice din lumea unor boemi înflăcăraţi.
Este domolită în rafinatul stil britanic până şi abundenţa senzorială din rememorarea unei călătorii în Orient, deşi oferă unele dintre cele mai frumoase pasaje ale cărţii. Zilele petrecute de Vanessa la Constantinopol au calmul senin şi reveria la care invită unele tablouri sau acuarele realizate de artiştii romantici în a căror imaginaţie Orientul se oglindea uşor distorsionat, rămânând un vis exotic efemer, nicidecum o realitate atent explorată. Până şi Grecia solară este mai degrabă una văzută de nişte londonezi ce preferă trândăvia unei închipuiri poetice în locul participării la frenezia zgomotoasă a Balcanilor.
În ciuda renunţării la o desfăşurare spectaculoasă a rivalităţilor şi atracţiilor tabu, acest roman devine o voluptate, mai ales dacă îl citeşti într-o vacanţă de vară petrecută pe malul mării sau într-un oraş cotropit de arşiţă, ori într-o zi mohorâtă. Într-o zi de vară, descrierile şi observaţiile Vanessei îţi oferă acea plăcere asociată unui pahar cu apă rece în plină dogoare. Este o plăcere simplă, însă amplificată prin contrastul dintre senzaţiile reconfortante şi epuizarea însetatului. Fluiditatea scriiturii şi picturalitatea oferă aceasta senzaţie revigorantă, asociată răgazului acordat într-o oază izolată de tumultul cotidian. Acelaşi răgaz permite şi instalarea plăcerii oferite de o lectură într-o zi ternă, când simţi nevoia puternică de a găsi un roman care să permită intimitatea călduroasă dintre cititor şi personaje.
Priya Parmar stăpâneşte rigoarea documentării, pe care o îmbracă într-un ton ce permite legătura emoţională dintre cititor şi personajul care i se confesează. O poţi include în galeria celor ce te-au impresionat datorită reuşitei de a te face să auzi vocea unei personalităţi reale, printr-o scriitură veridică la persoana I.
Editura Humanitas Fiction, 2017
