Facebook
Acasă Timp liber Recenzii carti bune Pagină 27

Recenzii carti bune

Ultimele

Palaria Presedintelui – Franta la care visam

Adriana Gionea
-
1
Palaria Presedintelui – Franta la care visam

Pălăria Preşedintelui este un roman încântător, chic, inteligent şi plin de umor, aşa cum este orice roman franţuzesc în care adevărurile profunde referitoare la problemele omului modern sunt servite cu nonşalanţa unei plutiri boeme ce te face să te bucuri de tot ce are Parisul mai ispititor şi efervescent.

În acest Paris ispititor, o cină în timpul căreia îşi pierde pălăria unul dintre cei mai influenţi şi contestaţi preşedinţi ai Franţei – François Mitterrand – devine începutul unei călătorii. Este o călătorie vindecătoare, în care marile reflecţii despre umanitate devin reconfortante precum replicile spirituale în care descoperirile profunde se volatilizează înainte de a îngreuna inutil conştiinţa. Pălăria călătoare trece de la un proprietar la altul, unindu-le poveştile de viaţă pline de trăiri în care se regăsesc mulţi cititori.

Antoine Laurain face parte din categoria scriitorilor ce ştiu cum să-şi seducă rapid cititorii. Îi extrage din agitaţia cotidiană şi îi face să viseze fără a părea aerieni, să creadă în frumuseţea clipei fără a părea naivi. Laurain nu foloseşte însă reţeta artificială şi lipsită de consistenţă a filmelor despre schimbările benefice neverosimile furnizate sub forma unor miracole ce răsar de nicăieri în existenţele personajelor. El se foloseşşte inspirat de satira plină de aluzii subtile şi luminoasă precum notele unui parfum proaspăt, şi de peripeţiile încărcate de tâlcuri ale unui obiect ce leagă poveştile de viaţă ale mai multor personaje aflate într-o plină criză şi devenite captive în propria existenţă din cauza fricii de schimbare. Fiecare poveste aminteşte de numeroasele ipostaze ale Parisului şi ale Franţei în imaginarul colectiv.

Antoine Laurain îţi arată că abordarea lejeră a temelor grele nu este neapărat o dovadă de superficialitate. Autorul se pricepe de minune să înlocuiască revelaţiile apăsătoare ale personajelor cu pagini senine. Paginile romanului său degajă acea lejeritate asociată unei joie de vivre la care visează mulţi cititori pentru care Franţa înseamnă un prezent plutitor suspendat într-o zi însorită petrecută în Parisul plăcerilor şi al răsfăţului rafinat.

Conştient de transformarea Parisului şi a Franţei într-un tărâm ce hrăneşte fanteziile visătorilor de pretutindeni, Antoine Laurain foloseşte presupusa pălărie a lui Mitterrand pentru a-l plimba pe cititor acolo unde s-a păstrat Franţa elegantă, chic şi dătătoare de plăceri efemere ce lasă în urmă amintiri de neşters. Te face să te simţi oaspetele privilegiat al unui restaurant parizian exclusivist, unde ţi se oferă cele mai bune fructe de mare şi cel mai bun vin, şi de unde poţi vedea ritualul cotidian din culisele puterii trăgând discret cu ochiul la masa vecină, unde se află nimeni altul decât marele Mitterrand.

Alături de tine, în elegantul restaurant se mai află cineva, pentru care învecinarea cu Mitterrand, fie ea şi una trecătoare precum o cină dintr-un local select, reprezintă un miracol, un eveniment grandios ce merită povestit mai departe. Cine este cel pentru care prezenţa lui Mitterrand la masa vecină – un Mitterrand care îşi alege acelaşi vin şi acelaşi fel de mâncare cu ale omului obişnuit ce îşi permite rar un răsfăţ culinar- devine o permisiune de a intra în Olimpul celor ce scriu istoria? Acest personaj fascinat de pălăria lui Mitterrand este Daniel, un cetăţean exemplar care trebuie să înveţe lecţia curajului de a-si expune ideile în faţa unui şef arogant. Printr-un joc al hazardului, Daniel ajunge primul proprietar al pălăriei lui Mitterrand. Descrierea verosimilă a atmosferei din restaurantul de lux şi a trăirilor celui anonim care fetişizează obiectele deţinute de oamenii puterii ia o turnură fabuloasă dar care nu forţează într-un mod penibil realitatea cum se întâmplă în romanele unui scriitor amatorist.

Pălăria îi schimbă viaţa lui Daniel, apoi îşi continuă misiunea, aceea de a provoca alte şi alte schimbări, cu viaţa lui Fanny, care îşi doreşte să devină scriitoare şi să deţină propria librărie. Odată cu Fanny intră în scenă Franţa lejerităţii amoroase de neacceptat pentru străini, însă nu mai puţin fascinantă pentru aceştia. Este Franţa relaţiilor clandestine, devenite o sfidare discretă la adresa monotoniei (ar putea fi şi interpretată drept o aluzie la relaţia secretă a lui Mitterrand, care a durat 32 de ani, în timp ce el era însurat, şi care a fost dezvăluită prin publicarea, în 2016, a scrisorilor de dragoste către iubita lui). Însă Fanny se trezeşte prinsă în acel gen de relaţie secretă care din plăcere devine exasperare, mai ales când bărbatul iubit amână momentul separării de soţie. Pălăria îi va da lui Fanny ideea salvatoare, ce va permite intrarea în paginile cărţii a Franţei potrivite pentru visătorii ce şi-ar dori să trăiască într-un orăşel pitoresc, unde să deţină propria librărie şi unde visurile considerate naive să devină un mod de viaţă.

Nu este ignorată nici Franţa devenită paradisul celor dependenţi de voluptatea olfactivă. Pentru ei, Antoine Laurain se dovedeşte a fi un scriitor generos cu talent de magician, deoarece le oferă un regal în paginile sale. Dacă eşti îndrăgostit de parfumuri, vei descoperi în acest roman unele dintre cele mai frumoase pasaje dedicate răsfăţului olfactiv. Cei înzestraţi cu memoria unui parfumier vor avea impresia că paginile miros a renumitele parfumuri devenite comorile Franţei, intrate în arsenalul prin care această ţară a sedus de-a lungul secolelor. Paginile devin astfel o retrospectivă a deliciilor oferite de parfumurile pentru care oamenii au dezvoltat un adevărat cult. Sunt amintite parfumurile care au schimbat percepţii despre feminitate şi despre amestecul unor ingrediente aparent de neconciliat.

Folosindu-se de călătoria pălăriei prin viaţa unui parfumier intrat în pană de inspiraţie, autorul le aduce un omagiu ademenitor şi jucăuş marilor artizani olfactivi. Sunt pagini care te fac să iniţiezi la rândul tău o călătorie pe străzile parfumierilor pentru a descoperi noi şi noi combinaţii de flori, elemente neconvenţionale şi trăiri ce nu pot ieşi la suprafaţă decât prin mirosurile volatile.

Pălăria Preşedintelui nu este doar o plimbare ce te scoate din realitatea fadă, ci şi oglindirea caustic-lucidă a societăţii franceze divizate. Să nu uităm că toate evenimentele romanului se petrec în anii ’80, în care vechea burghezie se simţea ameninţată şi luată pe nepregatite de libertatea morală şi de succesul noilor îmbogăţiţi cu fler de vizionar, ce îşi doreau un alt stil de viaţă, unul considerat scandalos, provocator şi mai ales plin de sfidare la adresa vechilor valori. Pălăria va face dintr-un burghez nefericit un om al anilor ’80, care se bucura de ce avea această perioada mai frumos, năvalnic şi creativ.

Le vine rândul şi nostalgicilor pasionaţi de artă să fie răsfăţaţi odată cu apariţia lui Bernard. El este personajul burghez convertit la noul model hedonist şi intelectual din anii ’80, nişte ani ireverenţioşi la adresa conservatorismului din toate domeniile. Alături de Bernard, cititorii se vor simţi precum invitaţii la petrecerea plină de culoare a unui guru din industria publicităţii, care sărbătoreşte expunerea publică a portretului pe care i-l făcuse marele zeu al picturii postbelice, nimeni altul decât Andy Warhol.

Convertirea burghezului la nonconformismul artiştilor contemporani lansaţi de galeriile anilor ’80 reflectă subtil falia dintre valorile considerate progresiste şi cele ale înaltei societăţi conservatoare, snoabe, cabotine şi ostile schimbărilor curajoase impuse de Mitterrand, pe care burghezii îl consideră stângist, comunist. Noua Franţă încurajată de măsurile lui Mitterrand să accepte valorile estetice şi democratizarea artei promovate de organizaţiile independente de controlul statului este reflectată de uluirea şi entuziasmul personajului Bernard la vederea picturilor murale ale artiştilor contemporani, ce adaptează suprarealismul la estetica noii arte urbane.

După ce i-a purtat prin paradisul olfactiv pe cei fascinaţi de parfumuri, autorul le-a pregătit o surpriză şi cititorilor ce şi-ar dori o călătorie în timp. Ei vor descoperi pagini care să îi arunce în mijlocul petrecerilor date de artiştii şi de copiii teribili ce dictau noile tendinţe în anii ’80, când kitschul, descătuşarea cromatică, extravaganţa pop şi revendicarea unor libertăţi nemaiauzite au schimbat canoanele estetice. Laurain transformă într-o deşteptare a creativităţii periplul lui Bernard prin noua lume pestriţă şi dezinhibată a anilor ’80. În euforia petrecerii unde îi cunoaşte pe inovatorii anilor ‘80, acesta uită până la urmă de misiunea avută în calitate de moştenitor al unei respectabile familii burgheze devenite depozitara valorilor din vechea Franţă.

Cei îndrăgostiţi de modă şi de arta acelei perioade vor găsi în anumite pagini ale romanului o capsulă suspendată în timp, în care s-a păstrat acea decadă pe cât de contestată, pe atât de captivantă, plină de vitalitatea revoltei în culori stridente, de libertăţi asumate răspicat şi de excese. Burghezul din roman, devenit peste noapte un colecţionar de artă contemporană, simte această perioadă cu toată revărsarea ei de culori obraznice peste compoziţiile năucitoare cu simboluri păgâne, ale noilor pictori exotici promovaţi de proprietarii galeriilor amenajate în locuri având cândva alte destinaţii. Noua lui obsesie sunt picturile cu simboluri în culori hipnotice realizate de unul dintre cei mai apreciaţi artişti ai anilor ’80 – Jean-Michel Basquiat.

Poţi spune că Antoine Laurain are de toate pentru toţi în romanul său. Îi atrage şi pe cei ce visează la Franta huzurului simandicos, cu şampanie şi stridii costisitoare, a buticurilor unde tronează creaţiile marilor parfumieri sau a relaţiilor interzise trăite cu artă, cât şi pe hipsterii zilelor noastre ce suspină când se gândesc la petrecerile nebune din Occidentul anilor ’80, la care i-ar fi putut întâlni pe noii copii teribili ai artei contemporane, cu a lor prospeţime electrizantă. Tot acest amestec al elementelor din medii şi culturi diferite sunt bine dozate într-o imagine caleidoscopică plină de coerenţă.

Deşi poveştile romanului par simple şi demne de lumea superficialilor hedonişti ce fetişizează obiectele la modă, ele ascund nişte aluzii inteligente şi observaţii valoroase la adresa istoriei recente a Franţei. Antoine Laurain preferă să înlocuiască fresca monumentală în redarea istoriei cu scenele volatile demne de o comedie franţuzească regizată astfel încât marile sentinţe despre o anumită epocă să fie rostite în replici degajate sau ascunse în detalii reprezentând efemerul. Pălăria din romanul său nu doar mijloceşte întâlnirea dintre omul influenţat de istorie cu personalitatea care scrie această istorie, ci invită subtil, pe un ton ludic, la înţelegerea unei decade a marilor schimbări de mentalitate, fără precedent în Franţa secolului XX.

Citeşte şi Orizontul – Parisul are propriul timp

Un an de studiu – Paris, Godard şi iniţierea feminină pe placul cinefililor

Orizontul – Parisul are propriul timp

Un an de studiu – Paris, Godard si initierea feminina pe placul cinefililor

 

 

30 de carti pe care sa le cauti in librarie in luna aprilie

Adriana Gionea
-
0
30 de carti pe care sa le cauti in librarie in luna aprilie

O carte despre un labrador ce-şi poartă noul stăpân pe străzile unde poate întâlni personaje cu poveşti captivante, o nouă carte semnată de Alain de Botton, amintirile lui Ismail Kadare, unul dintre cele mai citite romane ale lui Yukio Mishima, piesele de teatru ale lui Pascal Bruckner, o călătorie prin Japonia celor ce nu respectă modelul uniformizării, Extremul Orient văzut de Nikos Kazantzakis, romanul care a stat la baza filmului multipremiat Forma apei, cele mai curajoase proze ale lui Alice Munro, povestiri ce reinterpretează vieţile unor personalităţi istorice faimoase, nişte femei curajoase din Teheran care preferă cărţile interzise, declaraţia de iubire a lui Julian Barnes pentru Franţa, trei poveşti cu femei de pe trei continente şi romane câştigătoare ale marilor premii literare te aşteaptă să le descoperi în luna aprilie.

Omul din Nazaret

Dincolo de canoane se descoperă povestea umană, iar Anthony Burgess face parte din categoria marilor scriitori ce au reuşit să reinterpreteze mesajul biblic. Omul din Nazaret a fost scris la mai puţin de trei ani de la scenariul pe care Burgess l-a pregătit pentru miniserialul de televiziune Isus din Nazaret, în regia lui Franco Zeffirelli.

 

 Forma apei

 

Înaintea filmului a fost cartea, scrisă de Guillermo del Toro împreună cu Daniel Kraus. Aşadar, cei impresionaţi de povestea de iubire suprarealistă şi tandră din filmul multipremiat pot alege această carte.

 

 Visul numărul 9

După ce i-a purtat pe tărâmul fanteziei nelimitate cu Atlasul norilor, apoi i-a înduioşat cu povestea puştiului din Omul de ianuarie, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori ai momentului, David Mitchell, revine în bibliotecile cititorilor din România cu peripeţiile unui tânăr din Japonia contemporană. Visul numărul 9 este un roman dens, în care mitul şi realitatea se împlestesc printre decorurile futuriste ale metropolelor nipone şi peisajele unor insule pitoreşti. Romanul este o ţesătură complicată de poveşti, care alcătuiesc existenţa tânărului Eji. Acesta va ajunge să cunoască personaje excentrice, tandre sau dubioase. Întâlnirile cu personajele romanului îi vor arăta cititorului occidental ce are societatea japoneză mai bun şi mai intens de oferit, dar şi mai greu de suportat. Nu lipsesc iubirile, Yakuza sau legendele din alte epoci. Toate alcătuiesc un roman caleidoscopic.

 

Femeia minimarket – Premiul Akutagawa

Cei îndrăgostiţi de Japonia vor mai avea o surpriză – traducerea unui roman distins cu marele premiu Akutagawa, semnat de una dintre noile voci ale literaturii asiatice actuale. Femeia minimarket a impus-o pe Sayaka Murata în rândul autorilor niponi contemporani gata să folosească satira pentru a dărâma nişte mituri. Vei descoperi o protagonistă care, prin alegerile făcute, a refuzat modelul de succes al noii femei japoneze. Nu aspiră la o carieră, nu are un job care să îi ocupe mai mult de opt ore pe zi şi nici măcar un partener care să trezească admiraţia celor din jur. Aşadar, Keiko Furukura este un contra-model. În loc să râvnească la ascensiunea socială într-o mare corporaţie, ea alege un job part-time într-un minimarket, iar la 36 de ani este încă burlacă, fără experienţe amoroase memorabile. Pentru a scăpa de presiunile familiei şi ale prietenilor ce îi recomandă un mariaj şi job serios, Keiko începe o relaţie cu fostul ei coleg, un misogin ce se află în aceeaşi tabără – a japonezilor inadaptaţi. Unde va duce relaţia lor? Vei afla citind romanul lăudat de Ryu Murakami, Hiromi Kawakami şi Ruth Ozeki.

 

Jurnal de călătorie. Japonia şi China

Orice călător adevărat creează, întotdeauna, ţara pe care o vizitează, spunea scriitorul Nikos Kazantzakis, ale cărui jurnale de călătorie au devenit la fel de iubite precum romanele sale cu mesaje umaniste. Una dintre cele mai frumoase cărţi scrise de Kazantzakis, Jurnal de călătorie. Japonia şi China, îmbină erudiţia, observaţiile personale despre vechile civilizaţii şi prelungirea lor în istoria recentă cu descrierile poetice pe care şi le doreşte orice om ce visează la un Orient pe care nu l-a vizitat încă. Impresiile scriitorului despre ce înseamnă a fi călător îţi vor răsuna mereu în memorie când vei descoperi locuri care te vor vrăji: Călătoria e ca vinul, bei şi nu ştii ce viziuni o să-ţi bântuie prin cap. Desigur, călătorind găseşti mereu ceea ce porţi în tine. Cei ce suferă şi iubesc dialoghează într-o comuniune tainică cu peisajul pe care-l văd, cu oamenii pe care-i întâlnesc, cu întâmplările pe care le aleg.

 

Bucuria vieţii

Lansarea filmului Loving Vincent în cinematografele din România readuce în atenţia cititorilor romanele despre viaţa pictorului ce a eliberat culoarea şi a lăsat-o să se manifeste năvalnic. Bucuria vieţii este considerat unul dintre cele mai bune romane despre Vincent van Gogh. Irving Stone redă tabloul prieteniilor şi al rivalităţilor, frământările artiştilor neînţeleşi, peisajele devenite surse de inspiraţie şi atmosfera boemă din parioada în care s-a născut noua pictură tributară nuanţelor puternice aplicate fără teama de a contrazice vechile canoane. Romanul a fost ecranizat în 1956 sub titlul Lust for Life, cu actorii Kirk Douglas şi Anthony Quinn în rolurile principale.

 

Păpuşa

Ismail Kadare îşi spune povestea. Este o poveste de viaţă complicată, legată puternic de istoria Albaniei, cu al ei magic loc numit Gjirokastra şi al ei crud tiran Enver Hoxa. Din Gjirokastra, unde locuinţele de piatră adăpostesc legende şi poveşti devenite sursele de inspiraţie ale autorului, şi până în rafinatul Paris, transformat într-un loc al exilului, amintirile scriitorului poartă de fapt istoria unui secol al contradicţiilor. Păpuşa este cartea pe care o aşteptau toţi cei fascinaţi de universul creat de Ismail Kadare, un maestru al realismului magic balcanic.

 

Ideograma nopţii

Povestirile actuale ce rescriu într-un registru original şi nonconformist biografiile unor oameni faimoşi vor atrage mereu interesul. Astfel de povestiri au fost adunate şi în volumul Ideograma nopţii. Ioana d’Arc, Rasputin sau Zarathustra sunt personajele unor poveşti ce te poartă din Troia până-n Rusia, templele japoneze sau favelele braziliene. Autorul acestor excentrice şi captivante proze scurte este Stéphane Chao, un scriitor francez stabilit în Brazilia. Stéphane Chao a devenit colaboratorul unuia dintre cei mai talentaţi autori sud-americani – Alberto Mussa, alături de care a lansat antologia literară Atlas universal do conto.

 

A privi şi a vedea

Încântătorul Alain de Botton a scris un eseu dedicat celor care visează să prelungească frumuseţea clipei trecătoare ce le oferă un spectacol vizual uluitor. Cuvintele sale anticipează cel mai bine plăcerea oferită de volumul A privi şi a vedea: O relatare scrisă zgârie adesea doar suprafaţa unui eveniment; vedem un apus de soare şi mai târziu, în jurnal, în lipsă de ceva mai bun, îl numim „frumos“, când ştim că a fost mult mai mult de atât, dar acel mai mult nu poate fi localizat şi va fi, curând, uitat. Vrem să păstrăm ce s‑a întâmplat astăzi, aşa că alcătuim o listă cu unde am fost şi ce am văzut, însă abandonăm pagina, ştiind că au existat lucruri evanescente, pe care nu am reuşit să le descriem, dar care bănuim că ar putea deţine cheia realităţii acelei zile.

 

Ce doreşte domnul?

După ce i-au fost traduse romanele memorabile în limba română, Pascal Bruckner te va surprinde prin două piese de teatru a căror traducere poartă semnătura lui Doru Mareş. Ce doreşte domnul? este o satiră la adresa unei societăţi de consum unde excesele iau forme groteşti. Cealaltă piesă inclusă – Crăciun la palat – este o comedie politică despre care se poate spune că a depăşit graniţele Frantei actuale, transmiţând un mesaj universal. Pascal Bruckner declara: În dramaturgia mea am vrut să surprind singurătatea oamenilor, tratată la modul unei farse.
În România, cele două piese au fost puse pentru prima dată în scenă la ediţia a X-a a Festivalului internaţional de teatru independent Undercloud, în cadrul proiectului G53 – Primul teatru construit împreună.

 

Dragostea unei femei cumsecade

Alice Munro, laureată a Premiului Nobel, ştie să condenseze în câteva zeci de pagini existenţele feminine demne de romanele dense. Cele opt povestiri incluse în volumul Dragostea unei femei cumsecade (considerate a fi cele mai îndrăzneţe din toată cariera lui Alice Munro) promit acel amestec dintre secretele ascunse în spatele imaginii liniştite, observaţia psihologică necruţătoare şi finalurile nebănuite, prin care scriitoarea şi-a câştigat mulţi cititori fideli.

 

Dama de cupă

 

Satira necruţătoare şi absurdul halucinant se împletesc în romanul scris de Iulian Ciocan. Personajul central, un funcţionar corupt din Chişinău, observă terifiat şi neputincios un crater apărut în faţa somptuoasei vile ridicate cu bani sifonaţi de la buget. Craterul se tot lărgeşte, ca urmare a unui păcat mai vechi. Pe măsură ce asistă disperat la mărirea craterului ce ameninţă să înghită oraşul, protagonistul devine martorul unor întâmplări care mai de care mai ciudate. Primarul corupt al Chişinăului ajunge la spital în stare gravă după ce oamenii rămaşi fără case iau cu asalt primăria, iar un bibliotecar se lasă păcălit de un escroc, fondator al Partidului Anti-Groapă.

 

În numele familiei

Sarah Dunant continuă saga familiei Borgia, începută în romanul Sânge şi splendoare. Intrigile politice, rivalităţile, personalitatea maleficului Cesare Borgia, misterul Lucreziei, pasiunile dezlănţuite, ambiţia Papei şi flerul lui Machiavelli alcătuiesc o lume unde arta şi puterea îşi dau mâna pentru a marca dezvoltarea Europei renascentiste.

 

 Tour de France

Julian Barnes este un britanic îndrăgostit de Franţa. Dragostea lui s-a transformat într-o carte pe care mulţi o consideră la fel de cuceritoare precum ţara plăcerilor rafinate. Tour de France este o călătorie prin care descoperi tot ce are Franţa mai frumos de oferit străinului ce vrea să o descopere. Istoria, poveştile marilor scriitori şi cineaşti vizionari şi observaţiile despre cultura Franţei alcătuiesc un portret aşa cum şi-l imaginează cititorii dornici de a călători alături de Julian Barnes.

 

 Pălăria Preşedintelui

Tot din Franţa vine şi povestea unei pălării magice. Pălăria le schimbă vieţile proprietarilor aşa cum aceştia nu şi-ar fi închipuit niciodată. I-a aparţinut cândva lui François Mitterrand, unul dintre presedinţii Franţei. De atunci a tot schimbat proprietarii, însă puterile i-au rămas aceleaşi. Sunt nişte puteri demne de un basm actual chic, inteligent şi plin de umor. Datorită romanului Pălăria Preşedintelui, Antoine Laurain şi-a sporit faima. Romanul a obţinut premiile Landerneau Découvertes şi Relay des Voyageurs şi a fost ecranizat în 2014 în regia lui Robin Davis.

 

 Nemângâiaţii

Admiratorii lui Kazuo Ishiguro vor putea alege romanul Nemângâiaţii, care spune povestea a doi bărbaţi ce încearcă să repare greşelile din trecut. Unul dintre ei este domnul Ryder, considerat cel mai bun pianist în viaţă. El ajunge într-un oraş unde concertul promis îi oferă şansa de a recupera nişte amintiri pierdute. În acest oraş întâlneşte o femeie misterioasă care pretinde că i-a fost iubită şi care i-l prezintă pe fiul ei, ce îi seamănă foarte mult pianistului. Al doilea personaj este Brodsky, un dirijor care vrea să o readucă în viaţa sa pe femeia pierdută, pe care speră să o impresioneze prin cariera lui strălucită. Pe ambii îi leagă dorinţa de a obţine prin muzică afecţiunea celor din jur, pe care o credeau irosită.

 

Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei

Max Blecher, autorul romanului ecranizat Inimi cicatrizate, poate fi considerat un deschizător de drumuri în literatura interbelică. Stilul său nu este cu nimic mai prejos decât cel al avangardiştilor occidentali. Biografia lui Doris Mironescu pune întrebări incomode, analizează, demitizează şi contribuie la restaurarea faimei de care ar fi trebuit să se bucure un astfel de scriitor vizionar, dat uitarii la un moment dat, în urma ascensiunii legionare. Este o biografie în care portretul lui Max Blecher, aşa cum apare în documente şi în amintirile prietenilor, este plin de contraste. Biografia nu lucrează cu mituri, ci mai degrabă le chestionează şi le deconstruieşte, declara Doris Mironescu.

 

Citind Lolita în Teheran

Azar Nafisi vorbeşte în romanul său despre puterea literaturii de a sfida cenzura şi de a împiedica propaganda fundamentalistă să spele creierele tinerilor. Într-un Iran schimbat din temelii de aşa-zisa revoluţie islamică, personajele romanului Citind Lolita în Teheran se adună în secret pentru a discuta despre operele marilor autori occidentali. Cele şapte protagoniste ale romanului sunt încurajate de profesoara lor să citească romanele scrise de Nabokov, Fiztgerald, Jane Austen sau Henry James. Lectura le invită să vorbească despre visurile, speranţele, temerile şi dramele familiilor ce se opun măsurilor impuse de fundamentalişti.

 

Ceea ce datorăm Tot despre întâlnirea dintre cultura iraniană şi Occident este vorba şi în romanul Ceea ce datorăm. Prin istoria de viaţă a personajului feminin, Golnaz Hashemzadeh Bonde vorbeşte despre ceea ce trasmitem generaţiilor viitoare. Protagonista romanului, Nahid, încearcă să se redescopere în clipa în care vestea despre sarcina fiicei ei vine în acelaşi timp cu vestea despre boala necruţătoare de care suferă ea. Înainte ca ultimele şase luni din viaţa ei să se sfârşească, Nahid îşi aminteşte de Iranul pe care l-a părăsit când a cerut azil politic în Suedia. Şi îşi mai aminteşte că lupta pentru supravieţuire a făcut-o să uite că mai există o viaţă care se cere pur şi simplu traită şi pe care încearcă să o recupereze.

 

Geniul păsărilor

Jennifer Ackerman foloseşte studiile ştiinţifice pentru a ne demonstra că păsările seamănă cu noi în multe privinţe. Au inteligenţă socială. Ştiu să manipuleze, să îşi mintă părinţii, manifestă solidaritate şi altruism în situaţii grele, iar unele urmează paşii travaliului de doliu când pierd o fiinţă dragă. Geniul păsărilor te va purta într-o călătorie prin Australia, pe coastele Atlanticului sau prin ţinuturi exotice precum Barbados.

 

Viaţă de vânzare

Viaţă de vânzare şi-a căpătat statutul de roman-cult după ce a fost redescoperit în 2015, când a fost republicat în Japonia, într-o ediţie specială. Obsesiile sumbre ale personajelor lui Mishima duc de data aceasta la nişte evenimente aflate la graniţa dintre real şi fantastic. Protagonistul evenimentelor este un tânăr ce vrea să-şi încheie socotelile cu viaţa, însă are nevoie de ajutorul cuiva. Găseşte şi o metodă prin care să obţină ceea ce vrea: publicarea unui anunţ în care îşi oferă viaţa spre vânzare. Doritorii nu vor întârzia să apară, fiind care mai de care mai ciudaţi.

 

 Cineva cu care să fugi de acasă

David Grossman te cucereşte prin mesajele umaniste ale romanelor sale şi prin empatia faţă de tipologiile umane care l-au inspirat. În romanul Cineva cu care să fugi de acasă vei descoperi povestea lui Asaf, un tânăr care se împrieteneşte cu un labrador abandonat. Câinele îl duce pe tânărul Asaf prin locuri unde întâlneşte personaje cu poveşti captivante. Asaf ajunge să o cunoască pe Teodora, închisă într-o mânăstire încă din copilărie. Din chilia ei, Teodora corespondează cu oameni importanţi din întreaga lume, fiind şi pasionată de lectură. Împreună cu Teodora, Asaf va încearca să dea de urma unei adolescente fugite de acasă, care îşi foloseşte vocea impresionantă pentru a supravieţui pe străzi. În acelaşi timp, descoperă şi povestea unui tânăr genial, pierdut în lumea drogurilor. Cartea lui David Grossman reaminteşte de miracolul întâlnirilor cu oameni ce mai cred în umanitate şi în acea stranie înţelepciune a hazardului.

 

Aşa a descoperit omul câinele

Cum s-a născut prietenia dintre om şi câine? Iată întrebarea la care a vrut să răspundă fondatorul etologiei moderne, Konrad Lorenz. Cartea lui îmbină ştiinţa cu observaţiile hazlii pentru a satisface curiozitatea celor ce îşi pun şi alte întrebări, legate de mesajele transmise de expresiile faciale şi corporale ale câinilor (şi pisicilor), de modul în care aceştia receptează limbajul omenesc sau de cum se raportează la puii lor.

 

Trei destine împletite

Dacă îţi plac romanele în care femei din culturi diferite împărtăşesc aceleaşi visuri şi idealuri fără a se cunoaşte, s-ar putea să te impresioneze şi romanul Trei destine împletite, foarte citit în spaţiul francofon. Laetitia Colombani prezintă istoriile de viaţă a trei femei puternice, Sarah, Smita şi Giulia. Smita locuieşte în India şi îndură umilinţele rezervate celor din casta inferioară, de aceea va face orice pentru ca fiica ei să meargă la şcoală. Giulia trăieşte în Sicilia. Lucrează în atelierul părinţilor şi vrea să readucă afacerea familiei pe linia de plutire. Sarah, din Canada, este o femeie despre care se poate spune că are parte de cariera visată, însă o boală gravă îi schimbă planurile. Trei destine împletite mai are un personaj: speranţa, care va lega vieţile acestor trei protagoniste, chiar dacă ele nu se întâlnesc.

 

Lila

 

O altă femeie greu încercată de viaţă, dar care îşi păstrează speranţa este şi protagonista romanului Lila. Ea a trăit pe străzi în timpul Marii Crize din America, apoi a devenit soţia unui pastor. Viaţa ei a fost o perpetuă încercare de conciliere a propriei viziuni despre lume, influenţată de viaţa dură, cu părerile şi valorile soţului ei, care se temea de oamenii pe care Lila îi iubea. Romanul scris de Marilynne Robinson a primit în 2014 National Book Critics Circle Award.

 

Maurice

Maurice face parte din categoria celor mai frumoase romane despre relaţia de iubire dintre doi bărbaţi. Petrecută în perioada edwardiană, povestea lui Maurice oscilează între asumarea identităţii şi a relaţiei şi teama de respingerea socială. Este un roman plin de sensibilitate ce pledează inteligent şi profund pentru dreptul la libertatea individuală. Romanul lui E. M. Forster a fost ecranizat în 1987 de James Ivory, cu Hugh Grant, Rupert Graves şi James Wilby în rolurile principale.

 

Linia frumuseţii

O altă poveste de iubire interzisă este cea din romanul distins cu Man Booker Prize în 2004, Linia frumuseţii. Scriitorul Alan Hollinghurst spunea povestea unui tânăr atras de înalta societate londoneză din anii ’80, unde sexualitatea întâlnea puterea, luxul şi intrigile politice. În această lume, Nick Guest încearca să caute frumuseţea când alţii erau obsedaţi doar de faima atinsă prin deţinerea unor funcţii înalte sau averi impresionante. Linia frumuseţii este un roman senzual, plin de umor, satiră şi observaţii profunde legate de societatea londoneză segregată.

 

 China în zece cuvinte

Cititorii l-au descoperit pe Yu Hua, unul dintre cei mai buni autori chinezi actuali, datorită romanelor În viaţă şi Cronica unui negustor de sânge. De data aceasta, ficţiunea lăsă loc eseului caustic despre China ultimilor 50 de ani. Sunt analizate ironic, uneori comic (un comic amar) şi curajos marile evenimente ce au marcat istoria Chinei de la Revoluţia Culturală încoace, evenimente reflectate şi în micile istorii de viaţă ale personajelor din romanele scrise de Yu Hua.

 

Scăunele roşii

Secretele Balcanilor ajung într-un sătuc irlandez liniştit odată cu misteriosul străin ce reuşeşte să câştige încrederea localnicilor. Străinul este seducător şi carismatic. Localnicii îi atribuie calităţi de tămăduitor, mai ales femeia îndrăgostită de el. Folosind o poveste de iubire tulburătoare, Edna O’Brian aminteşte de traumele istoriei recente a Europei de Est. Romanul Scăunele roşii a fost lăudat de scriitorii Philip Roth şi John Banville, iar critici îl descriu ca fiind genul de carte menită să îţi pună întrebări şi să te ţină atent de la prima până la ultima pagină.

 

Lungul drum către Santa Cruz

Romanul lui Michael Ende ne aminteşte de gândirea magică din copilărie, prin care speram să găsim soluţii năstruşnice pentru problemele noastre. Hermann are o problemă des întâlnită la copiii din toate timpurile: atitudinea critică a părinţilor, mereu nemulţumiţi de rezultatele lor. Un simplu drum spre şcoală îl poartă pe Harmann într-o lume unde ar putea face orice. Ar putea să intre într-o gaşcă de gangsteri pentru a-şi enerva părinţii, ar putea căuta gloria în Legiunea străina ori să-i salveze pe oamenii aflaţi în primejdie. Alegerile sale devin sursa unor peripeţii care îi aduc în faţa aceleiaşi cărţi şi pe copii, şi pe adulţi, care au atâtea să-şi spună unii altora când încep să comenteze aventurile lui Hermann.

 

Trustul patriotismului si alte grotesti – Comorile Interbelicului avangardist

Adriana Gionea
-
0
Trustul patriotismului si alte grotesti – Comorile Interbelicului avangardist

Povestirile din acest volum te vor enerva. Însă nu din cauza stilului sau a conţinutului. Dimpotrivă, le vei aprecia originalitatea sclipitoare, care îl plasează pe autor în galeria artiştilor geniali din perioada interbelică. Povestirile te vor enerva deoarece îţi arată cât de cinică poate fi istoria cu marii scriitori. Paul van Ostaijen ar fi putut ajunge departe (şi literatura odată cu el) dacă boala vremii lui (tuberculoza) nu l-ar fi răpus la doar 32 de ani.

Prozele scurte ale lui Paul van Ostaijen sunt nişte delicatese pentru cei care îi admiră pe Kafka sau pe Cortazar şi preferă filmele lui Bunuel. Vor găsi acelaşi amestec irezistibil între satira cu tentă suprarealistă, frustrările ce nasc fantezii coşmăreşti şi distopice, situaţiile absurde demne de preocuparea unui psihanalist şi observaţiile despre situaţia politică expuse prin biografia unor personaje pentru care aberantul devine o nouă formă de normalitate.

Asemenea marilor autori de proză scurtă ce au modernizat literatura în secolul XX, Paul van Ostaijen a ştiut să extragă absurdul şi irealul stupefiant din scene cât se poate de familiare. Nişte decoruri de bordel, un dans nud oferit de o burgheză cu pretenţii de mare divă sau o simplă fobie devin o reprezentaţie excentrică, demnă de burlescul unor cabarete sau teatre frecventate de marii avangardişti. Cititorii îşi vor imagina deja nişte posibile spectacole sau filme în care umorul, aberantul, oniricul explorat psihanalitic şi terifiantul convieţuiesc pentru a reda un mesaj tulburător despre situaţia politică sau despre natura umană.

Aparent, majoritatea povestirilor sunt nişte caricaturi familiale ce demască defectele unor tipologii universale. Sigur ai mai citit despre arivişti şarmanţi ce se visează politicieni de succes, despre matroane de bordel ce ajung să domine bărbaţi influenţi, despre acei demagogi manipulatori care ţes comploturi pentru a câştiga alegerile, despre funcţionari plictisitori ce visează la o viaţă fabuloasă în care să poată cumpăra favorurile celei mai dorite femeie din oraş, accesibilă doar pentru şefii lor sau despre bogătaşi ce devin suspicioşi faţă de intenţiile celor din jur, pe care îi bănuiesc de furt. Însă rar ţi-a fost dat să vezi aceste personaje familiare deconspirate în situaţii în care satira să vireze atât de sofisticat spre halucinant. Nu de puţine ori ai impresia că asişti la un spectacol de teatru absurd, impecabil regizat. Anumite scene amintesc de nişte picturi caricaturale realizate de George Grosz şi Otto Dix, în care erosul şi alienarea se învecinează în culori stridente, demne de un burlesc grotesc vecin cu suprarealismul.

Citind aceste povestiri captivante, îţi dai seama că descoperi un scriitor care a ştiut să profite de tot ce avea interbelicul mai bun de oferit. Paul van Ostaijen face parte din generaţia autorilor ce au detectat la timp urmările schimbărilor sociale, morale şi politice zguduitoare. Au reuşit apoi să le redea ca nimeni alţii înaintea lor, folosindu-se de trei elemente ce au revoluţionat literatura în perioada respectivă: psihanaliza, suprarealismul şi absurdul. Prozele lui Paul van Ostaijen sunt exemplul perfect al întâlnirii echilibrate dintre aceste trei elemente. Fiecare are rolul său, fiind bine dozat în compoziţia finală, astfel încât imersiunea cititorului în halucinant să fie surprinzătoare, ca în poveştile în care aberantul este expus prin mimarea comportamentului coerent, logic (aberantul ajungând să ia forma normalităţii). Scriitorul regizează în aşa fel specacolul bizar încât logica să nu se simtă deloc stingherită de halucinant, iar tu să ai impresia că asişti la un delir organizat, aşa cum păreau multe declaraţii ale unor lideri politici extremisti, care mobilizau masele în secolul XX.

Deşi au fost scrise cu aproape un secol în urmă, povestirile incluse în acest volum pot fi considerate actuale, deoarece, asemenea vizionarilor avangardişti din anii ’20-’30, Paul van Ostaijen s-a dovedit a fi un profet ce a văzut cum se va transforma lumea în viitor. A prevăzut demagogia fluturată nonşalant în zilele noastre de către naţionaliştii ce vor iesirea din Uniunea Europeană sau lupta dintre neonazism şi noua stângă. Regăseşti imaginea marilor capitale din Est ce au fost rapid transformate de afacerile imobiliare înflorite într-o perioadă a capitalismului de tranziţie după ravagiile unei perioade marcate de lipsuri.

Când alţii luau calea Parisului, Paul van Ostaijen a fost inspirat de efervescentul Berlin interbelic. A fost martorul straniei matamorfoze care a dat naştere acelui Berlin unde hedonismul, ideile revoluţionare, strălucirea, mizeria şi ascensiunea extremiştilor ofereau mediul prielnic pentru artiştii absurdului. Era un oraş al contrastelor fecunde pentru artiştii preocupaţi de contradicţiile psihicului uman şi de revărsarea iraţionalului sub forma reacţiilor emoţionale năvalnice, greu de explicat.

Din acest Berlin a extras tot ce parea nefavorabil vieţii morale, aşa cum era percepută în secolele trecute. Fiind martorul unei societăţi berlineze năucitoare, demnă de un tablou avangardist deopotrivă ispititor şi înfricoşător, autorul a creat nişte situaţii în care tot ce este declarat anormal pare cât se poate de verosimil. Niciunul dintre personajele sale nu pare surprins de răsturnarea valorilor considerate sacre înaintea Primului Război Mondial, iar cititorul este la rândul lui surprins de lejeritatea protagoniştilor în acceptarea situaţiilor absurde.

Totuşi, oricât de ciudate ar fi reacţiile personajelor, mesajele povestirilor se transformă în profeţii coerente. Iată una dintre ele, care marchează începutul prozei ce dă şi titlul volumului, şi care trimite la situaţia Europei actuale ce asistă la revigorarea mişcărilor de extremă-dreapta: Agitatorii pretind că valorile străvechi, în care oamenii au avut din moşi strămoşi încredere, nu sunt decât potlogăriile unor vraci de bâlci menite să-i înşele pe ţărani. Canaliile astea tratează patriotismul, această nobilă virtute, domnilor, ca pe un răpăit de tobă în faţa cortului şarlatanilor de iarmaroc.

Poţi citi şi Byrne (Anthony Burgess) – Călătoria unui Don Juan irlandez prin haosul unui secol

Durerea e o făptură înaripată – O reinventare plină de originalitate a dădacei salvatoare

Byrne by Anthony Burgess – Calatoria unui Don Juan irlandez prin haosul unui secol

Durerea e o faptura inaripata – O reinventare plina de originalitate a dadacei salvatoare

Jumatate de viata – Capcanele prieteniei din adolescenta

Adriana Gionea
-
1
Jumatate de viata – Capcanele prieteniei din adolescenta

Care Santos face parte din categoria scriitoarelor ale căror nume apărute pe coperţile unor cărţi echivalează cu promisiunea unei poveşti ce se citeşte pe nerăsuflate, dar care, la sfârşit, face apel la răbdarea necesară unei discuţii cu tine însuţi. Pe cât de apăsătoare sunt dramele personajelor sale, pe atât de mult sporeşte plăcerea lecturii, deoarece ştie cum să dozeze acea devoalare vitală a unui mister şocant, cum să integreze detaliile picante din istoria oraşului de suflet (Barcelona) şi când să devieze dramele năucitoare spre o turnură neaşteptată, care poate conserva umanitatea în epoci dezumanizante.

Jumătate de viaţă confirmă un talent preţios al scriitoarei catalane, reflectat şi de romanele anterioare traduse în limba română: acela de a-şi fideliza cititorii, atât pe cei ce vor doar o poveste, una trepidantă, cu secrete, complicităţi şi teme controversate legate de un oraş (poate prea) încărcat de istorie, dar mai ales de istorii personale – Barcelona, cât şi pe cititorii pentru care un roman bun trebuie să scoată la suprafaţă amănuntele tulburătoare din istoria zbuciumatului secol XX.

Câştigător al Premiului Nadal în 2017, romanul Jumătate de viaţă are toate ingredientele unei poveşti suculente, ispititoare şi deopotrivă răvăşitoare despre acea relaţie de prietenie şi complicitate feminină care va fi pusă la grea încercare într-un moment de cotitură pentru cele cinci protagoniste. Aceste ingrediente sunt evenimentul care schimbă destine (mai mult sau mai puţin asumat de cea care îl provoacă pentru a-şi testa puterea), trădarea şi toate acele schelete din dulap, scoase la lumină după ani de zile. Nu lipseşte nici suspansul care te face să simţi că ai intrat în sevraj dacă obligaţiile cotidiene te forţează să amâni continuarea lecturii.

În centrul evenimentelor dramatice, prezentate în asa fel încât cititorul să simtă nevoia de a-şi pune întrebări pentru a-şi da seama în ce măsura seamănă (sau nu) cu personajul admirat, dar şi cu acela detestat, se află cinci prietene: gemenele Olga şi Marta, Lolita, Nina şi Julia. Ele au fost alese pentru a reprezenta mai multe tipologii umane şi atitudini în raport cu pericolul şi luarea unor decizii rapide, care plasează personajele în tabăra celui curajos sau în a laşilor ce nu îşi asumă niciodată nimic, nici măcar în relaţia cu ei însişi.

Olga, poreclită Grăsunica, este genul de persoană care îşi ascunde vulnerabilitatea şi teama de abandon prin replici răutăcioase şi prin obsesia pentru putere. Va inventa jocuri în care să le domine pe celelalte şi va suferi din cauza kilogramelor în plus până în clipa în care vizionarea filmului Pe aripile vântului o va determina să ţină regimul care să o transforme într-o femeie cuceritoare precum Scarlett O’Hara. Va urca pe scara socială şi o va lăsa în urmă pe adolescenta complexată. Va duce viaţa femeii din înalta societate, fără griji şi care nu-şi refuză nici un răsfăţ…până când reapariţia colegei devenite victima răutăţii ei îi va destrăma imaginea iluzorie inventată despre ea însăşi.

Marta, sora geamănă a Olgăi, va deveni o vedetă, în ciuda preferinţei pentru o existenţă discretă. Va cunoaşte, pe lângă glorie, şi acea suferinţă a femeii divorţate într-o perioadă în care divorţul era sinonimul ruşinii, al eşecului şi al nefericirii ce surpa stima de sine. Opusul Martei, Nina, fiica unor afacerişti ce nu prea aveau timp şi de creşterea copiilor, ajunge să descopere secretele care o vor transforma într-o femeie veşnic tânără, dezinvoltă precum Samantha din Sex and the City. Independentă, îndrăzneaţă şi provocatoare, aflată înaintea vremurilor ei, Nina are privilegiul de a-i cunoaşte personal pe idolii tinerelor din generaţia ei – componenţii trupei Beatles. Lola, devenită cea mai apropiată prietenă a Ninei, va trăi o poveste de iubire atipică. La fel de atipică (pentru Spania acelor vremuri) poate fi considerată şi evoluţia Juliei, cea mai săracă dintre cele cinci prietene. Julia era tipologia orfanei căreia majoritatea îi prevedeaa un viitor mizer, mai ales după un eveniment petrecut într-o noapte din vara lui 1950, despre care prietenele ei doar bănuiesc, însă nu îndrăznesc să întrebe mai multe.

Evenimentele care sporesc plăcerea lecturii sunt cu atât mai intense cu cât se petrec în adolescenţă. Pentru cele cinci protagoniste ale romanului, adolescenţa era perioada marii nevoi de a stabili relaţii solide, vindecătoare şi cât se poate de securizante. Dar mai este şi perioada tentaţiei de a distruge relaţiile hrănitoare într-o secundă, atunci când apar dezamăgirea, insecuritatea generată de complexe, furia sau acţiunile impetuoase de recâştigare a poziţiei privilegiate în ierarhia grupului. Însă ele trăiesc o adolescenţă ingrată, aşa cum poate fi într-o epocă a dictaturii – cea instaurată de generalul Franco în Spania. Era o epocă a cenzurii ce se instaurase până la urmă şi în viaţa personală, o perioadă a cârdăşiei dintre dictator şi Biserică. Protagonistele sunt nevoie să îşi petreacă anii primelor descoperiri vitale pentru stima de sine a femeii ce vor deveni într-un internat destinat fetelor de familie bună, condus de nişte călugăriţe rigide şi puritane.

Aşa cum era de aşteptat, şcoala-internat pentru noua burghezie simpatizantă a lui Franco devine mediul propice pentru dezvoltarea celor mai puternice relaţii de prietenie, consolidate de nevoia de apartenenţă ca arma împotriva însingurării care duce automat la vulnerabilitate în faţa adulţilor severi. Dar această fidelitate puternică din relaţia de prietenie mai este şi cauza unor acţiuni care, deşi par nişte răutăţi copilăreşti inofensive, pot duce la urmări grave, deoarece în acest mediu format la confluenţa dintre dictatură, dogmă şi bigotism sentinţele pot fi disproporţionate, iar normalitatea un păcat de neiertat. Din această normalitate specifică vârstei fac parte oscilaţia între loialitate şi rivalitate, dintre admiraţia nemărturisită şi antipatia inexplicabilă în relaţia cu aceeaşi persoană, dorinţa de a testa limitele, personale, ale grupului, ale relaţiei cu autoritatea, dar mai ales ale indestructibilei loialităţii în cercul de prieteni.

Loialitatea este testată prin clasicul joc Adevăr sau provocare, ce ia o turnură imprevizibilă din cauza dorinţei de putere manifestate de Olga, una dintre eleve, care transformă jocul într-un ritual în care sacralitatea, sfidarea interdicţiilor, flirtul cu pericolul şi umilirea se amestecă pe cât de provocator pentru cititor, pe atât de înspăimântător pentru cele cinci personaje feminine. Prezenţa Olgăi aminteşte de coabitarea stranie, în interiorul aceleiaşi persoane, a nevoii de afecţiune şi a cruzimii. Iar această coabitare fascinantă şi ofertantă pentru un scriitor iese la suprafaţă cum nu se poate mai bine în ultima noapte petrecută de ea şi de sora ei în internatul unde guverna severitatea călugăriţelor.

Evenimentul învăluit în misterul a cărui devoalare este amânată se petrecuse în acea noapte în care despărţirea promitea să unească prietenia în urma ducerii la bun sfârşit, de către fiecare protagonistă, a unei misiuni riscante. Posibilitatea unui refuz de a participa, dictat de instinctul de conservare, era de neacceptat, deoarece echivala cu excluderea umilitoare din grup. Să nu uităm că personajele sunt aruncate într-o lume închisă, unde legăturile umane ce oferă validare sunt rare, iar excluderea din grup devine căderea în hăul singurătăţii insuportabile la 14 ani. Aşadar, fiecare se aruncă în situaţia riscantă, însă doar una dintre ele suportă consecinţele unei întâmplări ştiute doar de ea şi tăinuite timp de 30 de ani, până la reunirea grupului, când Franco şi călugăriţele malefice nu mai erau la putere.

Întâmplarea din noaptea care a schimbat destine este acel element care întreţine suspansul şi te face să citeşti fiecare pagină în aşteptarea indiciului care să te ia prin surprindere şi care să te zguduie. Care Santos are această abilitate de a te împiedica să abandonezi lectura deşi bănuieşti că te aşteaptă nişte descoperiri şocante despre natura umană în vremea dictaturii. Foloseşte umorul, deoarece toate cele cinci personaje pot oferi nişte replici spumoase în momente neaşteptate, când amarul, revolta şi reproşurile apăsătoare promit să atingă nişte cote alarmante.

Poţi considera episodul dramatic din ultima noapte petrecută împreună de cele cinci prietene acel pretext folosit de Care Santos pentru a lega istoria personală a personajelor de marea istorie. Această legătură este nelipsită din romanele sale dedicate Barcelonei. Vei descoperi atât fantomele unei dictaturi condamnate de istorici în manuale– cea a lui Franco, dar şi una trecută multă vreme sub tăcere – cea a clerului solidar cu fasciştii, cu dictatorii. S-a întâmplat în Italia, în Spania lui Franco, în Portugalia lui Salazar. Însă modul în care scriitoarea catalană aminteşte de ruşinoasa complicitate a clerului ţine de intimitatea confesiunii dramelor personale. Nu vei auzi sentinţe împotriva călugăriţelor ce şi-au uitat menirea. Nu este nevoie de aceste sentinţe. Lecţia supravieţuirii şi a demnităţii oferite de una dintre protagoniste nu are nevoie de acuze, ci doar de expunerea veridică, extrem de realistă, a concepţiei uluitoare despre iertare.

Jumătate de viaţă ar putea fi la fel de bine şi o lectură cathartică pe tema iertării. Însă iertarea nu este abordată nerealist sau naiv, aşa cum găseşti în pledoaria oamenilor ce se mint pe sine, ci se vorbeşte despre iertare aşa cum le place unor cititori neîndurător de sinceri cu ei înşişi: prin recunoaşterea imposibilităţii de a justifica răul făcut. Pentru unul dintre personaje, iertarea îşi are propriul mecanism absurd care ajunge să capete sens după ce sunt parcurse nişte etape la finalul întâlnirii de după 30 de ani de la noaptea care a schimbat destinul uneia dintre cele cinci prietene. Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda acest roman de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Citeşte şi Muza – Poveştile tabloului misterios

Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Muza – Povestile tabloului misterios

Femeia inventata – O adori sau o detesti

Caractere atipice – Tom Hanks a devenit scriitor

Adriana Gionea
-
0
Caractere atipice – Tom Hanks a devenit scriitor

De multe ori, încercările vedetelor de a-şi face un nume şi în lumea literară au fost primite cu neîncredere, fie că a fost vorba despre staruri de la Hollywood, prezentatori TV sau cântăreţi la care se închină o întreagă generaţie. Însă Tom Hanks a fost inspirat când a decis că merită publicate cele şaptesprezece povestiri din volumul Uncommon Type (Caractere atipice).

Prozele scrise de Tom Hanks le-au plăcut atât criticilor şi unor mari autori, cât şi cititorilor, mai ales celor pentru care o povestire trebuie să îmbine candoarea, empatia, umorul şi abordarea plină de compasiune a dramelor prin care trec personajele. Pentru a nu face din candoare şi compasiune o abordare simplistă ce duce spre patetism, Tom Hanks a ştiut când şi mai ales cum să intre în pielea naratorului înzestrat cu acel ton care trădează ironia pişicheră în rândurile ce descriu încercarea personajelor de a evita confruntarea cu sine autoamăgindu-se.

Vei descoperi spectacolul uman contemporan în toată diversitatea lui. Tom Hanks alege tipologii umane din toate straturile sociale şi din toate categoriile de aspiranţi la fericire sau (măcar) la reuşita împăcării cu sine. Vedete de cinema, mame divorţate ce vor să-şi regăsească liniştea, oameni simpli cu vicii sau dorinţe complicate, magnaţi amorezaţi sau gazetari nostalgici, visători sau pragmatici, soldaţi ce vor să-şi găsească liniştea sau oameni aparent banali cu pasiuni ce îi scot din anonimat. Sunt diferiţi, însă au un lucru în comun: existenţa lor include o întâlnire cu o maşină de scris ori cu o persoană ce deţine un astfel de obiect magic. De altfel, Tom Hanks este el însuşi un colecţionar de maşini de scris.

La începutul fiecărei povestiri vei vedea o imagine reprezentând un model de maşină de scris, încât volumul poate fi considerat şi un muzeu simpatic în care descoperi istoria acestui obiect atât de drag lui Tom Hanks. Datorită acestui obiect vintage, ai impresia că anumite pagini te fac să te simţi ca într-un magazin plin de comori din alte timpuri, în care ai nimerit întâmplător după o plimbare prin Centrul Vechi sau printre străduţele mai puţin umblate ale marilor oraşe, indiferent de continentul ales.

Succesul avut de povestirile sale ţine de o mare calitate a unui star de talia lui Tom Hanks, ce a devenit conştient, înainte de a se apuca de scris, că notorietatea doar vinde, dar nu convinge dacă nu ai talent când vrei să te afirmi şi într-un alt domeniu. În primul rând, Tom Hanks nu a vrut să demonstreze că are talent făcând acrobaţii stilistice, inventând poveşti spectaculoase în decoruri fabuloase, ori situaţii-limită din care să extragă pretenţios maxime sau învăţături măreţe despre lume şi viaţă. Nici măcar nu a încercat să recicleze clişeistic mesaje filosofice referitoare la umanitate şi la frumuseţea vieţii prin apropierea de celălalt, deşi profunzimea nu lipseşte din povestirile sale. A reuşit însă ceea ce doar marii autori ai prozei scurte au putut face: să extragă profunzimea şi emoţiile puternice din fraze simple.

Fără a vrea să pară un sofisticat, Tom Hanks a reuşit să-i convingă până şi pe cititorii pretenţiosi că poate stăpâni acea simplitate asociată naturaleţii în transmiterea trăirilor puternice sau greu de exprimat în cuvinte, o simplitate la care ajung marii autori de proză scrurtă după mulţi ani. Aşadar, nu depistezi în prozele sale încercarea veleitarului de a-şi exiba profunzimea prin replici bombastice sau prin fraze ce vor să demonstreze priceperea în a executa complicate acrobaţii stilistice.

În al doilea rând, vei remarca, pe lângă simplitatea ce ţine mai degrabă de maturizarea literară, decizia înţeleaptă a lui Tom Hanks de a nu se aventura în afara lumii care îi este familiară. Nu călătoreşte în ţinuturi exotice, ale căror denumiri catchy sunt adesea suficiente pentru ca vrăjirea cititorului să nu presupună mult efort. Actorul rămâne acolo unde pare să se simtă cel mai bine, atât geografic – povestirile sale sunt nişte episoade tipice pentru ceea ce se chemă American life – cât şi estetic, în sensul că nu se îndepărtează de regulile învăţate în lumea filmului, reguli ce fac diferenţa dintre o poveste bine spusă pentru a fi receptată cu entuziasm de public şi un eşec de casă.

Fără a a te ernerva prin clişee, Tom Hanks a preluat din lumea Hollywood-ului acea regulă de aur ce-i permite unei poveşti să cuerească oameni din lumi şi culturi diferite: atenţia pentru modul în care sunt expuse dramele şi trăirile personajelor, pentru raportul dintre particularităţile acestor drame şi trăiri şi universalitatea lor. Această regulă trebuie însoţită întotdeauna de respectul pentru dorinţa multor devoratori de poveşti emoţionante de a le fi salvat personajul favorit, chiar dacă salvarea presupune un happy-end uşor diferit şi îndepărtat de zona lor de confort afectiv.

Majoritatea povestirilor ar putea deveni scenarii demne de filme nominalizare la Oscar, aşadar nu m-ar mira să se facă pariuri între cititori referitoare la titlul povestirii ce va fi ecranizată. Multe dintre aceste povestiri îţi dau impresia că vezi de fapt scenele emoţionante ale unui film pe care îl vei recomanda şi altora, fie datorită ancorării în prezentul bucuriilor simple, ce plutesc într-o melancolie luminoasă, fie datorită mesajului tandru după o călătorie spectaculoasă în timp, ce-l poartă pe un magnat din prezentul nostru până-n actualitatea din Manhattan-ul anilor ’30.

Unele povestiri sunt ofertante pentru regizorii ce vor să amintească despre rolul cinematografiei în evadarea din prezent cu ajutorul imaginilor impresionante care însoţesc poveşti ce sfidează posibilităţile realului, anticipând un viitor al tehnologiei ce permite îndeplinirea visurilor excentrice. Altele impresionează printr-un love story nostalgic-vindecător, ce ignoră limitele temporale. Nu lipsesc nici povestirile în care dialogurile sumare şi amănuntele cotidiene banale declanşează revelaţii impresionante despre caracterul ascuns al personajelor sau despre secretele acestora.

Indiferent de schimbul de opinii referitoare la valoarea literară a celor şaptesprezece povestiri, cititorii vor spune acelaşi lucru: Tom Hanks face parte din rândul autorilor ce îşi iubesc personajele atât de mult încât simt nevoia să le găsească un loc unde să le fie alinate suferinţele. Iar această salvare ia multe forme şi chipuri. De fapt, pe lângă pasiunea pentru maşinile de scris a protagoniştilor, povestirile mai au în comun preocuparea naratorului pentru demnitatea personajelor, ca simbol al nevoii multor cititori de a li se (re)confirma încrederea în umanitate.

Citeşte şi Un bărbat pe nume Ove – Cel mai iubit dintre morocănoşi

Acum ne despărţim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Un barbat pe nume Ove – Cel mai iubit dintre morocanosi

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

 

14 carti pe care le vei gasi in luna martie in librarie

Adriana Gionea
-
0
14 carti pe care le vei gasi in luna martie in librarie

Povestirile scrise de Tom Hanks, poeziile regăsite ale lui Pablo Neruda, un roman laureat cu premiul Pulitzer, secretele fascinantei Ecaterina cea Mare, poveşti ce leagă Orientul de Occident, scrisorile unui bărbat excentric pasionat de lectură, amintirile unei femei îndrăgostite de un mare filosof, istorii de viaţă uimitoare descoperite în Rusia, noul roman al lui Han Kang, iubiri din Sicilia şi o carte scrisă de Elena Ferrante pentru copii te aşteaptă în librărie.

 

Caractere atipice

Dacă îţi place Tom Hanks în ipostaza de actor, s-ar putea să îţi placă la fel de mult şi în cea de scriitor. Cele 17 povestiri incluse în volumul Caractere atipice te invită să descoperi un Tom Hanks plin de empatie şi umor când scrie despre marile sau micile drame umane. Actorul preia subiecte de actualitate şi le abordează senin, profund şi delicat (până şi în pasajele în care ironia îşi face loc). Povestirile au fost primite cu mult entuziasm de criticii marilor publicaţii, ce s-au declarat impresionaţi de talentul lui Tom Hanks.

 

Casa de la Marginea Nopţii

O insulă mai puţin cunoscută din largul coastelor siciliene are în centru barul denumit Casa de la Marginea Nopţii. Barul a fost amenajat în cea mai veche casă de piatră de pe insulă. Această casă devine locul unde un orfan din Florenţa, ajuns medic, visează la iubire şi la întemeierea familiei de care nu a avut parte. Romanul scris de Catherine Banner surprinde o lume aflată între tihna unui loc pitoresc mai puţin cunoscut de turişti şi agitaţia Italiei meridionale.

 

Noaptea pe plajă

Elena Ferrante a scris şi o carte pentru copii. Noaptea pe plajă este povestea Celinei, păpuşa pierdută de fetiţa Mati, care şi-a îndreptat atenţia spre un motănel. Motănelul devine încluitorul păpuşii Celina. Trecând prin tot felul de peripeţii după ce a fost uitată pe plajă, păpuşa Celina trebuie să înveţe să-şi poarte singură de grijă.

 

 Inima cu nouă încăperi

Viaţa unei femei poate rămâne un mister. Însă misterul nu-i poate împiedica pe apropiaţi să-şi imagineze răspunsuri sau să recheme amintiri preţioase. Imaginea protagonistei absente, însă mai vie ca niciodată în memoria celor nouă persoane cărora le-a marcat existenţele, te va purta într-o călătorie prin oraşele de pe două continente. Te vei bucura astfel de o lectură emoţionantă cu personaje prinse între Orient şi Occident.

 

 Piciorul ţi-l ating în umbră şi alte poeme inedite

Imaginează-ţi că există un colecţionar având telentul unui detectiv ambiţios, ce a descoperit cuvinte profunde scrise de Neruda pe serveţelele din cafenele, pe meniurile sau programele de pe vasele de croazieră, în caiete date uitării şi rătăcite prin sertare ori publicate în reviste obscure. Le-a adunat, reuşind astfel să recupereze două decenii de inspiraţie. 21 de poeme inedite, scrise de Pablo Neruda între 1950 şi 1973, au fost adunate în acest volum. Bucuria lecturii va fi amplificată de ilustraţiile realizate de Kadna. Aşadar, ţi se promite o bijuterie prin lansarea volumului Piciorul ţi-l ating în umbră şi alte poeme inedite. Vei regăsi toate marile teme şi obsesii ale poetului Pablo Neruda: frumuseţea naturii din ţara natală, Chile, iubirea, exilul, împlinirea menirii de artist sau tulburările politice din universul sud-american, de care a fost atât de ataşat.

 

Ecaterina cea Mare. Portretul unei femei

Ecaterina cea Mare este una dintre cele mai admirate şi detastate femei ajunse la putere. Unii i-au admirat inteligenţa, erudiţia, vizionarismul ce a determinat-o să adopte ideile promovate de cărturarii Iluminismului şi abilitatea de a supravieţui într-o ţară străină. Alţii au considerat-o vulgară, crudă, obsedată de propria sexualitate (face parte din galeria suveranelor despre care s-a zis că ar fi fost nimfomane). Laureat al Premiului Pulitzer pentru o carte dedicată altui mare suveran al Rusiei (Petru cel Mare), istoricul american Robert K. Massie a vrut să treacă dincolo de miturile mai mult sau mai putin picante din jurul Ţarinei pentru a te face să-i înţelegi mai bine personalitatea.

 

Disecţie

Romanul Vegetariana i-a adus autoarei coreene Han Kang notorietatea internaţională. Cititorii au fost deopotrivă captivaţi şi răvăşiti de stilul ei. Al doilea roman tradus în limba română – Disecţie – va fi întâmpinat cu aceeaşi curiozitate. De data aceasta este vorba despe o dramă colectivă, provocată de forţele de represiune din Coreea de Sud, ce au vrut să înăbuşe protestele din mai 1980, ucigând mii de oameni în Gwangju. Efectele masacrului asupra memoriei şi conştiinţei unei naţiuni sunt prezentate în şapte capitole, în care tot atâtea personaje îşi povestesc tragediile, îşi plâng dispăruţii şi caută răspunsuri.

 

Întoarcerea – Premiul Pulitzer în 2017

Romanul Întoarcerea va fi citit de cei dornici de a înţelege istoria prin mărturiile personale ale celor marcaţi de ea. Hisham Matar scrie sensibil şi zguduitor despre Libia abia eliberată de sub regimul lui Gaddafi, dar şi despre Libia disidenţilor din epoca dictatorului. Mai scrie şi despre acele călătorii pe cât de dureroase, pe atât de necesare pentru căutarea motivelor din spatele nedreptăţilor şi a răspunsurilor. Protagonistul cărţii se reîntoarce în Libia natală după înlăturarea lui Gaddafi pentru a descoperi în sfârşit adevărul despre dispariţia tatălui său. Este un adevăr care vorbeşte despre forţa memoriei şi a supravieţuirii individuale sub regimul ce vrea transformarea oamenilor în mase anonime şi obediente.

 

 Zuleiha deschide ochii

Romanul Zuleiha deschide ochii este considerat noua revelaţie a literaturii ruse contemporane. Cartea semnată de Guzel Iahina este lăudată de mari autori, printre care Ludmila Uliţkaia şi Evgheni Vodolazkin. Este un roman zguduitor care descrie evoluţia unei poveşti de iubire în vremuri apăsătoare. În centrul poveştii se află Zuleiha, o tânără dintr-un sat de tătari. Ea este deportată în Siberia deşi este gravidă. Rămasă vaduvă după ce soţul ei este ucis de un ofiţer din Armata Roşie, Zuleiha ajunge să se îndrăgostească de nimeni altul decât ucigaşul soţului ei, ajuns între timp comandantul lagărului. Însă mai presus de toate, pentru Zuleiha este viaţa fiului ei, Iusuf. Pentru a-l apăra, ea este în stare de orice.

 

Mama mea, Moscova

Se spune despre cartea lui Hamid Ismailov că îmbina stilului lui Salman Rushdie cu al clasicilor ruşi, pentru a spune povestea halucinantă a lui Mbobo. Acesta este un băiat născut dintr-o mamă siberiană şi un atlet african (participant la Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980). Crescut fără tată şi respins deoarece avea trăsături diferite de a le majorităţii, într-o societate uniformizată, Mbobo a încercat să-şi găsească propriul drum în anii de dinaintea prăbuşirii Uniunii Sovietice. În ciuda amănuntelor ce îţi dau de înţeles că vei avea parte de o poveste dură, criticii de la The Guardian au descris acest roman drept o elegie luminoasă pentru Moscova din perioada Uniunii Sovietice.

 

Sylvie şi Bruno

 

Se spune că scrierile semnate de Lewis Carroll anulează graniţele impuse de vârstă în relaţia dintre lumea cititorului şi lumea personajelor fantastice. Una dintre cele mai iubite cărţi ale sale, intitulată Sylvie şi Bruno, pare să anuleze nu numai graniţele dintre cititor şi fantasticul descoperit în anii copilăriei, ci şi dintre fantastic şi real. Aventurile a doi fraţi prinşi între aceste două lumi te vor face să redescoperi apetitul pentru jocurile de cuvinte năstruşnice şi pentru poveştile în care fantasmagoriile sunt la ele acasă.

 

Vita brevis

Înainte de a fi considerat un înţelept cumpătat, filosoful creştin ramas în istorie cu numele de Sfântul Augustin a dus o viaţă închinată pasiunilor lumeşti. Scriind Confesiunile, s-a distanţat de această viaţă, însă femeia ce i-a fost iubită nu a vrut să-l dea uitării după ce el a îmbrăţişat celibatul în numele înţelepciunii. Scrisoarea acestei femei pe nume Floria Aemilia, în care amintirile senzuale, concluziile rafinat-erudite şi ironia picantă se împletesc, ia forma cărţii Vita brevis. Devenit faimos datorită romanului intitulat Lumea Sofiei, Jostein Gaarder transformă nostalgia feminină într-o reflecţie asupra conflictului dintre simţuri şi raţiune, dintre plăcere şi înfrânare, dintre spirit şi carnal.

 

 Scrisori din insula Guernsey

 Marry Ann Shaffer şi Annie Barrows le promit o lectură fascinantă celor pentru care literatura are un rol vindecător, după cum îl are şi în lumea personajelor ce vor să uite de tragediile aduse de cel de-al Doilea Război Mondial. Acţiunea romanului se petrece în Londra anului 1946, unde o scriitoare îşi regăseşte inspiraţia corespondând cu excetricul bărbat din insula Guernsey. Din schimbul de scrisori află despre clubul de lectură înfiinţat de acesta împreună cu prietenii săi, pentru a rezista psihic în faţa nazismului ce ameninţa întregul continent. Pe lângă poveştile din marile romane ale omenirii s-au strecurat cele ale oamenilor atraşi de clubul de lectură, mulţi dintre ei ducându-şi traiul prin activităţi considerate incompatibile cu viaţa intelectuală.

 

Muzică de belele

Cei care admiră francheţea neruşinată a lui Bukowski şi umorul său lubric şi cinic vor fi încântaţi de povestirile incluse în volumul Muzică de belele (Hot Water Music). Vor descoperi aceleaşi teme şi aceeaşi plăcere a scriitorului de a scoate la suprafaţă aspectele unei lumi decăzute, populată de marginali, o lume din care nu lipsesc tipologiile umane pe care le regăseşti şi în Dragoste la 17,50$ sau Poveşti despre nebunia obişnuită.

Citeşte şi Trei etaje – Dreptatea oamenilor care greşesc

Trei etaje – Dreptatea oamenilor care gresesc

 

 

 

 

Djamilia – Iubirea in stepele Kargazstanului

Adriana Gionea
-
1
Djamilia – Iubirea in stepele Kargazstanului

Djamilia este un roman mic. Nu are mai mult de 107 pagini. Însă după ce îl vei citi, îi vei aprecia marele rol pe care îl are în a te face să descoperi şi să iubeşti o lume străbătută cândva de caravanele de pe Drumul Mătăsii, lăsată apoi să le ţină piept cu un stoicism ieşit din comun marilor imperii, printre care şi cel sovietic. Lumea aparte pe care o vei descoperi este localizată în Kârgâzstanul de azi, care în anii desfăşurării acţiunii (anii ’40) era o anexă a Rusiei staliniste. În această lume vei descoperi povestea dintre apriga şi curajoasa Djamilia şi Daniar, un soldat rănit pe front.

Povestea de iubire dintre Djamilia şi Daniar este una care a trecut graniţele ţinuturilor misterioase de la marginea Rusiei, fiind considerată una dintre cele mai frumoase din literatura universală. Descrierea cutumelor, a peisajelor ce transformă stepa în imagini ireale, pline de magie în lumina apusului, şi captarea universului uman din Asia Centrală, prins între valorile ancestrale şi răzvrătirea tinerilor ce au alte aspiraţii decât restul colectivităţii, au impresionat generaţii întregi de cititori. Aceştia au fost seduşi de contrastul dintre tandreţea scriiturii şi a personajului-narator şi asprimea vieţii din stepa ai cărei locuitori simţeau efectele unui război mondial ce se desfăşura pe fronturi îndepărtate de satele lor. Era un război pe care nu-l înţelegeau, dar la care erau obligaţi să participle. Bărbaţii erau transformaţi în soldaţi, iar femeile şi copiii ajungeau să trudească peste puterile lor pentru a furniza cantitatea necesară de grâu.

Important pentru literatura kârgâză şi pentru includerea lui Cinghiz Aitmatov în galeria celor mai mari scriitori ai secolului XX, romanul Djamilia te va cuceri asemenea oricărui roman exotic despre o lume încremenită în timp şi tulburată de pasiunea unei femei ce nu se lasă dominată de legile învechite. Doar că te va cuceri într-un mod neaşteptat. Nu printr-o desfăşurare năvalnică a pasiunilor, ci printr-o scurgere lentă a emoţiilor şi a gesturilor tandre. Dovezile de afecţiune, deşi influenţate de trăiri intense, au fost îmbrăcate în subtilitate şi delicateţe.

Plasarea acţiunii într-o lume patriarhală musulmană şi în inima unei comunităţi la graniţa dintre prezent şi nomadismul atemporal te îndeamnă să-ţi imaginezi o iubire sfâşietoare, desfăşurată în secret. Informaţiile vehiculate despre mediile musulmane patriarhale te fac să prevezi reacţii impetuoase în scene în care pedepsele pentru infidelitate sunt cumplite, femeia ostracizată fiind condamnată la un viitor greu de îndurat. Ei bine, toate aşteptările îţi vor fi contrazise. Nici lumea musulmanilor din stepele kârgâze nu este descrisă în acest roman ca în miturile sordide sau ca în mărturiile unor supravieţuitoare, nici vigilenţa comunităţii nu devine intruzivă pentru femeia căsătorită, dornică de a-şi da frâu liber sentimentelor faţă de bărbatul pe care îl iubeşte, altul decât cel care a luat-o de la ai ei pentru a-i deveni soţie.

Aici, în stepa kârgâză descrisă de Aitmatov prin vocea personajului-narator, cândva martor al iubirii interzise dintre Djamilia şi Daniar, găseşti o lume patriarhală în care femeile au totuşi o mare influenţă, dobândită mai ales după ce mulţi bărbaţi ai satului au plecat pe front. Djamilia îşi poate permite să se bucure de privirile altor bărbaţi şi nu se teme să-i domine verbal şi să-i umilească pe cei ce vor să-i arate că femeia frumoasă trebuie să fie la cheremul masculului. Firea ei aprigă o ajută să-i câştige simpatia şi încrederea soacrei, despre care se spunea că era adevărata stăpână a casei, nicidecum bărbatul considerat marele patriarh al familiei.

Vei fi surprins nu doar de libertatea emoţională a personajelor feminine şi de gesturile lor exuberante într-o lume guvernată de valorile rigide, ci şi de modul în care este redată povestea de iubire. În această lume a oamenilor aprigi, iubirea pătimaşei Djamilia seamănă mai degrabă cu poveştile de iubire din romanele japoneze introspective, în care declaraţiile înflăcărate sunt amânate, iar trăirile personajelor sunt reflectate de frumuseţea naturii. Exact ca într-un roman japonez, vei descoperi nişte pasaje vizuale uimitoare, poetice.

Personajul-narator, devenit din cumnatul vigilent complicele iubiţilor, îşi începe cu descrierea unei picturi rememorarea evenimentelor din vara în care legătura secretă a Djamiliei i-a schimbat viaţa (rememorare transformată într-un roman). De fapt, eşti ajutat să călătoreşti imaginar spre locul desfăşurării acţiunii citind descrierea unei picturi reprezentând nuanţele stepei, uimitoare pentru cei ce se aşteptau la un tărâm plat, monoton. Peisajul stepei pictate este insufleţit de siluetele a doi călători. Despre identitatea lor vei afla în paginile următoare.

Vei descoperi în această carte nu numai unul dintre cele mai frumoase mesaje transmise de cel devenit martorul unei relaţii de iubire care l-a făcut să-şi descopere vocaţia de pictor (şi) prin reflectarea asupra libertăţii individuale în raport cu normele colectivităţii. Descrierile picturale ale stepei (unele dintre cele mai frumoase din întreaga literatură) sunt adevărata sursă a plăcerii oferite de lectură. Cinghiz Aitmatov reuşeşte să-i impresioneze până şi pe cititorii mai puţin răbdători în faţa pasajelor descriptive ce încetinesc ritmul naraţiunii. Descrierea stepei de către un personaj ce îşi dorea să devină pictor îi va convinge pe mulţi să viseze la o călătorie în acele ţinuturi, de unde să transmită imagini cu apusuri ce transformă peisajul plat într-o intindere stranie de nuanţe nemaivăzute.

Djamilia este si un roman despre modul în care iubirea nu îi schimbă doar pe îndrăgostiţi, ci mai ales pe cei deveniţi martorii, apoi protectorii ei. Astfel, cartea scrisă de Cinghiz Aitmatov îţi va rămâne în memorie şi datorită legăturii dintre iubirea interzisă, libertate şi maturizarea emoţională a complicelui devenit narator. Acest complice, nimeni altul decât Seit, cumnatul protagonistei, începe să descopere nevoia de a-şi construi propria identitate departe de presiunea familiei tradiţionaliste. Refuzul Djamiliei de a se conforma, de a suporta un trai nefericit de soţie supusă, îi insuflă adolescentului ce-i devenise cumnat acel curaj de a urma chemarea dorinţei de a picta. Datorită nesupusei Djamilia, acesta îndrăzneşte să conteste reguli nescrise, apoi să viseze, chiar dacă ştie că marele său vis, acela de a deveni pictor, îl va îndepărta de ai săi şi de modelul ancestral de masculinitate, bazat pe asumarea datoriei de bărbat al casei după ce fraţii mai mari au plecat la război.

Ce începe prin descrierea unei poveşti de iubire din timpuri trecute va continua cu mesajul mereu actual: acela de a-ţi construi propria libertate cu preţul încălcării unor cutume şi al dezaprobării coletive. Povestea acestui personaj-martor aşează romanul lui Cinghiz Aitmatov nu doar pe raftul celor mai frumoase poveşti de iubire, cât şi pe cel dedicat poveştilor despre vara maturizării bruşte ce schimbă traiectoria şi conştiinţa unui adolescent.

Citeşte şi 5 filme care îţi arată dramele unor lumi mai puţin cunoscute

5 filme care iti arata intr-un mod original problemele unor lumi putin cunoscute

 

Un barbat pe nume Ove – Cel mai iubit dintre morocanosi

Adriana Gionea
-
0
Un barbat pe nume Ove – Cel mai iubit dintre morocanosi

Un bărbat pe nume Ove ar putea fi considerat cel mai simpatic şi tandru roman despre un om ce ar merita din plin titlul de Cel mai nesuferit vecin care ar putea exista vreodată. Cu tact, empatie şi acel amestec inspirat dintre sarcasm şi compasiune, autorul Fredrik Backman te va convinge că poţi depista resurse infinite de bunătate în sufletul oricărui morocănos cu tendinţe de mizantrop.

Ove, despre care apropiaţii spuneau că face parte din categoria oamenilor care sunt moşi posaci încă de la grădiniţă, are toate metehnele vecinului tipicar ce vrea să pună ordine în viaţa celor din jur, iar aceste metehne se accentuează odată cu înaintarea în vârstă. Ove pare genul de om care, în loc să se bucure de timpul liber oferit de vârsta pensionării, preferă să-şi scoată vecinii din pepeni bodogănind, făcând reclamaţii şi mergând în inspecţie prin cartier pentru a se asigura că se respectă toate regulile. Nici o abatere nu-i scapă, oricât de neînsemnată ar fi în ochii vecinilor, încât l-ar face până şi pe un zelos agent de pază să se întrebe dacă îşi merită leafa.

Ove se consideră un om corect, gata să facă lucurile ca la carte. Iar a face lucrurile ca la carte înseamnă a le face aşa cum se făceau odată, adică pe vremea lui Ove. Fidelitatea exacerbată faţă de valorile şi stilul de viaţă dinaintea erei dominate de smartphone şi de automatizarea omniprezentă, când oamenii (mai ales bărbaţii şi tinerii) ştiau cum să meşterească prin casă, te vor face să-l consideri mai insuportabil decât sunt babele ursuze din autobuze, care se plâng mereu de tineretul din ziua de azi.

Cum îl faci totuşi pe cititor să-l considere pe Ove simpatic? O soluţie ar fi să-l scoţi pe acest Ove din carapacea scorţoşeniei aruncându-l în situaţii amuzante, care să-l oblige să fie uman cu oamenii diferiţi de el, adică oamenii care nu-i împărtăşesc valorile sănătoase, şi nici stricteţea când vine vorba de acceptarea, aplicarea şi respectarea unei reguli sfinte pentru liniştea caretierului şi a societăţii, în general. A doua soluţie ar fi cea demnă de un film de suflet cu succes la public, a cărui reţetă se bazează pe întâlnirea dintre un pensionar singuratic şi un om nu numai diferit de el prin trăsăturile de personalitate, dar şi datorită apartenenţei etnice. A treia ar fi întreruperea firului narativ cu flashback-uri din copilăria şi tinereţea protagonsitului, care să îţi dezvăluie motivele din spatele comportamentului său enervant. Fredrik Backman recurge la toate trei soluţiile, dar le îmbină într-un mod ce nu seamănă cu scenariile neverosimile, ci mai degrabă cu pledoaria (plină de umor) pentru răbdare şi curiozitatea de a-l (re)descoperi pe celălalt, oricât de mult te-ar scoate din pepeni.

Apreciind trucurilor folosite de scriitor pentru a te face să te apropii de Ove, ba chiar să-l îndrăgeşti la un moment dat, ajungi să descoperi un roman profund şi mutistratificat datorită modului în care suprapune peste portretul lui Ove satira la adresa unei întregi societăţi. Un bărbat pe nume Ove este un roman mult mai sofisticat decât pare în primele pagini, fără a fi însă unul inaccesibil, oferind o lectură uşoară, în care scenele curg natural şi efervescent, fără a fi una superficială. Poţi spune astfel despre Un bărbat pe nume Ove că te invită la o analiză psihologică fină, pe care o poţi savura alături de o ciocolată caldă fără a te simţi vinovat că hohotele de râs pe care ţi le provoacă anumite scene te fac să duci în derizoriu gravitatea dramelor ce zac sub atitudinea de om irascibil a personajului central.

Vei aprecia la scriitorul Fredrik Backman inteligenţa prin care fentează ispita de a construi simplist un personaj ca un sloi de gheaţă ce se topeşte peste noapte pentru a dezvălui o seninătate interioară precum o zi luminoasă de mai. În loc să-l schimbe pe Ove – decizie ce ar fi fost considerată neverosimilă, demnă de filmele comerciale pe care le vezi în vacanţa de Crăciun – Fredrik Backman inventează un personaj care, deşi este opusul lui Ove, îl acceptă pe aceasta aşa cum e, ba chiar îi reinterpretează personalitatea dintr-o perspectivă ce îi transformă defectele în calităţi. Acest personaj este Sonja, femeia devenită soţia lui Ove, care, până să se ataşeze ca nimeni alta de morocănosul morocănoşilor, iubea trei lucruri: cărţile, pe motanul Ernest (îl admira pe Hemingway) şi pe tatăl ei – un bărbat la fel de taciturn şi de încăpăţânat.

Dacă Ove nu te convinge să-l consideri un om benefic pentru omenire, Sonja, femeia care i-a oferit lui Ove singurele motive pentru care viaţa merită iubită, ţi-l va apropia de suflet. Nu s-a speriat de caracterul lui imposibil. A descoperit bunătatea din spatele rigidităţii demne de un teuton tipicar şi i-a oferit singurele dovezi de candoare, inepuizabile se pare. Când începe acţiunea romanului, Sonja nu mai este lângă Ove, fiind răpusă de cancer. Însă amintirile despre ea sunt atât de vii şi delicate, încât seamănă cu pata de culoare adusă de o lalea pe fundalul unei ferestre de la care se zăreşte un peisaj tern, încremenit într-o iarnă fără sfârşit. Sonja, deşi la randul ei marcată de nişte evenimente dramatice, era tot ce Ove nu a putut să fie: senină, amabilă, cu simţul umorului, spontană, tolerantă, flexibilă, cu zâmbetul pe buze, optimistă, iertătoare, dar mai ales încrezătoare în bunele intenţii ale celor din jur, inclusiv ale elevilor ei cu probleme, ce ar fi devenit nişte marginali inadaptabili dacă Sonja nu le-ar fi redat încrederea în posibilitatea de a reuşi să-şi continue studiile.

Cum a putut sta o asemenea femeie caldă lângă un bărbat precum Ove? Este întrebarea la care vei găsi răspunsuri în scene cu final imprevizibil, care îţi demonstrează cât de benefică poate fi prezenţa unui morocanos precum Ove. De fapt, romanul este o înşiruire de scene pline de umor (uneori negru), care îţi arată cum ajunge Ove să gestioneze încurcăturile provocate de apariţia sau, mai bine zis, de intruziunea în viaţa lui liniştită (aşa cum poate fi numai rutina unui singuratic) a unor personaje cu purtări exuberante şi lejere, pe care unul ca el le consideră exotice. Aceste personaje sunt o imigrantă din Iran, căsătorită cu un tolomac de-al locului (aşa îl consideră Ove), un vecin abia ieşit din etapa adolescenţei, în care Ove descoperă toate defectele tinerei generaţii, şi nişte copii pe care purtarea dezagreabilă a unchiului Ove îi amuză şi îi face să se ataşeze de el.

Odată cu apariţia iraniencei dornice de a fi amabilă cu Ove şi de-al obliga să fie la rândul lui mai bun cu semenii, dar mai ales cu animalele din familia felinelor, evenimentele hilare dau năvală în viaţa protagonistului (nostime pentru noi, cititorii, nicidecum pentru regele ursuzilor). În câteva zile, Ove ajunge să facă tot ce nu a crezut vreodată: să interacţioneze cu oamenii pe care nu îi suportă, apoi să adopte o pisică (mai mult obligat). Nu renunţă la comportamentul enervant, dar se lasă târât de vecina din Iran în situaţii care îl obligă să îşi domolească reacţiile şi să le întindă o mână de ajutor celor pe care el îi considera anormali, enervanţi (dacă nu din simpatie, măcar din dorinţa de a fi în continuare un om corect).

La început îl vor enerva toate aceste personaje, mai ales când nimeresc exact în momentele în care el vrea să ajungă mai repede lângă Sonja, pe lumea cealaltă. Nu lipsesc nici scenele de umor negru în care tentativele de suicid îi sunt zădărnicite de toti cei ce îi invadează casa pentru a-i cere disperaţi ajutorul (Ove era şi meşterul bun la toate al cartierului). Aceste scene alimentează latura comică a poveştii, fără a distrage atenţia de la gravitatea unor teme abordate în roman: singurătatea, alienarea şi prăpastia dintre generaţii.

Pe măsură ce Ove se implică în relaţiile cu semenii (chiar şi fără voia lui), scriitorul te face să înţelegi evoluţia şi problemele unei ţări scandinave despre care toţi cred că este raiul pe pământ (ce-i drept, comparată cu anumite ţări est-europene, chiar aşa pare). Romanul nu este doar despre acreala lui Ove, ci şi despre ruptura dintre categoriile sociale, dintre stat şi cetăţean (chiar şi într-o ţară civilizată). După ce vei citi romanul, vei spune că tot ce începe prin scene comice ajunge să îţi pună întrebări grave despre sensul vieţii şi despre umanitate.

Citeşte şi The Happiest Day in the Life of Olli Maki – Fără Ea, viaţa de campion este pustie

The Happiest Day in the Life of Olli Maki – Fara Ea, viata de campion este pustie

 

Adolf H. Doua vieti – Freud ar fi facut un pictor inofensiv dintr-un viitor dictator

Adriana Gionea
-
0
Adolf H. Doua vieti – Freud ar fi facut un pictor inofensiv dintr-un viitor dictator

Curiozitatea şi plăcerea lecturii oferite de romanul Adolf H. Două vieţi sunt la fel de puternice precum repulsia simţită când vezi numele lui Hitler pe coperta unei cărţi.

Ideile îndrăzneţe demne de revelaţiile unui psihanalist şi observaţiile psihologice uimitoare te vor face să consideri Adolf H. Două vieţi cel mai bun şi profund roman scris de Eric-Emmanuel Schmitt. Are o consistenţă şi o scriitură provocatoare şi cutremurătoare, diferite de cele descoperite în alte romane ale sale. În confesiunea din ultimele pagini ale volumului (după încheierea acestui roman), Eric-Emmanuel Schmitt declară că a vrut să scrie un roman de mici dimensiuni, cum sunt acelea ce l-au făcut celebru. Însă ampla documentare şi dorinţa de a coborâ în adâncurile naturii umane (nu a crezut nici o clipă că maleficul din Hilter este un aspect străin umanităţii, o excepţie care nu se poate repeta) l-au convins că trebuie să ducă la bun sfârşit un roman mult mai elaborat, care să dea viaţă fiinţelor, epocilor, locurilor, nu doar ideilor. Vei descoperi astfel o relaţie foarte bine explorată, şi fertilă pentru densitatea romanului, între personalitate şi valorile unei anumite epoci.

Mulţi i-au spus lui Schmitt că scrierea unui astfel de roman ar însemna finalul carierei sale din cauza reputaţiei pătate. Hitler nu avea ce să caute în lumea personajelor sale pline de umanitate. Că ar fi fost considerat un scriitor fascist.

Să inventezi un dublu inofensiv al lui Hitler ar putea fi considerat un act de blasfemie, o lipsă de respect la adresa celor pe care dictatorul comparat cu diavolul i-a făcut să cunoască iadul. Totuşi, ceea ce îi va cutremura, indigna sau invita la reflecţie pe cititori nu este curajul de a inventa o dublură bună a lui Hitler, ci de a sugera că Hitler nu este străin de noi, că nu este un personaj istoric excepţional ci unul care doar a şlefuit pornirile distructive ce zac de fapt în fiecare dintre noi, până a obţinut ceva monstruos. Hitler nu este in-umanul, bizarul, nu este străinul malefic, pe care nu îl putem înţelege, ci are aceleaşi trăiri cu ale tuturor oamenilor, doar că a preferat calea distructivă pentru a scăpa de apăsarea unora dintre ele. Hitler s-a simţit învins, nedreptăţit, umilit, inadecvat, respins, însingurat, nedorit. Aceste trăiri sufocante, care pot distruge stima de sine, nu apar doar în cazul dictatorilor. Nu amplificarea acestor trăiri survenite în urma unei traume, a unei copilării marcate de violenţă nasc dictatori, ci mecanismele de contracarare a lor, care pot fi unele sănătoase, ducând la vindecare, sau unele care pot alimenta ura devenită un catalizator al fanatismului, al dorinţei de a domina şi de a suprima.

Latura terifiantă a romanului este de fapt această revelaţie pe care o are cititorul despre natura umană şi despre vecinătatea părţii sănătoase, care poate crea pentru a se vindeca, şi a celei scufundate în sinistru, care ucide. Nu vei avea parte de scene ce descriu infernul din lagăre, cum ai văzut în Fiul lui Saul sau în Paradise. Infernul este, în acest roman, partea incomodă, neasumată a naturii umane, atribuită mereu unei personalităţi istorice malefice, despre care se spune că este greu de înţeles, deşi nu este străină de semenii săi.

Schmitt ne face să conştientizăm că toţi am fost la un moment dat intoleranţi faţă de o persoană cu valori diferite. Că am fost la un moment dat tentaţi să adoptăm confortul iluzoriu al raţionamentelor simplificate, ce nasc prejudecăţi şi nişte soluţii aparent eficiente pe termen scurt, însă cu efecte sumbre pe termen lung. Campaniile electorale pentru Brexit şi pentru tabăra Trump au scos la suprafaţă, prin apelul la frica faţă de străin, seminţele pornirilor distructive, ale xenofobiei, ale unei agresivităţi primitive, ce abia aşteptau să încolţească. Dacă am fi fost vulnerabili şi am fi nimerit într-o societate bolnavă, aflată în derivă după un război cumplit, aşa cum era cea în care s-a format personalitatea lui Hitler, am fi riscat să cădem sub vraja unui discurs extremist, zbierat de un lider carismatic mesianic. Nu suntem feriţi de trăirile distructive, dar le putem dezamorsa la timp dacă avem curajul de a ne cunoaşte. Aceasta este revelaţia (uneori) incomodă la care invită lectura unui roman în care alternează nevoia de afecţiune cu autoizolarea într-un univers personal în care grandomania striveşte orice urmă de umanitate.

Îndrăznind să inventeze un al doilea Hitler – o alternativă inofensivă, ce atinge gloria prin creativitate, nicidecum prin satisfacerea nevoii de a domina – Schmitt dovedeşte că deţine flerul şi migala unui psihanalist uns cu toate alifiile, mai ales când redă înfricoşător şi totodată provocator precum un tablou suprarealist o personalitate dedublată, o scindare metaforică între bine şi răul absolut. Această dedublare dă naştere jocului dintre fragilitate şi malefic, dintre vigoarea şi insolenţa creativităţii şi rigiditatea fanatismului. Vei avea impresia că autorul vrea să forţeze graniţele realităţii confirmate de sursele istoricilor, provocând nu numai adevărul, ci şi toate certitudinile unui cititor avizat.

Adolf H. Două vieţi este un roman greu de trecut cu vederea. Te va răscoli, te va înfricoşa, dar te va şi captiva datorită analizei psihologice uimitoare a lui Schmitt. Această analiză fină are forţa stupefacţiei provocate de o pictură suprarealistă inspirată dintr-un vis ciudat în care se contopesc frumuseţea şi grotescul. Îi va impresiona până şi pe cei ce nu sunt neapărat nişte admiratori ai stilului său. La început eşti izbit de alăturarea pe coperta unei cărţi a numelui unuia dintre cei mai şarmanţi şi iubiţi autori contemporani datorită mesajelor umaniste ce invită la compasiune, iertare şi toleranţă, şi numele celui mai detestat om care a existat vreodată, ale căror discursuri furibunde şi decizii politice au promovat nişte valori total opuse celor din cărţile lui Eric-Emmanuel Schmitt.

Pe măsură ce te aventurezi în lectura solicitantă emoţional, vei fi intrigat de încercarea lui Schmitt de de a oferi un răspuns aparent neverosimil, însă prezentat cât se poate de firesc în cartea sa. Este răspunsul la întrebarea pe care mulţi o interzic şi care sună cam aşa: Ce-ar fi fost dacă? sau, mai bine zis, Cum ar fi arătat azi omenirea dacă Hitler ar fi fost admis la Academia de Arte Frumoase din Viena şi ar fi devenit un pictor avangardist primit apoi cu braţele deschise în Olimpul elitei din Parisul interbelic de către  însuşi zeul Suprarealismului, Andre Breton?

Scriind acest roman despre Hitler, întruchiparea răului absolut, Eric-Emmanuel Schmitt a făcut ceea ce vrea să evite orice psihoterapeut: scindarea personalităţii clientului său. Vei găsi în paginile romanului un Hitler dedublat, iar dedublarea nu este o figură de stil, ci o vei regăsi la sensul propriu. Această dedublare are loc la începutul romanului, în scena în care sunt anunţate rezultatele concursului de admitere la Academia de Arte Frumoase din Viena. Un Hitler află că a fost respins, fiind nevoit să îndure din acel moment gustul amar al înfrângerii. Ruşinea asociată eşecului va duce la formarea unor mecanisme de apărare ce vor netezi calea pentru delirul de grandoare şi pentru acţiunile politice devastatoare ce vor transforma Europa într-un film horror.

Celălalt Hitler află că este admis. Fericit, sărbătoreşte victoria în berăriile frecventate de stundenţii ce visează să devină pictori. Îşi face prieteni care îl ajută sa îşi formeze un stil personal de a picta, să îşi exprime angoasele şi frustrările prin imagini pline de originalitate. Complexul de inferioritate, amintirile unei copilării marcate de un tată violent şi neîncrederea în propria virilitate nu se transformă într-un amestec exploziv ce va naşte orori, ci în compoziţii suprarealiste. Hitler-pictorul se va bucura de tot ce are viaţa de artist avangardist mai bun de oferit: generozitatea senzualităţii feminine, binefacerile prieteniei ce îl va apropia de ceilalţi prin solidaritate şi altruism, lejeritatea pariziană şi admiraţia libertinelor, ce îl va măguli restituindu-i încrederea în propria sexualitate şi forţă de seducţie (pe care Hitler-dictatorul a transformat-o în dorinţa de a seduce masele pentru a-şi susţine ideile aberante).

Vieţile celor doi Hitler sunt prezentate alternativ, astfel încât Eric-Emmanuel Schmitt să te ajute să-i înţelegi mai bine mesajul care spune că toate ideile şi trăsăturile de personalitate ce ţin de latura tenebroasă a naturii umane îl pot face pe om fie un geniu creativ, fie un dictator. Lăsate să se dezvolte nestingherite, aceste idei şi trăsături sumbre induse de o educaţie marcată de umilinţe, de lipsa iubirii sau de agresivitate pot avea efecte devastatoare.

Eric-Emmanuel Schmitt susţine că nimeni nu se naşte monstru, însă poate deveni un om ce poate da dovadă de cea mai mare cruzime dacă nu îi oferă nimeni dovezile de afecţiune şi de toleranţă în momentul critic. Scriitorul surprinde răscolitor acel moment ce transformă umbrele din abisul personalităţii într-un amestec malefic de complexe, ură, furie, neputinţă şi macanisme prin care se încearcă o contracarare a eşecului. Acel Hitler devenit pictor, care nu a existat în realitate, dar care începe să capate un contur şi o identitate credibile în ficţiunea lui Eric-Emmanuel Schmitt, ajunge în cabinetul lui Freud, evreul ce a schimbat modul în care umanitatea se raportează azi la sexualitate, la relaţia părinte-copil, la tabuuri sau la conţinuturile ruşinoase ori indezirabile ale personalităţii.

Hitler-studentul ajunge pe divanul lui Freud. Speră ca Freud să-l scoată din blocajul creativ apărut la vederea unui nud feminin. Nu este un mare admirator al lui Freud, pentru care prietenii şi colegii lui aveau un adevărat cult. Pe Hitler-pictorul timid, psihanalistul Freud îl scoate din pepeni la primele întâlniri. Îi pune întrebări incomode şi indiscrete. Înainte de a-l ajuta să scape de inhibiţia de a privi o femeie dezbrăcată, Freud îl face mai întâi pe Hitler să se simtă el însuşi expus, gol puşcă, devoalându-i fără menajamente gândurile secrete. Aflând că tânărul Hitler este un student virgin care se declară într-un final copleşit de femeia provocatoare ce poza nud pentru studenţii de la cursurile de pictură, Freud începe să-i analizeze copilăria, în special relaţia cu tatăl său abuziv.

Dacă aveai dubii cu privire la reuşita lui Eric-Emmanuel Schmitt de a descrie credibil un Hitler bun, fragil şi care poate inspira compasiune, nicidecum ură şi dezgust, fie el şi un Hitler inventat, ei bine, scena emoţionantă în care îl găseşti pe Hitler în prezenţa unui Freud care îi redă încrederea în sine îţi va schimba total perspectiva…nu asupra lui Hitler cel real, ci asupra modul în care pot fi transformate în artă sau domolite nişte trăiri ce pot duce la acţiuni distructive. Schmitt a inventat un Freud care a jucat rolul părintelui suportiv cu băiatul ce nu are încredere în el. Modul în care şi-a imaginat dialogul dintre faimosul psihanalist şi Hitler pare cât se poate de autentic, încât ajungi să uiţi pentru câteva minute de adevăratul Hitler, care pândeşte câteva pagini mai încolo, pentru a da năvală cu neputinţa lui transformată într-o furie clocotitoare.

În timpul şedinţei psihanalitice în care Freud analizează un vis ce devine cheia problemelor nemărturisite ale lui Hitler-pictorul, vei fi impresionat de modul în care Schmitt leagă problemele personajului său de relaţia dintre inconştient şi naşterea picturii moderne. Vei descoperi un Schmitt capabil de a se apropia de intuiţia şi de fineţea unui psihanalist prin descrierea unui vis erotic în care Hitler nimereşte în decorurile fastuoase ale unui bordel veneţian. Imaginile oniric-lubrice par o contopire între picturile cu nuduri ale lui Paul Delvaux şi obsesiile personajelor din povestirile lui Arthur Schnitzler. Acest vis este analizat sofisticat şi uimitor, astfel încât cititorului să nu i se pară deloc artificială posibilitatea convertirii la vitalitatea creativă a tuturor complexelor ascunse în lumea lui Hitler.

Datorită salvatoarei (însă nicidecum comodei) întâlniri cu Freud, Hitler-pictorul se transformă dintr-o caricatură într-un tânăr şarmant, dorit de femei, apoi într-un pictor suprarealist, devenit o vedetă a Parisului interbelic. În locul urii şi al adeziunii la doctrina extremistă alege calea sănatoasă a solidarităţii. Nu este chinuit de neputinţa celui însetat de putere, care vrea să uite de propria ratare prin manipularea maselor, ci mai degrabă de pierderea celui mai bun prieten în timpul Primului Război Mondial sau de teama de a pierde creativitatea după confruntarea cu toate ororile frontului.

Vei descoperi un Hitler greu de imaginat, unul inofensiv, plin de compasiune şi de tandreţe, conturat în paralel cu adevăratul Hitler. Vei avea astfel două personaje contradictorii, din tabere diferite. Cei doi Hitler formează o antiteză perfecta. Ce adoră unul, urăşte celălalt. Probabil că întâlnirea lor ar fi dus la o luptă în care unul ar fi vrut să anuleze forţa celuilalt pentru a salva omenirea. Au valori total opuse, ca în poveştile în care protagoniştii sunt gemenii ce ajung să reprezinte lupta dintre lumină şi întuneric, doar că Schmitt îi ataşează acestui contrast o imagine mult mai sofisticată.

Hitler devenit pictor nu vrea să conceapă o apropiere a politicii de artă. Nu este sedus de mişcările extremiste născute după Primul Război Mondial şi duce în derizoriu interesul unor artisti din generaţia lui pentru doctrinele salvatoare, precum fascismul sau comunismul. Menirea lui nu este grandoarea promisă de adoraţia maselor, ci arta. Nu vrea un destin excepţional (de fapt nici nu mai crede în aşa ceva), ci doar să se bucure de voluptăţile vieţii. Îşi cunoaşte limitele artistice, ba mai mult(!) le şi acceptă. Nu se crede genial, ba chiar se convinge pe sine că este mai degrabă un pictor mediocru, lipsit de acel stil unic, vizionar, ce l-ar propulsa în galeria celor deveniţi reprezentativi pentru un anumit curent sau pentru propria generaţie. Se mulţumeşte la un moment dat cu statutul de profesor şi nu este deloc măgulit de încercarea unor mari negustori de artă de a-l prezenta, în cercurile înalte ale colecţionarilor cu dare de mână, drept un pictor talentat, unic. Nici măcar Wagner nu-l seduce pe acest Hitler devenit un pictor avangardist în plină glorie, iar entuziasmul politic îi repugnă, la fel şi îndemnul la sacrificiul ce-i promite drept răsplată eternitatea rezervată eroului.

Hitler-pictorul ajunge să se bucure de binefacerile şi de plăcerile mărunte ale unei vieţi banale, în care extraordinarul se reduce la iubirea nesperată dublată de abandonul senzual, adusă în viaţa lui plină de traume de către femeile iubite. Una dintre aceste femei ce i-au arătat că savurarea plăcerilor în anonimat este mai bună decât gloria într-o lume austeră era nimeni alta decât fata unuia dintre susţinătorii puternici ai Sionismului (semn că Schmitt merge cu antiteza dintre cei doi Hitler până în pânzele albe).

În timp ce Hitler-pictorul îşi trăieşte viaţa pariziană alături de ştrengara minionă devenită marea lui iubire, onorând invitaţiile mondene şi admirând baletul modern al lui Diaghilev, adevăratul Hitler, intrat în istorie, îşi pregăteşte ascensiunea şi planurile diabolice. Acest Hitler ce a rămas în istorie nu şi-a făcut veacul prin mansardele boeme, ci a cunoscut Viena sordidă, a marginalilor, a impostorilor şi a celor eşuaţi în azilele de noapte deschise în lunile reci.

Metamorfoza lui Hitler devenit pictorul avangardist inofensiv pentru omenire este o pledoarie pentru farmecul vieţii trăite la dimensiuni mici, însă cu satisfacţii uriaşe. Inventând un Hitler care nu a apucat să se nască – acel Hitler ce şi-a depăşit complexele prin apropierea de semeni în ciuda fricii de respingere şi de ridicol – Eric-Emmanuel Schmitt îţi dă de înţeles că nu există dictatori fara mulţimi bolnave, fără susţinători, fără complicitatea noastră, a tuturor. Despre Hitler şi despre ceilalţi dictatori ai omenirii s-a spus că au fost păpuşarii abili ce au manipulat oameni vulnerabili, folosindu-se de visul acestora de a trăi în vremuri mai bune. Că i-au păcălit pe cei ce i-au susţinut, promiţându-le că vor aduce societatea pe făgaşul normal. Însă modul în care Schmitt vrea să pătrunzi în mintea lui Hitler te face să întrebi dacă nu cumva şi dictatorii au fost nişte marionete mânuite de mulţime. Oare Hitler ar mai fi fost zdrobitor dacă nu ar fi avut parte de nişte susţinători înfocaţi ce au preferat să meargă pe drumul scurt al gândirii simpliste? Dacă majoritatea semenilor nu s-ar fi lăsat ispitiţi de valorile primitive ce nasc soluţii radicale, amorale, de agresivitatea care zace în toţi, dar pe care doar unii aleg să o transforme în raţiunea de a fi?

Citeşte şi Paradise – O altă perspectivă asuupra salvării prin iubire

Son of Saul – Corpul îşi aminteşte teroarea şi umanitatea

Cum să lecuieşti un fanatic – Luciditatea scriitorului

Paradise – O alta perspectiva asupra salvarii prin iubire

Son of Saul – Corpul isi aminteste teroarea si umanitatea

Cum sa lecuiesti un fanatic – Luciditatea scriitorului

 

 

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste – Invita la indiscretie

Adriana Gionea
-
0
50 cele mai frumoase scrisori de dragoste – Invita la indiscretie

În calitate de cititori împătimiţi avem nevoie de intimitate. Vrem să ne bucurăm departe de ochii lumii de un personaj ce ne seamănă într-un mod pe care vreum să îl ştim doar noi sau de amintirile ascunse, trezite de un anumit pasaj. Totuşi, în această intimitate oferită de lectură ne descoperim o plăcere vinovată – aceea de a cunoaşte gândurile ascunse ale artiştilor noştri preferaţi sau ale personalităţilor care i-au inspirat.

Depăşim teama de a părea intruzivi şi nu ezităm să colecţionăm jurnalele, însemnările gasite printr-un cufăr uitat şi mai ales trăirile exprimate în scrisorile autorilor sau ale pictorilor preferaţi. Avem însă o scuză: nevoia nobilă de a ni se confirma existenţa unor mijloace mult mai profunde, spirituale şi ingenioase de a gestiona fricile şi trăirile năvalnice. Sperăm astfel că putem găsi nişte fiinţe superioare sau, dimpotrivă, cât se poate de apropiate de omul obişnuit, cu vicii şi tentaţii. Sunt acele fiinţe devenite artişti, de la care aşteptăm uneori lecţii despre cum să ne simţim confortabil cu pornirile sau emoţiile pe care uneori nu ni le asumăm, din teama de a părea (prea) vulgari.

Citind scrisorile unor pictori precum Frida Kahlo sau Marc Chagall, ale unor compozitori faimoşi (uneori şi) datorită cuceririlor, ale unor scriitori infideli, ale preşedinţilor americani ce au schimbat istoria, ale unor femei ce au cunoscut privilegiile puterii, cum a fost regina Elisabeta I, ale unor scriitoare discrete sau mult prea îndrăzneţe pentru timpul lor, precum Anais Nin sau George Sand, ne dăm seama că nimic din ce este uman nu lipseşte din preocupările celor pe care îi urcăm pe soclul rezervat fiinţelor ce par diferite de noi. Vei descoperi pasiuni puternice, declaraţii mistuitoare, reproşuri, mărturisiri deme de o melodramă sau de povestiri comic-picante, regrete sau aşteptări zadarnice.

Adunând 50 de scrisori pe care le consideră memorabile datorită modului în care te fac să te apropii de cei ce le-au scris, David H. Lowenherz te ajută să descoperi o multitudine de emoţii care pot fi exprimate când bariera autocenzurii cade. Vei empatiza cu nişte femei şi bărbaţi puternici, aparent inabordabili, capabili să copleşească ori să intimideze, dar care îşi dau voie să se arate fragili, adică normali, umani, în scrisorile adresate celor pe care i-au adorat. Cele 50 de scrisori au fost grupate, în funcţie de mesajul transmis, în mai multe capitole: Dragoste tandră, Nebun după tine, Proză pasională, Despărţiri dureroase, Foc şi gheaţă, Dragoste interzisă.

Această selecţie te va face să te gândeşti la varietatea umană, la modul în care aceeaşi dramă sau acelaşi sentiment ajung să fie interpretate diferit, în funcţie de personalitatea fiecăruia, dar mai ales în funcţie de modul în care spiritul unei anumite epoci modelează exprimarea trăirilor. Anumite scrisori îţi vor aminti de romanele secolului al XIX-lea datorită preocupării pentru aparenţe şi acea preţiozitate calofilă, azi considerată a fi desuetă, în care se îmbracă grija pentru sentimentele destinatarului. Altele reflectă perfect dorinţa de a striga libertatea, nevoia de a renunţa la convenţiile rigide pentru a primi din plin binefacerile secolului XX, care a eliberat femeia şi a topit pudibonderia. Nu lipsesc nici scrisorile care, deşi au fost scrise într-un secol în care ipocrizia sufoca necruţător exuberanţa erotismului feminin, dovedesc totuşi o mare îndrăzneală din partea unor fete de familie bună.

Cele 50 de scrisori îţi vor demonstra cât de imprevizibili pot fi nişte artişti despre care tu ai crezut că ştiai totul sau acele fete educate în spiritul puritan. Te vor uimi cei pe care îi credeai limitaţi şi naivi ori mult prea pudici. În schimb, cei mult prea dezinhibaţi în cercurile mondene vor scoate la suprafaţă o delicateţe nebănuită, aproape incompatibilă cu masca arătată celorlalţi în public.

Indiferent de trăirile pe care le vor trezi în tine, vei ajunge să îi admiri şi mai mult pe autorii acestor scrisori, cu toate păcatele mărturisite pe hârtie. Ei au avut curajul de a se arăta aşa cum este orice om atunci când nu vrea să fie abandonat, uitat, desconsiderat de fiinţa iubită: vulnerabili, iar noi, cititorii, ştim foarte bine că vulnerabilitatea (departe de a fi un defect) i-a făcut pe unii dintre noi să creeze poate cele mai frumoase romane sau picturi.

Citeşte şi 13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

 

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026