seriale

Hannibal, noul serial realizat de NBC, ni-l aduce  pe cel mai faimos canibal de partea cealaltă a geamului cuştii şi în parteneriat cu FBI-ul pentru a prinde cei mai periculoşi criminali în serie din America … sau aproape cei mai periculoşi.

Spre diferenţă de alte seriale ale genului precum The Following, Hannibal nu mizează atât de mult pe violenţă şi imagini terifiante, deşi acestea există şi fără îndoială vor şoca audienţa.

Însă adevărata poveste, şi aspectul ce diferenţiază acest serial de orice alt tip de procedural drama atât de îndrăgit de americani, se învârte în jurul relaţiei stranii, dar profund umane, dintre Will Graham (Hugh Dancy), agentul FBI traumatizat de abilitatea sa de a empatiza până la confuzie cu criminalii în serie pe care încearcă să-i prindă, şi psihologul care îl tratează, Doctorul Hannibal Lecter (Mads Mikkelsen). Catalistul acestei relaţii neobişnuite este însuşi Jack Crawford (Laurence Fishburne), şeful lui Will, a cărui nevoie pragmatică de a rezolva cazuri şi convingerea greşită că este întotdeauna cel mai deştept om din încăpere îl afundă pe tânărul său subaltern într-o lume de coşmar ce îi testează sănătatea mentală şi propria natură.

Însă ajutorul oferit de Hannibal nu este gratuit şi asta pentru că Will îl fascinează. Dacă în general pentru Lecter oamenii sunt împărţiţi în două categorii: file mignon şi jucăriile, agentul FBI este un suflet înrudit. Iniţial dezgustat dar la fel de fascinat şi obsedat de morbid ca finul consumator Hannibal ce a ridicat depravitatea la nivel de delicatesă, măcar în propia sa bucătărie perfect utilată.

Când vine vorba despre canibalism, stabilirea unei legături cu arta culinară poate părea neavenită. Până la urmă, rafinamentul şi eleganţa gurmandă se află la polul opus faţă de cel mai sălbatic şi primitiv tabu ce reuşeşte să zdruncine societatea noastră chiar şi acum când pare complet imună la şoc. Însă în cazul lui Hannibal, legătura dintre cele două este indisolubilă, fiecare dintre cele 13 episoade ale primului sezon primind numele unui fel de mâncare franţuzesc pe care Hannibal îl prepara cu talent, precizie şi ingrediente … neobişnuite.

Creatorul serialului, Bryan Fuller (Pushing Dasies, Heroes), foloseşte mâncarea ca pe o reprezentare vizuală a echilibrului precar dintre aparenţă şi realitate ce îi permite lui Hannibal să existe. Exact ca mâncarea apetisantă ce ascunde un adevăr dezgustător, Hannibal este un pachet elegant, suav şi cu maniere impecabile ce ascunde un monstru ce îşi poate regreta acţiunile însă nu le poate opri.

Un prequel la poveştile din The Silence of the Lambs (1991) şi Red Dragon (2002), în Hannibal audienta are, în mod constant, mai multe informaţii decât personajele. Dacă în mâinile unor scriitori şi actori mai puţin talentaţi, acest aspect poate genera frustrare, aici devine un motiv bun pentru injectarea unei doze necesare de umor şi ironie fină într-un serial ce riscă să te copleşească prin implicaţiile violente inevitabile când tratezi cu un astfel de subiect.

Mai mult, creează o tensiune ce te determină să te întorci episod după episod pentru a  privi cu teroare dar şi fascinaţie cum Will, încercând să îl găsească pe criminalul în serie al săptămânii fără a-şi pierde mintea pe parcurs, se lasă prins în mrejele celui mai seducător dandy al grotescului, Hannibal Lecter.

În anii ’60 bărbaţii erau bărbaţi (nu că acum n-ar fi), dar şi misogini, fumatul nu era chiar atât de dăunător sănătăţii, gospodinele găteau pe tocuri şi cel mai bun loc de muncă pentru o femeie era cel de secretară-sper-să-ajung-soţia-şefului. Ai putea spune că Mad Men este un serial al moravurilor uşoare: se bea şi se fumează ca şi cum fumatul şi whiskey-ul sunt şi ele două personaje principale, iar adulterul este la ordinea pauzei de prânz. Dar toate acestea pot fi văzute ca pretexte pentru a spune povestea unui personaj care începe să devină cult.

Bineînțeles e vorba despre Donald Draper, masculul alpha care obţine intotdeaune ceea ce doreşte. Don are un succes nebun în cariera publicitară, are o familie fericită, trăieşte într-un cartier rezindențial, este bogat, arătos, pare să aibă totul. Ajungi să îl placi din primele episoade pentru că pare bărbatul perfect. Înțelege natura umană şi de aceea excelează în toate aspectele vieţii sale, dar mai ales în publicitate: Advertising is based on one thing: happiness. And do you know what happiness is? Happiness is the smell of a new car. It's freedom from fear. It's a billboard on the side of a road that screams with reassurance that whatever you're doing is OK. You are OK.

Dar Don fascinează tocmai pentru că este un mister, chiar și pentru restul personajelor din film: Draper? Who knows anything about that guy? No one’s ever lifted that rock. He could be Batman for all we know. Încet, dar sigur, începi însă să afli detalii despre trecutul lui și umbrele din viața lui actuală. Apare dintr-o dată complicat și deloc luminos, ci mai degrabă un tip cu mulţi demoni pe care încearcă să şi-i facă prieteni. E arogant şi cinic, însă transmite în jurul său un set de valori care-l fac respectat de către cei din jur. Îl poţi condamna pentru că fură o identitate, îşi întemeiază o familie având la bază o minciună, îşi înşeală nevasta şi uneori se poartă nedrept de urât cu cei din jur. Cu toate acestea, există un “nu ştiu ce” al lui Don care te face să fii de partea lui. 

Celelalte personaje îți susțin parcă loialitatea față de personaj: “Blonda de gheaţă” pe post de soţie ni-l arată pe Don-luptătorul. Adică cel care vrea sa işi salveze casnicia şi parcă ar vrea să iţi demonstreze că dragostea poate triumfa. Roger Sterling este cel care îl pune în valoare pe Don-cel-inteligent. Este partenerul său în afaceri şi cel alături de care Sterling Cooper Draper Pryce devine o companie de succes. Peggy Olson ne face cunoştinţă cu Don-mentorul. Ea este secretara care ajunge în vârful carierei sub protecţia lui Don Draper. Iar Joan Holloway, secretara senzuală, este cea care ni-l arată pe Don-cel-corect, atunci când este singurul care refuză ca Joan să fie moneda de schimb pentru a încheia un contract.

Dorit de nenumărate femei şi invidiat de barbaţi, Don Draper pare totuşi că ar vrea sa fugă de viaţa perfectă pe care şi-a creat-o. Escapadele pe care le intreprinde nu reies întotdeauna a fi pentru amuzamentul propriu. În ciuda vieții aparent ideale, Don este nemulțumit. Nu știm ce caută, dar îi înțelegem angoasele nerostite. Iar luciditatea despre esența naturii umane și despre fericire  nu îi aduc doar succesul, ci și nefericirea.  Și, fără să ne dăm seama, noi, cei care ne-am pierdut inocența, ajungem să ne identificăm cu Don. Iar dacă ești mai ales femeie, ți-amintești de pornirea de a-l salva pe cel de lângă tine – neînțeles și adâncit într-o angoasă existențială. Chiar dacă știm deja că este imposibil.

Poţi să îl întorci pe toate părţile urmărindu-l și în noul sezon, cel cu numărul 6 (care a avut premiera pe 7 aprilie 2013, la AMC), dar cu Don Draper nu există decât o alternativă: să îl placi și să îl accepți așa cum e.
 

A fost odată ca niciodată un orăşel mic în Maine, numit Storybrooke. Localnicii îşi duceau viaţa tihnit, aparent neperturbaţi de lumea exterioară.

Mary Margaret (Ginnifer Goodwin), profesoara oraşului îşi învăţa elevii cum să facă adăposturi pentru păsări şi îl vizita pe necunoscutul aflat în comă în spital. Ruby (Meghan Ory), întotdeauna îmbrăcată în haine roşii provocatoare, se certa în fiecare zi cu bunica sa. Dr. Hopper  (Raphael Sbarge) îşi plimba câinele în fiecare dimineaţă şi se întâlnea cu misteriosul Mr. Gold (Robert Carlyle), care îi provoca, inevitabil, un atac de panică. Toţi păreau prinşi într-o Groundhog Day interminabilă, sub tutela necruţătoare a primarului, Regina Mills (Lana Parrilla).

Asta până în ziua în care Henry (Jared Gilmore), fiul său adoptiv, sătul de tratamentul rece al mamei sale şi înarmat cu o carte de poveşti în care crede cum doar un copil o poate face, pleacă în căutarea “super-eroului” ce va salva oraşul de “Regină cea rea” şi de blestemul ce îi ţine blocaţi.

Super-eroul nu este alta decât Emma (Jennifer Morrison), mama biologică a lui Henry şi, după spusele acestuia, fiica Albei-Ca-Zăpada şi a lui Făt Frumos. Odată cu venirea Emmei în Storybrooke, lucrurile încep să se schimbe pentru localnici, iar linia dintre realitatea cotidiană şi fantezia poveştilor cu care am crescut începe să dispară.

Once Upon a Time, serialul creat de Adam Horowitz şi Edward Kitsis (cunoscuţi pentru serialul Lost), este un format ambiţios ce îi cere spectatorului să urmărească poveşti de adormit copiii prin ochii unui adult. Produs de ABC, canalul afiliat Disney, serialul totuşi se inspiră din varianta mai întunecată şi complexă a poveştilor fraţilor Grimm, şi nu ezită să ofere personajelor sale personalităţi complexe şi motivaţii profund umane.

În bună tradiţie Lost, primul sezon al serialului este un puzzle creat în jurul poveştii Albei-ca-Zapada şi a mamei sale vitrege. Fiecare episod – o nouă piesă ce vine să construiască puzzle-ul – navighează între prezentul în care Emma se confruntă cu situaţii din ce în ce mai ciudate ce o aduc mai aproape de aflarea adevărului şi lumea de poveste din trecut în care Regina, înrăită de finalul fericit al Albei-ca-Zapada, decide să arunce un blestem ce va transporta întreaga “Pădure Fermecată” într-un loc fără finaluri fericite.

Una dintre temele principale ale serialului este că răul nu se naşte, ci este creat. Este, fără îndoială, o interpretare modernă aplicată unei povești clasice a luptei dintre bine şi rău.

Această temă centrală este unul dintre punctele forte ale serialului însă, suprinzator, şi cel mai important punct slab. Pe de-o parte, construirea personajelor în nuanţe de gri oferă “băieţilor răi” libertate de mişcare şi dinamism. Nu este nici o surpriză că cele mai interesante personaje sunt Regina/Mamă vitregă şi Mr.Gold/ Rumpelstiltskin, ajutate, evident, şi de talentul actorilor Lana Parilla şi Robert Carlyle.

Pe de altă parte, aceleaşi nuanţe de gri aplicate unor personaje tipic bune precum Albă-ca-Zăpada şi Cenuşăreasa, nu fac altceva decât să fure din forţa acestora. Cel mai clar exemplu este cel al lui Făt Frumos/David (Josh Dallas), ce devine din eroul de care ar trebui să fim îndrăgostite, un personaj slab ce nu ştie să lupte pentru ceea ce îşi doreşte.

Motivul pentru care serialul îşi captivează spectatorii este abilitatea creatorilor de a reinterpreta poveştile clasice cu care ne-am obişnuit. De la faimoasa oglindă a mamei vitrege şi lupul din povestea Scufiţei Roşii şi până la misteriosul Rumpelstiltskin, creatorul blestemului şi personajul ce pare să se afle în centrul întregii poveşti, Once Upon a Time te va surprinde.

Aflat acum la mijlocul celui de-al doilea sezon, Once Upon a Time nu va fi niciodată un serial aclamat de critici sau care va lua prin asalt Globurile de Aur. În schimb, este o poveste ce ne oferă o fereastră către propria noastră copilărie în care magia era încă o posibilitate reală fără să uite să ne amintească că odată deveniţi adulţi, drumul spre un final fericit este mult mai complicat decât un simplu “… şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Te-ai gândit vreodată la posibilitatea ca la fiecare colț de stradă sau în fiecare semafor să existe o cameră de supraveghere, iar o mașinărie să știe în fiecare secundă a fiecărei zile unde ești, ce faci și cu cine vorbești? 

Person of Interest se bazează pe unul dintre cele mai îndrăznețe dorințe americane post 11 septembrie: crearea unui sistem care să ajute la detectarea crimelor și, mai ales, a acțiunilor teroriste înainte ca ele să se întâmple. În serial, toată această acțiune este realizată de un program computerizat, inventat de Mr. Finch (Michael Emerson).

Harold Finch este un geniu bilionar însărcinat de Homeland Security să creeze un soft – un fel de Big Brother al întregii societăți. Softul pe care îl crează Finch are, de asemenea, abilitatea să prezică până la cele mai neînsemnate crime. Însă, Finch renunță să mai lucreze pentru Homeland Security și, cu ajutorul unui fost agent CIA, John Reese (James Caviezel), începe să ajute posibilele victime ale unor infracțiuni minore pe care Guvernul le consideră foarte puțin importante.

Fiecare episod reprezintă un nou caz de rezolvat pentru echipa formată din Reese și Finch, ajutați fiind de doi detectivi new yorkezi: Joss Carter (Taraji P. Henson) și Lionel Fusco (Kevin Chapman) care nu acționează tocmai legal. De fiecare dată totul pleacă de la un număr primit din partea mașinăriei inventate de Finch pe care Reese și cei doi detectivi trebuie să îl transforme într-o persoană, aflând totul despre viața acesteia și încercând fie să o apere de dușmani, fie să o oprească să le facă rău altora. Mașinăria nu poate să prezică dacă acestea sunt victimele sau, din contră, inculpații, inițial ei sunt doar person of interest.

Person of Interest este înconjurat într-un mister total. Nu știm mai nimic despre cazurile pe care trebuie să le rezolve cei patru eroi. John Reese este doar the man in the suit, nici măcar FBI-ul nu reușește să afle cine este acest om care se comportă ca un super erou. Iar Harold Finch este geniul din spatele calculatorului, omul din casca lui Reese și creierul cu un buzunar foarte larg, mereu dispus să cumpere o firmă, un spital sau să creeze o nouă identitate doar pentru a rezolva cazul. Singurele lucruri personale pe care le aflăm sunt din trecutul acestora, cu ajutorul unor momente în care ne întoarcem cu câțiva ani în urmă.

Însă, tocmai acest mister care învăluie întregul serial este cel care îl face interesant. Acțiunea te ține în suspans, ai mereu parte de bătai, focuri de arme, curse cu mașini sau motociclete și în fiecare episod există secvențe în care Reese urmărește sau este urmărit de cineva pentru că și acești super eroi sunt la rândul lor urmăriți de mai multe grupuri de interese, printre care FBI, Homeland Security sau alte genii cibernetice care vor să folosească softul lui Finch în interes personal. 

Tot la capitolul plus este distribuția. Michael Emerson păstrează inteligența ușor înspăimântătoare pe care a avut-o și Ben Linus – personajul său din serialul Lost, pentru care a câștigat un premiu Emmy și reușește să facă un personaj foarte credibil, ajutându-se de costumele elegante, ochelarii rotunzi, șchiopătatul și privirea unui om bun.

De asemenea, James Caviezel, cunoscut mai ales după ce l-a portretizat pe Iisus din The Passion of the Christ, face o rol foarte bun, mereu foarte calm, stăpân pe sine, zâmbind extrem de rar și vorbind foarte puțin, apelând parcă la o interpretare în stilului lui Clint Eastwood. 

Person of Interest este un serial care, mai presus de obsesia americanilor față de terorism, pune accentul pe o problemă mai serioasă – cea a statului care atunci când vrea îmbracă haina lui Big Brother și a lipsei de intimitate la care suntem expuși.