Featured

L’Odyssee îţi confirmă aşteptările pe care le-ai putea avea de la un film despre Jeacques-Yves Cousteau, faimosul căpitan, inventator şi pionier în domeniul scufundărilor pentru explorarea oceanelor. Este o încântare vizuală oferită celor pentru care paradisul nu se află printre stele, ci în adâncuri, printre fiinţele marine, într-o continuă stare de plutire. Indiferent de vârsta pe care o ai, vei regăsi entuziasmul pe care ţi-l trezea momentul dinaintea marilor călătorii ce schimbau existenţe şi promiteau revelaţii, din romanele scrise de Jules Verne (despre Cousteau s-a tot zis că a fost un Jules Verne al zilelor noastre).

În foarte multe scene ecranul se transformă în fereastra unui submarin, inundată de nuanţele unui albastru ireal, în care îţi vine pur şi simplu să te scufunzi pentru a-ţi găsi pacea în miracolul naturii, printre bancurile de peşti, expuse poetic şi duios. Totodată, regizorul Jerome Salle a ţinut cont şi de cei pentru care liniştea găsită sub apă nu este de ajuns, dornici să vadă şi puţină acţiune asezonată cu suspans, câteva confruntări tată-fiu şi conflicte amoroase. Doar că modul în care alege să expună atât viaţa personală trepidantă a lui Cousteau (Lambert Wilson), cât şi anvergura demersului său care a dus la schimbări planetare legate de protecţia mediului punându-i cu botul pe labe şi pe câţiva industriaşi puternici, parcă vrea să-ţi spună: Linişte, că vorbeşte Oceanul! Aşadar, vei asista la nişte conflicte maritale în surdină, la disperări ale căror strigăte vor fi absorbite de albastrul nelumesc şi la nişte scene în care biografia de pe uscat este amintită mai mult în cadre ce seamănă cu fotografiile vintage dintr-un album de familie din anii ‘40, făcute pe malul mării, în vremea în care oamenii îşi expuneau bucuriile în faţa unor prieteni intimi organizând petreceri în grădină, în timpul cărora mai proiectau filme de amator legate de călătorii, hobby-uri şi copii. Scenele despre viaţa de familie sunt inundate de lumina seducătoare asociată filmelor a căror acţiune se petrece pe un ţărm mediteranean, unde timpul pare să stea în loc, într-o oază a tihnei reprezentate de imaginea unor copii ce se uită în sus pentru a privi albastrul, întinşi în mijlocul vegetaţiei abundente…din adâncul mării.

Viaţa lui Cousteau, devenit un pionier în domeniul ecologist prin tragerea unui semnal de alarmă cu privire la poluare şi vânătoarea de balene, dornic să exploreze mările şi oceanele ajungând la nişte adâncimi nebănuite în era primelor expediţii în spaţiu, a fost varianta modernă a Odiseei. Un călător neobosit, un erou al epocii lui, un aventurier ce i-a înşelat din când în când încrederea Penelopei sale (Audrey Tatou), care şi-a vândut preţioasele-i bijuterii de familie pentru a i-o aduce pe mult-visata Calypso…nava Calypso, noua reşedinţă a familiei plutitoare, Jeacques-Yves Cousteau, interpretat de Lambert Wilson, a fost cel despre care se poate spune că ne-a dat înapoi adâncurile pierdute. Prin expediţiile sale ce i-au adus un Pamle d’Or – primul decernat vreodată unui documentar – Cousteau a vrut să ne arate de fapt ce am pierdut după ce ne-am lăsat de călătoriile pe mare pentru a rătăci în lumea uscatului pe care el îl vedea din ce în ce mai cotropit de lăcomie, de goana după înavuţire cu preţul afectării vieţii oceanice prin poluare şi vânătoarea delicateselor culinare.

Departe de a fi un film care să ne arate cu degetul ca fiind pasivi şi nepăsători în faţa dezastrului abătut asupra mediului, L’Odyssee ne face să ne reîndrăgostim de ocean, printr-o meditaţie vizuală privită prin ochii celui ce a visat să ne refacă la nivel psihologic un cordon ombilical ce ne lega cândva de mediul acvatic, devenit în acest film un spaţiu mitic, paradiziac, cuprins între ultimele raze de soare ce mai răzbat sub apă şi abisul misterios unde se găsesc marile secrete ale naturii, de cele mai multe ori inaccesibile. Cousteau a vrut să domesticească puţin inaccesibilul capricios al adâncurilor inventând echipamente pentru scufundări şi convingând marile companii şi case de producţie să-i sponsorizeze călătoriile. Acolo unde alţii vedeau un tărâm ce îşi pierdea puterea de a vrăji omul modern interesat mai degrabă sa se scufunde printre stele şi să colonizeze luna, Cousteau vedea adevărata menire a călătorului aventurier de neoprit. Întregul film este plin de cadre în care găseşti un contrast între lumini şi umbre, chiar şi în scenele de uscat, în care decorurile spaţiilor interioare – sala de cinema în care i se decernează premiile sau clubul select unde fiul său Philippe îşi întâlneşte marea iubire – par să fie luminate precum un acvariu, în care formele şi contururile obiectelor plutesc.

Farmecul acestui film şi ritmul candid al întâmplărilor sunt date de o abordare inspirată a regizorului Jerome Salle. Acesta a preferat să abandoneze tonul glorificării ce risca să degenereze într-un monumentalism grandoman pentru a menţine de fapt grandoarea exact acolo unde îi este locul – în spectacolul naturii (scenele în care balena pare să execute o coregrafie graţioasă, acoperind ecranul cu burta filmată lent, sau în care leoparzii de mare par să se joace te vor face să crezi că te-ai reconectat la frumuseţea lumii, găsindu-ţi paradisul la multe leghe sub mări). Filmul nu este o înşiruire biografică şi un inventar al progreselor înregistrate de Cousteau în deceniile petrecute pe mare, ci se transformă într-o meditaţie asupra sensului vieţii, în care introspecţiile ce ar fi putut încetini ritmul sunt înlocuite de imaginile din adâncul oceanului. Cousteau, aşa cum l-a readus în atenţia publicului Jerome Salle, este de fapt un simbol al omului ce nu renunţă la visare, care se duce în adâncuri pentru a (re)găsi menirea fiinţei umane – aceea de homo aquaticus, cum avea să declare într-un interviu.

Alternanţa între suspans, tensiune şi acalmia plutirii în tihna subacvatică, în care până şi ferocitatea îşi păstrează o inocenţă primordială, se face într-un ritm nostalgic. Din punct de vedere vizual, filmul pare mai degrabă o retrospectivă afectivă cu tentă reflexivă inundată de tăcerea mărilor, iar partea narativă îţi oferă o expediţie către sine intensă, emoţionantă şi pe alocuri dureroasă, bine susţinută de prestaţia convingătoare a unor actori precum Audrey Tatou, Pierre Niney şi Laurent Lucas.

În paralel cu provocarile copleşitoare legate de finanţare, falimentul business-ului construit în jurul explorărilor sale, scufundările în zone riscante sau obtuzitatea unor contemporani, regizorul surprinde şi conflictele dintre Cousteau şi fiul său. Philippe (Pierre Niney) îşi venerează tatăl, dar este şi primul său contestatar atunci când se simte dezamăgit. Vrea să-i calce pe urme, dar să se şi diferenţieze printre viziune diferită asupra rolului etic avut de un explorator în protejarea mediului.

Deşi mulţi s-ar fi aşteptat să îl vadă pe Cousteau perfecţionându-şi echipamentele, discutând fără oprire despre animalele marine sau despre marile sale regrete, regizorul a preferat să pună în prim-plan relaţia tată-fiu, un veritabil tur de forţă pentru ambele personaje. Vei lăuda la final nu numai jocul actoricesc sau imaginile subacvatice mirifice. Vei fi la fel de impresionat de modul în care Jerome Salle a reuşit să strecoare elementele biografice şi psihologice astfel încât să găsească un echilibru între tăcerea paradiziacă a oceanului şi tensiunile din cuplu, din relaţia tată-fiu sau din momentele de cotitură, în care sponsorii doreau să-l lase baltă. Această învecinare a tihnei şi a conflictelor corozive din interiorul familiei mutate pe nava Calypso se regăseşte în viaţa personajului Cousteau.

Eroul mărilor, adulat de o planetă întreagă şi fetişizat de cei dornici de a găsi destinaţii noi, este un visător prezentat într-un mod atipic. Nu este rupt de realitate, ci doar preferă să-i ia în considerare părţile care îl ajută să meargă mai departe, dincolo de limitele materialiste ale unei societăţi postbelice transformate într-un spectacol mercantil regizat de specialiştii în marketing ai marilor companii. Ştie să fie cuceritor în relaţiile cu sponsorii şi cu fanii săi veniţi să-i vadă marile documentare. Ştie să evite falimentul şi dezinteresul mulţimilor folosindu-se de mijloacele specifice unui profesionist în comunicare, pentru a capta atenţia opiniei publice şi a o îndrepta asupra fundaţiei sale, deşi mulţi i-au dat de înţeles că presa nu va relata despre demersurile sale ecologiste de teama unor magnaţi ce vor întrerupe contractele publicitare. Ştie să îmbine şi elementele ce stârnesc interesul publicului larg (spre disperarea fiului său, într-o scenă ce vizează dilemele etice din mass-media) cu detaliile ştiinţifice pentru a mări audienţa filmelor sale, prin care strânge fonduri. Tocmai pe acest Cousteau al contrastelor, versatil, idealist, visător, charismatic, plin de curaj, dar şi temător în faţa problemelor din viaţa de familie, ţi-l prezintă acest film.

Dincolo de biografia redată prin alternanţa dintre calmul scenelor inundate de nuanţele unui albastru ireal şi cele de interior, unde conflictele accelerau, dar privirile vorbeau în locul cuvintelor retrase pentru a nu sparge legătura subtilă dintre tăcerea acvatică şi stările personajelor, găseşti o ancorare inteligentă a omului în epoca sa. Personajul Cousteau din acest film, deşi a stat departe de schimbările din interiorul continentelor, a fost cât se poate de legat de secolul său, aşa cum era trăit mai ales de cei de pe uscat. Era la curent cu tot ceea ce îl putea face un om al timpului său, persuasiv, care poate vinde o imagine în faţa sponsorilor. Începându-şi cariera de aventurier în calitate de pilot, a simţit din plin interesul contemporanilor pentru zbor. S-a autodeclarat un acvanaut în era astronauţilor. Această legătură la nivelul conştiinţei dintre Cousteau şi epoca lui, din ce în ce mai curioasă în legătură cu spaţiul cosmic, este vazută mai ales prin ochii fiului său, ce i-a împărtăşit atât pasiunea pentru oceane, dar şi dorinţa de a pilota, iar oscilaţia între acvatic şi cer este marcată vizual de cadre în care spectatorul are impresia că imaginea cerului este suprinsă astfel încât să îţi dea impresia că te scufunzi printre stele, datorită unghiului de filmare.

L’Odyssee îţi oferă o ieşire din cotidian de 120 de minute, ce ia forma unui spectacol al armonizării dintre om şi natură, dintre figura paternă a eroului mistificat la nivel planetar şi restul familiei, dintre entuzism şi abisul deznădejdii, dintre intimitatea emoţională şi explorarea (uneori) periculoasă a necunoscutului, dintre visul fără limite şi realitate, dar mai ales dintre scop şi conştiinţă. Iar această armonizare se face discret, cum vezi mai degrabă într-un film de festival european, decât într-un film comercial, în care gloria capătă elemente bombastice.