Facebook
Acasă Timp liber Recenzii carti bune Pagină 25

Recenzii carti bune

Ultimele

Uite-asa o pierzi – Povestiri care iti largesc orizonturile

Adriana Gionea
-
0
Uite-asa o pierzi – Povestiri care iti largesc orizonturile

Laureat al Premiului Pulitzer datorită romanului Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao, Junot Diaz este un povestitor care te face să te consideri mai puţin ignorant la finalul cărţilor sale. Volumul Uite-aşa o pierzi te ademeneşte prin explorarea când sentimental-duioasă, când amuzant-caustică a relaţiilor de cuplu pentru a te convinge apoi să te aventurezi în lumea imigranţilor sud-americani, o lume pestriţă, încărcată de poveşti memorabile şi de personaje pline de contradicţii.

Printr-un amestec irezistibil de umor cam usturător, nostalgie, candoare şi observaţii abrazive pe marginea unor poveşti de viaţă intense, descoperi o lume a cărei imagine a fost deformată de rasismul şi de prejudecăţile ce au explodat în timpul campaniei electorale a lui Donald Trump. Este vorba despre lumea unde s-au refugiat latino-americanii ajunşi în Statele Unite pentru a duce o viaţă mai bună.

Ca membru al comunităţii de imigranţi veniţi din Republica Dominicană, Junot Diaz şi-a transformat povestirile într-un portret pe cât de incomod pe atât de captivant al semenilor deveniţi de multe ori victimele urii colective. Însă nu dezvăluie această lume prin ochii celui ce se victimizează, ci prin empatie şi multă autoironie. Nu doar metehnele, ignoranţa şi actele rasiştilor sunt denunţate în prozele din acest volum, ci şi ale imigranţilor printre care Junot Diaz şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa.

Fiecare povestire inclusă în volumul Uite-aşa o pierzi reuşeşte să concentreze în mai puţin de 30 de pagini temele întâlnite adesea în marile romane americane despre experienţele imigranţilor. Aceste experienţe sunt adesea transformate într-o reflecţie necruţătoare asupra feţei necosmetizate a societăţii nord-americane, unde pilonii democraţiei sinonime cu toleranţa faţă de alteritate par a fi din ce în ce mai slăbiţi.

Găseşti în povestirile lui Junot Diaz toate elementele ce dărâmă un mit – acela al aşa zisului pământ al făgăduinţei. Atrase la rândulor lor de acest pământ, familii întregi din Republica Dominicană şi din alte ţări hispanoamericane eşuează la periferiile insalubre, unde viaţa precară, brutalitatea, inechitatea, alienarea, teama de respingere şi dorul de casă alcătuiesc o capcană sufocantă. Protagoniştii acestor povestiri vor face tot ce ţine de ei pentru a nu se lăsa prinşi în această capcană, pentru a evada şi pentru a trăi demn visul american. Unii reuşesc mai rapid, alţii sunt nevoiţi să facă sacrificii şi compromisuri emoţionale ce lasă cicatrici.

Folosind umorul dulce-amar şi limbajul colorat, dar expresiv, plin de cuvinte obraznice sau contondente folosite de imigranţii sud-americani, Junot Diaz îţi dă impresia că te urcă într-o maşină care te ia din propria zonă de confort şi te duce tocmai în inima cartierelor unde s-a coagulat o a doua Americă Latină aşa cum o cunosc săracii adesea condamnaţi la dezrădăcinare, o Americă Latină fără graniţe între state, unde popoarele s-au amestecat într- babilonie confuză. Ai parte de o călătorie multisenzorială, în care auzi ritmurile Caraibelor, simţi aroma festinurilor gastronomice devenite singura legătură cu ţara lăsată în urmă şi auzi melodicitatea uneori dulceag-sentimentală, alterori abrazivă, a limbii spaniole, aşa cum o vorbesc latino-americanii din mahalale.

Odată ajuns în această lume, descoperi cum o pot lua razna, mai mult sau mai puţin amuzant, cuplurile. Personajele femine pătimaşe descoperă mesajele compromiţătoare ale partenerilor dominicani despre care ţi se spune des că nu pot fi de încredere, adică fideli, mai ales dacă au origini africane. Bărbaţii prinşi cu mâţa infidelităţii în sac devin brusc sentimentali când îşi amintesc de vremurile bune petrecute alături de partenera oficială. Unii parteneri merg mai departe, căutând noi relaţii. Alţii îşi transformă eşecul sentimental şi minciunile într-un lung şir de amintiri despre ţara natală, dându-ţi astfel ocazia de a descoperi mai multe atât despre istoria recentă a Republicii Dominicane şi a vecinilor din Caraibe, cât şi despre istoria comunităţilor de imigranţi sau despre cum evoluează relaţiile dintre ele şi majoritatea albă.

Relaţiile amoroase din aceste povestiri, în care tentaţia şi regretul joacă un rol vital, devin o punte de legătură între două continente, dar şi între prezentul şi trecutul personajelor. Citindu-le, îţi dai seama că tonul direct, franc, dublat de un stil fără artificii sofisticate, însă dezvăluind o lume complicată, a transformat aceste povestiri în incursiuni la fel de autentice în inima unei culture diferite de a ta, încât le poţi citi în paralel cu manualele de sociologie dedicate noii societăţi americane.

Promiţând o succesiune de întâmplări frivole şi amintiri incandescente pe care doar cei ce au trăit şi iubit în ţări cu zile fierbinţi le pot avea, cartea lui Junot Diaz ajunge de fapt să-ţi pună întrebări serioase despre lumea în care trăim şi despre acea relaţie schizofrenă dintre oamenii ce provin din ţări având o dezvoltare politic-economică diferită. Fără a folosi un ton de militant, ci mai degrabă demn de un pierde-vară zeflemitor, Junot Diaz oferă o lectură necesară în era Trump. Analizându-i povestirile în care se preling şi detalii autobiografice, îţi dai seama că există un rasism multistratificat în Statele Unite, câte unul pentru fiecare nuanţă a pielii, de care nu au scăpat nici sud-americanii din oraşele universitare.

Deşi regăseşti ecouri puternice ale atitudinii rasiste îndreptate spre sud-americanii din Statele Unite, povestirile scrise de Junot Diaz nu refuză umorul, unul pe alocuri amar, ce-i drept. Vulnerabilitatea şi tristetea personajelor sale, chinuite fie de dorul de casă, fie de confuzia identitară, păstrează ceva din melancolia senină asociată ţărilor având o climă caldă şi deschidere spre marea ce uimeşte prin nuanţele spectaculoase.

Personajele din cartea lui Junot Diaz nu se dau bătute. Preferă să îşi fragmenteze disperarea şi marile drame în episoade cotidiene mai suportabile, la finalul cărora să îşi păstreze o fărâmă de energie pentru o discuţie despre un viitor adesea restrâns la câteva luni rămase până la reîntregirea familiei sau până la cumpărarea unei case modeste, devenită un accesoriu preţios, indispensabil pentru stima de sine a imigrantului şi pentru consolidarea statutului în noua ţară.

Citeşte şi The Florida Project – Forţa prieteniilor din copilărie

American Honey – Hoinăreala şi detrăbălarea care maturizează

Tânărul neînfricat de la trapezul zburător şi alte povestiri – Din iubire pentru oameni

The Florida Project – Forta prieteniilor din copilarie

American Honey –Hoinareala si destrabalarea care maturizeaza

Tanarul neinfricat de la trapezul zburator si alte povestiri – Din iubire pentru oameni

Sapte ani buni – Dragostea unui tata inteligent si plin de umor

Adriana Gionea
-
0
Sapte ani buni – Dragostea unui tata inteligent si plin de umor

Etgar Keret este genul de scriitor care te seduce de la primele rânduri printr-un stil ghiduş, ce transformă ironia în tandreţe şi tandreţea într-o satiră plină de empatie la adresa vremurilor pe care le trăim. Datorită acestui stil, care face din lectură o experienţă deopotrivă realistă şi încântătoare, lui Etgar Keret nu îi este greu să pătrundă nici în lumea cititorilor care de obicei evită cărţile unor autori despre care nu au mai auzit până atunci.

Dacă ai citit înainte povestirile pline de originalitate în construirea imprevizibilului, de umor şi de compasiune din cartea Şi, deodată, cineva bate la uşă, nu vei rezista în faţa tentaţiei de a citi acest volum cu tentă autobiografică. Vei spera să descoperi o viaţă de scriitor la fel de surprinzătoare ca prozele scurte ce l-au făcut pe Etgar Keret popular în toată lumea. Şi nu vei fi deloc dezamăgit dacă alegi să citeşti Şapte ani buni. Vei descoperi aceeaşi scriitură plină de magnetism şi de umor candid, menită să îţi dezvăluie tot ce are umanitatea mai senin, chiar şi în momentele insuportabile.

Nu lipsesc din Şapte ani buni pasajele hazlii sau pline de neprevăzut care te-au făcut dependent de prozele din volumul Şi, deodată, cineva bate la uşă, doar că de data aceasta în centrul evenimentelor se află însuşi autorul, încercând să facă faţă schimbărilor din primii ani de viaţă ai fiului său. Vei regăsi aşadar originalitatea insolită din povestirile lui Edgar Keret, însă adaptată la una dintre cele mai frumoase declaraţii de iubire paternă.

În timp ce participă la evenimentele din primii ani de viaţă ai fiului său, Etgar Keret începe să călătorească prin trecutul familiei sale. În câteva evocări ale unor momente petrecute alături de propriii părinţi, strecurate printre observaţii legate de explorările fiului său, Keret reuşeşte să ofere aceeaşi lectură cuceritoare de care ai parte de obicei când îţi pică-n mână un roman transgeneraţional cu personaje fabuloase, amuzante şi expresive, ce au trăit într-o viaţă câte ar fi trăit în zece.

Existenţa părinţilor lui Etgar Keret nu a fost întotdeauna senină. Supravieţuitori ai Holocaustului, au reuşit să găsească tot ce are viaţa mai frumos pentru a supravieţui psihologic. Dintre toate amintirile, cel mai mult te vor impresiona cele în care apare tatăl lui Etgar Keret. El ar fi putut fi la fel de bine un personaj de comedie sau dintr-un un film neorealist despre un om hăituit care descoperă farmecul vieţii din Italia meridională, unde interlopii îsi arată faţa umană şi îi devin apărători, iar marginalii nişte prieteni devotaţi, aşa cum avea să îi prezinte în poveştile spuse fiului.

Legând relaţia cu fiul său de poveştile cu propriii părinţi în marea călătorie transgeneraţională, Etgar Keret exprimă prin umor negru şi concluzii amare despre situaţia din Orientul Mijlociu. Mai lasă totuşi loc unei raze de speranţă privind acea pace în regiune care va împiedica implicarea fiului său în conflictul israeliano-palestinian atunci când vârsta îl va face eligibil pentru stagiul militar, evitând astfel dramele personajelor din Foxtrot. Relaţia paternă, care stă la baza acestei cărţi, devine o punte între generaţii, între o identitate personală şi una colectivă şi între o identitate colectivă din trecut şi una din prezent.

Memoria se dovedeşte a fi precum foile unei cepe. Atunci când asistă la evenimentele din viaţa fiului său, Etgar Keret începe să deruleze imagini din propria copilărie sau din călătoriile făcute în jurul lumii pentru a-şi promova cărţile, pentru a participa la festivaluri de literatură sau la târguri de carte. Toate aceste amintiri se transformă într-o reflecţie asupra scopului vieţii, angoasei în faţa morţii ce pândeşte într-un Israel prins într-un context politic tensionat sau asupra istoriei care lasă urme asupra identităţii personale.

Fiecare situaţie amuzantă provocată de fiul său în primii şapte ani de viaţă şi fiecare năzbâtie relatată savuros devin prilejul unei aluzii usturătoare la situaţia politică din Israel şi la slăbiciunile adulţilor. Printr-un ton adesea ghiduş, Etgar Keret dezvăluie nişte situaţii incomode ce descriu problemele Orientului şi nu numai. Episoadele memorabile din copilăria fiului său nasc observaţii cu tentă satirică despre conflictele internaţionale, ameninţarea terorismului, anitisemitism, corupţia politicienilor, ipocrizie şi ignoranţă, doar că sunt exprimate metaforic.

Jocurile copilăriei, primele replici subversive ale copilului ajuns în etapa în care încearcă să testeze regulile şi limitele adulţilor şi primele decizii referitoare la viitorul său leagă intimitatea din interiorul unei familii de situaţia Israelului actual. Astfel, prin autenticitatea experienţei personale şi exprimarea dorinţei de a crea un loc securizant pentru viitorul copilului său, Etgar Keret abordează (pe un ton ludic) toate acele teme grave întâlnite în cărţile scriitorilor şi în filmele regizorilor israelieni contemporani.

Deşi foloseşte un ton plin de umor, Etgar Keret lansează până la urmă şi întrebări grele despre evoluţia omenirii, despre copilărie şi despre tot ceea ce poate lăsa în urma lui un bun părinte. Doar că-n stilu-i caracteristic, Etgar Keret presară o doză considerabilă de optimism empatic atunci când face observaţii apăsătoare despre relaţia dintre libertatea personală, datoria transgeneraţională care şlefuieşte identitatea oricărui evreu, influenţa paternă asupra unui copil şi o situaţie politică mereu în fierbere, gata să lase în urmă nişte efecte devastatoare.

Dintr-un Israel aflat mereu sub ameninţarea unui război vin unele dintre cele mai luminoase, calde şi amuzante confesiuni despre paternitate şi datoria de a-i oferi unui copil o lume mai bună decât a părinţilor şi a bunicilor săi. Iar pentru a-şi îndeplini această datorie, scriitorul Etgar Keret simte nevoia de a face propria călătorie, una spre trecutul părinţilor săi, pentru a-i transmite cititorului o molipsitoare dragoste de viaţă, păstrată chiar şi în momentele cumplite.

Citeşte şi Trei etaje – Dreptatea oamenilor care greşesc

Trei etaje – Dreptatea oamenilor care gresesc

19 carti aduse de luna iulie in librarie

Adriana Gionea
-
0
19 carti aduse de luna iulie in librarie

Zilele dogoritoare din iulie, în care amiezile par suspendate într-o nesfârşită trândăvie, te fac să visezi la călătorii în jurul lumii. Astfel de călătorii îţi oferă şi autorii cărţilor pe care ţi le recomandăm. Din Japonia până-n locul unde a pictat Monet celebrii săi nuferi, din cartierele imigranţilor sud-americani până-n Parisul iubirilor interzise şi în ţara marilor circuite de curse, vei descoperi poveşti care te vor încânta, răvăşi, alina ori amuza.

Undeva, departe. Călătorie pe meleagurile schimbării: şase continente şi un sfert de veac

 

Cu siguranţă că una dintre lecturile anului 2018 va fi cartea Undeva, departe, în care Andrew Solomon revizitează anii schimbărilor, conflictelor şi deciziilor care au schimbat relaţiile dintre culturi. Cartea include amintirile lui Andrew Solomon despre călătoriile în Moscova, Afganistan, România şi Occidentul zguduit iar de rasism şi de incertitudine. După ce a vizitat şase continente într-un sfert de veac, Andrew Solomon declară: Călătoria este un exerciţiu prin care, pe de o parte, îţi lărgeşti orizonturile, iar, pe de altă parte îţi defineşti propriile limite. Călătoria te distilează până la o esenţă ruptă de context. Nu te vezi niciodată mai clar decât atunci când eşti în mijlocul unui loc complet străin. În parte, pentru că oamenii presupun lucruri diferite despre tine: adesea, aşteptările lor au legătură mai degrabă cu naţionalitatea ta decât cu nuanţele felului tău de a vorbi, croiala hainelor tale sau înclinaţiile tale politice. În egală măsură, călătoria te deghizează; în mod straniu, te poţi simţi camuflat şi anonim când eşti învelit în prejudecăţile superficiale ale altora. Îmi place să mă simt singur atunci când mă însingurez în mod voit; pot să mă bucur de un loc îndepărtat şi dificil atât timp cât cuiva îi e dor de mine acasă. Nu-mi plac constrângerile sociale, iar călătoria m-a ajutat să mă eliberez de ele.

 

Nuferi negri

Nuferi negri este un roman cu personaje imprevizibile, enigme şi locuri pitoreşti, scris pentru cei îndrăgostiţi de pictură. Deschizând paginile, ajungi imediat în Giverny, locul unde turiştii vin să vadă casa pictorului impresionist Claude Monet. Însă privirea le este atrasă mai ales de grădinile care l-au inspirat când a pictat faimoasele tablouri cu nuferi. Din păcate, în pârâul care trece prin grădinile adorate de Monet este găsit mort un localnic vestit pentru depedenţa lui de artă şi de femei. În buzunarul bărbatului este descoperită o ilustrată reprezentând un tablou cu nuferi, pe care scrie Unsprezece ani. La mulţi ani! Anchetarea crimei duce spre trei personaje feminine: o fetiţă cu talent la pictură, o învăţătoare seducătoare şi o femeie matură ce pare să cunoască multe secrete despre oamenii locului.

 

Leonardo da Vinci

 

Biografia lui Leonardo da Vinci, scrisă de Walter Isaacson este considerată o reuşită. Viaţa, epoca, personalitatea, invenţiile şi pictura marelui vizionar din Renaştere invită la o călătorie fascinantă, din care nu lipsesc amănuntele surprinzătoare, umorul şi dragostea de viaţă.

 

Un zeu năruit

Printr-o structură narativă neconvenţională, Kate Atkinson spune o poveste despre supravieţuirea în timpul războiului. Un zeu năruit îi urmează romanului Viaţă după viaţă. În centrul evenimemtelor se află de data aceasta fratele protagonistei din romanul anterior. El devine căpitan de bombardier în Al Doilea Război Mondial. Romanul a fost distins cu Premiul Costa în 2015 şi a fost apreciat de cititorii din întreaga lume.

 

 

Femeia de la fereastră

 

Amatorii de thrillere au aşteptat cu sufletul la gură o nouă carte scrisă de autoarea faimosului roman Fata dispărută. A.J. Finn ţi-a pregătit o poveste despre o femeie care devine martora unei crime. Această crimă tulbură viaţa familiei perfecte din casa de peste drum, pe care o tot spiona protagonista care s-a izolat de lume. Încercarea ei de a descoperi adevărul o va forţa să renunţe la izolare şi să-şi înfrunte secretele şi temerile.

 

Sufocare

 

Junot Diaz este considerat unul dintre cei mai buni autori de proză scurtă din spaţiul american. Zece dintre povestirile sale au fost incluse în volumul Sufocare, considerat a fi un debut memorabil. Junot Diaz te va purta din cartierele Republicii Dominicane până-n comunităţile de imigranţi din New Jersey, pentru a-ţi dezvălui istorii de viaţă tulburătoare şi acaparante, cu personaje expresive.

 

Fetele de la ţară

Cunoscută de cititorii din România datorită romanului Scăunele roşii, Edna O’Brien îţi oferă, în trilogia Fetele de la ţară, o poveste despre maturizare şi despre importanţa prieteniei. În centrul poveştii se află două tinere care, după Al Doilea Război Mondial, părăsesc sătucul natal din Irlanda pentru a se aventura în efervescentul Dublin. Marele oraş le dă curajul de a vorbi despre subiectele tabu precum sexualitatea şi emanciparea feminină.

 

Ceva scris

Câştigător al Premiului European pentru Literatură şi finalist al Premiului Strega în 2012, romanul Ceva scris îmbină stilul unui eseu, temele unui bildungsroman incandescent, care spulberă tabuuri, şi profunzimea unui tratat erotico-filosofic. Prin stilul său, autorul Emanuele Trevi se apropie de spiritul cineastului Pier Paolo Pasolini.

 

 Această poveste

 

Fanii lui Alessandro Baricco vor avea parte vara aceasta de o carte încântătoare, despre un visător aflat înaintea vremurilor sale. Îl cheamă Ultimo Parri şi este îndrăgostit de automobile, care, la începutul secolului XX, erau considerate veritabile opere de artă de către vizionari. Ultimo Parri visează să construiască o pistă circulară de curse cu optsprezece curbe, iar visul lui ajunge să lege mai multe poveşti în care sunetele maşinilor şi ale pianului se împletesc.

 

Femei cu bărbaţi

 

În povestirile incluse în volumul Femei cu bărbaţi, unul dintre cei mai buni autori americani, Richard Ford, surprinde complicatele relaţii de iubire. Triunghiuri amoroase, rivalităţi, competiţii masculine şi legături tată-fiu definitorii pentru formarea identităţii devin subiectele din aceste proze care vorbesc despre visurile, nevoia de afecţiune şi deziluziile omului din zilele noastre.

 

 Frumoasele adormite

 

Iubitorii de literatură japoneză vor putea alege unul dintre cele mai stranii şi curajoase scrieri ale lui Yasunari Kawabata. Romanul Frumoasele adormite îmbină delicateţea niponă, erotismul misterios, metaforele şi jocul de la graniţa dintre viaţă şi moarte pentru a crea o lume ireală chiar în mijlocul unui mediu real, considerat vulgar. Acţiunea se petrece într-o casă a plăcerilor oferite bărbaţilor având gusturi bizare. În această casă, bărbaţii plătesc pentru a petrece noaptea alături de o frumoasă japoneză cu vârstă incertă, scufundată într-un somn adânc. Nu poate fi trezită, ci doar privită. Trupurile feminine adormite îi atrag, dar îi şi frustrează pe clienţii stabilimentului. Unii vor încerca să le atingă, alţii vor derula amintiri din tinereţe.

 

Un cal într-o mare de lebede

Tot în Japonia se petrece şi acţiunea romanului Un cal într-o mare de lebede, însă este vorba despre Japonia contemporană, văzută prin ochii unei studente londoneze ajuse la Tokyo. Pe lângă studiul culturii nipone, aceasta vrea să uite de o existenţă apăsătoare, marcată de poveşti amoroase dezamăgitoare şi de o familie disfuncţională. Raluca Nagy propune un roman despre uimirea provocată de întâlnirea cu altă cultură, învăluită într-o aură de mister senzual, dar şi despre vindecarea oferită de îmbrăţişarea alterităţii.

 

Un caz foarte straniu: doctorul Jekyll si domnul Hyde

Un caz foarte straniu doctorul Jekyll si domnul Hyde - coperta

Un caz foarte straniu: doctorul Jekyll şi domnul Hyde este un roman-cult al literaturii gotice, fiind elogiat de Nabokov şi de Borges. Robert Louis Stevenson te invită la o călătorie în mintea umană, ale cărei abisuri ascund secrete şi porniri terifiante, care îi fascinează pe cei dependenţi de lecturile ce oferă şi fiori reci.

 

Cerul roşu al amiezii

 

Dragostea şi războiul se împletesc într-o poveste din Rusia stalinistă. În centrul evenimentelor este Benia Golden, care ajunge să lupte împotriva naziştilor după ce a stat într-un gulag, unde l-a trimis condamnarea pentru o crimă pe care nu a comis-o. Războiul îi dă ocazia de a trăi o iubire pasională alături de o infirmieră italiană. În paralel, fiica lui Stalin are o relaţie amoroasă interzisă cu un journalist aflat pe Frontul de Est. Simon Sebag Montefiore îţi oferă un roman în care marea istorie îşi pune amprenta asupra tuturor personajelor inocente. Cerul roşu al amiezii face parte din trilogia Moscova.

 

 

Notrious

 

Notorious le va atrage atenţia celor interesaţi de reinterpretările unor opere clasice. Actriţa şi regizoarea Iulia Georgeta Popescu le propune o revizitare jucăuşă a lumii lui Fiztgerald, Herper Lee sau a lui Kerouac. Personaje din romanele-cult ale literaturii universale se intersectează cu protagonistii unor poveşti din cartierele României contemporane.

 

Băiatul sălbatic

 

Băiatul sălbatic este un roman care le este dedicat celor dependenţi de munte, care se regăsesc abia când ating înălţimile. Mai este şi un omagiu adus marilor scriitori ce au iubit muntele şi natura neîmblânzită. Protagonsitul romanului scris de Paolo Cognetti (Cei opt munţi) este un bărbat ajuns într-un impas existenţial, care alege muntele pentru a-şi regăsi calea. După zece ani de la ultima întâlnire cu muntele, închiriază o cabană aflată la 1900 de metri altitudine. Ia cu el doar câteva carţi ale unor autori ce iubesc muntele. Zilele i se vor umple de poveştile unor localnici şi de bunătatea necuvântătoarelor.

 

Camera lui Giovanni

Camera lui Giovanni este un roman-cult devenit emblematic pentru lieratura ce abordează teme LGBTQ+. Povestea de iubire dintre cei doi protagonişti, care se întâlnesc la Paris, reflectă idei controversate în anii ’50, despre libertate, asumare, tabuuri, erotism, teamă, ruşine sau discriminare. Sunt idei prezente în toată opera lui James Baldwin, considerat unul dintre cei mai buni scriitori americani.

 

 Un om: Klaus Kump. Maşinăria lui Joseph Walser

 

Orice scriere a lui Tavares este aşteptată cu nerăbdare de cei îndrăgostiţi de literatura portugheză. Vara aceasta îţi aduce încă două dintre scrierile sale – Un om: Klaus Kump şi Maşinăria lui Joseph Walser – care fac parte din tetralogia Regatul (alături de Ierusalim şi Să înveţi să te rogi în era tehnologiei). Cele două scrieri explorează metamorfozele fiinţei umane în situaţii de criză în se confruntă cu maleficul.

 

 Zugzwang sau Strada cu o singură ieşire

 

Dacă eşti dependent de poveşti cu personaje stranii, le poţi alege pe cele din cartea Zugzwang sau Strada cu o singură ieşire. Scriitorul Adrian Alui Gheorghe aduce laolaltă povestea unui şahist ce transformă un oraş într-o uriaşă tablă de şah, ale cărei piese devin chiar locuitorii prinşi în istorii fabuloase, povestea unui bărbat care moşteneşte o imensă bibliotecă menită să îl poarte într-o altă lume, a unui băiat gurmand, a unui autor care se trezeşte brusc adulat de cei din jur şi un critic literar sechestrat de nişte autori mediocri.

 

Numele altora. Povestiri (in principiu) scurte – Scene pe care le-ai mai trait

Adriana Gionea
-
0
Numele altora. Povestiri (in principiu) scurte – Scene pe care le-ai mai trait

Familiar. Acest cuvânt îţi vine în minte după ce parcurgi majoritatea prozelor scurte incluse în volumul Numele altora. Regăseşti în cele 18 povestiri scene trăite la job, la întâlnirile cu prietenii din copilărie, rămaşi aproape şi după ce te-ai mutat în chirie, într-un oraş mai mare, la finalul studenţiei, frânturi de conversaţii receptate fără să vrei în vreo cafenea sau poveşti auzite de la alţii, care vor să pară interesanţi imaginându-şi că duc o existenţă demnă de filmele lui Tarantino sau de romanele decadent-incandescente cu boemi tripaţi.

În (aproape) toate povestirile scrise de Cosmin Leucuţa îţi vezi reflectat, ca într-o succesiune de oglinzi, mai mult sau mai puţin confortabile, un prezent personal. Ai impresia că priveşti scenele unui film minimalist, inspirat din propria rutină, dacă faci parte din generaţia celor născuţi după 1986, care preferă joburile de birou, visurile realizabile după 17:00, conversaţiile amuzante despre cupluri destrămate, relaţii secrete sau prieteni ce renunţă la burlăcie peste noapte, şi mai ales veşnica pendulare între o viaţă lipsită de griji şi angajamentele pe termen lung, când bate ceasul biologic al maternităţii.

Personajele alese de Cosmin Leucuţa dau glas întrebărilor, nemulţumirilor, speranţelor şi confuziei des întâlnite în vieţile cititorilor ajunşi la vârsta de 30 de ani. Vei descoperi scene cotidiene din relaţii de cuplu ajunse într-un impas, epuizate de rutină, vei reauzi nişte replici adesea rostite de prietenii tăi atunci când se plâng de partener sau de răceala acestuia, pusă pe seama unei posibile infidelităţi, sau îţi vei reaminti de propriile opinii depre job, relaţiile de lungă durată, flirturi şi prietenie. Scenele curg într-un ritm natural, întreţinut de nişte dialoguri simple ce exprimă aceleaşi probleme care par din ce în ce mai complicate după o anumită vârstă, când ai impresia că nu le mai poţi amâna sau ignora.

În loc să-şi oblige personajele să îşi rezolve problemele existenţiale prin soluţii alambicat-sofisticate, Cosmin Leucuţa preferă să le abandoneze într-un prezent fragmentat în discuţiile purtate într-un bar obscur, în apartamentul unui prieten, în timpul pregătirii pentru o petrecere de nuntă sau în dormitorul unui apartament prea strâmt pentru visuri. Această plutire în prezent oferă lecturii o fluiditate pe care o regăseşti doar în prozele ce reflectă simplitatea unor vieţi scăldate în lejeritatea nepăsării, dar prin care se strecoară grav temerile, angoasele şi întrebările despre un viitor incert.

Deznodământul prozelor din volum nu are de fiecare dată acea turnură surprizătoare, preferată de cititorul pentru care o povestire trebuie să includă neapărat un mix de suspans, mesaje frapante şi concluzii spectaculoase, însă deţine un ingredient salvator: ironia. În povestirile despre nişte personaje cu vieţi din care spectaculosul a fost alungat există o ironie născătoare de imprevizibil, ce îi priveşte de undeva din umbră, precum acel personaj-martor nevăzut, dar care prinde glas în final.

Printre acele povestiri în care ai impresia că îţi sunt oglindite propriile obiceiuri şi întrebări se mai strecoară şi câteva demne de o povestire scrisă de Bukowki, de scenariul unui film despre o adolescentă rebelă şi însărcinată sau despre gangsteri mărunţi ce ajung să consume tot felul de substanţe dubioase, cu nume greu de pronunţat. Aceste povestiri ies din tiparul stabilit de majoritatea prozelor, căpătând mai degrabă forma unei parodii la scenariile pentru filme neo-noir americane sau cu tineri ajunşi printre interlopi,care îşi iau în râs propria decădere odată nimeriţi în marasmul viciilor cu efecte ireversibile.

În cele 18 povestiri, Cosmin Leucuţa nu vrea să te acapareze printr-o succesiune alertă de evenimente înghesuite în câteva pagini, ci vrea să îţi reţină atenţia stabilind o relaţie de intimitate între tine şi personajele sale. Ai impresia că le zâmbeşti complice personajelor când îţi aprobă opiniile sau dubiile cu privire la anumite relaţii sau alegeri, că le înţelegi dramele aşa cum le înţelegi şi pe ale tale. Complicitatea (uneori incomodă) la care invită personajele cărţii le va fi suficientă unor cititori dornici de a savura mai degrabă nişte proze scurte fără acrobaţii introspective, dar în care să se regăsească, pentru a li se confirma autenticitatea propriilor trăiri.

Citeşte şi articolul 6 cărţi de proze scurte pentru vacanţa de vară

6 carti de proze scurte pentru vacanta de vara

Piciorul ti-l ating in umbra si alte poeme inedite – Neruda si manuscrisele descoperite recent

Adriana Gionea
-
0
Piciorul ti-l ating in umbra si alte poeme inedite – Neruda si manuscrisele descoperite recent

Acest volum de scrieri descoperite recent este o sursă de voluptate pentru cei ce şi-ar fi dorit ca timpul să nu-l fi împiedicat pe Neruda să capteze noi imagini ale lumii, transformate apoi în versuri sublime. Mai este şi o dovadă că manuscrisele uitate sau abandonate pot ascunde opere preţioase.

Cele 21 de poeme incluse în acest volum au fost găsite în cutiile în care zăceau pagini cu versuri care nu au avut privilegiul de a fi alese de Neruda pentru a fi publicate în volumele ce l-au tranformat într-un zeu al visătorilor, al sensibililor ce s-au încăpăţânat să creadă în forţa poeziei de a schimba lumea, de a îmblânzi un secol feroce, zguduit de războaie şi dictatori. Unele versuri au fost scrise pe meniuri, în timpul călătoriilor pe mare, ce-l îndepărtau de ţinutul natal, devenit o veritabilă muză.

Datorită volumului tradus în limba română, la Editura Vellant, de Andrei Ionescu, cei seduşi de Neruda vor găsi aceeaşi frumuseţe a naturii transformate în metafore nebănuite, învecinată cu aceleaşi versuri răvăşitoare, ce-l aruncau pe Neruda chiar în mijlocul semenilor marginalizaţi, deposedaţi mai mereu de fericire şi demnitate. Pe cât de mult se refugia în mijlocul peisajelor atemporale din Chile – ţara natală faţă de care nu ezita să-şi declare iubirea – pe atât de conştient era de trecerea timpului în marile oraşe, acolo unde aveau loc revolte şi intervenţii brutale ale puterii.

În aproape fiecare poem din acest volum descoperi mărturii despre viaţa poetului, bine camuflate în metafore (şi note preţioase despre geneza fiecărui poem în parte). Poemele încep cu amintirile despre clipele petrecute în mijlocul naturii, apoi continuă cu dovezile de compasiune faţă de semenii uitaţi de noroc, pe măsură ce Neruda evocă primii ani petrecuţi în capitala Santiago, marcată de schimbările din anii ‘20.

Versurile reflectă şi angajamentul social asumat de marii artişti sud-americani din generaţia lui Neruda, care au nimerit în vârtejul unor schimbări ireversibile, între euforia speranţei şi brutalitatea însângerată, cauzată de regimuri politice ostile oricărei forme de libertate. Sub figurile de stil, ce dezvăluie câtă frumuseţe poate fi cuprinsă într-o simplă alăturare de cuvinte, se ascund marile răni ale continentului sud-american. Regăseşti imaginea chilianului pribeag, a celui adesea condamnat la exil, a deposedatului de fericire, a poetului pe care adolescenţa îl plasează între lumea interioară, a visurilor, şi tumultul social ce zguduie marile oraşe, obligându-l pe cel având suflet de artist să caute în primul rând viaţa, în sensul cel mai lipsit de poezie, înainte de a o transforma în metafore.

Aşa,

departe de Garcilaso şi ţărmurile sale

pieptănate de pana lebedelor

şi astfel, semi-blestemaţi, smintiţi,

alăptaţi la sânul literaturii

cu toate beznele în mână,

iresponsabili şi viteji,

punându-ne în mişcare încetul cu încetul,

croindu-ne drumul,

în căutarea pâinii, a casei, a femeii,

ca toţi oamenii. (versuri din al XIII-lea poem)

 

Piciorul ţi-l ating în umbră şi alte poeme inedite îţi oferă o lectură care te face să îţi iei lumea-n cap, să cauţi o plajă sălbatică sau o pădure înmiresmată, unde să te abandonezi introspecţiei şi amintirilor. Pe de altă parte, versurile de scot din propria lume şi te fac să reflectezi la menirea unui mare poet, care, în viziunea lui Pablo Neruda, includea o privire lucidă care să-l dea jos din turnul de fildeş pentru a-l arunca în mijlocul societăţii, al marginalilor.

Traducerea în limba română a poemelor ce au fost redescoperite vine după intrarea în cinematografe a filmului Neruda, ce-l prezintă pe marele poet în relaţie cu zbuciumul politic al ţării natale şi al unui întreg continent. Aşadar, mulţi dintre cei ce au văzut filmul lui Pablo Larrain vor descifra în aceste versuri influenţa angajamentului politic asumat, însă nu transformat neapărat în propagandă, Neruda rămânând mai degrabă un idealist al echităţii sociale.

Versurile celor 21 de poeme îţi dezvăluie un Pablo Neruda al secolului său, un Pablo Neruda avid de semenii diferiţi pe cât era de însetat de natura ce-l scotea din timp. Neruda era aproapele semenilor, nicidecum un privilegiat datorită condiţiei de artist. Multe dintre aceste versuri dezvăluie o serie de întrebări pe care poetul şi le adresa lui însuşi, interogându-şi propria menire şi propriul rol în societate. Cine este poetul în relaţia cu alţii rămâne pentru Neruda o întrebare la fel de importantă cum este cea primordială: Cine este poetul în relaţie cu sine?

Citeşte şi Neruda – Jocul de-a poetul şi poliţistul Gael Garcia Bernal

Neruda – Jocul de-a poetul si politistul Gael Garcia Bernal

 

Si, deodata, cineva bate la usa – Creativitate, umor si empatie

Adriana Gionea
-
0
Si, deodata, cineva bate la usa – Creativitate, umor si empatie

Etgar Keret îţi aminteşte de ce merită să pariezi pe viitorul prozei scurte. Deoarece proza scurtă îi permite unui povestitor cu har ca în mai puţin de zece pagini să facă tot ce şi-ar dori orice autor ce visează să dea lumii acel roman pe care un critic să-l ridice în slăvi, iar un cititor să-l devoreze, să-l ţină minte, să-l considere o carte de căpătâi, apoi să-l recomande şi celorlalţi.

Mai bine zis, Etgar Keret ştie să îmbine tot ce te poate atrage la o carte memorabilă: originalitatea, empatia faţă de personajele în care te regăseşti, neprevăzutul reprezentat de acel element-surpriză ce răsare de unde nu te aştepţi pentru a te face să-ţi conştientizezi într-un mod securizant fricile, mesajul umanist cu sensuri adânci, umorul inteligent, inventivitatea ce îţi promite o experienţă literară mereu provocatoare, nişte personaje bine conturate şi totodată pline de trăsături ce permit evaporarea certitudinilor. Pe toate acestea le regăseşti în stilul irezistibil al oricăror povestitori ce folosesc un comic tandru ori acid pentru a te face să reflectezi asupra condiţiei umane. Iar Keret face parte din această categorie de autori geniali de proză scurtă, care se ascund în spatele unui stil simplu pentru a masca asul din mânecă, scos abia în ultimul paragraf.

Cele 39 de miniaturi incluse în volumul Şi, deodată, cineva bate la uşă te vor face să le recomanzi insistent prietenilor ce vor o experienţă literară care să îi frapeze, să îi amuze, dar care să fie şi profundă. Mai bine zis, care să îi şi destindă atunci când trebuie, dar să le arate şi problemele omenirii (fără a-i sufoca printr-un ton grav). Citind aceste povestiri în care absurdul pare cât se poate de real, iar banalul cotidian devine ireal prin intervenţia umorului cu tentă aberantă, îţi vine să-l declari pe Etgar Keret un magician care stăpâneşte cele mai bune trucuri de a extrage halucinantul din realitatea plată, aşa cum un scamator scoate iepurele sau eşarfele în culori stridente din te miri ce.

Subiectele abordate nu sunt noi. Regăseşti imaginea afaceristului nefericit, cuplul ajuns într-un impas, femeia amăgită de bărbatul ce nu îşi dorea decât un refugiu sexual temporar când se afla departe de partenera oficială, părinţii care nu îşi mai înţeleg copiii, rasismul, teama de singurătate, dezamăgirea provocată de politicienii demagogi, pierderea fiinţei iubite sau imposibilitatea de realizare a visurilor. Însă odată ajunse în imaginaţia lui Etgar Keret, aceste subiecte fac nişte acrobaţii neaşteptate, care uimesc prin amestecul de flexibilitate, creativitate, stranietate şi excentricitate.

Secretul reuşitei literare a lui Keret se regăseşte în abilitatea acestuia de a şterge graniţele dintre stările aparent imposibil de împăcat. Nimic nou pentru cei familiarizaţi cu prozele ce abundă în umor evreiesc sau cu atitudinea unui povestitor sfredelitor şi deştept, care însă mimează naivitatea, aşa cum o face armeanul William Saroyan în Tânărul neînfricat de la trapezul zburător. Keret reuşeşte să apropie credibil (dar obţinând un efect bizar până la absurd) comicul de tragedie, cinismul de blândeţe, tristeţea de bucuria vieţii, pervertirea de inocenţă, sarcasmul nemilos de compasiune, izbucnirile pătimaşe asumate exuberant de candoarea vulnerabilităţii, narcisismul de autoironie, timiditatea de exuberanţă şi tonul solemn de lejeritatea celui ce nu ia nimic în serios.

Ce te uimeşte şi atrage cel mai mult la stilul autorului este capacitatea de a-i urca pe un piedestal pe cei vulnerabili, învinşi, marginalizaţi, caricaturizându-i în acelaşi timp. Vei fi tentat, la început, să afirmi că nu are pic de milă sau de respect pentru bietele sale personaje, că le tratează marile drame aşa cum tratează textele sfinte un propovăduitor al blasfemiei. Este adevărat, Keret îşi alimentează izvorul nesecat de umor tocmai din marile dureri sufleteşti ale omenirii, mai ales ale semenilor dintr-un Israel surprins fie în perioada conflictelor, fie din perspectiva celor apăraţi de prosperitate sau de statutul social, însă căzuţi victimele unui terorism nevăzut: hazardul, boala incurabilă sau alienarea. Dar tocmai în acest umor se ascunde inepuizabila resursă de compasiune pentru fiinţele umane, indiferent de originile, păcatele, viciile sau apartenenţa culturală.

Vei aştepta nerăbdător şi alte cărţi scrise de Etgar Keret dacă îţi plac autorii ce te aduc mai aproape de semeni tocmai prin abordarea incomodă a slăbiciunilor umane. Keret îmbracă defectele personajelor sale într-o continuă tânjire după celălalt, după afecţiunea care a întârziat prea mult.

Citeşte şi Trei etaje – Dreptatea oamenilor care greşesc

Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile, care nu le vor plăcea habotnicilor

Trei etaje – Dreptatea oamenilor care gresesc

Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile care nu le vor placea habotnicilor

Fata si reversul – Camus la inceputuri, intre frumusetea vietii luminate de soarele Algerului si angoasa privita in ochi

Adriana Gionea
-
0
Fata si reversul – Camus la inceputuri, intre frumusetea vietii luminate de soarele Algerului si angoasa privita in ochi

Prima carte a lui Albert Camus este pe atât de seducătoare pe cât de răvăşitor-angoasantă poate fi oscilaţia între dezolare şi exaltare a unui filosof călător la douăzeci de ani, care declara că Dragostea de viaţă e cu neputinţă fără disperarea în faţa vieţii.

Faţa şi reversul va fi o voluptate pentru admiratorii existenţialiştilor şi ai lui Camus în mod special. Are forţa pătrunzătoare a unui debut în spatele căruia se ascund ani de frământări şi revelaţii precoce despre sine, despre sensul călătoriilor, despre natura umană confruntată cu apăsătoarea (şi totodată eliberatoarea) conştientizare a zădărniciei.

Faţa şi reversul a fost cartea ascunsă multă vreme de ochii cititorilor de însuşi autorul ei, dar ale cărei teme şi obsesii aveau să-şi facă auzite ecourile în operele sale reprezentative. Camus a scris această carte la douăzeci şi doi de ani, o vârstă fragedă pentru unii, dar suficient de consistentă pentru autorul născut pe ţărmurile algeriene şi crescut într-un cartier unde sărăcia, oricât ar părea de necrezut, nu sufoca, dimpotrivă, elibera.

Paginile cărţii seamănă cu genul de confesiuni intime captive între dragostea de viaţă născută pe ţărmurile africane cotropite de soare şi de prezenţa Mediteranei şi oboseala unui suflet bătrân, conştient de existenţa efemerului învecinat cu absurdul şi neantul. Vei descoperi o ficţiune la graniţa cu autobiografia, în care se frâng straniu crâmpeie de amintiri, reflecţii existenţialiste zguduitoare şi introspecţii despre călătorii în oraşe care sufocă sau, dimpotrivă, luminează.

Citind Faţa şi reversul ai impresia că ajungi să însoţeşti protagonistul unui roman la persoana I într-o călătorie spre sine însuşi. În acest periplu existenţialist, toate reperele exterioare asociate imaginilor pitoreşti din locuri precum Alger, Praga, Vicenza sau Palma nu sunt decât nişte proiecţii ale gândurilor ce trec la de declaraţia de iubire faţă de viaţă la căderea în abisul celei mai mari tristeţi. Găseşti în primele pagini scrise de Camus acea ridicare a tristeţii de la cauzele imediate la o dimensiune ce transcede indiciile ce ţin de mediul social sau de un diagnostic medical.

Vei regăsi în primele scrieri ale lui Camus o ridicare în slăvi a ţărmului mediteraneean, transformat în spatiul unde s-au născut spiritul şi acea dragoste de viaţă ce are la un capăt abandonul euforic-hedonist şi la celălalt o aplecare spre contemplaţia solară. Există o relaţie indestructibilă între spaţiu şi naşterea gândului adânc. Gândul vrea să transforme spaţiul, să-l ia din realitatea imediată, geografică, dar spaţiul cuprinde gândul, şi-l însuşeşte.

Admiri faptul că pe malurile Mediteranei poţi găsi certitudini şi reguli de viaţă, că raţiunea este satisfacută şi că un anume optimism şi sens social îşi află aici îndreptăţirea. Căci ceea ce mi se impunea atunci nu era o lume făcută pe măsura omului – ci una care se închidea asupra omului. Graiul acestor ţinuturi se potrivea atât de bine cu ceea ce răsuna adânc în mine nu pentru că răspundea întrebărilor mele, ci pentru că le făcea zadarnice.

Protagonistul te face martor al amintirilor despre cartierul sărac din Alger unde a copilărit, despre un tată absent, o mamă tăcută şi fragilă şi despre o bunică dominatoare, însă tristeţea ce îi invadează lumea ţine de o altă dimensiune, una cunoscută de filosofi. Şi, totuşi, în aceste pagini filosofia nu devine inaccesibilă, abstractă, ci oferă nişte pagini sublime, în care marile adevăruri capătă fluiditatea unui stil intim şi apropiat de cititor. Tocmai această apropiere te poate atrage şi totodată înfiora prin forţa revelaţiilor propuse de Camus.

Faţa şi reversul este o lectură ce oferă unele dintre cele mai profunde pasaje despre spiritualitatea trezită pe ţărmurile scăldate de soare. Sunt nişte pasaje de o frumuseţe poetică învăluitoare, dar care poate deveni incomodă pentru cei ce şi-ar fi dorit doar o evocare a malurilor algeriene senine, care să invite la evadare. Ce-i drept, evadarea îţi este permisă în această carte. Însă este o evadare de care nu se pot bucura decât cei dornici de a începe o călătorie stranie, în care să fie doar cu ei înşişi, pentru a-şi da răgaz să-şi înfrunte demonii, vizibili sau metafizici, demoni lăsaţi să zburde nestingheriţi odată cu acumularea temerilor vechi de când lumea.

După ce vei citi primele scrieri ale lui Camus, vei avea impresia că te-ai întors dintr-o călătorie în care locurile vizitate au luat forma dată de reflecţiile şi emotiile subiective. O călătorie de care gândurile aveau nevoie tocmai pentru a-ţi atinge abisurile.

Iubire amara – Elena Ferrante a debutat promitator

Adriana Gionea
-
1
Iubire amara – Elena Ferrante a debutat promitator

Romanele despre forţa şi complexitatea prieteniilor feminine, care alcătuiesc Tetralogia Napolitană, au ajutat-o pe Elena Ferrante să câştige faima internaţională, să fie apreciată de aproape toate categoriile de cititori, dar mai ales de cei ce preferă o scriitură dinamică, fluidă şi care abundă în observaţii psihologice despre tipologiile umane care seduc ori intrigă prin dezgustul pe care îl provoacă. Însă romanul prin care a debutat Elena Ferrante – Iubire amară – i-a încântat pe cei ce apreciază mai degrabă profunzimea sfredelitoare obţinută din acel amestec între misterul feminin, explorarea psihologică sofisticată şi ambiguitatea legată de motivele din spatele deciziilor sau de resorturile interioare ale personajelor.

Ambiguitatea, ispititoare pentru cei atraşi de personajele enigmatice, devine ingredientul care te împiedica să laşi din mână romanul Iubire amară. Este o ambiguitate care pluteşte deasupra unei morţi dubioase, lipsite de acel răspuns clar legat de motive. Personajul care moare este mama Deliei, protagonista romanului. Pe mama plină de mistere o chema Amalia şi trăia într-un Napoli demn de filmele-cult ale cineaştilor neorealişti, adică un loc unde erotismul pătimaş al meridionalilor şi brutalitatea sărăciei se împleteau în destinul femeilor de la periferie.

În amintirea Deliei, fiica reîntoarsă de la Roma pentru a cutreiera străzile napolitane anchetând moartea suspectă a fiinţei iubite, Amalia era femeia perfectă pentru a fi sacrificată într-o lume patriarhală naufragiată în mahalaua îmbâcsită, unde machismul lua forme crude. Însă indiciile rămase în urma unei morţi prin înecare trădează o viaţă ascunsă a mamei ce pare să-şi fi sacrificat latura seducătoare a feminităţii pe altarul datoriei care implică mereu renunţarea la propriile plăceri.

Pierzându-se în labirintul străduţelor din Napoli, protagonista descoperă legătura interzisă a mamei sale cu bărbatul care stârnea reacţiile violente ala tatălui ei gelos. Acesta se temea de forţa erotică emanată de soţia lui. Se pare că bărbatul din trecutul Amaliei (sau poate altul?) nu este străin de ultimele clipe din viaţa ei.

Iubire amară este un roman ale cărui prime pagini te atrag aşa cum te atrage de obicei o intrigă detectivistă sau o anchetă care demonstrează că motivele din spatele unei morţi fără explicaţii clare ascund nişte adevăruri dureroase despre natura umană, despre viaţa unui oraş. Dar pe măsură ce te vei apropia de final, vei descoperi un joc înşelător între certitudine şi mister. În acest joc, misterul promite devoalări suculente, iar certitudinile se diluează în ambiguitate pentru a te ţine pe jar. La baza jocului bine regizat se regăseşte acea tehnică a folosirii unor flashbackuri năucitoare din copilăria Deliei, în care nu vei şti unde se termină imaginaţia ce invadează realitatea la acea vârstă şi evenimentele care au avut cu adevărat loc, schimbând relaţiile dintre mamă şi fiică.

Relaţia mamă-fiică este una duală, bazată pe oscilaţia între admiraţie şi dezamăgire, între indentificarea asumată cu figura maternă şi contraidentificarea ostentativă prin respingerea fermă a trăsăturilor materne. Delia se simte copleşită de aceste trăsături materne care duceau la jocuri psihologice neclare cu bărbaţii din jur, dar ajunge până la urmă să preia trăsăturile şi gesturile Amaliei chiar dacă ar fi făcut orice pentru a se distanţa cât mai mult de modelul matern. Regăseşti în relaţia duală dintre mamă şi fiică aceleaşi observaţii pătrunzătoare şi uluitoare din romanul Fiica ascunsă, care a demonstrat că Elena Ferrante este o scriitoare cu multe faţete.

Raportarea duală a protagonistei la imaginea mamei este strâns legată de relaţia afectivă cu propriul oraş, Napoli, la care se întoarce, dar pe care îl respinge. La fel ca în alte romane scrise de Elena Ferrante, vei descoperi o legătură simbiotică între feminitate şi furnicarul meridional în care personajele şi-au petrecut primii ani din viaţă. Această legătură devine esenţială pentru construirea identităţii feminine prin referirea permanentă la contrastul dintre cele două Italii – cea sofisticată, plasată de unii la nord de Napoli, şi cea meridională, unde îşi fac de cap bărbaţii primitivi şi anarhia emoţiilor pătimaşe. Contrastul este reflectat de observaţiile privind corpul feminin şi asumarea ori negocierea libertăţii erotice.

Dacă Tetralogia Napolitană i-a adus notorietate Elenei Ferrante datorită subiectului irezistibil, la care pot rezona oamenii din întreaga lume – prietenia -, romanele despre legătura mamă-fiică sunt cele ce i-au convins pe cititorii pretenţioşi de consistenţa psihologică a scriiturii ei. După ce traducerea romanului Fiica ascunsă i-a făcut pe cititorii din România să o descopere pe Elena Ferrante în ipostaza scriitoarei capabile să se folosească de subtilitatea lumii interioare a personajelor feminine pentru a te atrage fără a se folosi de o naraţiune antrenantă, romanul Iubire amară îi va impresiona prin talentul autoarei de a folosi artificiile unei intrigi detectivistice pentru a surprinde până la urmă ceea ce nu poate fi limpezit printr-o simplă dezvăluire – adică tot acel ghem de trăiri contradictorii apărute în relaţia dintre o mamă şi fiica ei diferită, care s-a îndepărtat de propriul trecut.

Lumea interioară a protagonistei ajunse în ipostaza de a-şi explica moartea mamei sale, recurgând la amintirile trecutului şi la întâlnirea cu personaje mai mult sau mai puţin tenebroase, devine sursa imprevizibilului. Mergând pe urmele amintirilor despre mama ei, Delia îşi transformă existenţa într-o succesiune de evenimente demne de un thriller psihologic rafinat, cu tentă introspectivă, în care mintea le joacă feste personajelor pentru a le aduce în puncte menite să alimenteze suspansul. Întâlnirile cu bărbaţii din viaţa mamei ei şi dialogurile cu aceştia oferă acele răsturnări de situaţie care te ţin cu sufletul la gură, astfel încât să te laşi încă o dată acaparat de un roman semnat de Elena Ferrante.

Poţi comanda romanul de pe Libris, Cărturești, Elefant.ro

Citeşte şi Fiica ascunsă – Consolidează reputaţia Elenei Ferrante

April’s Daughter – Mama seducătoare ia tot

Fiica ascunsa – Consolideaza reputatia Elenei Ferrante

April’s Daughter – Mama seducatoare ia tot

Papusa – Misterul primei femei din viata unui scriitor

Adriana Gionea
-
0
Papusa – Misterul primei femei din viata unui scriitor

Amintirile unui mare scriitor despre copilărie şi tinereţe pot rivaliza cu poveştile captivante din romanele sale, mai ales dacă toate aceste amintiri gravitează în jurul unei personalităţi demne de o carte plină de mistere şi de case devenite un spaţiu situat la graniţa dintre mit şi realitate.

Copilăria şi anii debutului literar au fost influenţate, în cazul scriitorului Ismail Kadare, de prezenţa unei mame ce emana fragilitate. Peste această fragilitatea s-au suprapus atât naivitatea celei rămase veşnic adolescenta intrată în casa viitorului soţ, cât şi un mister de nedesluşit, care îi amintea lui Kadare de versurile unui poet rus (Andrei Voznesenski). În aceste versuri, jocurile de cuvinte învecinau cuvântul mamă cu altul tradus prin beznă.

Poreclită Păpuşa, datorită fragilităţii ei, mama lui Ismail Kadare nu apare în ipostaza femeii acaparante, cu trăsături şi biografie spectaculoase. Dimpotrivă, este un personaj al cărui fabulos ţine mai degrabă de talentul de a rămâne o prezenţă discretă. Dar în ciuda aparentei fragilităţi ce putea trece drept ezitare, ştia să intervină prin replici memorabile în momente-cheie, hotărâtoare pentru identitatea fiului, dar mai ales pentru demnitatea ei într-o casă dominată de soacra devenită femeia arhaică supremă sau în preajma unei rude emancipate a soţului, care nu se sfia să-i alimenteze mamei lui Kadare complexele de inferioritate şi teama de a pierde afecţiunea fiului.

Conştient de marile idei freudiene despre legătura oedipiană de tip mamă-fiu, ce atrăgea şi rivalitatea dintre tată şi fiu, decisivă pentru formarea identităţii masculine, Ismail Kadare nu recurge la o analiză sofisticată, pentru fanii autorilor ce îmbină literatura cu noile descoperiri din psihologie. Aşa cum a făcut şi în romanele premiate, care i-au adus faima internaţională, Ismail Karade preferă să plaseze amintirile despre mamă în acel spaţiu demn de varianta balcanică a realismului magic.

Discreţia mamei o transformă într-un personaj demn de romanele şi povestirile sale, unul din alte vremuri, fantomatic, nebulos, atemporal. Pentru ca un astfel de personaj feminin să ţi se dezvăluie în toată ambiguitatea lui enigmatică, era nevoie de un loc şi mai ales de o casă pe măsură. Locul ales este chiar oraşul unde s-a născut Kadare şi de unde au plecat cele mai frumoase poveşti ale sale (dar şi un tiran comunist)– Gjirokastra, un oraş uşor de localizat pe harta Albaniei, dar greu de menţinut doar între limitele unei realităţi geografice. În Gjirokastra exista o casă având ziduri de fortăreaţă otomană, pivniţe ascunse, chiar şi o temniţă, un rezervor de apă şi un pasaj secret. Era casa familiei Kadare, în care avea să intre ca noră, la doar şaptesprezece ani, Păpuşa.

În descrierea relaţiilor dintre soacră şi noră şi a ritualurilor cotidiene vei regăsi ecouri din Cina blestemată, nişte ecouri invadate de atemporalitatea miturilor. Cititorii familiarizaţi cu modul în care Ismail Kadare creează stranietatea potrivită pentru un roman învăluit de realismul magic desprins din legendele balcanice tenebroase, ieşite la suprafaţă în orice cotlon din Gjirokastra, vor spune că mama scriitorului a devenit cheia ce a deschis uşa secretă pentru a dezvălui timpul mitic, învăţându-l să asculte cum zidurile casei respiră un mister fecund pentru operele sale viitoare.

Mă înghite casa! – această replică a mamei forţate să locuiască în cetatea unei soacre din alte timpuri – a fost suficientă pentru a naşte, în imaginatia copilului, o încrengătură de interpretări şi emoţii ce reflectă jocul dintre lumină şi enigmele abisale, specific romanelor sale. Casa a devenit astfel o breşă în real ce permit o trecere spre un alt spaţiu, unul al nevăzutului care, în schimb, se lasă receptat cum nu se poate mai bine de imaginar.

Păpuşa nu are acel rol de limpezire totală prin dezvăluire, atribuit de obicei unei scrieri autobiografice, însă te ajută să înţelegi mai bine scrierile lui Kadare, mai ales romanele în care se face referire la miturile balcanice, bine conservate în zidurile caselor din Gjirokastra. O simplă cină de anunţare a logodnei sau ceremonialul prin care o soarcă îşi marca teritoriul sau îşi consolida statutul amintindu-le celor din jur de respectul ce i se cuvenea încep să capete nişte forme bizare pentru omul secolului XXI, dar seducătoare pentru cititorii lui Kadare, absorbiţi de oraşul balcanic aflat în două spaţii – unul real, celălalt mitic.

Dincolo de a fi o carte a reamintirii şi a încercării de a înţelege tainele universului feminin, Păpuşa este o reapropiere de spaţiul copilăriei pentru a i se recunoaşte în sfârşit meritele în hrănirea neîncetată a imaginarului.

Cieşte şi Firmanul orb – Ispitire, putere şi damnare în Imperiul Otoman

Firmanul orb – Ispitire, putere si damnare in Imperiul Otoman

Viata de vanzare – Palpitant si original

Adriana Gionea
-
0
Viata de vanzare – Palpitant si original

Viaţă de vânzare este un roman care te face să afirmi că Mishima, unul dintre cei mai buni autori niponi, ar fi putut deveni la fel de bine unul dintre cei mai buni regizori ai Noului Val Japonez din anii ’60-’70.

Romanul a fost scris într-un un stil îndrăzneţ şi hibrid, care sfidează discreţia sacră în vechea Japonie. Asemenea cineaştilor postbelici inovatori, Mishima spulberă tabuuri pentru a surprinde lucid şi nonconformist o Japonie a marilor oraşe, în care tinerii vor să se rupă de trecut abandonându-se în senzaţiile tari ale unei vieţi hedoniste şi devenind în acelaşi timp mai conştienţi de pericolul alienării.

În Viaţă de vânzare, Yukio Mishima prezintă erotismul, decadenţa, schimbările sociale, forfota urbană şi relaţiile umane într-un subversiv şi bizar mod pentru Japonia acelei perioade. Evenimentele aflate la graniţa realului cu halucinantul absurd includ elementele unui film de artă premiat la marile festivaluri datorită modului inventiv şi lipsit de clişee prin care deviază datele unei existenţe terne spre un thriller plin de mister, care te surprinde încă de la prima scenă.

Romanul pleacă de la o poveste despre care mulţi ar spune că este des întâlnită în metropolele care au schimbat alienant valorile din societăţile asiatice tradiţionale, imediat după Al Doilea Război Mondial. Este povestea unui tânăr pe nume Hanio. El are toate calităţile ce îi asigură succesul noului japonez occidentalizat după anii ’50. Este modern, trăieşte mai mult decât decent în Tokyo, noul simbol al Japoniei ce priveşte încrezătoare spre viitor, şi are un job de viitor într-o companie de advertising, unde este foarte bine văzut. Însă citirea unui ziar în trenul ce străbate metropola pentru a-l duce spre zona birourilor declanşează un act inexplicabil: o tentativă de suicid prin înghiţirea unor pastile.

Descoperit la timp, Hanio este salvat. Când se trezeşte în salonul unui spital, nu poate decât să indice nişte motive de neînţeles pentru cineva nefamiliarizat cu literatura inspirată de Kafka. La ieşirea din spital, Hanio decide să renunţe la vechiul trai, luându-şi un job ciudat – acela de a-şi vinde propria viaţă, de mai multe ori, în schimbul unor sume care îi permit libertatea dată de confortul financiar, deşi el consideră existenţa umana ca fiind lipsită de sens după tentativa de suicid. Anunţul Viaţă de vânzare schimbă existenţa lui Hanio – considerat fie un nihilist, fie un depresiv-, într-o succesiune de evenimente bizare, ademenitoare pentru cititorul dornic de a găsi o carte efervescentă.

Existenţa lui Hanio te face să-ţi imaginezi (la început) un roman monoton, în care totul curge lent, iar evenimentele şi trăirile sunt îmbibate de nihilismul adesea întâlnit la personajele masculine sumbre ale lui Mishima, care, dezamăgite de noua Japonie, recurg la gesturi (auto)distructive, Totuşi, Viaţă de vânzare nu este deloc plictisitor. Vei descoperi un roman care te întrigă prin turnura pe care o ia povestea, deoarece îmbină ritmul alert al unui thriller cu personaje enigmatice dubioase, erotismul pop, suspanul unui film noir cu accente halucinante şi înlănţuirea unor detalii ce alimentează imprevizibilul. Naraţiunea îţi lasă impresia că urmăreşti episoadele unui serial bun, ce are acel ceva care împinge în zona stranietăţii misterioase întâmplările aparent banale.

Însăşi structura acestui roman – apărut în foileton în revista Shukan Playboy – seamănă cu succesiunea palpitantă a episoadelor dintr-un serial având un stil hibrid. Când situaţiile riscante îl aruncă pe Hanio în mijlocul unor evenimente bizare, vei descoperi un serial în proză. Acest serial îmbină estetica filmului de acţiune stilizat, personajele feminine ce amintesc de vechile poveşti cu fantome din cultura niponă, genul neo-noir cu accente pop şi thrillerul psihologic urban cu note suprarealiste, ce abordează amestecul dintre alienare şi erotism, care duce la reacţii aberante. Toate elementele unor genuri diferite sunt amestecate inventiv de Mishima, astfel încât să ai impresia că fiecare pagină te va surprinde. Imprevizibilul este alimentat de apariţia unui nou client dornic să cumpere viaţa pusă la vânzare de Hanio, propunându-i tot felul de afaceri, care mai de care mai ciudate, şi care atrag noi şi noi pericole, fentate de personajul central într-un mod greu de anticipat.

Redescoperit acum câţiva ani, acest roman este unui special în carierea lui Yukio Mishima. Admiratorii scriitorului vor fi uimiţi de ritmul mult mai alert, de francheţea abordării scenelor erotice, debarasate de subtilitatea întâlnită la clasicii moderni ai Japoniei, dar mai ales de originalitatea stilului. Vei descoperi o scriitură ce pare mult mai simplă decât în romanele din tetralogia Marea fertilităţii, dar care păstrează aceeaşi consistenţă psihologică deviată spre insolit, spre alegorie, ce menţine lumea interioară a personajelor şi motivele acestora într-o zonă a enigmelor pline de ambiguitate.

Citind acest roman vei (re)descoperi un scriitor capabil să abordeze stiluri diferite, să se reinventeze, păstrându-şi în acelaşi timp stilul personal, temele şi obsesiile ce revin în mai toate romanele sale cu personaje centrale de gen masculin. Ce-i drept, Viaţă de vânzare poate fi considerat şi romanul în care Yukio Mishima s-a folosit de simplitate pentru a scrie de fapt unul dintre cele mai complicate romane ale sale.

Analizat mai atent, romanul Viaţă de vânzare se dovedeşte a fi unul plin de mesaje subtile ce vizează noua societate japoneză postbelică, dar mai ales relaţia ei duplicitară cu trecutul. Deşi în prima jumătate a romanului mulţi ar fi fost tentaţi să afirme că Mishima ar fi vrut să se resemneze în faţa Japoniei occidentalizate, incluzând în romanul său nişte elemente ce ţin mai degrabă de cultura vestică, spre final îşi dau seama că Mishima rămâne Mishima, iar elementele ce trimit la estetica străină sunt de fapt un joc derutant pentru cititor, unul plin de aluzii ce trimit la parodie.

Mishima doar s-a folosit de un stil occidental pentru a expune mult mai bine agonia vechiului spiritului japonez în noile metropole, încât îţi vine să afirmi că Viaţă de vânzare este o privire ironică aruncată unei occidentalizări artificiale a Japoniei folosindu-se tocmai elementele estetice împrumutate de la filmele şi cărţile artiştilor din Vest. Nu vei şti unde se termină omagiul adus acestor artişti vestici apreciaţi în mediile intelectuale nipone şi unde începe abordarea parodică. Tocmai din această ambiguitate se naşte fascinaţia pentru un roman ce a fost redescoperit şi apreciat la adevărata lui valoare după zeci de ani de la moartea lui Mishima.

Citeşte şi Amurgul marinarului – Frumuseţe şi cruzime în Japonia lui Yukio Mishima

Amurgul marinarului – Frumusete si cruzime in Japonia lui Yukio Mishima

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026