Featured

Adăugând Premiul Special al Juriului, decernat în cadrul Festivalului de la Locarno, în palmaresul încărcat de confirmări internaţionale de care avea nevoie cinematografia autohtonă, Inimi cicatrizate are un efect dublu asupra memoriei noastre colective. În primul rând poate resuscita interesul pentru opera lui Max Blecher, o personalitate unică în peisajul romanului psihologic prin care s-a început modernizarea literaturii române. În al doilea rând, oferă într-o notă satirică o felie de realitate zguduitoare din istoria noastră, încă nedigerată şi care mai face prozeliţi din cei mereu circumspecţi în faţa pluralismului, de orice natură ar fi el.

După ce a propus o reinterpretare satiric-pitorească a Valahiei fanariote demonizate în mentalul colectiv, Radu Jude înaintează pe firul trecutului pentru a răscoli nostalgia multor conaţionali fascinaţi de un Interbelic imaginar, fantasmat şi văzut prin perdeaua unei melancolii suave prinse în fotografii sepia, anecdote cochete, povestiri cu dichis şi ţinute vintage. Inspirându-se din romanul omonim al lui Max Blecher, un scriitor având un stil insolit în epoca modernizării culturale, Radu Jude propune în Inimi cicatrizate o revizitare a interbelicului din perspectiva literară şi mai ales a trepidaţiilor politice. Şi o face întinzând momeala imaginilor clişeistice –dar evitând imitarea şi reconstituirea fidelă – pe fundalul sonor al unor melodii de inimă albastră fredonate de medicul interpretat de Şerban Pavlu, pe care le mai auzi în documentare nostalgice sau răzbind anemic din apartamentul unui nonagenar. Însă, dincolo de ţinutele elegante ale personajelor, de anumite elemente decorative din recuzita indispensabilă unui film ce readuce şarmul anilor ‘30 în zilele noastre aşa cum îşi doresc mai ales cei care fug de un prezent deloc ofertant cu oamenii rafinaţi, Radu Jude trage textul lui Max Blecher în mijlocul unui interbelic mai puţin plăcut la vedere şi mai puţin asumat. Este acel interbelic tenebros, al umbrelor, zguduit din temelii  prin expansiunea febrilă a extremismului promovat de ascensiunea legionară.

Adaptarea cinematografică a lui Radu Jude schimbă detaliile poveştii lui Emanuel, protagonistul alter ego al lui Blecher, care se agaţă de viaţă printr-o vivacitate erotică neaşteptată pentru cititorul înspăimântat de scena în care medicul îi descrie vertebra atacată de Morbul lui Pott, vinovat de tuberculoza osoasă ce devorează tinereţea pacienţilor captivi într-un sanatoriu de pe malul mării. În ciuda unei adaptări nonconformiste, care schimbă aproape total perspectiva protagonistului asupra lumii, filmul nu poate fi apreciat şi dezbătut aşa cum ar merita fără o lectură anterioară a romanului. Max Blecher este foarte prezent în acest film. Îl vezi în fotografii de arhivă, în postura tânărului cu mimică pişicheră, ce sfidează ipostza ingrată de bolnav ţintuit la pat, în sanatoriul din Berck. Îi simţi melancolia poetică apăsătoare prin citatele albe apărute pe un fundal negru, amintind de acele dialoguri ce spărgeau continuitatea vizuală a scenelor dintr-un film mut. Apoi îl revezi din prezent, într-un loc dat uitării.

Dar prezenţa lui Blecher nu este una documentară. El apare mai mult sub forma acelei stranietăţi lirice şi avangardiste prin care şi-a imortalizat literar propria boală, oferindu-i resuscitarea permisă de pulsiunile sexuale filtrate prin umorul melancolic. Acest gen de umor este atât de bine surprins şi de Radu Jude în acest film, doar că într-o manieră mult mai intensă. Prin interpretarea efervescentă oferită de Lucian Teodor Rus, regizorul trimite umorul personajului din roman într-o zonă a ludicului vibrant molipsitor, care fereşte scenele erotice din sanatoriu de imaginea scabroasă a degradării trupului bolnav (umorul personajului te face să uiţi că acţiunea se petrece într-un sanatoriu). Momentele de solitudine introspectivă din roman, în care boala apărea în imagini expresioniste ameninţătoare sunt disipate prin dialogurile despre iubire, visuri, antisemitism, viaţă şi moarte. Introducerea acestor dialoguri memorabile permite şi desfăşurarea, pe un fundal istoric apăsător, a unei poveşti de iubire conţinând acel sentimentalism desuet, specific unui romantism vaporos (deloc siropos) regăsit în pozele cu îndragostiţi pe malul mării, în epoci trecute.

Momentele acaparate de adâncirea într-o experienţă subiectivă exacerbată a personajului din roman sunt înlocuite de încercarea personajului din film de a se agăţa de realitate într-un mod viril şi ludic. Emanuel din film pozează în pacientul jovial. Flirtează nonşalant. Se implică în aventuri sexuale. Discută neruşinat despre iubire. Bravează precum un adolescent care înşiră glume şi imită voci din reclame de la radio, pentru a o impresiona pe fata râvnită de toţi. Face remarci autoironice şi îşi expune viziunea lucidă asupra actualităţii politice interbelice, din ce în ce mai inflamabilă odată cu ascensiunea mişcării legionare. De altfel, camera de filmat nu îţi dă impresia că devine una cu ochiul personajului introspetiv, ci surprinde precum un martor mut, dar plin de curiozitate, şederea lui Emanuel printre semenii din acel sanatoriu. Nu vezi lumea prin ochii lui, cum se întâmplă în roman, ci prin imaginile furnizate de camera de filmat, în care el apare ca fiind încă un actor al vieţii, alături de ceilalţi pacienţi, ce-i drept unul volubil, care iese mai uşor în evidenţă. Aşadar, în locul pasajelor cu tentă onirică din roman, ce ar fi dus la imagini cinematografice introspectiv-expresioniste, în filmul lui Radu Jude asişti la nişte scene dinamice în ciuda posturilor statice ale personajelor imobilizate în corsete de ghips. Acest dinamism nu este dat de mişcările corpului, ci de replicile spumoase, glumele autoironice şi dialogurile din care erup opinii politic-sociale contradictorii explozive, ce scot din amorţire atmosfera austeră din soloane. Sunt scene în care personajele îţi dau impresia că ai nimerit în căminul unor studenţi ce vor să-şi facă de cap în timpul petrecerilor nocturne, strecurând fete în dormitorul lor.

O altă prezenţă a lui Max Blecher se resimte mult mai subtil (dar puternic pentru cunoscătorii istoriei). Îndepărtându-se de fluxul introspectiv al romanului, ancorat exclusiv în lumea subiectiva a personajului, din care nu răzbat decât acele trăiri legate de prezentele feminine, de boală şi de teama de moarte, Radu Jude aruncă în lumea redusă la încăperile unui sanatoriu puroiul politic din perioada interbelică, atunci când Romania era prinsă de avalanşa unui antisemitism ce a dus la boala extremismului promovat de legionarii conduşi de Corneliu Zelea Codreanu. Amintirea acestei boli ruşinoase pentru cei ce ar vrea s-o dea uitarii nu are tonul moralizator adesea considerat artificial, ci ia o formă uşor de administrat şi mult mai eficientă decât o condamnare pe un ton grav: cea a satirei şi a caricaturii.

Nimerit într-un sanatoriu unde zăcea şi un tânăr admirator al lui Zelea Codreanu, despre care se spunea că salvează ţara de evrei, Emanuel, la rândul său evreu, se va lupta cu prejudecăţile morbide ale vremurilor într-un stil propriu, ce include umorul, apelul la nişte argumente logice, despre care el însuşi afirmă că sunt ineficiente, şi la rememorarea unor episoade din copilărie, repovestite meditativ lui Solange, iubita lui. Nu se plânge şi nu condamnă furibund. Are de partea lui armele clasice ale evreului rămas într-o societate ostilă: umorul şi reflecţia lucidă asupra unei lumi ce îl respinge. Interpretarea lui Lucian Teodor Rus, care îi dă personajului Emanuel o vitalitate ludică puternic irigată de un erotism ce sfidează ameninţarea descompunerii, şi pe care nu o regăseşti în carte, îi oferă totodată imaginii evreului rătăcitor, captiv într-o epocă ameninţătoare, puterea de a contracara ostilitatea unui legionar fără a se molipsi de agresivitatea lui. Emanuel domoleşte ostilitatea umilitoare a unor colegi de salon printr-o reprezentaţie inspirată ce denunţă savuros şi caricatural, până la iconoclasmul ce-i înfurie pe naţionalişti, anumite simboluri culturale sfinte, dar pline de păcate.

Radu Jude scoate personajul lui Blecher din liniştea universului interior. Îi dă verva unui personaj carismatic, mereu pregătit pentru a face glume, şi îi pune în mână un ziar, din care citeşte nişte fragmente elogioase la adresa hitlerismului, pe un ton ireverenţios, trecând apoi la rândurile unei reclame interbelice, devenite virală în zilele noastre datorită unei pagini de Facebook ce promovează creativitatea unor copywriteri din perioada respectivă. Îi reuşeşte astfel una dintre cele mai amuzante şi vii scene ale filmulul, în care ai impresia că toată gravitatea istoriei iese şi mai bine în evidenţă prin umorul condamnaţilor la boală. Ei prezintă propria versiune a unor spectacole atât de populare în anii ‘30, în care se denunţau fanatismul şi derapajele din zona social-politică printr-un amestec de burlesc şi absurd.

Spectatorii care au citit romanul înainte de a vedea filmul vor avea, la un moment dat, aceeaşi impresie pe care o au cei ce nu l-au citit: că se află în faţa unei poveşti de iubire în care sentimentalismul pigmentat cu erostism este umbrit de norii unei perioade ostile pentru oamenii liberi, dar şi în faţa unui amestec straniu de veselie şi melancolie, de letargie morbidă şi de exuberanţă sexuală. Este un amestec ireal şi cât se poate de firesc în acelaşi timp, datorită interpretărilor oferite de actori. Vor fi duşi în eroare de contrastul dintre mediul auster al unui sanatoriu şi nuanţa puternică a peisajului marin. De contrastul dintre veştile devastatoare şi dorinţa nealterată a personajelor de a plonja fără prea multe reţineri în tot ce are viaţa mai seducător de oferit. Acest contrast este redat într-una dintre cele mai sensibile şi triste scene din film (dar şi din roman), în care Isa (Iliaca Hărnuţ), o tânără puternic afectată de boală, dar capabilă încă de a ispiti, îi mărturiseşte lui Emanuel gândurile secrete apărute în timpul jocului de cărţi la care participă îngrijitoarea ei. Este una dintre puţinele scene în care boala este conştientizată în adevărata ei dimensiune distrugătoare, legând conştiinţa spectatorului de gandurile personajelor. Totuşi, Radu Jude nu-i permite dezolării să-i macine personajele şi îi dă aceeaşi notă ludic-erotică, plină de candoarea degajată de interpretarea Ilincăi Hărnuţ.

Să transformi într-un film presărat cu scene vivante pline de umor un roman introspectiv despre întâlnirea conştiinţei umane cu degradarea produsă de boală şi cu teama de moarte, păstrand în acelaşi timp autenticitatea unei receptări lucide a situaţiei ameninţătoare, este marea provocare a unui cineast interesat de opera lui Blecher. Inimi cicatrizate s-ar fi putut desfăşura într-un ritm lent, în acele decoruri claustrante specifice unui sanatoriu. Nuanţele terne ale soloanelor ar fi fost invadate din când în când de albastrul intens al mării şi de senzualitatea potolită a unor dialoguri sentimentale între Solange şi Emanuel. Dar în locul scenelor ce au ca fundal peisajul marin apărut obsesiv şi expresionist în cartea lui Blecher pentru a reflecta modificările din conştiinţa personajului său, Radu Jude a preferat să pompeze toată vitalitatea în scenele de interior. Datorită interpretării actorilor Alexandru Dabija, Şerban Pavlu, Gabriel Spahiu, Cosmin Sofron, Bogdan Cotlet, Marius Damian şi Mihai Comănoiu, personajele masculine din film oferă adevărate reprezentaţii teatrale demne de un tragicomic vecin cu absurdul. Iau în râs propria dramă când ajung să-i conştientizeze gravitatea. Improvizează o petrecere deşucheată după nişte dialoguri explozive legate de ascensiunea hitlerismului. Se adună într-o galerie pestriţă gălăgioasă, în care se iau la întrecere prin replici autoironice şi acuzaţii fără perdea rostogolite într-o avalanşă de afirmaţii inflamabile ce vor creşte în intensitate până la coliziunea orgoliilor, demnă de o scenă dintr-o piesă de teatru ce se apropie de punctul culminant al dezlănţuirilor unor conflicte mocnite.

Deşi personajele sunt fixate la propriu în spaţiul interior, fiind imobilizate în ghips, spectacolul oferit de ele va fi unul dinamic, departe de liniştea depresivă a unui sanatoriu. Adesea, nunaţele palide sunt cotropite de lumină voluptuoasă a unei lămpi. Liniştea este spartă de melodiile sentimentale şi de sunetele radioului, suprapuse peste replicile amuzante ale personajelor în momentele intime animate de prezenţa unei Solange pe care interpretarea actriţei Ivana Mladenovic şi viziunea lui Radu Jude o transformă în tipologia seducătoarei interbelice din fotografiile cu libertine emancipate, la care visau pe ascuns tinerii de familie bună.

Inimi cicatrizate va fi un film surprinzător şi incitant în primul rând pentru cititorii lui Max Blecher. Ei s-ar fi asteptat la filtrarea realităţii prin lentila unui expresionism dus la graniţa cu suprarealismul spre care se îndreaptă monoton realitatea imediată deformată de conştiinţa celui bolnav. Scenele filmului, mult mai vii şi mai dinamice decât cele din roman, sunt încărcate de umorul incurabil al damnatului ce nu-şi acceptă condiţia de tânăr cu aripi frânte. Aglomerarea unor personaje secundare adună prin dialogurile şi certurile lor o întreagă epocă între peretii unui salon, astfel încât se păstrează un echilibru ce permite întâlnirea naturală dintre povestea individuală şi drama colectivă. Marea calitate a viziunii lui Radu Jude este legată de modul în care se foloseşte de umorul cu intarsiile unei melancolii introspective al personajului său pentru a lega trepidaţiile istoriei individuale, povestite fără patetism sau autovictimizare, cu tulburările anilor ’30, în care antisemitismul cuprindea întreaga lume civilizată într-un ritm galopant.

Refuzul de a reda înspăimântător modificarile corpului prin pomparea senzaţiilor carnale şi a voluptatii ludice în personajul lui Emanuel, pentru a devia reveria suprarealist-morbidă spre zona unei poveşti de iubire neimplinite, va fi apreciat de spectatorii care se aşteptau la un film despresiv, cenuşiu şi greu de suportat din cauza unei lentori monotone. În schimb, refuzul de a reda fidel acel interbelic devenit raiul nostalgicilor îi va face pe unii spectatori să afirme că Radu Jude a deminitizat epoca lor preferată prin scoaterea la suprafaţă a puroiului social-politic.

Totuşi, această revizitare incomodă a unui episod negativ din istoria modernă a României nu îi va împiedica pe cei pasionaţi de lectură să aprecieze modul în care a fost redată perioada interbelică. Spectatorii având un bagaj consistent de cultură generală vor putea revizita acel interbelic pe care îl ştiau: cu schimbări benefice pentru artă, dar şi cu patimi fatale. Cu aspiraţia spre modernitatea cosmopolită, dar şi cu manifestări primitive regresive. Cu speranţe, dar şi cu tendinţe nihiliste şi excesele unui naţionalism retrograd, confundat cu patriotismul. În povestea lui Emanuel şi în dialogurile drăgăstoase dintre el şi Solange se regăseşte exact interbelicul pe care cei lucizi vor să şi-l reprezinte: şi emancipat, dar şi plin de contradicţii bizare contaminate de mentalităţi arhaice, uneori plin de rafinament, alteori de figuri hidoase care incită la ură.