Facebook
Acasă Timp liber Recenzii carti bune Pagină 21

Recenzii carti bune

Ultimele

Nimicul – Provocator si palpitant

Adriana Gionea
-
0
Nimicul – Provocator si palpitant

În noul său roman, Hanif Kureishi demonstrează că ştie să amestece profund şi irezistibil toate acele detalii care asigură succesul unei poveşti despre un triunghi amoros ce pare desprins dintr-un thriller psihologic. Nimicul are ceva din atmosfera erotic-sumbră a genului de thriller descris ca provocator, palpitant şi pervers.

Tot asemenea unui film îşi imaginează tentativa de răzbunare şi protagonistul romanului. El este un regizor faimos, care, odată ajuns la apusul vieţii, descoperă că a fost înşelat chiar în propriul apartament şi cu prietenul său, de către soţia cu două decenii mai tânără.

Protagonistul pe nume Waldo, care devine şi naratorul acestui roman, îţi dă de înţeles că a fost unul dintre acei regizori nonconformişti deveniţi iconici pentru generaţia lui, care a călcat în picioare tabuurile. Aşadar, începutul anunţă mai degrabă o poveste despre alungarea din paradisul gloriei şi al virilităţii dezirabile a unui bărbat ce avusese lumea la picioare. Waldo era un astfel de bărbat. În anii de glorie a fost adulat de cele mai dezinhibate femei şi răsfăţat de juriile marilor festivaluri de film.

Conştient de farmecul său, ce-i încununase reuşita de cineast vizionar şi în cercurile mondene, Waldo s-a înfruptat din toate deliciile ce i se puteau oferi unui artist expansiv şi rebel care a ştiut să profite de avantajele unei glorii atinse în deceniile revoluţiei sexuale (acele decade atât de amintite în romanele şi povestirile scrise de Hanif Kureishi). Dar perioada marelui dezmăţ asezonat cu droguri tari se termină când apare în scenă Zee, o tânără pakistaneză care pune ordine în viaţa lui Waldo, alungând starletele care îi dădeau târcoale mai insistent decât dealerii de cocaină.

Educată într-un mediu patriarhal, ce propovăduia calităţile femeii habotnice şi extrem de supuse, care îşi interzicea vehement orice plăcere sexuală, Zee ajunge până la urmă o amantă pricepută şi dezlănţuită precum femeile din romanele scrise de Henry Miller şi de Bukowski. Se lasă ghidată în lumea erotismului fără oprelişti chiar de către Waldo, apoi reuşeşte să-l subjuge.

Atracţia lui Waldo pentru fosta habotnică trece de la extaz la cea mai cruntă agonie începând cu noaptea în care, imobilizat la pat din cauza unei boli, o aude neputincios cum scoate fără pudoare nişte sunete asociate orgasmului…în compania altui bărbat. Acest bărbat este un şarmant escroc sentimental pe nume Eddie, considerat de Waldo un gigolo de lux ce trece drept critic de artă cu studii la înalte şcoli private destinate elitelor britanice.

După zece ani de la transformarea ei din soţie privilegiată în infirmiera sacrificată pentru soţul îmbolnăvit de propriile excese, Zee devine dependentă sexual de Eddie. Aceasta nu ezită să îşi satisfacă amantul în căminul conjugal, unde încă mai locuieşte împreună cu Waldo.

Profitând de starea de sănătate a soţului ei, care se deteriorează alert, Zee merge până într-acolo încât îşi instalează amantul chiar în fostul birou unde lucrase Waldo la scenariile ce îi aduseseră atâtea premii. De fapt, nu Zee a fost prima care i-a facilitat lui Eddie infiltrarea în viaţa cuplului. Waldo este cel ce i-a permis accesul când Eddie i-a prezentat intenţia de a organiza o retrospectivă dedicată filmelor sale.

Apariţia lui Eddie în viaţa cuplului transformă viziunea lui Waldo asupra bolii şi a declinului. Melancolia se transformă în revolta virilă, care îndeamnă la acţiune. Dar cum poate acţiona bărbatul trădat a cărui sănătate îl face dependent chiar de ajutorul oferit de cei ce îl umilesc? Folosindu-şi creativitatea. Iar creativitatea lui Waldo şi-a păstrat nevoia de a flirta riscant cu voyeurismul, cu îmbinarea dorinţei şi a iubirii cu (auto)distrugerea. Aşadar, îţi vei da repede seama că Waldo revine la arma supremă: camera de filmat, pentru a le juca o festă celor doi trădători, Zee şi Eddie.

Din momentul în care furia umilinţei masculine este deviată în direcţia creativităţii, pornirile impetuoase ale bărbatului tras pe sfoară şi neputincios ajung să fie coagulate într-un joc psihologic menit să transforme reflecţiile despre iubire, glorie şi decădere într-un veritabil thriller presărat cu scene toride. Deşi la început seamănă cu derularea monotonă a existenţei unui mascul alfa resemnat, acest roman se lasă invadat de suspans. Vei fi ţinut cu sufletul la gură de o desfăşurare imprevizibilă a relaţiilor dintre personaje, care schimbă raportul de forţe de la o pagină la alta.

Odată cu apariţia unei aliate neaşteptate – o actriţă sexy devenită o fidelă colaboratoare a lui Waldo-, Nimicul va seamăna cu genul acela de filme în care forţa psihologică asociată de obicei manipulării ajunge să fie confiscată de cine te aştepţi mai puţin, mai ales că este vorba despre un triunghi amoros în care protagoniştii au împărtăşit cândva şi alte sentimente decât cele asociate trădării cu nuanţă sexuală. Nu va trece mult până când suspiciunea lui Waldo ajunge să transforme realitatea exterioară într-un scenariu ce l-ar face invidios până şi pe Hitchcock dacă s-ar fi branşat la decadenţa boem-avangardistă a Londrei aşa cum o cunoscuse Waldo în cariera sa de regizor genial (şi depravat).

Sursa imprevizibilului şi a tensiunii sexuale ce ia o formă tenebroasă este identificată în amănuntele inflamabile din biografia amantului Eddie. Acest personaj devine pentru Hanif Kureishi un pretext pentru a rememora mrejele deceniilor ce au transformat Londra într-un paradis al hedoniştilor ce şi-au pus amprenta asupra artei iconoclast-progresiste, începând cu anii ’60-’70. Waldo s-a simţit precum peştele în apă în acea Londră fremătătoare şi neruşinată, ce anihila orice scrupule în obţinerea plăcerii. Nici trepăduşul rafinat întruchipat de amantul Eddie nu are prea multe ezitări în procurarea sumelor generoase de la femeile seduse, neveste ale unor bărbaţi înstăriţi sau fete rebele de familii bune.

Prietena cea mai bună a lui Waldo îi spune acestuia că Eddie este copia lui din tinereţe. Şi Waldo fusese cândva la fel de nesăbuit, îndrăzneţ, narcisist, sigur pe forţa de seducţie şi fără pic de remuşcare, un veritabil fiu al Londrei mondene frecventate de creativii decadenţi. Atât Waldo cât şi Eddie amintesc de personajele masculine ce trăiau savurând plăcerile şi propria decădere, conturate în povestirile din volumul Intimitate.

Rivalitatea dintre Waldo şi Eddie va evolua subtil, răbdător şi elaborat. Fanii lui Hanif Kureishi vor descifra în portretele celor doi o reflecţie asupra societăţii londoneze cosmopolite, unde s-au ciocnit valori şi mentalităţi începând cu anii imigraţiei masive din anii ’50 şi unde o parte dintre copii imigranţilor au adoptat viziunea libertină respinsă de parinţii lor, pentru a deveni artiştii obraznici adulaţi până şi de conformiştii din clasa de mijloc, dornici de a trece drept nişte rebeli în pas cu vremurile.

Dincolo de povestea acestui triunghi amoros, vei descoperi mai multe aluzii incisive la societatea londoneză. Unele sunt legate de relaţia artistului venit din mediul imigranţilor cu Londra stăpânită de albii din clasa de mijloc, acei privilegiaţi ai şcolilor private din rândul cărora provine şi Eddie. Celelalte aluzii iau forma unei meditaţii asupra condiţiei de artist celebru.

Folosind povestea lui Waldo, un cineast devenit un voyeur cinic şi răzbunător la apusul vieţii, Hanif Kureishi explorează mai întâi abisurile unui orgolios creativ, îmbătat de narcisism înainte de a fi trădat de cel mai mare aliat- virilitatea. Apoi ajunge să transforme denunţul egoismului şi al decadenţei în care s-au tot scăldat personajele masculine într-un elogiu al libertăţii personale, acel gen de libertate care în lumea din proza lui Hanif Kureishi îşi revendică drepturile fără a ţine cont de cenzura morală, de piedicile fidelităţii promise, de vinovăţie.

Aşa cum se întâmplă în cazul personajelor din volumul controversat Intimitate, înfrânarea în faţa plăcerii va fi extirpată şi din psihicul protagoniştilor din romanul Nimicul. Doar că aici este vorba despre plăcerea văzută prin ochii unui regizor călăuzit de valorile expuse de Sade şi de marele drept al masculului dezirabil, de unde şi tendinţa de a subţia linia dintre iubire, posesie şi abuz de putere, dintre explorare şi exploatare în ceea ce priveşte vulnerabilităţile celorlalţi.

Nimicul este un roman surprinzător datorită ramificaţiilor pe care le iau interpretările. Aparent simplu şi mult prea scurt pentru tema ambiţioasă asumată, romanul impresionează prin talentul lui Hanif Kureishi de a-şi alege tocmai acele personaje care devin reprezentative pentru o anumită epocă sau mediu social a căror evocare naşte discuţii despre lumea în care trăim.

Trimiterile cinefile inserate fără snobism şi dorinţa de a epata, precum şi obsesiile unui personaj care meditează frust asupra unui apus existenţial copleşitor, în timp ce este tentat să-şi folosească talentul în scopuri distructive şi autodistructive îi dau romanului o turnură autoreferenţială şi autoironică. Waldo poate fi la fel de bine şi un alterego fictiv, în care orice scriitor ce atinge recunoaşterea colectivă îşi poate proiecta incomod angoasele, obsesiile, umbrele şi pulsiunile mai puţin acceptate de ceilalţi.

Acest roman despre ultimele zvâcniri vitale stârnite de gelozie poate fi interpretat asemenea unei metafore ce trimite la arta care atunci când eliberează poate deveni şi un alibi pentru cei ce vor să-şi justifice pornirile blamabile. Waldo îşi compară planul de răzbunare cu opera unui cineast dornic de a devora fiinţele din jur folosite ca sursă de inspiraţie. Momentele în care îşi filmează pe ascuns nevasta infidelă şi amicul parşiv te fac să te întrebi dacă nu cumva ai de-a face mai degrabă cu meditaţia existenţialistă adaptată la universul artelor vizuale care în momente de criză legitimează estetic, sublimează şi apoi cizelează sofisticat fanteziile unei minţi pe cât de inteligentă, pe atât de perversă.

Citeşte şi romanul Celălalt pe care-l adoram – Bărbatul care putea avea totul

Celalalt pe care-l adoram – Barbatul care putea avea totul

 

Qui a tue mon pere – Dupa “Sfarsitul lui Eddy Bellegueule”

Adriana Gionea
-
0
Qui a tue mon pere – Dupa “Sfarsitul lui Eddy Bellegueule”

Edouard Louis face parte din noua generaţie a scriitorilor francezi ce au impresionat încă de la debut. În România a devenit cunoscut datorită cărţii Sfârşitul lui Eddy Bellegueule. Pentru cei ce au apreciat romanul autobiografic în care a fost explorată eliberarea autorului din atmosfera sufocantă a oraşului unde a trăit până în adolescenţă, când purta încă numele de Eddy Bellegueule, cartea Qui a tue mon pere va fi o adevărată revelaţie, care nuanţează într-un mod neaşteptat şi cizelat experienţele protagonistului Eddy.

Dacă te-a impresionat Sfârşitul lui Eddy Bellegueule, trebuie să citeşti şi Qui a tue mon pere, o carte lămuritoare şi adâncă precum o analiză multistratificată, prin care evoluţia individuală se leagă de portretul colectiv al Franţei din ultimele cinci decenii. Deşi are la bază tot amintirile autorului despre familia sa, de data aceasta derularea trecutului nu mai reprezintă mărturia care despovarează, ci tentativa de a da un sens întâmplărilor triste, prin empatie şi printr-o analiză psihologică sofisticată (în fraze concise) referitoare la identitatea masculină, la percepţia sărăciei în localităţile Franţei muncitoreşti şi la cauzele transgeneraţionale care îi privează pe cei din satul lui Eddy Bellegueule de mijloacele ce i-ar ajuta să îşi depăşească limitările.

Romanul anterior – Sfârşitul lui Eddy Bellegueule – i-a făcut pe foarte mulţi cititori să îşi dorească, asemenea copiilor ataşaţi de personajele aflate în pericol, să intre în lumea lui Eddy pentru a-l proteja, pentru a-i pune la punct pe cei din gaşca bătăuşilor care îl intimidau sau pur şi simplu pentru a-i spune că nu este singur. În Qui a tue mon pere, Eddy este deja un adult conştient de identitatea lui şi de viziunea asupra vieţii. A cunoscut Parisul şi a fost primit în lumea scriitorilor. Aşadar, vei răsufla uşurat când nu îl vei mai revedea în postura preadolescentului marginalizat şi fragil, condamnat la ratarea alienantă în lumea virilităţii prost înţelese.

Format dintr-un mozaic de flashback-uri însoţite de concluzii sofisticate şi de revelaţii, Qui a tue mon pere este un roman al maturizării, o privire mult mai pătrunzătoare asupra legăturilor familiale şi mai ales o resemnificare a conexiunii dintre tată şi fiu. Mulţi cititori ar spune că Edouard Louis a scris de data aceasta o carte menită să-l vindece pe Eddy Bellegueule odată ajuns un adult sigur pe vocea lui pătrunzătoare în lumea literară.

Eddy Bellegueule simţea puternic, dar nu putea exprima liber ce descoperea prin explorarea afectivă, intimidat fiind şi de prezenţa unui tată primitiv, machist, alcoolic, a cărui singură calitate era devierea agresivităţii fizice în direcţia obiectelor, pentru a nu-şi căsăpi nevasta şi copiii. Devenit Edouard Louis, fostul Eddy îl readuce în prim-planul vieţii pe tatăl său, ale cărui acţiuni le reinterpretează într-un mod ce îi va face pe cititori să fie mai puţin ostili şi revoltaţi în faţa acestui personaj ce părea o brută irecuperabilă în romanul Sfârşitul Eddy Bellegueule.

Ai fi tentat să afirmi că te afli în faţa unei reconcilieri cu figura paternă. Însă în paralel cu această reconciliere are loc o nouă revoltă. Este vorba despre o revoltă împotriva societăţii franceze divizate între cei ce reuşesc să îşi realizeze aspiraţiile şi cei înghiţiţi de comunitatea dezolantă şi înapoiată în care s-au născut.

Există doar învingători cu privilegii şi învinşi în Franţa lui Edouard Louis. Tatăl său face parte din tabăra învinşilor, ale căror visuri spulberate condamnă la ratare generaţiile viitoare de bărbaţi. Privindu-şi tatăl în ipostaza omului neputincios odată cu îmbătrânirea timpurie ce îi aşteaptă pe cei ce au ales uzina ca mod de supravieţuire, Edouard Louis declară că trupul acestuia reflectă de fapt agresivitatea clasei politice împotriva celor vulnerabili.

L’histoire de ton corps accuse l’histoire politique este o propoziţie cu potenţial de citat antologic, definitoriu pentru această carte. Degradarea corpului este o degradare a relaţiei dintre cetăţeanul de rând şi clasa privilegiaţilor ajunşi la vârful politicii, o idee de bază a cărţii Qui a tue mon pere, considerată şi un manifest împotriva puterii de la Palatul Elysee.

O altă idee demnă de analizat este cea legată de rolul orientării sexuale în respingerea unui model social retrograd. În Sfârşitul Eddy Bellegueule descoperi o figură paternă obsedată de validarea masculinităţii arhaice în ochii celorlalţi. Validarea era susţinută şi de comportamentul copiilor de gen masculin. Eddy era gay şi tot satul observase gesturile ne-masculine ale acestuia. Tatălui îi era teamă de părerile celorlalţi. Eddy îl făcea de ruşine în faţa celorlalţi masculi alfa. Dar obsesia cauzată de teama de a fi considerat homosexual devine cheia ratării masculine în societatea machistă.

În satul în care se născuse tatăl autorului, a fi civilizat, harnic şi respectuos în sala de clasă era un semn al unei masculinităţi fragile. Un bărbat adevărat nu termină liceul deoarece respectarea autorităţii şi a regulilor devenise o ruşine. Analiza autorului subliniază legătura dintre lipsa perspectivei cauzate de abandonul şcolar şi teama de a fi considerat homosexual, efeminat. Este o legătură pe care o subliniază şi Laurent Cantet în filmul distins cu Palme d’Or – Entre les murs – într-o scenă în care profesorul educat îşi aude elevii de la periferie făcând o paralelă între vocabularul elevat şi homosexualitate.

Paralela între ratarea masculină transgeneraţională prin respingerea şcolii şi teama de a nu fi considerat un bărbat adevărat dă naştere uneia dintre cele mai profunde şi edificatoare concluzii:

La masculinite – ne pas se comporter comme un fille, ne pas etre un pede-, ce que ca voulait dire, c’etait sortir de l’ecole le plus vite possible por prouver sa force aux autres, le plus tot possible pour montrer son insoumission et, donc, c’est que j’en deduis, construir sa masculinite, c’etai se priver d’une autre vie, d’un autre futur, d’un autre destin social que les etudes auraient permettre. La masculinite t’a condamne a la pauvrete, a l’absence d’argent. Haine de la homosexualite = pauvrate. (pag. 35)

Văzut de adultul ajuns un scriitor apreciat şi asumat la nivel identitar, tatăl nu mai domină, ci invită la compasiune, la înţelegerea unei lumi, la dialogul cu alteritatea. Tatăl este acum fragil şi debusolat. Vei fi surprins de unele pasaje în care bărbatul dominator ce se purta rece şi distant cu Eddy Bellegueule îşi dezvăluie şi latura mai puţin dură în amintiri ce lipsesc din cartea anterioară acesteia.

Bruta din primul roman capătă acum un portret mai complex şi uman. Evocarea visurilor din tinereţe sau mai bine zis a celor alungate de imposibilitatea de a avea o tinereţe adevărată, eliberatoare şi plină de revelaţii despre sine în mediile sărace, te face să interpretezi într-o cheie nouă existenţa părintelui cândva intimidant. Totodată, această carte poate fi începutul unei discuţii aprinse, cât se poate de actuale, despre cauzele sărăciei. Unii ar pune aceste cauze pe seama deciziilor personale neinspirate, alţii pe seama Statului.

În aproape 100 de pagini, Edouard Louis atinge toate problemele sensibile ale Franţei, mereu divizată între adepţii Noii Stângi şi cei din tabăra neoliberală. Tatăl protagonistului devine un simbol ce incită la dezbateri cu puternic substrat social-politic, într-o Europă occidentală din ce în ce mai polarizată.

Citeşte şi Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei îndrăgosti de acest film

Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei indragosti de acest film

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Sfarsitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomoda a literaturii franceze

Adriana Gionea
-
0
Sfarsitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomoda a literaturii franceze

Nu la tragedie şi la moarte se referă cuvântul sfarşitul din titlul acestui roman care a impus o voce proaspătă şi abrazivă în literatura franceză. Sfârsitul reprezintă aici o ieşire din coconul sufocant al vechii identităţi impuse de ceilalţi, pentru asumarea uneia în acord cu sine. Adolescentul Eddy Bellegueule se debarasează de mizeria din jur şi de ura de sine ca de o piele putredă, urmându-şi visul prin singura cale posibilă – evadarea – asemenea oricărui adolescent inteligent nimerit într-un sat plin de troglodiţi aparent incurabili.

Sfârşitul lui Eddy Bellegueule este un roman al devenirii pe care abia îl mai poţi lăsa din mână, în ciuda anumitor pasaje care testează rezistenţa unui cititor empatic şi revoltat în faţa nedreptăţii propagate prin discriminare. Îl citeşti obsesiv, când alert, când lent, pentru a medita asupra miturilor despre o masculinitate represivă, explorată aşa cum o poate face doar un băiat cu minte sofisticată şi o teribilă conştiinţă de sine, aflat la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă.

Plin de trimiteri autobiografice – Eddy Bellegueule este adevăratul nume al scriitorului Edouard Louis – romanul este un debut ce are consistenţa psihologică demnă de un film iconic şi forţa percutantă a unei cărţi-mărturii despre transformările interioare din adolescenţă. Este vorba despre acea adolescenţă văzută prin ochii celor dornici de a-şi urma propria cale, dar care sunt consideraţi a fi nişte rataţi în comunitatea din care fac parte.

În anii ce definesc parcursul social al unui om într-o comunitate înapoiată, personalitatea lui Eddy Bellegueule are mai toate ingredientele ce prevestesc ratarea (în ochii celor din jur). Eddy este inadaptat (şi inadaptabil), ostracizat şi considerat pe veci un ciudat al satului. Are gesturi atribuite de plebea ignorantă mai degrabă femeilor. Nici vocea nu pare a fi una de viitor mascul alfa, care bea vârtos încă de la pubertate, face scandal seară de seară la cârciuma localităţii muncitoreşti şi este gata să sară la bătaie pentru a-şi valida forţa. Şi defectele nu se opresc aici. Eddy învaţă bine, ba mai mult, ar putea fi primul din familia lui care să îşi ia bacalaureatul. El nu se lasă de şcoală în adolescenţă pentru a munci precum un bărbat adevărat la uzina în jurul căreia gravitează viaţa localităţii sărace unde s-a născut şi care pare să înghită visurile, condamnând generaţie după generaţie la sărăcia dublată de abrutizare.

Eddy este gay. Dar nu (doar) asta îl face să iasă din decorul virilităţii dezirabile, arhaince, promovate din tată-n fiu în satul natal. Eddy este diferit pentru că mai învaţă şi bine şi pare să ţintească spre un viitor care nu include munca prost plătită. Iar a învăţa bine în lumea retrogradă unde s-a născut Eddy îl face pe un băiat să fie catalogat drept poponar. Disciplina din anii de şcoală, vocabularul civilizat şi dorinţa de a învăţa nu erau aşadar considerate nişte soluţii pentru ieşirea din marasmul sărăciei exasperante, ci semne ale unei masculinităţi diluate. A învăţa bine mai însemna, în lumea lui Eddy, a fi supus, burghez, diferit în cel mai detestabil mod cu putinţă. Nu dădeai cu pumnul, nu îţi etalai tendinţele bahice şi nu intimidai, nu câştigai respectul, nici alor tăi, nici ale comunităţii.

Deşi pare a fi un roman bazat pe abordarea unui subiect ce îl trimite în zona lecturilor de nişă cu teme LGBT, Sfârşitul lui Eddy Bellegueule este de fapt un roman universal, relevant pentru prezent şi cu potenţial de carte reprezentativă pentru cei din viitor, dornici de a înţelege o Franţă mult mai scindată decât pare. De fapt, Franţa este al doilea personaj principal. Este acea Franţă a săracilor, a muncitorimii, ce îl va lua prin surprindere pe cititorul român, care va avea impresia că s-a mutat în ţara iluminiştilor satul cu beţivi şi brute din ştirile mioritice cu tentă morbidă. Singura diferenţă este că-n satul francez înapoiat s-a depăşit epoca privatei din fundul curţii.

În acest sat muncitoresc prins în capcana sărăciei, de unde nimeni nu scapă neatins de ratare şi de nefericirea inecată în alcool, şi unde toţi repetă greşelile generaţiei anterioare fără ca măcar să facă un minim efort de a se sustrage curentului majoritar (că doar sustragerea distruge masculinitatea adevărată), Eddy va încerca mai întâi să devină şi el normal, un bărbat ca toti ceilalţi, să întâlnească fete, să se îmbete, să facă parte din gaşcă, alături de alţi băieţi, urmând legea camaraderiei. La început va face eforturi psihologice vecine cu ura de sine, astfel încât să uite de atracţia pe care o simte faţă de bărbaţi, deşi tot satul a observat-o şi a etichetat-o ferm şi ruşinos. Dar va conştientiza că nu fuga de sine este soluţia, ci fuga de satul natal.

Evocând pubertatea şi adolescenţa din Franţa anilor ’90 şi 2000, Edouard Louis îşi trimite personajul dincolo de raftul cu personaje ce aparţin unei minorităţi puse la zid şi condamnate la neînţelegerea provocată de obtuzitatea majorităţii. Eddy, protagonistul cărţii, nu vorbeşte doar în numele comunităţii LGBT, victimă a unei agresiuni colective repetate, constante. El este, la nivel social, mai degrabă vocea unei Franţe schizoide, care se comportă de parcă nu ar auzi agonia celor săraci, pe care nu îi vezi în filmele chic despre captivantul Paris. La nivel individual, Eddy vorbeşte cutremurător în numele celor ce şi-au planificat încă de timpuriu fuga din locul natal.

Modul în care individualul considerat deviant se întâlneşte cu primitivismul colectiv din planul social nu seamănă cu vechile romane apăsătoare despre omul devorat de propriul mediu ostil, ce îi condiţionează degradarea iminenta. Nu vezi tablouri de un realism dezolant, ci multe scene vii, în care brutalitatea este acoperită de o chemare la înţelegere, dar nu la cea din categoria iertării ce ar părea neverosmilă, ci a unei analize psihologice bogate în revelaţii.

Vei aprecia decizia inspirată a lui Edouard Louis de a scrie de parcă ar derula şirul unor amintiri ce devin cheia înţelegerii unei lumi interioare pe măsură ce întâlnirea cu semenii devine ameninţătoare. Explorarea legăturii dintre protagonist şi vecinii, colegii, posibilele iubite, fraţii, verii şi părinţii din tabăra invinşilor nu este neapărat un şir interminabil de scene şocante. Brutalitatea se manifestă prin detalii ce sfârşesc prin a dezvălui cu totul alte semnificaţii decât cele dureroase bănuite iniţial.

Stilul autorului are prospeţime, dinamism, cursivitatea mărturiei ce te ţine lipit de carte de la început până la final şi acea simplitate a frazei ce nu este un semn al debutantului şovăitor, ci al unei autenticităţi la care ajung scriitorii maturi, ce nu mai au nevoie de găsirea unor formule spectaculoase pentru a expune realităţi incomode, pentru a denunţa vocal nedreptatea. De fapt, nu vei citi un roman al denunţării îndreptate spre comunitatea intolerantă din care facea parte familia lui Eddy, ci spre abandonul unei lumi fără viitor de către cei din Franţa mai puţin vulnerabilă în faţa sărăciei. Aşa cum Eddy era marginalizat în satul natal, acest sat era la rândul lui exclus din cealaltă Franţă, considerată a fi mai civilizată.

Mulţi l-ar putea acuza pe Edouard Louis de tentaţia de a pune greşelile şi metehnele transgeneraţionale din comitatea în care s-a născut pe seama politicii, mai ales după ce anul trecut a fost lansat un alt roman-confesiune scris de el (Qui a tue mon pere), în care denunţă implicarea autorităţilor în degradarea comunităţilor vulnerabile. Într-adevăr, există multe pasaje în care este accentuată ideea legăturii dintre sărăcie şi menţinerea unei comunităţi în iadul înapoierii prin complicitatea autorităţilor. Însă este doar o parte din straturile interpretărilor la care invită acest roman, ce pare mult mai complicat decât o simplă rememorare a unei copilării şi adolescenţe care se cer înţelese, apoi vindecate prin integrarea emoţiilor ce mai tulbură încă prezentul adultului.

Citeşte şi Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

God’s Own Country – Curajul de a te ataşa după o partidă de sex

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

God’s Own Country – Curajul de a te atasa dupa o partida de sex

Palatul Viselor – Kadare descifreaza mesajele unui tinut prea putin cunoscut

Adriana Gionea
-
0
Palatul Viselor – Kadare descifreaza mesajele unui tinut prea putin cunoscut

Ismail Kadare a descoperit secretul care stă în spatele unei poveşti pline de tâlcuri subversive, pe care să o parcurgi într-un ritm febril: menţionarea unor evenimente misterioase, petrecute într-un ţinut îndepărtat, pierdut într-o nebuloasă de legende irezistibile şi înfricoşătoare.

Şi în Palatul Viselor vei regăsi acel element indispensabil pentru Kadare: distanţa, ce se dovedeşte a fi extrem de fertilă pentru imaginarul care se vrea asaltat de poveşti fabuloase, camuflate de multe ori în romanele istoric-alegorice. Este vorba despre acea distanţă dintre lumea cititorului şi locul exotic, mai puţin explorat, de unde vin ecourile unor legende care atrag tocmai deoarece sperie. Kadare umple această distanţă cu asocieri nebănuite între acţiunile personajelor şi conotaţiile simbolice ale unor legende albaneze, care se infiltrează în realitate dilatând-o enigmatic şi bulversant.

Aşa cum tu, cititorule, vei simţi curiozitate şi teamă când te vei gândi la  nesupusa Albanie a miturilor tenebroase amintite de Kadare, tot aşa personajul central, provenit dintr-o familie influentă a Imperiului Otoman, va fi bântuit de amestecul dintre fascinaţie şi groază faţă de tărâmul îndepărtat care era Albania cotropită. Numele acestui personaj este Mark-Alem şi provine din vestitul neam al Qyprilliilor.

Vestit în cercurile apropiate sultanului, neamul Qyprilliilor ajutase Imperiul Otoman să cucerească teritorii vaste de-a lungul secolelor de expansiune. Însă un teritoriu s-a răzbunat şi a dominat acest neam prin legende şi mesaje rău-prevestitoare. Mesajele  pluteau sumbru deasupra bunăstării clanului precum un apăsător blestem transgeneraţional ce semăna cu o prezenţă hulpavă care îşi cerea tributul, iar tributul era căderea în dizgraţie a unui membru al familiei, urmată de o pedeapsă fatală dictată de sultan.

Pentru vestitul neam al Qyprilliilor, Albania nu era doar ţara de unde venea cel ce i-a dat şi numele, a cărui poveste era legată fatidic de legenda înspăimântătoare amintită în Podul cu trei arce. Albania de la marginea Imperiului Otoman era mai mult decât un teritoriu cucerit. Devenise un simbol al necunoscutului care putea emana tot felul de grozăvii sub forma poveştilor. Forţa acestor poveşti era cu atât mai mare cu cât distanţa dintre capitala imperiului şi Albania capătă proporţiile unei închipuiri lugubre.

Albania era ţinutul de la margine, în care cei mai mulţi supuşi ai sultanului nici nu ajungeau, dar pe care îl populau cu propriile fantasme înfiorătoare. Pentru Mark-Alem, unul dintre tinerii din neamul Qyprilliilor, Albania era un ţinut sărac în vise. O ştia de la funcţionarii care se ocupau cu strângerea viselor din tot imperiul. Acestea erau interpretate la Tabir Saray cunoscut drept Palatul Viselor.

Mark-Alem ajunge un functionar de seamă al acestui palat unde se adunau visele imperiului. A fost împins de familia lui, care de-a lungul generaţiilor avusese de suferit în urma interpretării nefavorabile a unor vise considerate un avertisment pentru stăpânirea ce se temea de răscoale şi de nesupunerea locuitorilor. Nu după multă vreme, Mark-Alem ajunge în cel mai important department al Palatului, acolo unde se interpretau visele pentru a se alege cel mai important dintre ale, considerat Marele Vis, ce urma să-i fie trimis în fiecare vineri sultanului, astfel încât descifrarea lui să ajute la prevenirea unei posibile tentative de înlăturare a sa ori de fărâmiţare a Imperiului.

Palatul Viselor este un roman care te absoarbe în lumea lui, o lume unde istoria şi mitul trimit aluziile incomode ce le dau fiori stăpânitorilor care se consideră de neînlăturat. Asemenea romanelor inspirate din evenimentele zguduitoare prin care au trecut Imperiul Otoman şi Albania cotropită, Palatul Viselor îţi va da impresia că parcurgi un coridor straniu, ce te îndepărtează de lumina realităţii actuale şi te ghidează spre adâncimi necunoscute, care deşi te sperie, te şi atrag prin aluziile ascunse în indiciile ce promit dezvăluirea unor secrete ispititoare pentru cei dependenţi de poveştile cu tâlc şi de realismul magic balcanic.

Începutul romanului poate fi uşor frustrant pentru cei mai puţin răbdători, dornici de a plonja imediat în scenele memorabile. Însă dacă ai răbdare să treci de paginile în care sunt descrise primele zile petrecute de Mark-Alem în labirintul birocraţiei din Tabir Saray (Palatul Viselor) şi ritualurile zilnice ale funcţionarilor, vei fi răsplătit cu pasaje de care nu te vei mai putea desprinde. Aceste pasaje te vor arunca în mijlocul unei dileme exprimate prin oscilaţia între tentaţia de a te lăsa dus de ritmul alert al întâmplărilor declanşate de apariţia unui vis tulburător şi cea de a mai zăbovi asupra unor pagini care te invită la reflecţie.

Imediat cum intră în scenă visele ajunse în faţa lui Mark-Alem, pentru a fi descifrate, paginile se vor umple de imagini ce amintesc de picturile suprarealiştilor. Ismail Kadare l-ar fi convins până şi pe Freud să îl pomenească în studiile sale. Însă nu interpretarea oferă plăcerea lecturii, ci toată acea ţesătură complicată de opinii contradictorii legate de un singur vis.

Când un zarzavagiu îşi trimite visul ciudat spre Tabir Saray, în care apar un pod, un instrument muzical şi un taur fioros gata să dărâme podul, viaţa Qyprilliilor, inclusiv a lui Mark-Alem, va fi zguduită odată cu liniştea sultanului. Descifrarea acestui vis aminteşte de investigaţiile din romanele poliţiste inteligente.

Asemenea unui detectiv presat de şefii lui pentru a elucida un caz important, Mark-Alem încearcă să pună cap la cap nişte mesaje evazive oferite de imaginile din vis. Anchetarea visului îl va duce în arhivele Palatului, unde zac şi visele colecţionate înaintea unor mari bătălii date pe teritoriile vecine cu Albania medievală. Dar aşa cum se întâmplă în cazul multor anchete, cheia descifrării enigmelor se află acolo unde cititorul nu prea bănuieşte.

Ismail Kadare foloseşte ancestrala fascinaţie a omenirii pentru lumea viselor pentru a oferi acea naraţiune irezistibilă. Ademeneşte cititorul prin vise precum un tablou în care imaginea stranie trece de la frumuseţe la coşmărescul exprimat nu prin imagini groteşti, ci prin simboluri. Începe apoi să amestece simbolurile acestor vise pentru a spori curiozitatea stârnită de indicii menite să prevestească apropierea acelui gen de pericol indispensabil unei astfel de cărţi – pericolul nevăzut, himeric.

Palatul Viselor îţi va reaminti de plăcerea devorării unor basme întunecate din copilărie, acele basme ce incitau imaginaţia şi o scufundau în zonele obscure ale inconştientului colectiv. Exact ca într-o poveste cu tenebre seducătoare, vei întâlni scene în care detaliile concrete ale realităţii se diluează în stranitatea ce duce spre secretele unei familii influente, venite dintr-un timp ale cărui repere capătă un aer fantomatic.

Kadare a reuşit să te facă dependent de această carte fără prea multe artificii şi decoruri spectaculoase. Îi sunt suficiente descrierile unor coridoare întunecate, pline de ramificaţii ascunse în umbră, care duc spre alte şi alte coridoare secrete, şi aluziile vagi la istoria Albaniei. De fapt, ai impresia că adevăratul suveran ameninţător, ce stăpâneşte Palatul Viselor nu este sultanul, ci trecutul Albaniei, un trecut cu multe datorii neplătite.

Depistezi o legătură metaforică între Albania şi Palatul Viselor, însă nu este vorba doar despre Albania râvnită de otomani, ci mai ales despre Albania unde a trăit Ismail Kadare. Palatul Viselor se impune în memoria supuşilor otomani prin intimidarea exercitată de lipsa concretului. Visele sunt nevăzute, de aceea mesajele acestora, odată interpretate, pot determina acţiuni intempestive din partea stăpânirii, ce duc la maziliri şi la masacre etnice.

Marele Vis din vârful piramidei onirice poate ataca precum un monstru furios, cu o forţă oarbă, iraţională, fatală, imposibil de anticipat şi de oprit, iar clanul albanezilor intraţi în graţiile sultanului pentru a supravieţui o ştiu cel mai bine. În Albania lui Kadare, sultanul nemilos fusese înlocuit cu vecinul scriitorului, devenit dictatorul Enver Hodja (acesta era născut în acelaşi oraş de unde venea şi Kadare).

Succesul romanului se bazează pe talentul lui Ismail Kadare de a descrie arhitectura unui spaţiu fictiv cu exactitatea asociată unui loc real, unde activitatea este una birocratică. De fapt, interiorul palatului Tabir Saray, unde ajung visele, seamănă cu marile clădiri apărute în epocile dictatorilor. În prima lui zi de lucru la Tabir Saray, Mark-Alem este trimis dintr-o încăpere în alta, până să ajungă în departamentul în care ar trebui să îşi desfăşoare activitatea. La început se rătăceşte, deoarece nimeni nu îi va spune exact pe unde să meargă.

Imensitatea palatului este derutantă, umilitoare şi frustrantă. Palatul este creat mai degrabă pentru a testa rezistenţa psihică a nou venitului. Oamenii pe care îi întâlneşte Mark-Alem sunt nişte fucţionari taciturni, epuizaţi şi discreţi precum nişte umbre, a căror vechime le permite oferirea unor informaţii evazive, care îl derutează şi mai mult pe noul venit.

Citind paginile în care Mark-Alem rătăceşte confuz prin labirintul de la Tabir Saray, te gândeşti la inventarea unei noi metode folosite de puterea despotică pentru a te umili. Dacă suveranii medievali îşi dominau supuşii ordonând construirea unor catedrale gotice austere, care să îi facă pe cei vulnerabili să se simtă neînsemnaţi, suveranul din romanul scris de Kadare a preferat un labirint întunecat, unde omul se simte abandonat, lăsat să se piardă zeci de minute până când găseşte o fiinţă solidară, care să îi arate drumul spre coridorul potrivit.

Romanul considerat a fi una dintre capodoperele secolului XX are multiple interpretări, asemenea visului care îl obsedeaza pe Mark-Alem. De fapt, Ismail Kadare îţi demonstrează că atmosfera onirică, puterea metaforelor şi ficţiunea ascund o înţelegere profetică a lumii în care trăieşte un artist. Când îşi trimite personajul în camerele secrete de la Tabir Saray, pentru a consulta paginile în care au fost păstrate visele soldaţilor participanţi la o sângeroasă bătălie din Kosovo, în secolul al XIV-lea, Kadare prevestea de fapt un alt masacru, ce avea să zguduite Balcanii prin anii ’90.

Personajele create de Ismail Kadare consideră Palatul Viselor un loc periculos, deoarece îşi exercită forţa prin exploatarea parşivă a veşnicului apetit al mulţimilor şi al suveranilor pentru simboluri profetice, pentru imaginarul anarchic, întotdeauna mai atrăgător decât lumea concretului. Însă cititorii vor considera Palatul Viselor nu doar metafora unei institutii de forţă, ci şi a puterii exercitate de artă asupta psihicului uman, dar o putere benefică. Prin trimiteri alegorice, Ismail Kadare şi-a purtat cititorii spre înţelegerea marilor traume prin care au trecut Balcanii de-a lungul istoriei. Vei explora istoria acestei lumi prin simboluri, aşa cum protagonistul romanului descoperă istoria familiei sale şi mai propria identitate odată cu descifrarea cutremurătoare a unui vis.

Citeşte şi Firida Ruşinii – Fascinaţia Balcanilor, salvată de Ismail Kadare

Firmanul orb – Ispitire, putere şi damnare în Imperiul Otoman

Firida Rusinii – Fascinatia Balcanilor, salvata de Ismail Kadare

Firmanul orb – Ispitire, putere si damnare in Imperiul Otoman

19 carti pentru luna februarie (2019), pe care le gasesti in librarie

Adriana Gionea
-
0
19 carti pentru luna februarie (2019), pe care le gasesti in librarie

Povestirile despre femeile mincinoase, pe care le-a scris Ludmila Uliţkaia. O istorie erotică a psihanalizei. Povestea unei femei care l-a sedus pe marele Pablo Picasso, dar şi a concubinei ajunse în fruntea Chinei. Amintirile lui Hemingway, despre marile sale iubiri. Visele colecţionate de Nabokov. O istorie a miturilor despre masculinitate. O istorie a simbolurilor asociate iubirii. Un thriller şi patru povestiri despre iertare, scrise de Eric-Emmanuel Schmitt. Pe toate le vei putea citi în februarie.

Inima îndrăgostită: O istorie neconvenţională

Partenera de viaţă a lui Irvin Yalom explorează modul în care a evoluat vizual simbolul inimii, ce invadează străzile de Sfântul Valentin. Pictura, literatura, teatrul sau teologia oferă nişte indicii nebănuite. Marilyn Yalom te va trimite într-o călătorie în timp, din Egiptul Antic până în deceniul emoticoanelor.

 

Evoluţia bărbatului

 

Evoluţia bărbatului este o carte irezistibilă pentru cititorii dornici de a dezbate miturile asociate masculinităţii. Artistul Grayson Perry explorează cu mult umor ideile machiste despre bărbatul perfect sau mai bine zis despre bărbatul validat social. Bărbatul din percepţia colectivă arhaică şi noul bărbat, căruia i se recomandă să îşi arate fără teamă emoţiile tandre, se întâlnesc în reflecţii şi analize fertile pentru dialogul dintre sexe.

 

Iubirile lui Hemingway povestite de el însuşi

 

În ultima parte a vieţii sale, Hemingway l-a avut drept confident pe scriitorul A.E. Hotchner. Lui i-a povestit despre cele mai importante femei din viaţa lui, despre culisele primului mariaj eşuat, despre anii în care i-a fost greu să aleagă între două femei şi despre o mare prietenie ce l-a apropiat de Fitzgerald.

 

O istorie erotică a psihanalizei. De la dădaca lui Freud la amanţii de astăzi

 

Libertatea sexuală a fost încurajată şi de ideile psihanaliştilor, iar femeile au jucat un rol decisiv în vieţile acestora. Le-au servit ca material de studiu, le-au fost amante neînţelese, partenere de dialog şi i-au provocat atunci când au devenit la rândul lor psihanaliste ce le-au contestat ferm certitudinile. O istorie erotică a psihanalizei este o călătorie prin lumea unor personalităţi feminine pline de contradicţii fertile pentru explorarea abisurilor.

 

Freud Museum

 

Freud Museum este o colecţie de povestiri despre încercările unor personaje de a-şi înţelege viaţa. Relaţiile destrămate, pierderile, obsesia pentru tinereţea recâştigată prin implicarea în legături cu femei mai tinere sau călătoriile în ţinuturile îndepărtate reflectă nevoia unor personaje de a se recupera pe sine din hăul dezamăgirilor şi al fricii de moarte.

 

Lupta mea. Cartea a şasea: Sfârşit

 

Lupta mea a ajuns la ultimul volum. Seria de romane autobiografice scrise de Karl Ove Knausgard se încheie printr-o meditaţie asupra dramelor surprinse în cărţile anterioare. Legăturile de iubire, eşecurile, traumele şi amintirile sunt integrate într-un mesaj final memorabil despre existenţă şi literatură.

 

Nimicul

 

Cei care l-au descoperit şi admirat pe Hanif Kureishi datorită volumului Intimitate au aşteptat nerăbdători apariţia romanului Nimicul. Relaţiile de cuplu şi triunghiul amoros ajung să fie un păjenjeniş de gelozii, obsesii sexuale, manipulări şi tentative de răzbunare demne de un thriller psihologic. În centrul romanului se află un bărbat cândva dezirabil, care vrea să îşi pedepsească soţia care îl trădează tocmai în perioada în care boala îl face să simtă gustul ratării virile.

 

Visele insomniacului

De la suprarealişti am învăţat că visele pot deveni o altă formă de artă. În 1964, Vladimir Nabokov şi-a aşternut pe hârtie 64 de vise, dar şi episoadele ce le-au urmat în timpul zilei. Şi-a dorit să demonstreze că timpul este reversibil, lumea viselor permiţând o apropiere bizară a viitorului de trecut.

 

Mecanica haosului

 

Cititorii pentru care un roman bun trebuie să fie asemenea unei călătorii năucitoare pot alege Mecanica haosului, distins cu Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze 2017. Unsprezece personaje din culturi diferite au parte de aventuri care le poartă între Paris, Londra, nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Daniel Rondeau este apreciat pentru modul în care îmbină suspansul unui roman poliţist, stilul îmbietor al unui jurnal de călătorie şi temele de actualitate.

 

Necunoscuta din Berlinul de Est

O iubire intensă în vremuri tulburi este curmată de o dispariţie inexplicabilă în Berlinul rupt de construcţia unui zid. Protagoniştii acestei iubiri sunt un actor din Malta şi o frumoasă chelneriţă din Berlin. Se întâlnesc în Alexanderplatz, petrec o noapte împreună, apoi ea este de negăsit. Obsesia lui pentru ea îl va face să revină în capitala Germaniei pentru a o regăsi.

 

Fata şi noaptea

Fanii lui Guillaume Musso vor avea parte de un roman care aduce împreună două poveşti petrecute în decenii diferite, pe Riviera Franceză. Prima poveste are loc în iarna lui 1992, când o elevă iminentă profită de haosul produs de o furtună pentru a fugi cu profesorul de filosofie. Nimeni nu o va mai vedea de atunci. A doua poveste are loc în primăvara lui 2017, când cei mai buni prieteni ai elevei dispărute în 1992 se reîntâlnesc la reuniunea de clasă. Bucuria revederii este umbrită de posibilitatea ieşirii la lumină a unor fapte diabolice petrecute în adolescenţa lor, de care ei nu sunt deloc străini.

 

Soniecika. Înmormântare veselă. Minciunile femeilor

 

Dacă faci parte din rândul celor care postau mesajul: Unde mai pot găsi cărţile Soniecika, Înmormântare veselă şi Minciunile femeilor, scrise de Ludmila Uliţkaia, vei avea un motiv de bucurie. Acum le poţi găsi pe toate trei într-un singur volum. În aceste proze definitorii pentru Ludmila Uliţkaia vei descoperi amestecul dintre comic şi tragic, purtător de mesaje uluitoare despre natura umană.

 

Vestita invazie a urşilor în Sicilia

 

Admiratorii lui Dino Buzzati îl vor descoperi în ipostaza autorului ce semnează şi cărţi pentru copii. Romanul însoţit de ilustraţiile realizate chiar de acesta spune povestea unor urşi ajunşi într-un oraş din Sicilia, plin de palate şi de personaje captivante. Urşii îl urmează pe regele lor, pe nume Leonte, ce îşi caută fiul pierdut. El speră să îl găsească printre oamenii din oraşul sicilian plin de grădini şi de case impunătoare.

 

Răzbunarea iertării

 

Eric-Emmanuel Schmitt abordează una dintre cele mai puternice şi (uneori) dureroase teme: iertarea. Patru nuvele care au ca temă legătura dintre vinovăţie şi iertare au fost reunite în acest volum. Două surori care ajung rivale, un bancher cinic, o femeie care vrea să discute cu asasinul fiicei sale, o mamă capabilă de mari sacrificii pentru fiul ei şi un fost pilot ajuns grădinar, care este încă bânutuit de trecut, devin personajele acestor nuvele incluse în Răzbunarea iertării.

 

Madame Picasso

 

Una dintre femeile seduse de Picasso devine protagonista unui roman care te poartă din saloanele marilor colecţionari de artă până în faimoasele cabarete. Într-un astfel de cabaret lucrează şi Eva Gouel, în calitate de costumieră talentată. La Moulin Rouge, unde aceasta este angajată, îl va întâlni şi pe excentricul Picasso.

 

Sub soarele lui Satan

 

Romanul-cult al lui Georges Bernanos intitulat Sub soarele lui Satan a rămas un exemplu de carte incomodă, însă necesară pentru înţelegerea naturii umane. În centrul romanului se află un preot ajuns la o parohie din nordul Franţei. Obsedat de mântuirea sufletelor căzute, acesta va întâlni la rândul său ispita întruchipată de o adolescentă blamată de întreaga comunitate.

 

Luna din palat

Un roman istoric în decoruri exotice, despre o faimoasă concubină imperială din secolul al VII-lea. Astfel poate fi descrisă cartea Luna din palat, în care scriitoarea de origine chineză Weina Dai Randel readuce în prim-plan miturile despre Mei, o concubină atipică deoarece nu prin farmec s-a remarcat, ci prin inteligenţă. Şi-a folosit mintea pentru a supravieţui într-o perioadă în care marea Chină risca să se fărâmiţeze în regate din ce în ce mai slăbite.

 

Comuniune

 

Dominând topurile ce au prezentat cele mai bune cărţi ale anului 2016, romanul Comuniune este o poveste spusă pe mai multe voci. O poveste despre consecinţele unei relaţii înfiripate între un bărbat şi o femeie care sunt deja implicaţi în relaţii stabile cu un alt partener. După ce fiecare divorţează de partenerul oficial, ajung să formeze un nou cuplu şi o nouă familie. Însă fiecare mai are copii din fosta căsnicie, de aceea vor face eforturi pentru a creea o punte între aceştia. Anumite pasaje ale romanului Comuniune reflectă percepţia copiilor asupra noului cuplu şi pendulării între două cămine.

 

O viaţă de om

Teama de irosire, iubirea şi marile schimbări din inima unei comunităţi devin temele romanului O viaţă de om. Protagonistul este un orfan care îşi reanalizează existenţa după ce o reîntâlneşte pe femeia pe care a iubit-o însă a pierdut-o. În paralel cu povestea acestuia se derulează alegoric evenimentele ce au dus la metamorfozele unei mici aşezări din Austria.

 

Ca din intamplare, femeie. Regina Cristina a Suediei – O rebela necesara

Adriana Gionea
-
0
Ca din intamplare, femeie. Regina Cristina a Suediei – O rebela necesara

Te vei bucura de fiecare pagină din romanul lui Dario Fo aşa cum te bucuri de fiecare scenă a unui film de epocă despre un personaj feminin controversat. Mai bine zis de acel gen de film în care nu se urmăreşte neapărat ademenirea spectatorului din prezent prin intrigi suculente şi decoruri fastuoase de poveste, demne de palate opulente, ci reîmprospătarea memoriei colective prin readucerea în prim-plan a unui portret de regină deschisă la minte, scandalos de modernă şi vizionară pentru secolul ei, şi care azi trezeşte o admiraţie invers proporţională cu valul de indignare ce traversa odată curţile regale europene ori de câte ori se vorbea despre ea.

Despre faimoasa regină Cristina a Suediei, născută în 1626, ni se spune încă din primele pagini că a fost cultă şi rebelă, admirată şi detestată, imprevizibilă şi curajoasă. Aflăm apoi că a făcut orice sacrificiu necesar pentru a evita un mariaj, pe care îl considera sicriul autonomiei. Ni se mai spune c-ar fi descoperit voluptatea procurată de jocurile erotice la o vârstă precoce (pentru acele vremuri), că s-a împrietenit cu Descartes (nu s-a lăsat până nu l-a adus la curtea Suediei devenite Atena Nordului), că l-a sprijinit pe Moliere când piesele sale au scandalizat, că a fost o amazoană bisexuală, ce îşi surprindea contemporanii prin hainele masculine folosite pentru a străbate Europa în vremuri tulburi (dacă s-ar fi născut în secolul XX ar fi adus-o la curtea ei pe însăşi Coco Chanel).

Cei obişnuiţi deja cu stilul autorului distins cu Premiul Nobel, Dario Fo, după ce au citit Fiica papei şi E-un rege nebun în Danemarca, vor detecta printre rândurile acestui roman istoric viu, colorat şi fluid, o pledoarie contemporană pentru libertatea de expresie, pentru venirea la putere a unui conducător luminat şi progresist, care îşi asumă nonconformismul şi are curajul de a-şi duce reformele până la capăt, la fel şi lupta împotriva cenzurii, indiferent de reacţiile ostile venite din partea conservatorilor. De fapt, romanele istorice ale lui Dario Fo nu sunt altceva decât un pretext pentru aluziile rafinate (însă nu mai puţin înţepătoare) la adresa politicienilor din prezent, care încă îşi mai permit sa îngrădească libertăţile cetăţeanului.

Asemenea multor cititori de romane despre femeile care au intrat în istorie datorită nonconformismului progresist, te vei întreba cât de mult se apropie cartea lui Dario Fo de adevăratul portret al reginei Cristina. Ei bine, în roman ţi se tot repetă că sursele istorice, scrisorile sau trăsăturile pregnante asociate imaginii publice intrate în memoria colectivă, încropită din mărturiile celor ce au cunoscut-o, au detestat-o sau au admirat-o pe regina Cristina duc mai degrabă la opinii contradictorii. Pentru unii dintre ei, Cristina era o regină ce dădea dovadă de un caracter ispititor de sofisticat şi de o complexitate a spiritului greu de atins de către influentele capete încoronate ale epocii.

Pentru alţii, imaginea acesteia era lipsită de graţie, vulgară, mult prea îndrăzneaţă decât îi permitea eticheta. Cristina era considerată una dintre cele mai inteligente femei ale secolului al XVII-lea, dar şi o aventurieră impetuoasă, ce nu dădea doi bani pe reputaţia devenită obsesia aristocraţiei din toate timpurile.

Din toate aceste documente, scrisori şi mărturii consemnate a ieşit un portret cum îl putea face doar un italian ce iubeşte oamenii care ştiu să facă din viaţa lor o celebrare a plăcerii prin artă. Dario Fo adora trăsăturile scandaloase aşa cum talentaţii pictori italieni de la sfârşitul Renaşterii iubeau culorile mult prea intense în ochii celor obsedaţi de vechile canoane ale decenţei şi cumpătării.

Citind această carte, aşteaptă-te aşadar să vezi un film alert în proză, deoarece în mai puţin de 200 de pagini este surprinsă viaţa unei regine despre care s-ar putea scrie un roman-cărămidă având nuanţe postmoderne. Totuşi, în ciuda unui stil concis, nu vei avea parte de un portret neterminat, superficial, ci de unul solid, care surprinde esenţa unei epoci prinse între conflictele religioase, alianţele ticăloase, reformele social-politice fără precedent şi nevoia de libertate prin artă.

Reginei Cristina îi plăcea teatrul, mai ales commedia dell’arte, reîmprospătată în secolul XX de însuşi Dario Fo, care i-a dat o tentă satirică actuală, menita să atragă blamul conservatorilor şi al habotnicilor. Până şi modul în care îţi este prezentată viaţa reginei în acest roman seamănă cu spectacolul.

Biografia reginei şi legendele puse pe seama ei par scenele unei piese antrenante, cu multe şi ameţitoare intrări şi ieşiri din scenă, o piesă la graniţa dintre o desfăşurare plină de rafinament şi umorul neruşinat cu tentă satirică, devenit un deliciu pentru mase, deoarece li se oferea în sfârşit voluptatea demascării nobililor corupţi prin gesturile fără perdea ale unor personaje pline de slăbiciuni, care deţineau puterea, implicit dreptul de viaţă şi de moarte asupra celor lipsiţi de apărare. În fiecare pagină se perindă nişte personaje expresive, se succed ritualuri ce definesc întâlnirile dintre oamenii puternici ai vremii care îşi drămuiau fiecare cuvânt, fiecare replică pentru a-şi atinge ţelul şi a-şi manipula interlocutorul, întâlniri amoroase clandestine, de care faimoasa regină avea parte din plin, şi mai ales reprezentaţii teatrale ce pun în scenă viaţa Cristinei într-un mod alegoric savuros.

Regina Cristina devine un personaj care îşi va cuceri publicul printr-o reprezentaţie de zile mari, în care toate gesturile de nobilă simandicoasă au fost înlocuite de cele simbolizând curajos dezinvoltura femeii autonome, ce lua initiaţiva în prezenţa bărbaţilor de care se simţea atrasă, neapărat la fel de inteligenţi şi progresişti. Însă poate cea mai îndrăzneaţă decizie a reginei controversate a fost renunţarea la tronul Suediei. Din momentul abdicării, biografia ei reinterpretată în acest roman se transformă într-o călătorie prin Europa, de la o curte aristocrată la alta, unde se bucură de trecătoarele iubiri imposibile oferite de nobilimea de gen masculin sau de femeile îndrăzneţe ce îi ies în cale într-un han din Anvers.

Viaţa reginei Cristina îţi este prezentată sub forma unui periplu uşor picaresc, făcut de un personaj feminin deghizat în bărbat. Dario Fo lasă totuşi, atunci când este necesar, să i se ghicească feminitatea…atât cât să intrige prin fluiditatea graniţei dintre calităţile psihologice ale celor două sexe, între care marile regine au jonglat inteligent pentru a reuşi, printr-un stil derutant, să aprindă imaginarul contemporanilor obişnuiţi cu prea mult conformism.

Totuşi, odată ajunsă în saloanele palatelor italiene, această regină deghizată în bărbat îşi dezvăluie tot arsenalul de convingere prin cunoştinţele dobândite în anii de studiu alături de profesorii pasionaţi de filosofie şi de literatura greco-romană. Se apropie de un bărbat influent din cercul de putere al Vaticanului, este păcălită de un seducător şi intrigant nobil italian strecurat la curtea franceză şi uneori se lasă pradă impulsurilor nesăbuite, ce nu fac decât să coloreze şi mai expresiv acest portret viu, poate mult prea viu în raport cu toate acele reguli ce susţin că femeile nobile ajunse capete încoronate ar trebui imortalizate în ipostaze rigide, cu mimici înţepenite, de parcă doar luciul bijuteriilor şi culorile stofelor preţioase ar trebui să însufleţească tabloul.

Deşi viaţa suveranei dezmoştenite, ce şi-a părăsit regatul friguros pentru libertina Cetate Eternă, a fost plină de evenimente dramatice, nu de puţine ori copleşitoare, de suişuri şi coborâşuri şi de lupte cu morile de vânt, în cartea lui Dario Fo biografia ei devine o suită de triumfuri. Îşi impune propria viziune asupra libertăţii de expresie în teatru, patrunzând chiar şi în cercurile nu foarte primitoare ale Vaticanului speriat de posibilitatea apariţiei unei personalităţi feminine influente. Apără pluralismul religios după o serie de conflicte sângeroase ce au dus la scindarea Europei occidentale între catolici şi protestanti sau între creştini şi păgâni. Îşi deschide saloanele palatului pentru femeile prigonite din lumea spectacolului.

Cei familiarizaţi cu biografia lui Dario Fo vor ghici în fascinaţia acestuia pentru regina Cristina un omagiu adus unei alte femei care a plătit un preţ uriaş pentru nesupunerea în faţa cenzurii, nu în secolul al XVII-lea, ci în Italia secolului XX. Această femeie este nimeni alta decât Franca Rame, partenera de viaţă şi de artă a lui Dario Fo. Urmând exemplul nesupuselor inteligente reprezentate de regina Cristina, Franca Rame amintea de libertatea femeilor, care pot abandona traseul previzibil dintre gineceu, patul conjugal şi biserică.

Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei îţi va face poftă de viitoare lecturi (vei căuta scrisorile reginei, memoriile, reflecţiile lui Descartes, piesele lui Moliere), apoi îţi vei promite să vizitezi Roma pentru a vedea Palazzo Riario, acolo unde a trăit Cristina după ce a fost adoptată de aristocraţia cultă şi de artiştii subversivi ai Cetăţii Eterne.

Citeşte şi Nautilus – Bijuteria rară din colecţia unei regine atipice

Nautilus – Bijuteria rara din colectia unei regine atipice

Crescatorul de gorile – Povestile trepidante auzite in Marocul interbelic

Adriana Gionea
-
0
Crescatorul de gorile – Povestile trepidante auzite in Marocul interbelic

Mai puţin cunoscut în ţara noastră decât alţi povestitori argentinieni talentaţi precum Borges, Silvina Ocampo sau Cortazar, Roberto Arlt merită descoperit mai ales de cititorii dependenţi de proza scurtă, deşi cartea lui reprezentativă este un roman (Cei şapte nebuni).

În volumul Crescătorul de gorile vei regăsi abilitatea sud-americanilor de a te extrage din prezent pentru a te arunca brusc într-o lume cotropită de spectaculos. Realitatea vecină cu legenda ia dimensiuni bizare prin talentul unui autor ce aminteşte de un povestitor oriental care ştie cum să te facă dependent de istorisirile sale fabuloase.

Când a scris cele 15 povestiri incluse în Crescătorul de gorile, Roberto Arlt s-a lăsat pătruns, captivat şi cutremurat de Africa perioadei interbelice. Generoasă pentru colecţionarii de istorii stranii şi crude, Africa devenise pe atunci un mozaic de etnii şi culture. Era asaltată de şarlatani veniţi de pe toate continentele pentru a muşca hulpav din oportunităţi nemaiîntâlnite, ce transformau până şi un scabros interlop în om respectabil, atâta timp cât miza pe ce afacerea potrivită, fără mustrări de conştiinţă.

În Africa vizitată de Roberto Alt, în anii ’30, se întâlneau genul de personaje vânate de oricine ar vrea să descopere istorii memorabile. Aventurierii dubioşi, negustorii cu secrete înfricoşătoare, hoţii mânaţi de lăcomia feroce, escrocii abjecţi, vizionarii închipuiţi care pretindeau că deţin tainele magiei negre, căutătorii de orhidee ce străbăteau jungla parşivă şi femeile captive, dornice de a găsi o cale de scăpare violentă, alcătuiau un furnicar ce aştepta răbdător să devoreze un străin ce abia debarcase pe tărâm african.

Chiar dacă anumite pagini le testează rezistenţa în faţa sinistrului chiar şi oamenilor mari, începutul fiecărei povestiri îţi aduce aminte de pofta compulsivă de poveşti din copilărie. Te vei simţi din nou asemenea copilului pentru care nu există decât lecturile ce îl ajută să se imagineze străbătând neînfricat ţinuturi îndepărtate şi apoi stând şi ascultând poveşti în faţa unui foc de tabără, care să alunge ochii perfizi ai fiinţelor ce pândesc ascunse de vegetaţia pădurii tropicale.

Vei fi ademenit de un povestitor care ştie pe ce anume să apese pentru a produce trăirile indispensabile unei înfruptări ce naşte adicţia faţă de o carte despre care se spune că este greu de lăsat din mână. La fel cum făceau marii vânzatori de poveşti de altădată, care inşirau isteţ şi ademenitor istorioarele una după alta, fără a rămâne în pană de inspiraţie, Roberto Arlt amestecă toaate igredientele necesare unei aventuri africane pentru occidentali: suspansul, curiozitatea, dorinţa de evaziune, groaza, foamea de iraţional, imaginile picturale cu grădini sublime ce pot ascunde iadul, personajele ce nu ţin cont de regulile morale şi decorurile exotice unde stă vigilent cruzimea ascunsă de paravanul strident al voluptăţii facile.

Volumul are de toate pentru toţi. Vor fi mulţumiţi şi cei dornici de a găsi istorioare cu tâlc, şi fanii romanelor de aventuri pe fundalul Africii dătătoare de senzaţii tari, şi colecţionarii de tablouri exotice, şi amatorii de poveşti horror. Ai impresia că s-au amestecat legendele, personajele lui Borges, atemporalul alegoric din legendele arabe, atmosfera unei poveşti gotice transpuse în decoruri exotice, scursurile pământului şi ritmul trepidant din romanele cu peripeţii, a căror acţiune se petrece în Africa din vremea coloniştilor.

Argentinianul povestitor a nimerit în oraşele Marocului, cu ale lor străduţe întortocheate unde simţurile sunt aţâţate şi copleşite. Marocul avea să-l înveţe arta de a transpune în proză discrepanţele universului magrebian colonizat. Multe dintre povestiri sunt precum labirintul bulversant al unui oraş de inspiraţie arabă, cu ale sale contraste uimitoare, străduţe ascunse, opulenţă capricioasă, porticuri în penumbră şi elemente decorative abundente, ce răsar neaşteptat în inima unui cartier pătruns de miresme grele, de la parfumul de iasomie şi mosc al femeii libertine la cel al putreziciunii de la periferie.

Istorisirea acaparantă poate începe la masa unei cafenele selecte sau zgomotoase din apropirea bazarului. Apoi urmează aventurarea în pântecele sumbru al oraşului-labirint, cu întâlniri periculoase, în timpul cărora intră în scenă personajele menite să condimenteze povestea, mai ales finalul ei. Sunt nişte personaje senzuale, pitoreşti sau macabre, unele vulnerabile, altele aparent invincibile.  După ce acostează în porturile Marocului, povestitorul se lasă condus dincolo de oraş, în inima de abanos a unei Africi sălbatice, deloc primitoare cu aventurierii invadatori.

Asemenea marilor autori sud-americani, Roberto Arlt jonglează priceput la graniţa dintre plauzibil şi halucinant. Pleacă de la date istorice precise ori de la întâmplări abominabile reale, savurate de consumatorii senzaţionalului cu tentă sinistră. Autorul te ancorează în atmosfera unui oraş exotic fremătător sau a unei aşezări din apropierea junglei şi îţi oferă, încă de la primele rânduri, acel detaliu-momeală, care îţi promite o povestire ce provoacă stupefacţie, al cărei final este greu de anticipat.

Istoria Africii dominate de colonişti se deşiră în detalii scufundate în atemporal aşa cum se afundă vânătorul de ordidee în jungla Madagascarului. Învăţând lecţia povestitorilor orientali, Arlt creează mai degrabă tipologii simbolice, reprezentative pentru slăbiciunile umane.

Dansatoarea care întruchipează ispita, negustorii îmbătaţi de setea de putere venită odată cu talentul de a parveni, cămătarul viclean, tânărul ademenit de fructul oprit reprezentat de femeia unsă cu toate alifiile, răzbunătorul ce vrea să îşi recupereze onoarea sau europenii atraşi de mirajul exoticului au multe de povestit. Istoria de viaţă a personajelor sunt intense, dătătoare de trăiri pe care doar amestecul dintre realism şi basmul întunecat pentru oameni mari le poate furniza.

Deşi azi este aşezat în galeria vizionarilor avangardişti din literatura sud-americană, Roberto Arlt preferă atuurile unui povestitor old school. Nu apelează la giumbuşlucuri suprarealiste, la ambiguităţi sofisticate, la jocuri derutante. Stilul său este accesibil şi clar. Nu insistă să demonstreze că poate inova forţând regulile clasice sau desconsiderând total canoanele. Vrea doar să îţi ofere cinstit şi fără ocolişuri plăcerea veche de când lumea de a citi sau asculta o poveste de la un capăt la altul, de a te lăsa ademenit de anticiparea finalului pentru a fi luat prin surprindere, de a călători, de a te înfiora, de a-ţi simţi pulsul cum accelerează, de a zâmbi cu subînţeles în colţul gurii de farsa jucată de povestitorul pişicher şi mai ales de a te bucura atunci când anumite personaje dezgustătoare primesc până la urmă ceea ce merită.

Prin acest volum, Roberto Alt a ţinut cu orice preţ să îţi amintească de faptul că raţiunea de a fi a omului include şi încercarea de a da sens unei poveşti, unei lumi care uneori îl sperie, de a organiza necunoscutul printr-un flux narativ. Totodată, acest povestitor versat ar vrea să-şi convingă cititorul să abandoneze orice sens clar, după ce înţelepciunea îl învaţă că deznodământul nu reprezintă neapărat un mesaj închegat, ci mai degrabă o deschidere în faţa perplexităţii, a unui absurd ce joacă farse cinice.

Poţi citi şi Zece Decembrie – Un autor care merită descoperit şi în România

Şi, deodată, cineva bate la uşă – Creativitate, umor şi empatie

Zece Decembrie – Un autor care merita descoperit si in Romania

Si, deodata, cineva bate la usa – Creativitate, umor si empatie

Gradina de piatra – Orientul cameleonic adorat de Kazantzakis

Adriana Gionea
-
0
Gradina de piatra – Orientul cameleonic adorat de Kazantzakis

Grădina de piatră este o carte înşelătoare, rod abundent al unei scriituri cameleonice şi al unei minţi fremătătoare şi atotcuprinzătoare, ce primeşte bucuroasă asaltul celor cinci simţuri lacome precum o mică turmă de tigri flămânzi.

Înainte de a-l crea a Zorba, Nikos Kazantzakis a călătorit în Orient sau, mai bine zis, aproape că s-a lăsat devorat de această parte a lumii. A cunoscut Japonia şi China, unde a învăţat să armonizeze frenezia dionisiacă a mediteraneanului senin cu misterul care îşi dezvăluie voluptatea doar în tăcerea ce împietreşte mimica într-o mască a subtilităţii amintind şi de portretul lui Buddha şlefuit în imaginarul colectiv.

Kazantzakis deghizat într-un personaj rătăcitor şi rătăcit s-a lăsat ademenit de prezenţele feminine din porturile ţinuturilor hinduse, unde coloniştii au căutat abundenţa şi viciul, nevoiţi să se păzească de ochii înşelători, ce mimau pofta erotică ospitalieră, dar ascundeau viclenia celui dominat ce visează la recâştigarea libertăţii. Asemenea strămoşilor ce-l adorau pe Dyonisos cel frenetic, pentru a deveni şi mai lucid, grecul s-a lăsat mai întâi îmbătat, însă de un Orient acaparant.

Cartea lui Nikos Kazantzakis este precum Orientul cu ale sale mii de chipuri. Liniştitoare de parcă ar fi un balsam pentru cei dornici de a-şi găsi oaza de pace într-o grădină japoneză. Dezinvoltă, extatică, hipnotică, forfotitoare, trepidantă şi plină de exuberanţa neruşinată pentru cei dornici de a cunoaste mai degrabă Orientul ce are chip de seducătoare fără pudoare ce animă cu miresmele narcotice şi zorzoanele din jurul gleznelor porturile tropicale. Mai este şi profundă, contemplativă, sfâşietoare şi tulburătoare, dar fără a renunţa la pasajele ce laudă sfânta plăcere efemeră, pentru cei dornici de găsi în trecerea de la Occident la Orient concluzii de o luciditate zguduitoare despre zădărnicia vanităţilor umane…personale şi colective.

Kazantzakis a ştiut ceea ce îşi doreşte la început un cititor atras de vraja unui Orient în care nu a păşit încă: scufundarea, prin simţuri, prin gânduri contradictorii, dar mai ales prin emoţii bulversante. Şi asta îi şi oferă când îi descrie primele impresii dintr-un port al Asiei sudice, toride, umede, învăluitoare, ofertante precum o livadă cu fructe coapte. Pătrunzi în Asia îmbătat, apoi înaintezi pe calea gândului ce îţi oferă o altfel de voluptate intensă – trezirea în faţa contradicţiilor.

Pe Kazantzakis, Orientul l-a învăţat să se lase înfiorat…de frică, dar şi de voluptate nemărginită, de admiraţie, dar şi de cel mai puternic dezgust. A cunoscut un Orient din perioada interbelică, unde colonialismul se ciocnea periculos cu dorinţa de libertate a populaţiei locale.

Orientul prezentat de Kazantzakis era prins între două imagini aflate în confict. De-o parte erau imaginile vechiului – pline de gheişe discrete, dar care se tânguiau prin sunetele pătrunzătoare ale shamisenului, de asceţi învăluiţi în materiale de culoarea şofranului şi de vânzătoare de plăceri cu brăţari abundente sau chipuri a căror melancolie era ghicită sub pudra de orez ce imita graţia tenului de porţelan. De cealaltă parte erau imaginile unei civilizaţii urbane, babilonice, o variantă exotică a marilor oraşe europene.

Deşi este mai aproape de stilul unei introspecţii care ia forma unei poezii în proză, Grădina de piatră este la fel de consistentă precum un jurnal de călătorie. În unele pagini, acest jurnal este inteligent camuflat într-un roman psihologic bazat de fluxul memoriei involuntare a unui personaj ce a plonjat nesăbuit direct în iureşul ce prezicea schimbările ce aveau provoace inevitabil conflictul dintre China şi Japonia din cel de-al Doilea Război Mondial. Este uimitor cum reuşeşte Kazantzakis-visătorul să rămână vigilent în raport cu toate schimbările politice din jur tocmai atunci când se lasă în voia contemplaţiei prin care se oferă de obicei drogul evaziunii din prezent, din care se înfruptă adesea cei dornici de a cunoaşte Orientul dătător de linişte şi detaşare.

În timp ce alţi europeni au fost siguri când au păşit în Orient, alegând fie calea acumulării de experienţe senzualiste, fie calea detaşării de pofte, de tot ceea ce este efemer, Kazantzakis le-a urmat pe amândouă. S-a lăsat scufundat în experienţele cerute de simţurile însetate, pentru care Orientul este supremul paradis, dar s-a retras apoi şi în sihăstria gândului aşa cum doar un grec senin o poate – fără a înlocui abundenţa simţurilor cu binefacerile traiului auster vecin cu fanatismul. Nu de alta, dar Kazantzakis nu este deloc străbătut de vinovăţia celui ce se lasă mai întâi îmbătat de plăceri, urmând apoi calea cea dreptă spre curăţirea sufletului prin asceza severă. Pentru el, simţurile sunt la fel de importante precum raţiunea şi detaşarea de tot ce este superficial.

Călătorind alături de Kazantzakis ce s-a transformat într-un personaj, descoperi nu doar unele dintre cele mai frumoase gânduri despre Orient, ci despre întreaga umanitate. După ce se lasă răsfăţat de ea, Kazantzakis deplânge viaţa aşa cum se vede ea în ochii unei femei din cartierele japoneze ale plăcerii. Nu este deloc o atitudine incoerentă a unui om debusolat odată nimerit în Orient, ci a unei minţi lucide care acceptă coexistenţa unor contrarii fecunde pentru cunoaşterea naturii umane.

Călătorul Kazantzakis poate îmbrăţişa atemporalul, urmând să revină în prezentul secolului său, când întregul Orient colonizat stătea pe un butoi de pulbere în timp ce scânteia celor umiliţi nu mai avea răbdare. Are prieteni ce îşi dezvăluie idealul revoluţionar şi dorinţa de a se lăsa pradă sacrificiului pentru independenţa naţiunilor de pe continentul stors de resurse. Faţă de ei simte admiraţie, teamă, confuzie, dar mai presus de toate, infinita compasiune.

Kazantzakis a simţit istoria ce avea să treacă prin marile cutremure ale secolului XX, dar s-a înfruptat ca nimeni altul de promisiunea atemporalului securizant. Aşa cum sufletul asiaticului ce se încrede în Buddha şi în scripturile hinduse oscilează între prezentul care înseamnă căutarea plăcerilor dublată de acceptarea modernităţii în varianta occidentală, cu al ei timp măsurat în ani, şi detaşarea ce promite stingerea oricărei suferinţe prin întreruperea ciclului de renaşteri, după acceptarea unui timp milenar, Kazantzakis-personajul oscilează între pacea adusă de binefacerile detaşării şi trepidaţiile oferite de scufundarea în viaţa forfotitoare, care alungă pacea înţeleptului ascet.

Există şi trup, nu doar gând în Grădina de piatră. Iar trupul se deschide spre extazul promis de apropierea feminină, de acel tip de iubire nedesprinsă de erotism, dar nu din cauza unei capitulări în faţa vulgarităţii, ci a ridicării erotismului la nivelul spirituluil, în unele dintre cele mai frumoase pasaje citite vreodată despre această comuniune pe care fanaticii au repudiat-o de atâtea ori din lumea firescului.

Kazantzakis devenit personaj va dori să cunoască mai bine două femei: una reprezintă Asia emancipată, care venea dintr-o Japonie ce se dezicea de tabloul exotic populat de gheişe delicate şi promitea să o rupă cu trecutul pentru a cuceri Occidentul cu propriile arme şlefuite de tenacitatea brutală. Cealaltă femeie vine din China. Pare sensibilă şi discretă, însă apropierea ei seamănă cu străfulgerarea senzuală iscată de femeia considerată a fi întruchiparea idealului erotic plin de mister.

Pe măsură ce pasajele îţi oferă desfătări vizuale şi te ajută să descoperi o lume a contradicţiilor adesea copleşitoare, te vei bucura o lectură precum un vârtej şi de un Kazantzakis dezlănţuit, ce reflectează cu patimă şi îşi trece luciditatea mai întâi prin anarhia emoţiilor neîntâlnite până atunci. Sunt nişte emotii pe care doar cel ce păşeşte în Orient le simte, fără să fi pregătit de un dicţionar personal care să-i traducă noile stări. Acesta este un Kazantzakis în mai multe ipostaze, care îşi plânge semenii, care îi iubeste şi care uneori se teme de ei, când le aude idealurile războinice.

Cititorul va fi impresionat de metamorfozele pe care le ia tonul scriitorului. Asemenea sufletului oriental, până să atingă esenţa adevărului despre sensul vieţii, Kazantzakis ajunge să migreze în toate ipostazele umanităţii. Pluteşte suav în ipostaza ei calmă, înţeleaptă, plonjează în ipostaza ei euforic-instinctuală, dar fără acel revers visceral, distructiv, se purifică, împăcat, în ipostaza cumpănitoare, luminoasă, apoi meditează asupra ipostazei degradante, căutătoare de mlaştini în oraşele colonizate.

În cele din urmă, Kazantzakis cunoaşte omul secolului său, care este şi înţeleptul, şi viciosul. Pentru a ne vorbi despre el, apelează fie la vocea lină, contemplativ-melodioasă, fie la vocea furtunoasă ce aminteşte de patimile unor personaje precum acelea întâlnite în Japonia lui Mishima, din Amurgul marinarului.

Citeşte şi Cox sau Mersul timpului – China unui ceasornicar genial

Cox sau Mersul timpului – China unui ceasornicar genial

19 titluri pe care le gasesti in librarii, in ianuarie 2019

Adriana Gionea
-
0
19 titluri pe care le gasesti in librarii, in ianuarie 2019

Portretul atipic al unei regine inteligente, aflate cu mult înaintea secolului ei. Istoria ceaiului. Un palat unde sunt colecţionate visele supuşilor din Imperiul Otoman, aşa cum doar Ismail Kadare îşi putea imagina. Romane palpitante şi poveşti alegorice. O nouă carte pentru cei dornici de a şti ce s-a mai întâmplat în lumea personajelor din Trainspotting. Cărţi dedicate colecţionarilor şi celor pasionaţi de istorie. O distopie semnată de Margaret Atwood. Romane despre artişti excentrici şi amintirile unui scriitor emblematic pentru Europa de Est. Iată câteva dintre propunerile incluse în lista noastră pentru luna ianuarie.

 

 Ca din întâmplare, femeie

 

Romanele istorice ale scriitorului distins cu premiul Nobel, Dario Fo, oferă genul de lectură savuroasă, care îmbină biografiile personalităţilor controversate din trecut şi perspectiva satirică asupra secolului nostru. După Fiica papei şi E-un rege nebun în Danemarca, va apărea în limba română şi cartea despre nonconformista regină Cristina a Suediei. Considerată una dintre cele mai educate femei din secolul al XVII-lea, regina Cristina a devenit apropiata filosofilor Descartes şi Blaise Pascal, precum şi a dramaturgului Moliere. Imaginea ei a devenit un simbol al luptei pentru libertatea de exprimare.

 

Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii

 

Atmosfera din Parisul interbelic şi prietenia dintre marii scriitori ai perioadei sunt evocate prin analiza psihologică a două prezenţe feminine total diferite: Hadley (soţia lui Hemingway) şi Zelda (soţia lui Fitzgerald, care a fost la rândul ei scriitoare). Aşadar, folosindu-se de un stil plin de magnetism, Aurora Liiceanu te va face să vezi una dintre cele mai seducătoare perioade pentru visătorii boemi prin ochii rebelei Zelda Fitzgerald, o petrecăreaţă flamboaiantă care ascundea multă profunzime, şi a devotatei Hadley Hemingway, nevoită să ţină pasul cu nişte rivale mult mai sofisticate, atrase de virilul ei soţ. Cartea va deschide ferestre spre discuţiile despre feminitate, lupta inegală dintre sexe în lumea artei şi despre modul în care Parisul i-a obligat să îşi schimbe percepţia despre libertatea senzuală pe americanii veniţi să obţină gloria literară.

 

Istoria şi arta ceaiului

 

O carte bună trebuie savurată printre aburii aromaţi eliberaţi lent dintr-o ceşcuţă de ceai. Este un adevăr acceptat de mulţi cititori, de aceea nu lipseşte din lista noastră nici volumul Istoria şi arta ceaiului. Pe lângă istoria acestui răsfăţ care a unit Orientul şi Occidentul, vei găsi nişte sfaturi despre modul în care te poţi bucura de faimoasele tipuri de ceaiuri.

 

Palatul Viselor

 

Dacă nu ai avut ocazia de a citi până acum romanul Palatul Viselor, unul dintre cele mai bune semnate de Ismail Kadare, o poţi face la începutul anului, deoarece va apărea o ediţie nouă a traducerii în limba română. Aşa cum descoperi în majoritatea romanelor scrise de Ismail Kadare, istoria Albaniei şi realismul magic având mesaje subversiv-alegorice se îmbină misterios.

Acţiunea romanului se petrece în anii decăderii Imperiului Otoman, când personajul central primeşte sarcina de a nota simbolurile din visele supuşilor. Aşadar, el supraveghea inconştientul care îşi făcea de cap in somnul celor fără putere, după cum poliţia politică din Albania lui Kadare monitoriza paranoic acţiunile din starea de veghe a oamenilor de rând.

 

Frankenstein în Bagdad

Inclus pe lista scurtă pentru Man Booker Prize 2018, romanul Frankenstein în Bagdad spune povestea unui vânzător de vechituri pe nume Hadi. El trăieşte în Irakul anului 2005 şi le spune tuturor că străzile capitalei sunt bântuite de o creatură monstruoasă care vrea să le răzbune pe victimele atentatelor teroriste. Unii îl cred pe Hadi, în timp ce alţii sustin că nu ar fi în toate minţile.

 

Disparitia lui Stephanie Mailer

Cei ce preferă un crime thriller pot alege romanul Dispariţia lui Stephanie Mailer. Cunoscutul autor Joel Dicker (Adevărul despre cazul Harry Quebert) propune o poveste în care misterul terifiant este legat de o jurnalistă venită să investigheze asasinarea unui primar şi a familiei sale, în decorul unei staţiuni liniştite de lângă New York. Crima a avut loc în 1994, iar jurnalista Stephanie Mailer vrea să demonstreze, după douăzeci de ani, că adevăratul asasin a rămas de fapt nepedepsit. Apoi jurnalista dispare. Acestă dispariţie îi face pe cei din jur să pună întrebări legate de secretele descoperite de Stephanie şi mai ales de ramificaţiile periculoase ale acestor secrete.

 

Artistul Begbie

 

2019 este darnic şi pentru fanii români ai lui Irvine Welsh. Aceştia vor putea citi Artistul Begbie, un roman despre secrete bine îngropate, dar care ies la suprafaţă într-un mod trepidant. În centrul romanului este un artist excentric din California, pe care trecutul din Scoţia îl prinde din urmă, ameninţându-i familia perfectă. De fapt, acest artist care îşi spune Jim când locuieşte în California este nimeni altul decât brutalul Francis Begbie din Trainspotting. El se reîntoarce în Edinburgh pentru a răzbuna moartea fiului din prima căsătorie, în timp ce a doua soţie din Statele Unite începe să investigheze trecutul acestuia.

 

Barbă Albastră

 

Tot despre un artist plin de secrete este vorba şi în romanul-cult al lui Kurt Vonnegut, intitulat Barbă Albastră. Sub pretextul poveştii unui pictor care preferă expresionismul abstract, prins în capcană de o seducătoare scriitoare sub acoperire care vrea să îi afle partea ascunsă a personalităţii, autorul invită la reflecţie asupra unor teme vitale pentru omenire: viitorul artei, inechitatea, relaţia dintre bărbaţi şi femei, abuzul de putere şi obsesia pentru faimă.

 

Bun venit printre maimuţe

 

O altă carte scrisă de Vonnegut care va reapărea la începutul anului este Bun venit printre maimuţe. În această carte vei găsi alegorii halucinante despre slăbiciunile, utopiile şi obsesiile rasei umane. O maşinărie cu suflet de poet, un Cyrano actual, o femeie blamată pentru frumuseţea ei şi un general care joacă şah cu piese vii sunt doar câteva dintre personajele unei lumi distopice, în stilul lui Vonnegut.

 

Civilizaţii şi tipare istorice

 

Pentru cei dornici de a înţelege marile imperii şi ceea ce au lăsat în urma lor, Neagu Djuvara a scris Civilizaţii şi tipare istorice. O lecţie de istorie transformată într-o meditaţie asupra moştenirii şi efemerului. O evocare necesară şi preţioasă a culturilor dispărute şi o lectură captivantă pentru cei dornici de a cunoaşte mai bine umanitatea. Astfel poate fi descrisă pe scurt cartea lui Neagu Djuvara.

 

Întoarcerea de la iarmaroc

 

Şalom Alehem este considerat o figură emblematică pentru literatura evreilor din Europa de Est. Universul personal al scriitorului, amintirile care se împletesc de multe ori cu marea istorie şi personajele expresive ale comunităţii din care făcea parte se regăsesc în volumul autobiografic Întoarcerea de la iarmaroc. „Întoarcerea de la iarmaroc ar putea însemna evocarea vieţii, căci viaţa poate fi asemuită cu un iarmaroc. Fiecăruia, după gustul său, îi place să compare cu ceva viaţa omului. Prin Întoarcerea de la iarmaroc ar trebui înţeles aici drumul de întoarcere spre casă… Cu alte cuvinte: eu, Şalom Alehem-scriitorul, am să vă povestesc adevărata biografie a lui Şalom Alehem-omul…”.

 

Roata plăcerilor. De ce n-au iubit înţelepţii cărţile

 

„Oare de ce (mai) citim? Un înţelept a găsit răspunsul: pentru a trăi pur şi simplu. Citeşte ca să trăieşti… Omul vrea să priceapă ceea ce trăieşte. Iar pentru a înţelege este nevoie de cărţi. Citim, aşadar, pentru a ne înţelege mai bine pe noi înşine, pentru a ne lărgi sinele, citim pentru a trăi… În fond, am învăţat să iubim din poemele trubadurilor. Poeţii au inventat iubirea-pasiune. Ei au descris iubirea tenace dintre doi amanţi separaţi, iubirea care se manifestă şi în absenţa celuilalt. Prin urmare, omul mai întâi a citit, şi-a imaginat, şi abia după aceea s-a întrebat dacă iubeşte aievea. A citit şi abia apoi a trăit.” Sunt cuvintele prin care Valeriu Gherghel le promite dependenţilor de lectură o carte memorabilă.

 

Teatrul absurdului

 

Cei pasionaţi de avangardă şi de teatru pot citi o carte semnată de o autoritate în domeniu – Martin Esslin. În Teatrul absurdului, Esslin subliniază modul în care mari dramaturgi precum Samuel Beckett, Eugène Ionesco, Arthur Adamov şi Harold Pinter au dinamitat canoanele estetice în secolul XX. Viziunea acestor inovatori curajoşi a schimbat modul în care sunt expuse azi teme legate de condiţia fiinţei umane în artă.

 

MaddAddam

 

Cei impresionaţi de stilul lui Margaret Atwood vor putea citi MaddAddam, ultimul roman al trilogiei din care fac parte Oryx şi Crake şi Anul potopului. Povestea din MaddAddam invită cititorul să reflecteze la viitorul omenirii şi la importanţa solidarităţii.

 

 Făuritorii păcii. Şase luni care au schimbat lumea

 

Istoria este precum un film palpitant, cu multe intrigi şi decizii care dau peste cap toate previziunile spectatorului. Oamenii influenţi care au schimbat graniţele Europei la finalul Primului Război Mondial au confirmat această impresie. Cartea aminteşte de Conferinţa de Pace din 1919, care a transformat Parisul în centrul lumii. Aici s-a aflat şi Regina Maria a României, pregătită să negocieze într-o lume (încă) a bărbaţilor. Capete încoronate, preşedinţi consideraţi zei, viitori dictatori, mulţi guru ai lobby-ului, jurnalişti unşi cu toate alifiile, idealişti şi oportunişti s-au adunat pentru a lua parte la cea mai grea negociere dintr-o Europă care i-a luat pe toţi prin surprindere.

 

Cartea ceasului de nisip

 

Nostalgicii şi colecţionarii vor fi atraşi de Cartea ceasului de nisip. Autorul ei, Ernst Junger, declara: „Timpul nisiparniţei trăieşte în noi toţi, nu doar în zilele copilăriei, în zilele petrecute în grădină, în zilele de vacanţă, ci adânc în profunzimile fiinţei. El este altceva decât timpul ceasului mecanic, altceva şi decât timpul solar. Poate merită osteneala de a-l înfăţişa, la fel cum din deşeurile aflate în galerii aproape nebătute se obţine un minereu rar. Poate va scânteia în cristale neobişnuite, poate va ascunde chiar o putere tămăduitoare sau ne va satisface doar simţul pentru curiozităţi.“

La fel de ademenitoare sunt cuvintele traducatoarei Viorica Nişcov: „Cartea ceasului de nisip închipuie bric-à-brac-ul muzeal, învăluit în aburul trecutului şi purtând pecetea insolitului. Este aerul cabinetelor de rarităţi cu gravuri vechi şi cărţi rare, al prăvăliilor de antichităţi, prin ale căror colţuri colbuite lucesc enigmatic piese exotice, maşinării complicate, ingeniozităţi tehnice, minunăţii de tot felul, vădind o fantezie bogată şi vocaţia aglomerării baroce de lucruri din cele mai surprinzătoare.“

 

Ruslan cel credincios. Povestea unui câine de pază

 

Istoria recentă a Rusiei este revizitată prin romanul alegoric Ruslan cel credincios. Povestea unui câine de pază. Ruslan este un câine abandonat, care ajunge să fie adoptat de un fost prizonier al unui lagăr sibrian, acolo unde şi Ruslan a lucrat cândva în calitate de câine de pază. Criticii au apreciat modul în care Gheorghi Vladimov îmbină umorul negru, candoarea şi proza incisivă.

 

Un vultur în zăpadă

 

Cei având suflet de copil dependent de poveşti despre oameni curajoşi vor alege Un vultur în zăpadă, genul de roman inspirat din viaţa unui personaj real, ce a trăit în vremuri de război. Michael Morpurgo revizitează evenimentele din cele două războaie mondiale pentru a evoca povestea unui bărbat care ar fi putut împedica declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.

 

Micul prinţ

Povestea din Micul prinţ este reinterpretată de autoarea de succes Agnès de Lestrade şi de ilustratoarea Valeria Docampo. Acestea li se adresează copiilor foarte mici, deschizându-le calea spre cartea lui Antoine de Saint-Exupéry.

Guadalajara – Nu exista detalii banale

Adriana Gionea
-
0
Guadalajara – Nu exista detalii banale

Cei dependenţi de proza scurtă ar trebui să parieze pe volumul Guadalajara, deoarece Iulian Popa este genul de scriitor capabil să capteze atenţia cititorului prin acele detalii pe care alţii ar fi tentaţi să le ignore sau să le elimine tocmai pentru a face o povestire mult mai interesantă.

Spectaculosul se ascunde în detaliile mici, în obiectele, gesturile şi acţiunile asociate rutinei, într-o conversaţie banală sau într-un personaj ajuns la vârsta despre care se spune că de obicei le anulează fiinţelor şansa la evenimente care să le dea apoi dreptul de a povesti sau de a simţi ceva deviat de la previzibila apatie. Micile detalii aparent banale sunt, pentru Iulian Popa, cheia tâlcurilor sau mesajelor profunde strecurate în fiecare proză scurtă ce surprinde ritmul cotidian.

Aceste detalii mărunte declanşează situaţiile tensionate şi apoi devin concluzii exprimate simbolic, atunci când explicaţiile ar putea deveni clişee. Astfel, scriitorul Iulian Popa a demonstrat, în Guadalajara, că stăpâneşte foarte bine preţioasa lecţie predată de marii autori universali ai prozei scurte: lecţia despre dozarea unor amănunte sau gesturi simple, ce vorbesc despre oamenii obişnuiţi pe care îi aşteaptă măcar o situaţie neobişnuită. Personajele sale profită din plin de situaţiile bizare sau de amănuntele care sparg subtil rutina, pentru a da sens unei existenţe risipite după ratarea fiecărei şanse de a trăi acel eveniment memorabil care să le scoată viaţa din inerţie.

În câteva pagini, Iulian Popa abordează diferite stiluri, asemenea unui versatil regizor de scurtmetraje pe care le ţii minte ca pe un film intens. În unele găseşti atmosfera unui thriller, cum este şi povestirea în care un bărbat încearcă să se răzbune pe cel ce l-a despărţit brutal de femeia iubită. În altele savurezi istorii ce îţi dau fiori prin impresiile unor personaje bănuitoare, care suspectează că acţiunile unor oameni care degajă mister ascund nişte fapte dubioase. Nu lipsesc nici povestirile satirice despre familie sau despre iubirile triste în marele oraş.

Vei mai descoperi cu plăcere un minimalism derutant, care permite o breşă în cotidian, folosind chiar elementele asociate de obicei acestui cotidian plat. Iulian Popa ştie să mizeze inteligent pe acele gesturi plate, dar suficient de bine exploatate pentru a declanşa pofta de lectură care te va împiedica să laşi cartea din mână. Interesul tău nu va dispărea nici măcar în faţa unei povestiri începute cu descrieri considerate mai degrabă terne, care amintesc de cadrele unui film românesc din Noul Val.

Apelând la trecerea de la succesiunea domoală a detaliilor la ruperea de ritm ce prevesteşte un imprevizibil tulburător, autorul reuşeşte să întreţină abil acea stare de aşteptare care îl provoacă pe cititorul dornic de a expune propriile scenarii cu privire la deznodământ. O povestire care începe lent poate sfârşi într-un ritm năucitor, iar un personaj incolor, aproape fantomatic, poate ascunde o poveste cu multe nuanţe.

Asemenea scriitorilor ce s-au remarcat prin acele proze scurte ce devin o reflecţie asupra zădărniciei cotidiene a omului simplu, Iulian Popa ştie cum să includă echilibrat ingredientele unei povestiri care să-l facă pe cititor să palpite: umorul întrezărit în situaţii dezolante, compasiunea faţă de omul fragil (o compasiune venită imediat după acea dezlănţuire a evenimentelor care fac din viaţa năpăstuitului o farsă jucată de un păpuşar cinic), alternanţa dintre dinamism şi lentoarea melancolică, rememorarea fragmentară sau voalată a unor imagini din trecut ce au trasat graniţa dintre fericire şi ratare, forţa simbolică a obiectelor neînsemnate şi mai ales mesajele profunde ascunse într-un minimalism aparent auster.

Citeşte şi Men Without Women – Istoria bărbatului obişnuit

Rock Springs – Rătăcirea continuă

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

Rock Springs – Ratacirea continua

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026