Facebook
Acasă Timp liber Recenzii carti bune Pagină 22

Recenzii carti bune

Ultimele

Tangoul. Patru conferinte – Borges ar fi putut scrie un roman despre Buenos Aires

Adriana Gionea
-
0
Tangoul. Patru conferinte – Borges ar fi putut scrie un roman despre Buenos Aires

Borges nu a scris romane. Cele patru conferinţe din acest volum – pe care el a vrut să le numească mai degrabă taifasuri (charlas) cu pasionaţii curioşi – îi vor face pe cititori să regrete că marele scriitor argentinian a ignorat posibilitatea de a scrie un roman-cult postmodern despre mrejele cartierelor deocheate, unde s-au remarcat primii zei ai tangoului.

Descoperite recent, cele patru conferinţe ar putea alcătui la fel de bine un roman închinat unuia dintre cele mai seducătoare oraşe: Buenos Aires. Talentul acestuia de reda o lume apusă este la nivelul consacraţilor autori de romane ce au explorat metamorfozele şi miturile unui mare oraş din America de Sud.

Rememorând legendele şi portretele eroilor blamaţi ai oraşului sud-american prin excelenţă, cu al său amestec fecund între burghezia post-colonială şi urmaşii sclavilor africani deveniţi artiştii remarcaţi în localurile rău-famate frecventate de plebei, Borges a ştiut să îşi încânte ascultătorii veniţi la cele patru conferinţe din toamna anului 1965. A înşirat pagini de istorie neoficială, transmisă de cei ce au fost martori la naşterea unui dans având o reputaţie îndoielnică, dar considerat azi o artă a erotismului rafinat şi al feminităţii sofisticate.

Orice poveste reuşită a unui dans născut în Buenos Aires trebuie să aibă câteva elemente indispensabile: descrierea atmosferei, perindarea între cartierele respectabile şi paradisul interzis promis de stabilimentele indecente, amestecul dintre băieţii de familie bună şi cuţitarii având propriul cod al onoarei, şi mai ales nişte femei râvnite în secret pe cât de condamnate erau în public. Borges nu ignoră nici un ingredient ispititor pentru cititor.

Istoria tangoului este legată de istoria oraşului Buenos Aires. Borges o ştie atât de bine! Doar a trăit într-unul dintre cartierele ale căror străzi au devenit primele scene publice ale tangoului atât de blamat de oamenii respectabili atunci când a fost dansat prima oară.

În cartea sa, Borges evocă fascinant acea atmosferă everfescentă din Buenos Airesul anului 1880, când oraşul cu aer provincial anunţa deja transformarea lui în Parisul Americii de Sud. Tot de anul 1880 se leagă originile neclare ale tangoului.

Conferinţele lui Borges mai au o calitate: aceea de a-l face pe străinul care încă nu a vizitat edenul tangoului să înţeleagă diferenţa dintre acea zonă centrală oficială şi adevăratul centru al unui Buenos Aires aşa cum l-au cunoscut artiştii din generaţia sa. Adevăratul nucleu al oraşului, care pulsa de viaţă, de atracţii şi de noutate, este reprezentat de cartierul Sud.

Odată ce vei fi ancorat în geografia şi atmosfera oraşului, vor apărea dezinvolt şi furtunos personajele acestui roman deghizat în conferinţe sau taifasuri (cum îi plăcea lui Borges să le numească). Trei mari tipologii au dus la naşterea tangoului: cuţitarii, băieţii de familie bună care frecventau localurile cu vânzătoare de plăceri şi femeile ademenitoare.

Făcând referinte la surse reprezentate atât de lecturi, cât şi de martori ai vremii, Borges înclină să accepte originea ruşinoasă a tangoului, aceeaşi cu a jazz-ului: bordelul. De altfel, o voce apreciată a generaţiei sale a denumit celebrul dans pasional reptilă de lupanar. Până şi versurile primelor tangouri (derivate din milonga) evocau pasiuni aprinse între femeile din bordeluri şi cuţitarii faimosi ai epocii sau confruntările fatale între aşa-zişii mardeiaşi.

Cuţitarii tangoului aveau o mare legătură cu figura cvasi-mitică a celui numit gaucho, varianta sud-americană a cowboy-ului aprig. Borges accentuează ideea conform căreia bărbatul numit cuţitar sau mardeiaş nu era clasicul delincvent al periferiei, al cărui scop suprem era să terorizeze cetăţenii respectabili şi femeile vulnerabile. Cuţitarul din vremea lui Borges avea propriul cod al onoarei, un cult pentru curaj şi lupta egală, iar proxenetismul şi hărţuirea celui fragil erau acte ruşinoase, nedemne de un cuţitar veritabil.

Destinul tangoului s-a schimbat datorită a doi actori principali. Unul este imigrantul european, care aduce bandoneonul, instrumentul care a modificat ritmul vesel dat până atunci de trioul format din pian, vioară şi flaut. Noul tango va impune în memoria colectivă un ritm ce inspiră tristeţe şi melancolie. De altfel, tangoul a fost definit drept un gând trist care se dansează, într-o carte scrisă de Ernesto Sabato (Tangoul, dezbatere şi cheie).

Un alt personaj-cheie în şlefuirea tangoului aşa cum îl cunoaştem azi este băiatul de familie bună, capabil să impună respect în faţa cuţitarului datorită pasiunii sale pentru box. Acest băiat din familiile burgheze frecventează bordelurile, învaţă să danseze tango, apoi ajunge în Parisul Belle Epoque, unde contribuie la popularizarea internaţională a tangoului. La Paris, dansul născut în bordeluri primeşte certificat de act onorabil, spălându-şi astfel reputaţia îndoielnică.

Pentru Borges, epoca de aur a tangoului a fost cuprinsă între 1900 şi 1914. În această perioadă, tangoul se îndepărtase considerabil de ritmul impus de milonga adorată de cuţitari. La această schimbare au contribuit italienii din Buenos Aires, pe seama cărora se pune melodicitatea pătimaş-sentimentală, cu accente de tristeţe, atribuite uneori tangoului.

În cele patru conferinţe, Borges reuşeşte să redea o istorie multistratificată, plină de certitudini şi adevăruri mai degrabă volatile, înşelătoare precum noaptea păcatelor în cartierele de pierzanie de Buenos Aires. Citind acest volum ajungi să înţelegi nu doar istoria tangoului, ci a sufletului argentinian şi a oraşului Buenos Aires.

Astfel spus (…) tangoul a fost, şi îndeosebi milonga, un simbol al fericirii. Dacă presupunem că lucrurile astea pot fi atinse de aripa veşniciei, cred că există ceva în sufletul argentinian, ceva salvat de aceşti umili, şi uneori anonimi, compozitori din cartierele mărginaşe, ceva ce se va întoarce. Cu alte cuvinte, cred, în sfârşit, că a studia tangoul înseamnă a studia diferitele vicisitudini ale sufletului argentinian.

Repovestită de Borges, istoria tangoului este de fapt o explorare nostalgică, devenită un tribut adus unui mare oraş, cu personajele sale devenite arhetipale. În mai puţin de 150 de pagini ai parte de imersiunea în adâncurile tulburătoare ale oraşului Buenos Aires, pe care ţi-o permite de obicei un roman-fluviu cu accente de realism magic, specific unui autor sud-american. Călătoreşti astfel prin cartierele unde tenebrele şi erotismul coexistau, înţelegi filosofia de viaţă a unor personaje controversate şi ajungi să descoperi uimit toleranţa unui mare scriitor pentru nişte locuitori care, fără pledoaria lui Borges, ar fi rămas nişte figuri detestabile.

Tangoul te invită să îl înţelegi ţinând harta oraşului Buenos Aires aproape de tine şi mai ales agenda în care păstrezi listele ce includ viitoare lecturi captivante. Povestea dansului fatal, sublim şi brutal nu este decât o fereastră spre o lume din care îşi trage rădăcinile afective oraşul Buenos Aires, unde adevăratul centru nu este cel oficial, ci unul clandestin, blamat, dar cum nu se putea mai fertil pentru marii scriitori.

Citeşte şi Our Last Tango (Un tango mas) – Cuplul argentinian care a schimbat istoria tangoului

Tangou pentru Lisandra – Dansăm pentru a dezgropa trecutul

Our Last Tango (Un tango mas) – Despre cuplul argentinian care a schimbat istoria dansului

Tangou pentru Lisandra – Dansam pentru a dezgropa trecutul

Zece Decembrie – Un autor care merita descoperit si in Romania

Adriana Gionea
-
0
Zece Decembrie – Un autor care merita descoperit si in Romania

Considerat unul dintre cei mai buni autori americani din prezent, George Saunders va fi o revelaţie şi pentru amatorii de proză scurtă din România. Prin stilul său ce îmbină bizarul alegoric (uneori înfricoşător, dar stilizat), compasiunea, satira şi portretele caricaturale, autorul a reusit să reîmprospăteze acel gen de povestire care poate fi considerată o radiografie incomodă şi îngrijorătoare a vieţii duse de americanul simplu.

Încercările de un comic amar ale unui tată cinstit de a ţine pasul cu familiile înstărite din oraş după ce va câştiga un premiu la loterie (Însemnări despre Fetele Semplica), maturizarea unui puşti singuratic (Zece Decembrie), readapatarea la viaţa din civilie a unui soldat reîntors în oraşul natal (Acasă), gestul de curaj extrem al unui adolescent dominat de nişte părinţi mult prea stricţi (Turul de onoare), visurile inocente ale tipicei frumuseţi americane, obsesia pentru controlul umanităţii cu ajutorul ştiinţei avansate (Evadare din Cap-de-Păianjen), regretele ascunse (Beţe), marasmul ce ameninţă tipica familie americană provincială (şi) amărâtă (Căţeluş) dramele femeilor din ţări exotice angajate de familiile din upper middle class-ul occidental sau rivalităţile masculine dintr-un mic orăşel reprezentând America profundă (Al Roosten) au devenit subiectele celor zece povestiri incluse în acest volum.

Zece Decembrie va fi o carte apreciată mai ales de cititorul interesat de evoluţia prozei americane. Duce mai departe încercările unor clasici precum Faulkner, Steinbeck sau Capote de a înţelege schimbările sau, dimpotrivă, stagnările din societatea americană, şi completează într-o manieră originală şi pe alocuri suprarealistă concluziile unor autori contemporani de seama lui Richard Ford.

Spre deosebire de mulţi autori din spaţiul nord-american, George Saunders adaugă umor incisiv şi tuşe caricaturale acolo unde subiectul ar cere mai degrabă o abordare ternă, gravă sau melancolic-sfâşietoare. Totuşi, umorul său are un efect greu de captat în cuvinte. Nu este nici ireverenţios la adresa celor mai adânci drame umane şi nici nu umileşte. Doar îţi demonstrează efectele nefaste ale mitului american asupra omului cinstit, discret şi naiv, pentru care societatea – cea reală, neîntegrată într-o iluzie – devine o capcană.

Multe dintre povestiri devin un portret al americanului simplu, care asistă neputincios la spulberarea iluziilor induse de încrederea în modelul idealist moştenit din generaţie în generaţie. Acesta descoperă năucit – şi uneori într-un mod absurd – că de fapt corectitudinea nu îi aduce stabilitate, că familia perfectă nu este protejată de cei ce o ridică în slăvi, că autorităţile îi uită pe cei trimişi în război pentru a salva renumele naţiunii supreme, că viaţa în cea mai invidiată ţară poate fi la fel de şubredă ca în orice alt colţ al lumii.

Ai mai putea considera povestirile din Zece Decembrie nişte farse cu turnură absurdă jucate americanului corect. Fiecare personaj devine reprezentantul unei categorii sociale lipsite de privilegii, care se tot străduieşte să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a-şi recâştiga demnitatea.

Pe aceste încercări anevoioase de recuperare a stimei de sine se sprijină de fapt originalitatea, una dintre marile calităţi ale prozelor scrise de George Saunders. Autorul oglindeşte realitatea printr-un stil inedit, care îi imprimă realismului o notă suprarealistă, (inteligent) aberantă, uneori halucinantă, foarte apropiată de alegoria sofisticată, dar ingenios camuflată în simplitate.

Citeşte şi Uite-aşa o pierzi – Povestiri care îţi lărgesc orizonturile

Iubire şi obstacole – Plăcerea de a citi proză scurtă

Uite-asa o pierzi – Povestiri care iti largesc orizonturile

Iubire si obstacole – Placerea de a citi proza scurta

Tentatia de a fi fericit – Amintiri imprevizibile despre frumusetea convingatoare a existentei umane

Adriana Gionea
-
2
Tentatia de a fi fericit – Amintiri imprevizibile despre frumusetea convingatoare a existentei umane

Oricine scrie despre fericire în zilele noastre seamănă cu acrobatul idealist care se încumetă să meargă pe sârmă la înălţimi ameţitoare, în timp ce spectatorii de la sol îi strigă obsesiv Prăbuşeşte-te!

Lorenzo Marone este genul de autor care nu descurajează. Acesta duce până la capăt acrobaţia la înălţime, dar scriitura lui degajă naturaleţea şi lejeritatea celui obişnuit deja să facă slalom printre elementele ce i-ar sabota romanul: clişeele, scepticismul cinicilor, simplismul tâmp şi îndemnurile ridicole. Marone deţine aşadar secretul reţetei folosite pentru a-l face pe cititor să mai creadă în posibilitatea fericirii tocmai prin vocea unui personaj ce a ratat-o mereu.

Ecranizat în 2017 cu titlul La tenerezza, de către Gianni Amelio, Tentaţia de a fi fericit este un roman adorabil, uşor de citit, dar nici pe departe facil. Succesul de public i se datorează expresivului Cesare. El este personajul principal, care îşi derulează trecutul în timp ce încearcă să se bucure de ce i-a mai rămas dintr-un prezent hotărât să îl reapropie de persoanele dragi şi de umanitatea înţeleasă prin compasiune şi acceptarea slăbiciunilor. Însă apropierea se va face într-un mod neaşteptat, care îl va scoate pe Cesare din amorţire şi din spirala remuşcărilor.

La vârsta la care alţii îşi contemplă melancolic ultimele zile, septuagenarul Cesare priveşte în urmă cu autoironie şi înainte cu genul acela rar de sarcasm tandru. Îşi rememorează iubirile (mai ale pe cele neîmplinite). Îşi justifică adesea indecent, dar asumat, infidelităţile, şi face o retrospectivă plină de autoironie a idealurilor şi visurilor abandonate sau risipite. Revizitarea trecutului este încurajată de prezentul care îi cere să facă în ultimii ani ai existenţei ceea ce nu a reuşit într-o viaţă întreagă: să acţioneze la timp şi hotărât pentru a nu-i mai îndepărta pe copiii lui şi pentru a păstra lângă el acele prezenţe feminine salvatoare.

Cesare va fi pentru mulţi varianta meridională, infidelă şi mult mai sofisticată din punct de vedere afectiv a protagonistului ţâfnos din romanul Un bărbat pe nume Ove. Doar că Lorenzo Marone îi permite personajului său din fremătătorul Napoli un anumit gen de libertinaj şi de hedonism târziu de care personajul nordic nu prea are parte.

Septuagenarul Cesare Annunziata ajunge până la urmă să te cucerească tocmai prin slăbiciunile şi greşelile sale, nicidecum uşor de trecut cu vederea. Sunt nişte slăbiciuni şi greseli pe care nici măcar nu le-ai fi anticipat în primele pagini ale confesiunii sale. Ce-i drept, începutul plin de umor al romanului este unul înşelător, deoarece anunţă derularea unei existenţe lipsite de evenimentele ce fac din povestea unui bărbat din Sud un film trepidant, demn de a fi povestit astfel încât să umple de admiraţie şi invidie privitorii.

Cesare ţi se prezintă la început asemenea unui bătrân demodat, unul incapabil să înţeleagă relaţiile de cuplu ale fiului său Dante cu bărbaţi, şi nici nevoia fiicei sale pe nume Sveva de a regăsi entuziasmul alături de un amant care să îi ofere încrederea în sine ce ar fi trebuit să fie încurajată de soţ. L-ai putea uşor eticheta drept un moş retrograd, gata să vadă o apocalipsă a moralei acolo unde alţii văd o reconfortantă oază de libertate în trecătoarea lor existenţă. Apoi descoperi că nici el nu a fost un sfânt. Nu numai că nu şi-a refuzat nici o plăcere secretă când era însurat, dar nici măcar la bătrâneţe nu stă potolit – are o amantă mai tânără cu două decenii decât el, adică trecută şi ea de 50 de ani, însă având încă trupul dezirabil, care i-a permis continuarea meseriei de vânzătoare de plăceri.

Văduv şi consolat de amanta sa empatică pe nume Rossana, Cesare îi redescoperă pe cei din jur. Reuşeşte să tolereze mai uşor orientarea sexuală a fiului său Dante – ajuns proprietarul unei galerii de artă contemporană – singurul care vede partea luminoasă a tatălui său din ce în ce mai ursuz. Tot cu ajutorul Rossanei, Cesare se apropie de fiica lui, Sveva, care îi aminteste acestuia de toate greşelile din relaţia cu soţia lui, mai ales după ce Sveva îi dezvăluie un secret din viaţa Caterinei (soţia lui Cesare), un secret ce îl va lovi pe infidelul Cesare în orgoliu.

Dialogurile dintre Cesare şi copiii lui, dar mai ales dintre el şi Rossana, vor fi o gură de aer pentru cititorii dornici de a se refugia în paginile unui roman savuros, în care umorul inteligent, nostalgia duioasă, iubirea faţă de aproape şi concluziile înduioşătoare despre nevoia de celălalt se îmbină în replici simple, dar pline de substraturi. Discuţiile personajelor şi pasajele introspective sunt construite abil, încât să redea acea spontaneitate a concluziilor despre sine, dragoste, ataşament şi prietenie, menite să-ţi readucă zâmbetul pe buze chiar şi după o zi apăsătoare.

Viaţa lui Cesare devine de fapt amintirea schimbărilor provocate de femei. Cesare s-a lăsat modelat de atenţia acordată de sexul opus încă din preadolescenţă, însă nu a putut lua hotărârile corecte pentru a le păstra lângă el pe cele despre care spune că au fost iubirile vieţii lui. Pe una dintre femeile ce l-au marcat o chema Emma. Tot Emma o cheamă pe vulnerabila şi mult mai tânăra lui vecină, care îi aprinde ultima scânteie de vitalitate afectivă atunci când îşi găseşte refugiul în apartamentul lui Cesare pentru a-şi plănui fuga de soţul violent.

Emma li se alătură femeilor capabile să aline singurătatea lui Cesare – candida şi voluptuoasa Rossana şi Eleonora, vecina ce şi-a câstigat renumele de pisicăreasă, denumire dată de italieni femeilor care îşi umplu casele de pisici abandonate. Alături de aceste femei şi de Marino, singurul prieten care i-a mai rămas, Cesare va încerca să ia măcar o dată în viaţă deciziile vitale în momentele de cumpănă, să se mai bucure de apropierea semenilor la vârsta la care apare tentaţia izolării în propriul trecut şi va deveni dureros şi totodată amuzant de sincer faţă de propria conştiinţă.

Tentaţia de a fi fericit îţi oferă doar un răgaz necesar meditaţiei asupra modului în care ai putea acumula experienţe menite să încurajeze căutarea fericirii la o vârstă ce permite doar plafonarea, stagnarea şi însingurarea. Totodată, stilul prin care a fost construit personajul Cesare îţi va capta atenţia de la prima până la ultima pagină într-un ritm trepidant.

Protagonistul nu îţi va permite să îi parcurgi amintirile şi nici prezentul (încă) plin de surprize printr-o lectură înceată, plină de întreruperi. O replică spontană, o acţiune imprevizibilă care va stârni hohote de râs, un gând sau un flashback din trecutul amoros vor transforma tihna unui pasaj melancolic pe fundalul apusului ce se prelinge peste Napoli într-un şuvoi alert de fapte, deoarece septuagenarul Cesare încă mai poate declanşa evenimente care să le schimbe vieţile celor din jur.

Pe măsură ce te vei apropia de final, emoţiile stârnite de acest personaj se vor modifica brusc, într-un mod plin de contradicţii, asa cum este de fapt şi existenţa umană. Îl vei admira pe Cesare, uneori îl vei compătimi, alteori îl vei şi detesta, mai ales când vei afla cum s-a complăcut în imposibilitatea de a fi mult mai prezent în viaţa familiei.

Cesare se dovedeşte a fi un personaj mult mai complex decât ai fi bănuit în primele pagini. Te va lăsa perplex, te va amuza, dar te va şi revolta, cum o poate face de fapt orice fiinţă umană surprinsă între măreţia condiţiei de muritor ce îşi acceptă fragilitatea şi trăsăturile caricaturale pe care şi le dezvăluie fără teamă cel ce îşi vede propria laşitate când îşi face bilanţul.

Vei aprecia la acest roman talentul scriitorului de a capta printr-un stil mai degrabă sentimental (dar fără sentimentalisme) ceea ce îi preocupa de fapt pe autorii acelor opere literare monumentale, sobre, copleşitoare, devenite romane-cult din topurile intelectualilor gravi. Ai impresia că marile teme ale literaturii universale: iubirea, căutarea sensului vieţii, împăcarea cu sine, teama de moarte, explorarea propriei conştiinţe şi asumarea vinovăţiei se lasă îmbăiate şi molipsite de acea poftă de viaţă din sudul Italiei, astfel încât să le permită revelaţiilor finale să lumineze personajele, nicidecum să le deformeze prin angoasă.

Citeşte şi The Place (Localul) – Străini în căutarea fericirii

Nebune de fericire – Prietenia, ultimul refugiu al normalităţii

The Place/Localul – Straini in cautarea fericirii

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalitatii

O zi de Decembrie – Prietenie, rivalitate si gasirea sufletului-pereche, intr-un film de sezon in proza

Adriana Gionea
-
0
O zi de Decembrie – Prietenie, rivalitate si gasirea sufletului-pereche, intr-un film de sezon in proza

O zi de Decembrie include genul acela de poveste simpatică, dulce şi tandră de sezon. Amuză şi înduioşează, aşa cum o fac majoritatea filmelor difuzate între Crăciun şi Revelion. Sunt incluse încurcăturile, situaţiile imprevizibile, trăirile secrete, oscilaţia între propria fericire şi loialitatea faţă de cea mai buna prietenă şi excursia vindecătoare într-un paradis exotic situat pe ţărmurile asiatice.

Cartea lui Josie Silver este reconfortantă pentru cei ce preferă varianta în proză a filmelor de public, despre acei romantici incurabili, cărora Decembrie le promite găsirea sufletului-pereche. Povestea începe în stilul unui romance urban, într-o zi de 21 decembrie petrecută în aglomerata Londră cu ai ei locuitori intraţi în cursa pentru găsirea celui mai bun cadou de Crăciun. Printre cei ce se pierd în mulţimea cuprinsă de obsesia bifării celor mai multe activităţi în cel mai scurt timp este şi Laurie, o variantă abia ieşită din studenţie a lui Bridget Jones.

Obosită după o zi solicitantă petrecută la recepţia unui hotel în timp ce visează să îşi facă în sfârşit debutul în lumea revistelor de mare tiraj, Laurie se urcă într-un autobuz supraetajat aglomerat, a cărui fereastră îi permite să îl zărească pe cel ce va deveni bărbatul vieţii ei. Îl fixează cu privirea sentimental, reuşeşte să îi atragă atenţia, însă el nu apucă să se urce în autobuz, şi nici ea nu poate coborâ la timp.

Hotărâtă să îşi regăsească sufletul-pereche rătăcit în staţia de autobuz, Laurie îl va căuta pe cel zărit în acea zi de 21 decembrie. Timp de un an va cutreiera străzile şi barurile din Londra, însă nu îl va găsi…până când Sarah, irezistibila ei prietenă şi colegă de apartament i-l va prezenta pe noul său iubit, un Mr. Perfect pe nume Jack O’Mara. Dar Jack este nimeni altul decât bărbatul din staţia de autobuz şi din visurile romantice ale lui Laurie.

Se pare că Jack a provocat acelaşi gen euforic şi năucitor de îndrăgostire la prima vedere şi în cazul lui Sarah. Dar Sarah nu bănuieşte că Jack este cel pe care Laurie îl consideră bărbatul perfect, acel suflet-pereche ce îi este predestinat oricărei visătoare luate peste picior de către sceptici. Şi nici Laurie nu are de gând să îi spună, mai ales când Jack se preface destul de convingător că nu îşi mai aminteşte de întâlnirea din staţia de autobuz, deşi are fantezii cu Laurie, condamnabile după codul fidelului ideal(izat).

Laurie alege supliciul tăcut. Pentru ea, Sarah este precum o soră şi nu ar vrea să o piardă. Nici Jack nu vrea să o piardă pe Sarah, cea ravisantă, îndrăzneaţă şi extrem de sexy, pe care o aşteaptă o carieră în televiziune. Laurie dă semne de resemnare. Acceptă statutul de prietenă a lui Jack, reprimându-şi gesturile provocatoare în preajma lui. Se simte vinovată din cauza sentimentelor faţă de cel pe care prietena sa cea mai bună îl consideră la rândul ei bărbatul fără de care nu ar putea fi împlinită.

Când Jack are o scăpare şi o sărută pătimaş pe Laurie, apoi o roagă să ascundă această întâmplare faţă de Sarah, Laurie îşi face bagajele, renunţă la jobul de la hotel şi pleacă pentru câteva luni în Thailanda. În Koh Lipe, unul dintre paradisurile ţărmurilor thailandeze, Laurie îl va întâlni pe Oscar, un tânăr sexy, protector, şarmant şi mai ales pregătit pentru a-i oferi genul de iubire pe care o aştepta din partea lui Jack.

Oscar este un tânăr bancher londonez care odată ajuns în Thailanda pare a fi bărbatul ideal pentru Laurie. Este atent, se bucură de lucrurile simple, cum ar fi viaţa într-o colibă din care se iese direct în nisipul fin în care îţi tot vine să îţi scufunzi talpile. Adoră tihna propovăduită în broşurile pentru cuplurile dornice de a se regăsi departe de istovitorul Occident, apreciază răsăriturile privite din pragul colibei turistice situate foarte aproape de marea de turcoaz şi mai presus de toate este un fidel gata să îşi petreacă viaţa cu Laurie (cel puţin aşa declară).

Deşi încă nu l-a uitat pe Jack, Laurie îşi dă seama că nu are mari şanse de a trăi acea iubire la care visa în ziua în care l-a văzut pe acesta de la fereastra autobuzului. Aşadar, va începe să trăiască alături de Oscar o povestea de iubire plină de răsfăţ, de ieşiri în localuri de lux, cadouri preţioase, declaraţii tandre şi…replici otrăvitoare aruncate de mama acestuia, tipologia soacrei intrigante, pasiv-agresive, şi a snoabei din high life-ul britanic. Mama lui Oscar este plină de prejudecăţi şi perseverentă în tentativa de a-i induce seninei Laurie impresia conform căreia fiul ei bancher este mult prea perfect pentru ea, de aceea încă se mai gândeste la fosta iubită, provenită din acelaşi mediu select, din care Laurie nu face parte.

Exact când spectatorii acestui romance de sezon începeau să creadă că Laurie merita mai degrabă un bărbat precum Oscar, capabil să îi recunoască meritele, un eveniment neaşteptat va readuce trecutul în prezent, pulverizând liniştea sufletească, deciziile corecte şi prietenia feminină. Relaţia dintre Laurie şi Jack se va schimba, pe măsură ce vor trece zece ani de la întâlnirea din staţia de autobuz şi ultima scenă.

În ciuda respectării unei reţete devenite deja clasice pentru genul acesta de roman, clişeele nu vin la pachet neapărat cu previzibilul enervant. Există multe întorsături surprinzătoare legate de prietenie, secrete, alegerea între bărbatul disponibil şi cel din vis, despre maturizare şi bineînţeles despre găsirea fericirii în cheie romantică.

Josie Silver nu a scris un roman cu pretenţii, dar vei aprecia modul în care ştie să jongleze cu aşteptările consumatorilor de poveşti romantice despre iubiri ale căror protagoniste au acel ceva adorabil, stângaci şi imperfect, pe care îl găseşti la Bridget Jones.

Citeşte şi Bridget Jones însărcinată – Cine ai vrea să fie tatăl?

5 comedii romantice pe care nu le-ai văzut încă

10 comedii romantice cu Audrey Hepburn

Bridget Jones insarcinata – Cine ai vrea sa fie tatal?

5 comedii romantice pe care nu le-ai vazut inca

10 comedii romantice cu Audrey Hepburn

Lumea care n-a fost – Vei adora limba de altadata

Adriana Gionea
-
0
Lumea care n-a fost – Vei adora limba de altadata

Te va convinge să citeşti acest volum până la ultima pagină tocmai ceea ce te-ar fi putut irita încă de la primele rânduri: limba arhaică vorbită în Moldova secolului al XVII-lea (la final vei găsi un mic dicţionar în care sunt traduse arhaismele). Dacă încetineşti ritmul suficient de mult cât să descifrezi cuvintele şi frazele vii scrise după alte reguli, vei fi răsplătit printr-o lectură plină de umor şi de revelaţii despre cei din care ne tragem.

Vei (re)descoperi plăcerea de a citi într-o limbă autohtonă efervescentă, ghiduşă, fluidă, colorată, dezinvoltă, comică pe alocuri şi având o muzicalitate irepetabilă. Graiul moldovenilor de acum sute de ani va fi o terapie pentru urechile cititorului actual, ce are parte din ce în ce mai des de o limbă română oficială simplificată, sărăcită, anchilozată, dezrădăcinată, sufocată de limba de lemn a eficienţei din zona business, mai bine zis o limbă din ce în ce mai alienantă pentru cei mai creativi din fire.

Lumea care n-a fost este o bijuterie pentru cititorii pasionaţi de istorie, mai bine zis de acea istorie văzută prin ochii oamenilor simpli. Însă oamenii simpli din Moldova secolului al XVII-lea se dovedesc a fi ageri în observaţii cu tâlc, dibaci în mânuirea condeiului pentru născocirea unor mărturisiri care să-i scoată din bucluc şi mai ales înzestraţi cu simţul umorului căruia nu se sfiesc să îi dea o tentă de autoironie. Personajele cărţii sunt gata oricând să mai slobozească o vorbă de duh abrazivă la adresa marii stăpâniri sau a metehnelor dibuite la vecini sau la aşa-zişii venetici sosiţi cu gânduri de cotropire.

Ovidiu Pecican a publicat Lumea care n-a fost special pentru cei dornici de a găsi poveşti uitate în arhive sau rătăcite prin cufere de familii boiereşti. Poveştile acestea pot fi închegate din fapte mărunte în imaginaţia cititorului rătăcitor prin alte veacuri, ce adoră să analizeze personalitatea umană dezvăluită prin scrisori sau epistole, cum li se zicea în limba veche.

Lumea care n-a fost are de fapt la bază o colecţie de epistole, 92 la număr. Unele au fost scrise de bărbaţi amorezaţi, trimişi la oaste să oprească mazilirea lui Vodă. Altele fost-au trimise de soţii care se dedau adulterului sau de afemeiaţi plecaţi la datorie, care se lasă prinşi în mrejele păcătoaselor focoase întâlnite pe drumurile bătute de tătari sau de slavi. Mai sunt şi epistolele sentimentale, umplute cu speranţele şi amăgirile unui pitar amorezat de o femeie cu statut, cele de parvenire, semnate de slugarnici dornici de a intra pe sub pielea noului domnitor impus de Înalta Poartă de la Stambul, cele scrise de fecioare plictisite sau de soţi geloşi puşi la punct de nevasta aprigă ce nu lasă intimidată cu una cu două de ameninţarea cu bătaia.

Citind gândurile acestor oameni ce nu se sfiau să recunoască fapte ruşinoase, dorinţe condamnate de morala vremii, ascunse visuri de mărire sau doruri senzuale, te vei întreba dacă nu cumva ai în faţă cartea pe care ar fi scris-o un pictor al vieţii forfotitoare precum Bruegel, dacă istoria l-ar fi pregătit să devină un scriitor în Moldova secolelor trecute. Vei descoperi în scrisorile incluse în acest volum acelaşi tablou încărcat al ipostazelor umane pline de expresivitate din epoca lui Bruegel.

Exact ca într-o galerie de artă în care personajele pictate creează iluzia că sunt gata să ignore graniţele ramei pentru a zburda nestingherite prin lumea ta, personajele din Lumea care n-a fost îţi intră în casă. Vei avea impresia că îţi vorbesc fără ocolişuri despre ceea ce le sperie, le ademeneşte, le face să iubească viaţa.

Totodată, vei mai descoperi în cel mai dezinhibat mod cu putinţă acele valori la care se închinau strămoşii noştri, ce prejudecăţi aveau, care dintre ele au supravieţuit modelând memoria colectivă, dar mai ales cum se raportau ei la alteritate, la traume, la sexul opus, la ideea de cuplu şi de căsătorie, la putere, la neputinţa de a fi liberi într-o ţară ce atrăgea cotropitorii marilor imperii precum ispitea bărbaţii cu gânduri necurate o muiere iubăreaţă şi bună gospodină (de altfel, mulţi dintre autorii acestor epistole fac referire insistent la farmecele feminine).

Lumea care n-a fost este mai mult decât o colecţie de scrisori pe care doar le citeşti. Este mai degrabă una care te invită să o locuieşti printr-o imersiune lingvistică totală, aşa cum rar ai mai întâlnit în cărţile publicate în ultimii ani.

Citeşte şi Manuscrisul fanariot – Bucureştiul fabulos

Blestemul tâlharului mustăcios – Îţi potoleşte foamea de poveşti

Manuscrisul fanariot – Bucurestiul fabulos

Blestemul talharului mustacios – Iti potoleste foamea de povesti. Boieroaicele focoase, intrigile si comicul sunt incluse in reteta

 

Recenzie Ailleurs si j’y suis – Misterul contelui din tablou

Adriana Gionea
-
0
Recenzie Ailleurs si j’y suis – Misterul contelui din tablou

Scriitorul Antoine Laurain i-a sedus pe mulţi cititori din România datorită romanului Pălăria Preşedintelui (Le chapeau de Mitterrand). Ailleurs si j’y suis este romanul prin care a debutat autorul francez Acest roman îi va încânta pe acei pasionaţi de artă pentru care un tablou este de fapt o uşă spre o lume plină de mistere, ce invită la călătorii în alte secole sau spre acel sine ascuns al privitorului.

Dacă în romanul Pălăria Preşedintelui te plimbă printr-un Paris efervescent al anilor ’80, făcând apel la plăcerile unei mese extravagante sau la voluptăţile olfactive pe care ţi le-a oferit unul dintre personaje, un celebru parfumier, în prima sa carte, Antoine Laurain a făcut apel mai degrabă la nevoia fiinţei umane de a se folosi de picturile reuşite pentru a evada într-un spaţiu magic.

Nevoia de a evada îl aduce pe avocatul parizian Pierre-François în faţa unui tablou din secolul al XVIII-lea. Colecţionar împătimit încă din adolescenţă, Pierre-François devine obsedat de chipul bărbatului din tablou. Motivul? Acest bărbat care a trăit cu mai bine de trei secole în urmă îi seamănă izbitor. Totuşi, asemănarea este observată doar de el, nu şi de prieteni. Nici măcar partenera de viaţă, enervată de mania de colecţionar a lui Pierre-François, nu îşi poate da seama că soţul ei şi bărbatul galant din tablou seamănă precum două picături de apă.

Altul în locul său ar fi urmat sfatul celui ce a inventat zicala: Dacă doi oameni îţi spun că esti beat, mai bine te duci să te culci. Nu şi Pierre-François. Acesta nu se lasă intimidat de ironiile apropiaţiilor care nu îi confirmă impresiile despre asemănarea dintre el şi aristocratul din tablou. Când tabloul îi dezvăluie simbolurile ce alcătuiesc blazonul personajului pictat, avocatul parizian devine un adevărat investigator al genealogiilor evanescente şi al blazoanelor.

Ancheta îl va purta în celebrul ţinut în care se află viile nobililor Mandragora. Aici, avocatul anonim este confundat cu nimeni altul decât faimosul conte de Mandragora, devenit ultimul urmaş al familiei nobiliare veche de aproape un mileniu. Acest conte a dispărut fără urmă în timpul unei călătorii spre Paris.

Deşi intenţionează să le spună localnicilor că el nu este contele revenit după o dispariţie inexplicabilă, Pierre-François alege să prelungească minciuna de dragul frumoasei soţii care îşi aşteptă bărbatul să se reîntoarcă, asemenea unei Penelope moderne. Captivat de frumuseţea acestei femei ce aminteşte de imaginea curtezanelor veneţiene din picturile semnate de Tizian, avocatul parizian decide să i se substituie contelui. Descoperă astfel secrete ce îl apropie de contele dispărut într-un mod la care nu ar fi îndrăznit să se gândească atunci când a descoperit portretul acestuia, în cadrul unei licitaţii.

Ailleurs si j’y suis pare un roman simplu, asociat mai degrabă unei lecturi-pansament, de weekend, menite să îţi reîncarce bateriile prin apelul la magie, la fantastic. Însă nu vei descoperi acel fantastic tâmp, enervant de simplist şi artificial. Talentul lui Antoine Laurain constă în apropierea inteligentă şi învăluitoare a prezentului de atemporal. Personajele sale alunecă dintr-un secol într-altul doar prin pronunţarea unui cuvânt având ecouri mitice şi enigmatice, aşa cum este şi mandragora.

Nu întâmplător este pomenită mandragora în istoria contelui din tabloul ce îl obsedează pe avocatul colecţionar. Mandragora este asociată cu vrăjitoria, iar legătura ei cu blazonul familiei nobiliare are nişte conotaţii menite să deschidă o trapă în realitatea imediată pentru a-i permite cititorului să cadă brusc într-o altă realitate, unde posibilitatea refacerii vieţii printr-un abandon în fantastic devine din ce în ce mai plauzibilă.

Datorită acestei căderi bruşte în atemporal, evenimentele devin o înlănţuire de mesaje cu tentă alegorică, dându-i acestui microroman adâncimi nebânuite. Cititorul se va întreba dacă nu cumva încercarea personajului central de a investiga misterul nobilului din tablou, care îi seamănă atât de mult, nu este altceva decât o exprimare simbolică a nevoii fiinţei umane de a se hrăni cu poveşti spectaculoase, de a limita cotidianul plat şi a lărgi poarta spre fantastic.

Pe măsură ce personajul central se apropie de elucidarea misterului ce îi dezvăluie adevărata identitate a barbatului din tablou şi legătura nebănuită dintre el şi nobilul pictat, ajungi să crezi fie că protagonistului i se joacă o farsă începută cu ademenirea lui pe tărâmul plin de vii al contelui, fie tu eşti cel căruia i se joaca de fapt această farsă având conotaţii multistratificate.

Citeşte şi My Tango with Barbara Strozzi – Obsesia pentru frumoasa veneţiană din tablou

Leilah Mahi 1932 – Necunoscuta seducătoare din Parisul interbelic

My Tango with Barbara Strozzi – Unde poate duce obsesia pentru frumoasa venetiana din tablou

Leilah Mahi 1932

 

19 carti pe care le vei gasi in decembrie in libraria preferata

Adriana Gionea
-
0
19 carti pe care le vei gasi in decembrie in libraria preferata

Decembrie este luna în care vei căuta poate cele mai bune cadouri. Dar mai întâi ar trebui să începi cu tine, aşadar fă-ţi cadou mai mult timp dedicat lecturii. Noi îţi recomandăm 19 cărţi interesante.

 

Confidentul

Helene Gremillon este una dintre cele mai apreciate scriitoare din spaţiul francofon. Tangou pentru Lisandra şi Confidentul sunt romanele datorită cărora s-a apropiat şi de cititorii din România. Republicată în 2018, traducerea primului roman al autoarei îţi aduce o poveste despre o editoare a cărei viaţă se schimbă după ce îi sunt expediate scrisorile altcuiva. Scrisorile devin o călătorie prin existenţele unor oameni având istorii personale uimitoare, pline de iubiri imposibile şi evenimente răvăşitoare, ce au legatură cu propria poveste.

 

Ultimele povestiri

 

Trei femei din generaţii diferite ajung protagonistele unor poveşti despre nevoia de libertate personală. Una dintre protagonistele cărţii Ultimele povestiri este Parascheva. Ea îşi părăseşte bărbatul pentru a se regăsi. Fiica ei, Ida, va divorţa si ea, pentru a cutreiera lumea, iar Maia, fiica Idei, va fugi la rândul ei în lume, crescându-şi singură fiul ca urmare a neîncrederii în bărbaţi. Olga Tokarczuk a scris un roman despre o nesfârşită căutare de sine şi încercare de a găsi un sens într-o existenţă marcată de fugi transgeneraţionale.

 

Păcatul originar

 

Actorul care i-a dat viaţă lui Zorba, celebrul personaj al lui Kazantzakis, ţi se destăinuie în volumul autobiografic Păcatul originar. Vei descoperi impresiile actorului iconic Anthony Quinn despre filmele în care a jucat, despre oamenii întâlniţi şi despre ţările vizitate, dar şi despre întâmplările din timpul filmărilor.

 

Zece Decembrie

 

George Saunders, unul dintre cei mai apreciaţi autori americani, distins cu Man Booker Prize în 2017, a scris o colecţie de povestiri intitulată Zece Decembrie. Prozele scurte reflectă întâlnirea dintre prezent şi trecut în viaţa unor personaje ce au parte de experienţe memorabile.

 

Guadalajara

Dacă îţi plac poveştile condensate în prozele scurte, poţi testa şi povestirile din Guadalajara, volumul prin care debutează Iulian Popa. Vei descoperi nişte personaje în ale căror vieţi întâmplările mărunte pot avea consecinte majore.

 

Simboluri, sacre, popoare, religii, mistere

 

Cei interesaţi de istoria religiilor şi de simbolurile sacre pot alege un compendiu vizual cu tiltul Simboluri, sacre, popoare, religii, mistere. Autorul lui, Robert Adkinson, îţi propune o călătorie în istoria umanităţii analizate din perspectiva interesului pentru mituri şi ritualuri, din Orient până în Occident.

 

Crabii eremiţi

Crabii eremiţi este cea de a doua carte din trilogia familiei Neshov. Povestea începută în romanul Plopii din Berlin continuă într-un stil incitant pentru cei ce preferă lecturile care îmbină elementele unei saga moderne, suspansul unui thriller, secretele transgeneraţionale şi personaje surprinzătoare. Acest roman te poartă din zonele rurale pitoreşti ale Norvegiei până în Copenhaga strălucitoare.

 

Lăptarul de la miezul nopţii

 

Andrei Kurkov este considerat unul dintre cei mai buni autori din spaţiul slav. Romanele autorului sunt apreciate datorită modului în care se îmbină realismul, umorul negru, absurdul şi detaliile simbolice pentru a descrie prezentul Ucrainei. În Lăptarul de la miezul nopţii vei descoperi cum se reflectă marea istorie în relaţiile dintre personaje şi motanii întâlniţi.

 

Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller

 

Ce au în comun jurnalele a doi oameni din epoci diferite? Relatările despre pericolul radicalizării colective. Rachel şi Malrich Schiller au cunoscut două tipuri de fanatism: cel nazist şi cel religios. Gândurile lor te vor purta din Germania nazistă până în Egipt şi în cartierele mărginaşe ale Parisului.

 

Zilele noastre mărunte

 

Pentru cei dornici de a străbate alte vremuri, Cezar Amariei a scris Zilele noastre mărunte, în care şi-a imaginat peripeţiile unui londonez şarmant nimerit în Galaţiul secolului al XVIII-lea. Acesta visează să deţină o tipografie pe malul Dunării, însă momentul debarcării va aduce întâmplări neprevăzute, care îi amână planurile. Autorul a vrut să redea un tablou al Moldovei de acum 300 de ani, cu toate obiceiurile şi personajele ei considerate exotice de occidentalul aventurat în ţinuturile răsăritene ale Europei.

 

Lumea care n-a fost

Tot Moldova din trecut este subiectul romanului epistolar Lumea care n-a fost. Domnitorii, oamenii de rând, femeile nesupuse, cronicarii, slujbaşii ori clericii devin personajele care îşi spun poveştile prin intermediul scrisorilor. Ovidiu Pecican şi-a propus readucerea în prezent a unei limbi cu farmec vechi.

 

Noaptea dintre lumi

 

Realitatea şi misterul salvator se întâlnesc în povestea unei adolescente din România anilor ’80. Noaptea dintre lumi spune povestea Anei, o adolescentă îndrăgostită de profesorul ei şi din ce în ce mai stingheră în societatea intruzivă în care s-a născut. După ce o agresiune îi schimbă viaţa, îl va întâlni pe Lumen, care îi va demonstra că mai poate exista o ieşire din suferinţă.

 

Băiatul care dădea cu piciorul în porci

 

Umorul, revolta şi grotescul se îmbină în povestea lui Robert Caligari, un copil-problemă inventiv când le pregăteşte farse celor din jur. Datorită acestui personaj, romanul Băiatul care dădea cu piciorul în porci a fost considerat un basm întunecat în registru modern, o metaforă a naturii umane ascunse.

 

Amintiri despre apă

 

Realismul magic de pe malul bulgăresc al Dunării se prelinge în poveştile din Amintiri despre apă. Scriitorul Ivan Stankov descrie o lume pestriţă în imagini cinematografice pline de simboluri ascunse în realitatea imediată. Copilăria, prieteniile, imaginarul şi dramele oamenilor transformă apele Dunarii într-o prezenţă mitică.

 

Lostriţa

 

Preferi amestecul dintre fantastic şi realism în proza scurtă? Atunci poţi alege volumul Lostriţa, care include unele dintre cele mai bune povestiri scrise de Vasile Voiculescu. În aceste povestiri vei descoperi cum se camuflează iraţionalul cu tentă mitică în viaţa de zi cu zi.

 

16 prozatori de azi

 

Lumea literară autohtonă este versatilă şi efervescentă. Şaisprezece autori contemporani îţi prezintă noile proiecte într-un volum ce reuneşte prozele care stau la baza acestor proiecte. Vei citi pagini scrise de Diana Bădica, Lavinia Branişte, Vitalie Ciobanu, Dan Coman, Bogdan Coşa, Augustin Cupşa, Tudor Ganea, Adela Greceanu, Mihai Mateiu, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Cosmin Perţa, Bogdan Răileanu, Corina Sabău, Sebastian Sifft, Tatiana Ţîbuleac.

 

Freeman’s: Cele mai bune texte noi despre putere

 

Cei ce prefera antologiile pot trece pe lista cadourilor şi volumul Freeman’s: Cele mai bune texte noi despre putere. Criticul literar John Freeman – preşedintele National Book Critics Circle până în 2013 şi coordonatorul antologiilor Granta – a reunit texte emblematice semnate de 24 de autori moderni şi contemporani, preocupaţi de tema puterii. Vei citi pagini scrise de Margaret Atwood, Elif Shafak , Aleksandar Hemon, Barry Lopez, David Mitchell, Etgar Keret , Eula Biss, Tracy K. Smith, Leïla Slimani , A Yi, Édouard Louis, Jaime Cortez, Aminatta Forna, Julia Alvarez, Nimmi Gowrinathan, Lan Samantha Chang, Nicole Im, Eka Kurniawan, Ben Okri, Tahmima Anam, Josephine Rowe, Jenni Fagan, Deborah Landau şi Kanako Nishi.

 

O zi de decembrie

Decembrie este şi luna în s-ar putea să vrei să te deconectezi cu filmele de sezon, aşadar poţi miza pe alternativa oferită de romanul scris de Josie Silver. Vei descoperi povestea a doi oameni care se caută, se pierd şi apoi se regăsesc pe parcursul unui deceniu. O zi de decembrie a fost considerat un Love Actually în proză de către Bookseller.

 

Tiptil, Crăciunul se apropie

 

Dacă vrei să îţi aminteşti de copilul din tine, poţi alege povestirile despre Ariciul Zbârlici, veveriţa Zizi, pisica Miaunica, şoricioaica Mimi, şoriceii Cranţ şi Ronţ, din volumul Tiptil, Crăciunul se apropie. Vei descoperi nişte personaje dintr-un ţinut magic, dornice de a pregăti un Crăciun perfect, dar nu şi lipsit de peripeţii.

Amintiri despre apa – Dunarea si magicul ei realism

Adriana Gionea
-
0
Amintiri despre apa – Dunarea si magicul ei realism

Alegând să povestească despre lumea pestriţă a unui sat aflat pe malul bulgăresc al Dunării, lui Ivan Stankov i-a reuşit de fapt un film de artă în proză. Pasajele memorabile pot fi comparate cu scenele antologice dintr-un film ce aminteşte de capodoperele clasice dedicate copilăriei şi riturilor de iniţiere adolescentine, de care te poţi bucura în intimitatea unei cinemateci.

Poveştile oamenilor din Amintiri despre apă au detalii simbolice insolite ce le furnizează doza necesară de voluptate acelora dornici de a se îmbiba de inexplicabilul asociat unui spaţiu nevizitat încă. Turnura insolită pe care o ia fiecare biografie a locuitorilor din satul bulgăresc este şlefuită pictural de talentul autorului de a trasforma paginile în cadre poetice, demne de un film de artă. Descoperi astfel nişte poveşti vii, impregnate de realismul magic în varianta dunăreană, în care frenezia copilăriei şi ai primilor fiori erotici se învecinează cu moartea.

Primele pagini te păcălesc. Ai fi tentat să afirmi că urmează derularea unor amintiri despre lumea rurală tulburată de intervenţia comuniştilor şi ale lor planuri de a schimba rapid, alienant şi brutal universul arhaic al satului. Însă imediat realitatea plină de lipsuri cauzate de “reformele” comuniste şi de colectivizare este inundată de scene alegorice de o sensibilitate poetică.

De fapt, poezia vizuală îşi iese din matcă abundent în ţinutul dunărean al lui Ivan Stankov. Imaginile cinematografice se perindă exact ca într-un film ce urmăreşte revizitarea nostalgică a ţinutului de baştină, din perspectiva unui protagonist ajuns la vârsta la care ajunge să dea sens evenimentelor ce i-au marcat existenţa.

Vei avea impresia că fiecare povestire ce alcătuieşte universul uman al satului bulgăresc de pe malul Dunării formează structura unui film nonlinear, închegat din impresiile revărsate în cadre picturale asemenea un şuvoi eliberat de memoria involuntară, ce are propriile reguli. Vei vedea scene ce descriu prezenţa securizantă a bunicii, impresiile provocate de prima ninsoare conştientizată de copil, stările bizare provocate de zilele secetoase în care apele Dunarii scad pentru a transforma satul într-un tablou suprarealist ce poate fi considerat replica balcanică a Grădinii desfătărilor, iconica pictură a lui Bosch, în care voluptatea şi grotescul sinistru se împletesc halucinant.

Amintiri despre apă reia tema aşezării devenite un microcosmos prins între arhaic şi modernitate. Aici, la birtul sătesc, adolescenţii ascultă hitul The House of Rising Sun. Pe malul apei, copiii mai cred uneori că pietrele pot creşte precum plantele udate la timp, jocurile infantile prevestesc zorii curiozităţii erotice. înmormântarea este gălăgioasă precum o petrecere colectivă la care ie parte tot satul ce însoţeşte alaiul până la Dunăre, ciudatul satului cântă la vioară, iar soţia profesorului este prinsă în fapt cu nimeni altul decât hoţul satului, chiar de către elevul preferat al soţului ei, un elev devenit adolescentul care le istoriseşte fascinat celor mai puţini instruiţi nişte poveşti cu banchetele desfrâului din Roma Antică.

Te va face să iubeşti această carte modul prin care autorul ei ştie să întreţină şi apoi să prelungească voluptatea cititorului. Deşi universul satului în care se petrec istorisirile nu este ocolit de realitatea din perioada socialistă, se păstrează intactă bula de timp neinvadat multă vreme de istoria actuală.

Disoluţia comunităţii odată cu deschiderea graniţelor, urmată de plecarea masivă a sătenilor la muncă prin Occident sau tocmai în America de Sud, nu este descrisă prin imagini dezolante, ce simbolizează părăsirea, şi care te fac să-ţi închipui un hău al singurătăţii din care cei puţini rămaşi nu mai pot ieşi. Tocmai imaginile ce ar fi trebuit să exprime dezolarea prin risipirea populaţiei prin dezrădăcinarea benevolă sunt acelea care te vor încânta prin contopirea dintre nostalgie şi realismul magic.

Realitatea nu trebuie expusă neapărat prin realism. Acesta pare să fie adevăratul mesaj al cărţii. Satul îşi trăieşte stingerea prin depopulare lăsând mitul, oniricul şi imaginarul să-ţi ofere tot ce au locuitorii mai bun. În locul părăsirii, imaginarul profesorului din sat plăsmuieşte călătorii prin Roma Antică, nişte călătorii încropite şi din povestirile despre Roma prezentului vizitată de elevul preferat care s-a dus la muncă afară. Cursul Dunării o ia în sens invers odată cu amintirile unui personaj despre apusurile din Budapesta, iar fiecare detaliu banal capătă dimensiuni alegorice în mintea ultimei femei rămase în sat.

Citeşte şi Am fost acolo – City-Hopping prin Bulgaria: 5 oraşe în 5 zile

Bulgaria orase de vizitat – 5 oraşe din Bulgaria în 5 zile

Corpul ei si alte desfatari – Erotism si infricosare

Adriana Gionea
-
0
Corpul ei si alte desfatari – Erotism si infricosare

Scriitoarea de origine cubaneză pe nume Carmen Maria Machdo ar fi putut fi la fel de bine şi o pictoriţă suprarealistă a lumii contemporane, prin ale cărei tablouri plonjezi năucitor în inconştientul feminin.

Povestirile incluse în volumul Corpul ei şi alte desfătări (apărut în colecţia Endorfiction a Editurii Vellant) amintesc de picturile în care scene din viaţa cotidiană sunt invadate brusc de stranietate, de bizarul născător de stări intraductibile. În aceste stări se amestecă voluptatea, frica, misterul şi acel sinistru fantasmagoric stilizat, răsfrânt mai debgrabă în detaliile simbolice decât în scene explicite.

Datorită celor opt proze scurte incluse în volum o vei compara pe Carmen Maria Machado cu pictoriţele hispano-americane ce se folosesc de un detaliu firesc, neînsemnat, reinterpretat metaforic pentru a-i da feminităţii descătuşate o tentă suprarealistă, cum descoperi mai degrabă în compoziţiile sau în filmele experimentale oniric-halucinante. Scriitoarea pleacă de la obsesiile, problemele şi temele asociate universului feminin şi ajunge să creeze poveşti alegorice, fără a distorsiona vizual elementele cotidianului atunci când vrea să obţină acea notă insolită.

Fie că este vorba despre o femeie care nu vrea să îi mărturisească bărbatului iubit secretul care o împiedică să renunţe la un anumit accesoriu vestimentar, despre nişte protagoniste implicate în relaţii de cuplu învăluite în enigme sau rătăcite în peisajul nelumesc din jurul unei tabere de creaţii, scriitoarea Carmen Maria Machado recurge la aceeaşi reţetă ispititoare pentru cei ce preferă mai degrabă poveştile cu final şi mesaje ambigue. Reţeta ei amestecă simbolurile feminităţii impetuoase, angoasa erotizată, demnă de un horror psihologic în care grotescul capătă farmecul unei compoziţii picturale senzuale şi voluptatea senzorială.

Povestirile scrise de Carmen Maria Machado pot fi considerate un elogiu suprarealist al feminităţii care nu se teme de propriile abisuri şi de originalitate, care înfruntă mereu teama de inadecvare si nu renunţă la posibilitatea evadării în halucinant când vrea să fie mai creativă. În spatele suprealismului vei descoperi şi o privire lucidă şi incisivă asupra dramelor născute din modelul ireal al perfecţiunii corporale sau al aşa-zisei normalităţi.

Nici o ipostază feminina actuală şi nici o problemă legată de relaţia femeii cu propriul coro nu îi scapă autoarei. Femeia prinsă într-o relaţie de cuplu bizară, femeia cu vocaţie de excentrică, femeia-mamă, femeia artistă, femeia obsedată de propria siluetă, femeia năpădită de amintirile din adolescenţă şi femeia ce vrea să îşi apere secretele de un partener intruziv alcătuiesc o galerie plină de compoziţii având ramificaţii abisale, în care totul pare clar la început, apoi înţelesurile se topesc înainte de a fi devoalate pe de-a întregul de cititor.

Scriitoarea face parte din categoria vocilor feminine ce au reîmprospătat literatura actuală demonstrând că nimic nu reuşeşte să te apropie mai bine de realitate decât interventia bizarului care aparent sfidează flagrant regulile acestei realităţi. Subiectele ce stau la baza acestor proze scurte nu sunt noi. Probabil că lipsa unei abordări suprarealist-alegorice ar fi plictisit cititorul. Însă Carmen Maria Machado mai are un as în mânecă, pe lângă intervenţia dezinvoltă a halucinantului: talentul de a-şi învălui şi cititorii în stranietatea degajată de anumite detalii vizuale desprinse din pasaje descriptive în care sunt redate peisajele nocturne sau anumite stări, gânduri, amintiri şi impresii ale personajelor.

Stranietatea care ajunge să acapareze lumea personajelor feminine (există doar personaje centrale feminine în aceste povestiri) poate fi derutantă pentru cititorul nefamiliarizat cu hibridul dintre cotidian şi fabulos. Nu va şti unde se termină realitatea strâns legată de o problemă de actualitate referitoare la condiţia femeilor în societate şi unde începe imersiunea în halucinantul senzual şi uneori înspăimântător. Dar această graniţă fluidă între fabulos şi real va fi apreciată de cei ce preferă mai degrabă o scriitură care să le permită să înoate în propriile stări confuze, amestecate, care nu se cer neapărat explicate.

Cititorii deveniţi admiratorii noilor voci din literatura sud-americană vor aprecia moştenirea cubaneză a scriitoarei. La începutul volumului, aceasta îi mulţumeşte bunicului de la care a primit un dar indispensabil: plăcerea de a spune poveşti. Carmen Maria Machado a preluat la rândul ei abilitatea sud-americanului de a convieţui cu posibilitatea acelui realism magic frenetic şi fecund, însă l-a deviat spre nişte poveşti de viaţă familiare multor femei din spaţiul urban situat dincolo de graniţa lumii hispano-americane.

Poţi citi şi Femei cu bărbaţi – Fuga de celălalt

Femei cu barbati – Fuga de celalalt

Iubire si obstacole – Placerea de a citi proza scurta

Adriana Gionea
-
0
Iubire si obstacole – Placerea de a citi proza scurta

Când scrie despre tinereţea petrecută între două continente, multipremiatul Aleksandar Hemon te face să empatizezi cu semenii irascibili, care vânează aprig un loc liber în mijloacele de transport în comun. Este atât de priceput în scrierea prozelor scurte încât aceia dintre noi care îl vor citi în drum spre job vor face orice pentru a-şi continua lectura neperturbaţi de aglomeraţia din jur.

Cele opt povestiri incluse în volumul Iubire şi obstacole îţi reamintesc de ce îţi place proza scurtă. Au un ritm şi un stil care dau dependenţă. Concentrează o întreagă umanitate în câteva rânduri. Au personaje bine conturate, iar autorul lor are talentul de a găsi până şi în detaliile monotone şi cenuşii acea scânteie care alimentează tensiunea produsă de anticiparea unui eveniment imprevizibil ce schimbă deznodământul.

Aleksandar Hemon face parte din categoria marilor scriitori actuali ce şi-au început viaţa într-o parte a lumii tulburată de conflicte, apoi şi-au deşertat poveştile răvăşitoare şi captivante pe tărâmul visat de atâţia şi atâţia imigranţi traumatizaţi: Statele Unite. S-a născut în Sarajevo, un izvor nesecat de personaje expresive şi de amintiri ce oferă combustibilul pentru o proză scurtă ce îţi potoleşte setea de poveşti care îmbină umorul balcanic amar şi invitaţia la reflecţie.

În anii ’90, când războiul ce a dus la destrămarea Iugoslaviei a distrus Sarajevo, Hemon s-a stabilit în metropolele americane. Aici a cunoscut faima datorată poveştilor inspirate din evenimentele unei vieţi lăsate în urmă, în Balcanii zguduiţi de conflicte.

Deşi povestea lui de viaţă atârnă apăsător, aşa cum atârnă istoria personală a oricărui dezrădăcinat nevoit să lase în urmă un Sarajevo al primelor iubiri, al primelor descoperiri şi al marilor prietenii, Aleksandar Hemon are o scriitură care te va seduce şi nişte personaje pe măsură. Umorul specific autoironiei incisive, drama, satira, nostalgia şi tragicomedia se îmbină irezistibil, cum doar în cărţile autorilor balcanici o pot face.

Descoperi un adolescent care îţi seamănă dacă ai fost genul de licean dependent de lectură, care îi citea pe autorii decadenţi şi asculta Led Zeppelin (în povestirea Stairway to Heaven). Ţi se va lipi de suflet personajul din Balcani care şi-a găsit refugiul într-o cămăruţă din oraşul cu zgârie-nori de peste ocean (Camera lui Szmura), la fel şi acel stundentul bosniac devenit în timpul liber vânzătorul ambulant ce se îmbibă de melancolia americanului însingurat (Good living). Te va amuza şi înduioşa tatăl care vrea să le salveze cu orice preţ viaţa albinelor, continuând tradiţia familiei de a se bucura de mierea considerată un dar preţios (Albinele. Partea I).

Unele povestiri sunt atât de consistente şi de intense, încât ai iluzia că te afli într-o sală de cinema, unde rulează un film premiat recent la Berlinale sau la Cannes. Vei avea impresia că vei urmări un film amuzant despre ieşirea din zona de confort a unui fiu de funcţionar ataşat ambasadei iugoslave în Congo. Povestirea Stairway to Heaven aminteşte de peliculele în care primele experienţe erotice din adolescenţă au legătură cu pofta de aventuri stârnită de lectură şi de întâlnirea adolescentului introvertit cu genul de aventuriei uns cu toate alifiile, ce îi dă primul joint şi îi prezintă o mostră din ademenitoarea viaţă de noapte a unei ţări exotice.

Vei asista la scene demne de filmele cu boemi din Sarajevo, care au visuri artistice (Dirijorul) ce îi poartă de pe un continent pe altul. Te vor amuza impresiile adolescentului care se bucura de prima lui călătorie fără părinţi, la finalul căreia trebuia să cumpere un frigider mai încăpător (Orice). Vei urmări cu sufletul la gură încercarea unor puşti de a-şi apăra teritoriul din cartierul invadat de antreprenorii imobiliari (Comando american) şi vei fi invitat să dărâmi vechiul mit al eroului de război salvator, analizând revoltat povestea soldaţilor evocaţi în proza Nobilele adevăruri ale suferinţei.

Citindu-l pe Hemon, descoperi oameni capabili să caute acele breşe în real care să le permită supravieţuirea psihică. Ei profită cât pot de mult de întâlnirea cu personajele excentrice dornice de a le face mărturisiri în care graniţa dintre împlinire şi ratare sau dintre minciună şi adevăr este ambiguă.

Regăseşti în evadările psihologice ale personajelor genul de umor amar şi de ironie cu prelungiri absurde. Dar aceste personaje nu anulează realitatea unui oraş din care se văd nevoite să fugă, ci doar încearcă să-i dea sens unei istorii colective şi personale copleşitoare, atribuindu-şi uneori destinul unui protagonist fictiv, cum vezi la puştii care se cred nişte soldaţi americani elibeartori din Al Doilea Război Mondial, doar că ei ar vrea doar să-şi elibereze locul de joacă de sub ocupaţia muncitorilor ce ridică un bloc nou în grădina unei case misterioase.

Citeşte şi Uite-aşa o pierzi – Povestiri care îţi lărgesc orizonturile

Rock Springs – Rătăcirea continuă

Uite-asa o pierzi – Povestiri care iti largesc orizonturile

Rock Springs – Ratacirea continua

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026