Facebook
Acasă Timp liber Recenzii carti bune Pagină 28

Recenzii carti bune

Ultimele

Femeia din Orient Express – Agatha Christie in ipostaza calatoarei luate prin surprindere

Adriana Gionea
-
0
Femeia din Orient Express – Agatha Christie in ipostaza calatoarei luate prin surprindere

Scriitoarea Lindsay Jayne Ashford are talentul de a născoci descrieri ademenitoare, ce te scot din prezentul personal pentru a te arunca în cel aparţinând unor personaje din alt secol. Iar prezentul celor trei protagoniste ale romanului, care se intersectează în Orient Express, este unul cât se poate de ofertant pentru cine visează la peripluri ce străbat mai multe culturi şi continente.

Lanţul evenimentelor întinse pe două continente este prelungit de încercarea celor trei personaje feminine de a începe o nouă viaţă într-un loc unde reputaţia şubrezită să nu le mai prindă din urmă. Pentru a putea ajunge la destinaţia îndepărtată ce le promite o viaţă nouă, ele aleg luxosul Orient Express. Călătoria lor te poartă din oraşele istorice ale Europei tocmai la ruinele din Mesopotamia readusă la suprafaţă de arheologii interbelici…după ce schimbi mai multe mijloace de transport odată cu fusul orar.

Parcurgând romanul despre călătoria Agathei Christie spre Bagdad ai impresia că urmăreşti scenele unui film de epocă având suspansul unui thriller cu decoruri specifice anilor ’20. Printre aceste decoruri se strecoară exuberant culorile unor locuri exotice şi mesajele despre importanţa complicităţii feminine la începutul emancipării. De fapt, această complicitate feminină ţesută de cele trei protagoniste aparţinând unor tipologii diferite (contradictorii chiar) devine adevărata sursă a secretelor dătătoare de suspans, nu descoperirea unei crime. Încercarea fiecăreia de a le înţelege pe celelalte descifrându-le tacticos enigmele transformă simpla curiozitate indiscretă într-o anchetă.

Prin romanul Femeia din Orient Express, Lindsay Jayne Ashford reuşeşte ce îşi propune de fapt orice regizor de filme cu decoruri interbelice şi vehicule de lux ce amintesc de eleganţa de altădată: să îţi dea impresia că te urci într-un tren al timpului ce te scoate din actualitate şi îţi permite evadarea într-o epoca idealizată. Elementele ce întreţin atmosfera de epocă sunt la fel de importante pentru autoare cum sunt şi detaliile care alimentează misterul nelipsit dintr-o carte despre Agatha Christie. Te vei simţi precum un pasager din Orient Express, printre doamne ce se îmbrăcau de la Chanel, apoi te vei da jos, vei trece graniţa otomană şi vei lua un alt tren care te va lăsa în Damascul anilor ‘20. Vei traversa Damascul pe cămile. Te vei lăsa îmbătat de mirosul puternic al uleiului de trandafir invadat de mirosul picant al mirodeniilor. Vei avea parte de un răsfăţ de şeic la hammam şi vei pleca mai departe, cu promisiunea unui răsărit în nuanţe hipnotice admirat dintr-o barcă plutind pe Tigru, care te poartă spre nişte ruine vechi de mii de ani de lângă Bagdad. Lăsând în urmă şi Bagdadul, ajungi la ruinele din Ur, ale căror mistere şi comori pot rivaliza cu ale marilor piramide egiptene.

Autoarea nu uită nici de fascinaţia cititorului pentru universul feminin interbelic, eliberat de vechile cutume rigide. În conturarea personajelor feminine ale romanului – Agatha Christie, Katharine (o pictoriţă nonconformistă pasionată de arheologie) şi Nancy (o tânără despre care ţi se dă de înţeles că ar fi nimeni alta decât amanta soţului Agathei) – vei regăsi trăsăturile femeilor emancipate şi pline de şarm pe care le admiri în imaginile sau în reclamele vintage din anii ’20. Aceste personaje ce întruchipează idealul feminin interbelic sunt scoase din mediul lor – cafenelele pariziene ori saloanele rafinate londoneze – şi aruncate într-un Orient arab unde se întâlneau aprigii şefi de trib, spionii, aventurierii ce puneau la cale răscoale împotriva coloniştilor britanici şi arheologii ce descoperiseră impresionantele vestigii ale Mesopotamiei. Călătoria Agathei te poartă prin camerele secrete ale templelor şi palatelor asiro-babiloniene şi prin siturile arheologice unde au fost găsite unele dintre cele mai vechi scrieri ale omenirii.

Femeia din Orient Express îţi oferă exact ce îţi doreşti de la un roman de atmosferă, despre o călătorie ficţionalizată a unei Agatha Christie devenite personaj. Vei avea parte de suspans. Te vor lua prin surprindere nişte răsturnări de situaţie provocate de pericolele apărute într-un ţinut exotic plin de tulburări politice, de secrete mai mult sau mai puţin şocante şi de iubiri dezgropate odată cu bijuteriile preţioase ale unor aristocrate din Mesopotamia. Nu lipsesc nici personajele seducătoare care nu sunt ceea ce pretind a fi.

În ciuda atracţiilor promise de falsele mituri despre exotismul arab, personajul Agatha Christie nu îşi dorea o simplă călătorie pentru hrănirea fanteziilor despre un Orient-butaforie. Ea nu căuta plăcerea exprimată de modelele ce pozau lasciv pentru falsele scene de harem reproduse în atelierele pictorilor europeni. Agatha încerca să lase în urmă amintirile despre un mariaj încheiat cu scandaloasele articole de presă despre infidelitatea soţului şi despre încercarea ei de a-l recâştiga înscenându-şi dispariţia.

Romanul oferă genul de lectură al cărui scop este acela de a te invita la evaziune. Dacă te laşi ghidat de intenţiile autoarei, vei avea parte acea evaziune redată perfect de scenele în care treci de la ritmul alert al unei vacanţe cu peripeţii în ţinuturi îndepărtate la trândăvia unei amiezi dogoritoare, de care scapi printr-o siesta într-o căsuţă situată aproape de o pădure cu palmieri de pe malul Eufratului. Astfel, vei avea impresia că ai devenit, la rândul tău, un însoţitor al Agathei Christie în peripeţiile din ţinuturile babiloniene.

Până să ajungi la scenele care eliberează adrenalina, vei fi plimbat prin Damascul anilor ’20, unde siluetele occidentalelor cochete erau purtate lent de cămile pe străzile cotropite de vânzătorii ambulanţi, ce le îmbiau cu porţii înmiresmate de kebab servit cu sos de cireşe negre, condimentat cu scorţişoară şi amestecat generos cu fistic. Descoperi Bagdadul cupolelor turcoaz şi al grădinilor de pe malul Tigrului, văzute de pe terasa hotelului unde s-a cazat Agatha Christie. Din Bagdad ajungi pe dealurile pline de livezi ce ascund unul dintre cele mai frumoase temple ale kurzilor, apoi te trezeşti în cel mai vânat sit arheologic din faimosul Ur (unul dintre cele mai vechi oraşe ale omenirii).

Specializată în criminalistică, Lindsay Jayne Ashford este receptivă şi la dorinţa cititorului de a se bucura de o poveste cu situaţii imprevizibile, desfăşurată în decorurile unui exotism aşa cum era el reprezentat în perioada interbelică. Astfel, vei avea parte de scene ce măresc pulsul, strecurate printre descrieri îmbietoare ale unui pitoresc vizual-olfactiv reprezentând oraşele din spaţiul arab, în perioada în care occidentalul aventurier se lăsa copleşit de opulenţa orientală.

Descrierile ce fixează un decor potrivit pentru dezlănţuirea secretelor (devoalate brusc) anunţă prezenţa celui de-al patrulea personaj al romanului: abundenţa orientală. Este o abundenţă receptată cu toate simţurile. Risipa detaliilor condimentează voluptuos atracţia pentru poveştile fabuloase despre vechile civilizaţii. Scriitoarea a reuşit să îţi transmită fascinaţia interbelicului pentru vestigiile civilizaţiilor exotice, scoase la suprafaţă de arheologii ce ţineau primele pagini ale publicaţiilor, adesea rivalizând cu staturile de cinema în vânzarea unor istorii de viaţă despre faraoni sau regi babilonieni, care alimentau imaginarul vesticului.

Romanul poate fi receptat diferit, în functie de preocupările cititorului. Dacă vrei o lectură antrenantă precum un film de aventuri cu tentă detectivistă, va trebui să aştepţi până când Agatha Christie ajunge la Bagdad. Aici, se lasă ademenită de Katharine, tipologia femeii interbelice îndrăzneţe (şi o altă călătoare din Orient Express), care o invită insistent la situl arheologic din Ur. Dacă eşti interesat mai degrabă de lumea afectivă şi de interacţiunile personajelor feminine (mai ales că două dintre ele sunt rivale), vei avea parte de scene în care pericolul, dezamăgirile şi insecuritatea inspirată de străbaterea unui ţinut necunoscut sudează relaţiile dintre protagoniste, obligându-le totodată să dea cărţile pe faţă.

Conştientă de rezervele unor cititori pe care un astfel de roman îi face să anticipeze o lectură facilă, bună pentru zilele petrecute la plajă ori într-o călătorie epuizantă cu un tren mult prea lent, autoarea introduce şi câteva detalii inedite despre populaţia kurdă ce trăia pe dealurile de lângă Mosul (în Irak). Aceste detalii vor fi mai ales pe placul celor dornici de a descoperi lucruri noi despre populaţii ce trăiesc în ţinuturi mai puţin cunoscute în spaţiul occidental.

Vei opri la un moment dat lectura pentru a căuta informaţii despre populaţia kurdă Yazidi, cunoscută mai ales datorită impresionantului sanctuar Sheikh’Adi, de la Jebel Sinjar. Îţi vor stârni curiozitatea detaliile picturale despre sanctuarele kurde, cu ale lor legende năucitoare şi elementele decorative reprezentând animalele mitologice – unele înspăimântătoare, altele de o frumuseţe răpitoare, cum este păunul din argint şi pietre preţioase. Aceste detalii sunt momeala perfectă pentru a-i convinge să continue lectura şi pe cei ce strâmbă din nas ori de câte ori dau peste romane de atmosferă ce imită filmele de epocă având nişte decoruri exotice, ingrediente specifice romanelor detectiviste îmbinate cu mesaje despre solidaritatea feminină în timpul unor crize sentimentale.

Citeşte şi Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Femeia cu Părul Roşu – Poveştile şi legendele preferate ascund profeţii

Femeia inventata – O adori sau o detesti

Femeia cu Parul Rosu – Povestile si legendele preferate ascund profetii

 

Nautilus – Bijuteria rara din colectia unei regine atipice

Adriana Gionea
-
0
Nautilus – Bijuteria rara din colectia unei regine atipice

Dacă eşti dependent de genul acela de poveste ce aduce împreună personaje din mai multe epoci, atunci te sfătuiesc să treci pe listă romanele scrise de Ioana Bâldea Constantinescu. Vei găsi în ele nu una, ci o sumedenie de poveşti, într-un mozaic transformat la un moment dat într-o spirală care te face pe tine, cititorule, să aluneci brusc dintr-o perioadă în alta.

După ce te-a plimbat între Bucureştiul caselor vechi şi palatele Spaniei maure scriindu-şi primul roman – Dincolo de portocali, Ioana Bâldea Constantinescu te invită de data aceasta la curtea unei regine înţelepte – Blanche de Navarre, considerată a fi prima femeie colecţionară. A trăit în secolul al XIV-lea, când regatul ei se afla încă la graniţa dintre întunecimea Evului Mediu şi lumina ce prevestea Renaşterea. În colecţia ei se afla o cochilie magică, ajunsă în cabinetul de curiozităţi al unor conducători din veacuri viitoare şi apoi în imaginaţia lui Marc, un tânăr doctorand venit la Paris şi care locuia chiar în mansarda palatului în care îşi purtase paşii însăşi Blanche de Navarre.

Tânărul Marc nu îşi alesese întâmplător acea mansaradă a palatului ce îi aparţinuse reginei Blanche de Navarre. Până şi el căzuse sub vraja ei în timp ce se documenta pentru a-şi finaliza teza de doctorat despre cabinetele de curiozităţi ale colecţionarilor excentrici din secolele trecute. Marc îi va povesti despre Blanche noii sale iubite, Luna. Luna are, la rândul ei, o poveste de viaţă răvăşitoare. Ea a rămas unicul sprijin afectiv al unei surori ce îşi creşte singură copilul autist.

Odată cu apariţia personajului feminin pe nume Luna începi să treci foarte repede dintr-un secol în altul. În secolul XXI găseşti Parisul mansardelor şi al plimbărilor printre case vechi, nişte plimbări devenite alinarea străinilor ce vin în acest oraş celebru pentru a uita de sine şi de singurătate. Împins apoi în secolul al XIV-lea, te trezeşti alunecând în spirala poveştilor ce alcătuiesc un cotidian suprarealist (pentru omul modern) al unei regine aparte.

Readusă în paginile cărţii, regina Blanche de Navarre devine o legendă fascinantă, demnă de un scenariu de film ce îmbină istoria şi realismul magic. Paginile în care apare Blanche se desfăşoară precum scenele unui film cu decoruri de epocă. Un film în care sunt amestecate funambulesc iubirile neîmplinite, fanteziile inspirate de tapiseriile în care zburdau unicornii, cărţile despre animale fabuloase, pasiunea pentru artă şi poveştile despre leacurile neobişnuite preparate de un medic evreu prigonit.

Călătorind prin secolul lui Blanche asişti la nişte episoade tumultuoase din istoria Europei, pe care medicul evreu devenit salvatorul şi confidentul ei le-a înţeles cel mai bine. El şi-a pierdut familia în timpul epidemiei de ciumă şi a fost nevoit să ducă o viaţă nomadă pentru a scăpa de mulţimea stârnită de zvonurile antisemite. Acest personaj masculin, ale cărui trăsături şi personalitate anunţau contrastul dintre lumină şi umbră din capodoperele semnate de Rembrandt, este la fel de captivant precum Blanche, regina ce o slujea cu devotament.

Prins între două lumi – cea reală, sursa marilor pierderi şi dezrădăcinări, şi cea ocultă, aflată la graniţa dintre viaţă şi moarte, unde se putea reîntâlni cu Miriam, soţia pierdută în timpul ciumei – medicul Yaakov adună în povestea lui toate acele mituri şi calităţi asociate învăţaţilor ce au adus în Europa înţelepciunea cărturarilor de pe meleaguri îndepărtate. De fapt, prin interesul faţă de leacurile, cunoştinţele şi descoperirile învăţaţilor din secole diferite, Yaakov devine pentru cititorul romanului Nautilus ceea ce este bucătarul Ivan pentru cel ce parcurge romanul Dincolo de portocali, prin care a debutat Ioana Bâldea Constantinescu. Deşi au meniri şi pasiuni diferite, medicul Yaakov şi artizanul deliciilor gustative pe nume Ivan au ceva în comun: ambii sunt personajele pe care le caută orice scriitor pentru a-şi forţa limitele creativităţii. Atât Yaakov, cât şi Ivan aduc laolaltă obiecte, ingrediente şi reţete care mai de care mai bizare, încât l-ar face invidios până şi pe un pictor suprarealist.

Pentru a putea reuni într-un mozaic armonios existenţele unor personaje din secole diferite, un scriitor trebuie să găsească nişte legături simbolice subtile astfel încât romanul să nu pară o alăturare superficială de poveşti spectaculoase. Iar Ioana Bâldea Constantinescu ştie cum să folosească un detaliu găsit într-un cabinet de curiozităţi – o cochilie rară – pentru a o transforma într-o metaforă ce invită la descoperirea interpretărilor ce sudează existenţele personajelor, aşa cum face o altă scriitoare, Jeanette Winterson, în romanul Lighthousekeeping. Imaginea cochiliei din colecţia lui Blanche ascunde sensurile ce unesc aceste poveşti de viaţă marcate de pierderi ce duc la noi începuturi şi de perpetua căutare a unei alinări când suferinţele celor dragi se prelungesc.

Nautilus este un roman în care suferinţa este răvăşitoare, însă plină de trimiteri spre o realitate căptuşită de metafore, astfel încât lectura să nu ţi se pară sufocantă. În timp ce îl vei citi te vei gândi la nevoia fiecărui om captiv sub vremuri sau sub propria suferinţă fără leac de a găsi un refugiu. Blanche de Navarre l-a găsit în colecţia sa. Alţii, în povestea ei, care a transformat-o dintr-o regină tristă într-o femeie mai fericită decât multe nobile din secolul ei, lipsite de libertate şi de învăţătura care să le deschidă orizontul.

Citeşte şi Dincolo de portocali – Sevilla cea parfumată şi extravaganţa culinară a unui aristocrat rus

În Calabria – Un pitoresc imprevizibil

Lighthousekeeping – Povestitorii adevăraţi nu cred în finaluri

Dincolo de portocali – Sevilla cea parfumata si extravaganta culinara a unui aristocrat rus

In Calabria – Un pitoresc imprevizibil

Lighthousekeeping – Povestitorii adevarati nu cred in finaluri

In Calabria – Un pitoresc imprevizibil

Adriana Gionea
-
0
In Calabria – Un pitoresc imprevizibil

În Calabria este paşaportul spre un ţinut idilic. Acel ţinut în care ieşi din timpul tău cotidian pentru a te bucura de un alt timp, al trândăviei scăldate de soare şi al întâlnirilor cu frumuseţea unui pitoresc la care visează mulţi dintre cei ce se îndreaptă spre Italia meridională. Însă frumuseţea pe care o descoperi alături de personajele din acest roman ţi se arată doar dacă faci parte din categoria aparte a turiştilor ce se transformă în călători după ce se îndepărtează de grupul condus de un ghid şi se aventurează în zone unde găsesc o realitate ascunsă de cei ce alcătuiesc ofertele pentru vacanţa perfectă.

Îndepărtându-te de traseul clasic vei da peste căsuţa lui Claudio Bianchi, situată prea sus pentru americanii care vin să facă plajă şi prea jos pentru nemţii care vin să schieze. Aşadar, un loc mai ferit de turiştii ce dau năvală şi puţin cam departe de locurile incluse în broşurile prin care îţi iau ochii agenţiile. Însă este un loc ideal pentru călătorul nonconformist, ce preferă nişte suveniruri nu întotdeauna la vedere: autenticitatea locală şi fabulosul ascuns în viaţa unei gazde considerate banale, însingurate şi ursuze.

Nu o fi Claudio Bianchi cel mai ospitalier calabrez, şi nici ferma lui un loc bun de fotografiat pentru a te făli odată întors acasă. Pământurile lui adăpostesc în schimb o atracţie mai puţin obişnuită, ţinută ascunsă la început, apoi devenită o pacoste pentru Claudio după ce trezeşte lăcomia unor mafioţi locali, din temuta ‘Ndragheta (varianta calabreză a Cosa Nostra). Atracţia este o licornă ce a tot căutat un loc potrivit pentru puiul ei. Nu te grăbi să tragi concluzii! Peter S. Beagle nu face parte din categoria scriitorilor ce recurg la fantastic într-un mod simplist şi artificial dând dovadă de amatorism când nu ştiu să gestioneze întâlnirea dintre mit şi realitate.

Elementul fantastic este ingenios integrat în realitatea unei regiuni unde frumuseţea dată de pitoresc este invadată de ferocitatea bandelor mafiote. Cu alte cuvinte, vei avea parte de o călătorie aparte, ce implică toate riscurile alegerii unui traseu ce te îndepărtează de zona de confort, însă vei fi răsplatit cu unele dintre cele mai frumoase amintiri, deoarece licorna te va apăra de localnicii dubioşi (şi pe gazda ta, Claudio Bianchi).

Elementul fantastic este descris astfel încât să pară cât se poate de real, într-un mod care îi va înduioşa pe iubitorii de cai. Dacă nu ar fi apărut licorna, romanul ar fi devenit o banală poveste cu iz de melodramă ce ţine cont de la faima sângeroasă a Sudului, în special a Calabriei (considerate un paradis pentru turişti, însă un cuib de criminali de către oamenii cinstiţi ai locului, abandonaţi de autorităţi şi terorizaţi de clanurile mafiote). Ai fi citit o poveste ca toate celelalte despe un taciturn ursuz care s-a retras din viaţa socială după o căsnicie terminată cu o traumă, dar căruia i se mai dă încă o şansă de a se reapropia de semeni printr-o iubire târzie. Şansa vine odată cu apariţia la ferma sa dărăpănată a unei localnice cu douăzeci de ani mai tânără, nimeni alta decât sora poştaşului (singurul prieten al protagonistului).

Apariţia licornei are două efecte benefice asupra poveştii. În primul rând îi conferă suspansul şi doza de imprevizibil asociate unui thriller ce te ţine cu sufletul la gură, deoarece stârneşte curiozitatea mafioţilor din Calabria. În al doilea rând luminează prin trimiteri la mit şi puritate acea realitate sumbră din satele calabreze dominate de ‘Ndragheta. Ireala apariţie a licornei îţi dezvăluie o imagine cât se poate de realistă a Sudului, definită prin contrastul dintre frumuseţea delicată, cruzimea şi apucăturile grosolane promovate de un cod al fărădelegii într-o lume cu valori inversate.

Ferma lui Claudio Bianchi este o oază de linişte, un paradis nealterat de timp, în ciuda absenţei a ceea ce se numeşte confortul modern. Desprinsă parcă din secolul al XIX-lea, când au început să fie confirmate primele încrengături interlope din Calabria, viaţa lui Claudio Bianchi te impresionează printr-un amestec de candoare, ironie meridională, compasiune pentru necuvântătoare şi licărul sensibilităţii poetice. Pe cât de insuportabil le-ar putea părea consătenilor mai guralivi, pe atât de simpatic li se va părea cititorilor impresionaţi de bunătatea lui şi de talentul de a stoarce versuri ce glorifică frumuseţea vieţii chiar şi dintr-o existenţă cu multe răni.

Te vor emoţiona pasajele în care vei afla ca protagonistul le recită poezii prietenilor săi – câinele Garibaldi, văcuţele cu nume de cucoane şi ţapul Cherubino, dar mai ales cele în care hrăneşte licorna apărută de nicăieri în via lui pentru a găsi un loc sigur unde să nască. Acest om scump la vorbă, dezobişnuit cu prezenţele umane care să-i aline suferinţele, este de fapt blândeţea întruchipată. O ştiu cel mai bine licorna şi căprioarele pe care le hrăneşte pentru a le mulţumi că îi lasă culturile în pace. În curând va afla şi îndrăzneaţa Giovanna, o tânără cu aer de ştrengăriţă isteaţă. Ea ajunge să se îndrăgostească de el după ce îl vede ajutând licornă să aducă pe lume puiul de unicorn.

Existenţa lui Claudio este alinată de licornă şi de Giovanna, însă ameninţată de mafioţii ce îi vor ferma pentru a pune mâna pe familia de unicorni adăpostită de el, pe care să o transforme într-un trofeu rar. Apariţia mafioţilor fără scrupule va devia povestea de iubire târzie spre un thriller cu deznodământ suprarealist datorită acestei licorne.

Turnura pe care o ia povestea lui Claudio îţi aminteşte de filmele actuale ce îmbină legendele cu thrillerul ori de povestirile unor autori italieni contemporani dornici de a reinterpreta miturile şi basmele italiene pentru a denunţa marasmul în care sunt obligaţi să trăiască oamenii cinstiţi din sudul Italiei, sufocat de teroare şi corupţie. Teroarea nu răzbeşte în acest roman (deşi la un moment dat îi simţi apăsarea în câteva pagini), deoarece Peter S. Beagle nu vrea să alunge mirificul ce însoţeşte fabulosul refugiat pe lângă ferma lui Claudio Bianchi odată cu apariţia licornei.

Cei îndrăgostiţi de stilul lui Beagle datorită romanului Ultima licornă, ce i-a adus faima internaţională, vor aprecia şi de data aceasta modul în care a infiltrat elementul fantastic în lumea cititorului actual. Realul plonjează fresc în lumea fantastică asociată basmului, fără a-ţi da impresia că există o ruptură bruscă între cele două planuri, ci doar o continuitate. Fantasticul din romanul În Calabria are două roluri: de a împiedica generalizarea ce întăreşte mitul Sudului troglodit şi brutal, unde toţi abia aşteaptă să devină complicii răului, şi de a-ţi dă impresia că te întorci într-o epocă a inocenţei pierdute, a peisajelor de legendă neprofanate de intenţiile malefice.

În Calabria este o carte pe care o vei aşeza pe raftul celor speciale, datorită mesajului umanist, scriiturii simpatice în care duioşia capătă un ton pişicher, asociat umorului şi oralităţii meridionale, şi mai ales datorită încrederii pe care ţi-o dă în posibilitatea unor noi începuturi. Povestea lui Claudio Bianchi poate fi considerată o alegorie a regenerării într-un loc unde răul dă târcoale, dar unde bunătatea este răsplătită prin miraculosul ce readuce mitul în prezent. Intervenţia fabulosului eliberează personajele romanului de condiţia de victime ale unui spaţiu acaparat de rău.

Citeşte şi Munţii Înalţi ai Portugaliei – Locul alinărilor ciudate şi al nostalgiei suprarealiste

Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascunsă în detaliile frumoase

Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

11 carti aduse de luna februarie (2018) in librarii

Adriana Gionea
-
0
11 carti aduse de luna februarie (2018) in librarii

Personaje din însorita Calabrie, extravagantul New York, India Imperiului Mogul, Spania anilor tulburi, Norvegia contemporană, Dobrogea de altădată, Londra elisabetană sau din pitorescul ţinut al Ţării Galilor te aşteaptă în librării. Ele îşi spun poveştile în cărţile scrise de Care Santos, Isabel Allende, Ayelet Gundar-Goshen, Karl Ove Knausgard, Peter Beagle, Aurora Liiceanu, Cătălin Pavel, Melanie Benjamin sau de Kingsley Amis.

 

Trezirea leilor

După ce a uimit prin romanul ce i-a marcat debutul – O noapte, Marcovici, scriitoarea Ayelet Gundar-Goshen a revenit în atenţia cititorilor prin al doilea roman – Trezirea leilor, intrat deja pe lista scurtă a premiilor literare. Vei descoperi un thriller în care se întâlnesc secretele, fuga de responsabilitate, vinovăţiile şi personajele ce vin din culturi diferite. Evenimentul ce declanşează lanţul răsturnărilor de situaţie este legat de ascunderea unei fapte ce poate distruge reputaţii.

 

Dincolo de iarnă

Două femei din America Latină – una din Guatemala, cealaltă din Chile – ajung să schimbe monotona viaţă a unui profesor solitar din New York. O tamponare din Brooklynul înzăpezit îi obligă pe cei trei să se (re)descopere şi declaşează un şir complicat de evenimente. În Dincolo de iarnă vei regăsi principalele elemente ce au făcut din romanele scrise de Isabel Allende nişte succese editoriale: puterea feminităţii, mesajul ce promovează compasiunea, întâlnirea unor oameni din medii şi culturi diferite şi acea împletitură de poveşti menite să te facă să crezi în bunătatea umană dezvăluită în condiţii vitrege.

 

În Calabria

 

Dacă în plină iarnă îţi vine să evadezi călătorind printr-un ţinut însorit, unde realitatea şi fantasticul se înţeleg precum doi vecini vechi dintr-un sătuc meridional pitoresc, atunci s-ar putea să te simţi ca peştele-n apă în lumea lui Claudio Bianchi. El este personajul central din romanul În Calabria. Îi plac lucrurile simple, dăruite de natură, şi, când are timp, le citeşte poezii ţapului Cherubino, câinelui Garibaldi şi celor trei graţii, nimeni altele decât simpaticele sale văcuţe. Acestor necuvântătoare ce sunt receptive la frumos li se alătură şi o licornă de o frumuseţe rară (să nu uitam că Peter Beagle a devenit cunoscut datorită romanului Ultima licornă). Licorna îi va schimba viaţa lui Claudio, iar el va trebui să o păzească de vânătorii de unicorni, de turiştii în căutare de senzaţional şi de reporterii curioşi. În ajutor îi vin poştaşul şi temperamentala lui soră.

 

 Djamilia

Djamilia este considerat unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste scrise vreodată, fiind reprezentativ pentru literatura ce vorbeşte despre ţinuturile şi popoarele de la marginea fostului imperiu sovietic. Povestea de iubire se petrece în Kârgâstanul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aici, într-un sătuc de câmpie, se întâlnesc una dintre cele mai frumoase localnice, pe nume Djamilia, şi Daniar, un soldat infirm. Djamilia este un simbol al răzvrătirii în satul ei tradiţionalist, aşadar nu este de mirare că a îndrăznit să sfideze regulile şi să se ataşeze de un străin. Povestea ei va fi reamintită, peste ani, de un băiat din satul natal, sedus la rândul său de farmecele ei. Cu mulţi ani în urmă, băiatul jucase şi rolul de complice al iubirii interzise dintre ea şi Daniar.

 

 Chihlimbar

 

Călătoriile în alte veacuri şi poveştile fabuloase te ademenesc să citeşti romanul Chihlimbar. Vei descoperi un exerciţiu de imaginaţie în care ţinuturile dobrogene sunt străbătute de muzicianul franco-flamand Josquin des Prez, căruia scriitorul Cătălin Pavel îi atribuie o biografie uşor balcanizată. Este un roman în care se râde cu poftă, se cântă şi se iubeşte cu patimă.

 

 Lebedele de pe Fifth Avenue

Celor îndrăgostiţi de personajul interpretat de Audrey Hepburn în Breakfast at Tiffany’s le va plăcea şi romanul scris de Melanie Benjamin. Protagonistele sunt nimeni altele decât muzele scriitorului Truman Capote, poreclite lebedele. Ele îţi vor aminti de şarmantul personaj feminin ce a transformat-o pe Audrey Hepburn într-un simbol al fascinantului New York, un oraş ce a intrase într-o nouă eră după finalul celui de-al Doilea Război Mondial.

 

 Lupta mea. Cartea a cincea. Mai sunt şi zile cu ploaie

Unul dintre cele mai aşteptate romane ale anului este cel de-al cincilea din seria Lupta mea, a scriitorului norvegian Karl Ove Knausgard. Romanul Mai sunt şi zile cu ploaie prezintă modul în care evoluează protagonistul, marcat de iubiri tulburătoare, de imaginea copleşitoare a tatălui şi de încercarea de a-şi îndeplini aspiraţiile de scriitor.

 

Jumătate de viaţă

Romanele scrise de Care Santos au cucerit mulţi cititori din România. Noul său roman, distins cu Premiul Nadal în 2017, promite o poveste la fel de cuceritoare, din care nu lipsesc personajele feminine având multe screte. Jumătate de viaţă urmăreşte evoluţia a cinci prietene care s-au cunoscut pe când erau elevele unui internat ţinut de nişte măicuţe. O noapte din vara anului 1950 le va marca existenţele şi le va face să conştientizeze ipocrizia unei societăţi ce dorea păstrarea aparenţelor cu orice preţ.

 

 Putere şi sânge. O aventură indiană

 

Aurora Liiceanu îşi surprinde mereu cititorii analizând biografiile unor personalităţi feminine ce au ieşit din tiparele epocii în care au trăit. De data aceasta a hotărât să te trimită în India Imperiului Mogul, devenită scena rivalităţilor feminine din umbra marilor decizii. Vei descoperi astfel un păienjeniş de intrigi şi trădări în care sunt prinse două surori în lupta pentru putere.

 

 Cum să opreşti timpul

 

Protagonistul romanului Cum să opreşti timpul are ce şi-ar dori mulţi: posibilitatea de a trăi mult, ca urmare a unei boli rare. Deşi nu i-ai da mai mult de 41 de ani, el a trăit deja câteva secole. A cunoscut Londra elisabetană, Parisul anilor nebuni, unde jazz-ul cucerea boema, New Yorkul marilor schimbări şi tainele Pacificului. Ajuns profesor în Londra prezentului, acesta le va povesti elevilor despre secolele trecute, însă va încerca să ascundă secretul nemuririi, care îi cere un preţ foarte mare – să nu se îndrăgostească.

 Bătrânii ticăloşi

Cine a zis că înaintarea în vârstă nu-ţi aduce decât plictis, tristeţe şi însingurare nu a citit despre personajele romanului Bătrânii ticăloşi, distins cu Man Booker Prize. Folosindu-se de pretextul revenirii unui cuplu în localitatea natală din Ţara Galilor, scriitorul Kingsley Amis ţese o poveste plină de suspans, pasiuni readuse la viaţă, rivalităţi, secrete şi dorinţe negate. Îl ajută din plin aceste personaje mereu puse pe şotii, care vor să recupereze tinereţea la vârsta la care alţii s-ar fi resemnat acceptând o existenţă monotonă şi cuminte.

Dincolo de portocali – Sevilla cea parfumata si extravaganta culinara a unui aristocrat rus

Adriana Gionea
-
0
Dincolo de portocali – Sevilla cea parfumata si extravaganta culinara a unui aristocrat rus

Romanul Dincolo de portocali are tot ce-şi doreşte un cititor dependent de poveştile care li se adresează tuturor simţurilor: personaje fabuloase din trecut, dar cărora le place să locuiască în imaginaţia celor din prezent, oraşe istorice mirosind puternic a grădini abundente, multe extravaganţe gustative şi imagini ce te fac să visezi la secole în care se trăia pătimaş.

Ioana Bâldea Constantinescu ştie cum se presară cuvintele potrivite aşa cum ştie să drămuiască unul dintre personajele sale nişte condimente rare, care transformă un banal hering într-un festin culinar suprarealist (pasionaţii de gastronomie vor fi pur şi simplu fermecaţi de paginile romanului). Aproape toate paginile devin o întâlnire care te farmecă, între aromele ispititoare şi imaginile unui paradis pierdut.

Dincolo de portocali este o poveste multisenzorială ţesută din mai multe istorii de viaţă. Ele se suprapun sau se contopesc precum ornamentele copleşitoare ale unui palat cu arhitectură bulversantă, însă voluptuoasă prin aducerea laolaltă a unor obiecte şi elemente aparţinând unor epoci şi culturi diferite. Unele pagini miros a livezi de portocali răsărite în Sevilla maură, unde o prinţesă vizigotă a devenit favorita unui cuceritor de pe alt continent, considerat păgân. Alte pagini trimit la gustul reţetelor în care ingrediente aparent incompatibile se îmbină ameţitor. Vei fi tentat să întrerupi lectura pentru a încerca să pregăteşti nişte mese pe care se desfăşoară generos păstrăvi cu afine şi migdale prăjite, serviţi cu şerbet de cactus, vişine marinate şi asezonate cu ierburi de Provence, o cremă de piersici cu lavandă şi piper roz, o cremă de mentă întinsă peste nuci de Macadamia…şi inventivitatea autoarei continuă parcă la nesfârşit .

Nu lipsesc nici paginile dedicate exploratorilor de case vechi, cotropite de iederă, în exterior, şi de volume cu poveşti uitate, în interior. Te vei simţi scufundat în poveştile altor vremuri precum Alex, unul dintre personajele prezentului, care, înaintea dispariţiei sale misterioase, şi-a hrănit visurile de romancier cu aventurile exotice descoperite în casa veche a unei mătuşi excentrice. Sunt poveştile unei femei pe care pusese ochii maurul ce a reuşit să cucerească Sevilla. Sunt poveştile unei mătuşi ce recrea grădini luxuriante cu plante exotice în spatele casei. Sunt poveştile cercului de boemi ce deveniseră adoratorii unei mame ce îşi dorea să scrie un roman dedicat lui Ivan, fiul unui ţar rus, plecat peste mări şi ţări pentru a născoci reţetele culinare ce au făcut din restaurantul său plutitor o fantasmagorie pentru papilele gustative ale regilor. Toate acestea ajung să coloreze povestea de viaţă a lui David, un carierist nefericit, nimeni altul decât fratele lui Alex, scriitorul dispărtut.

Când raţionalul David ajunge în posesia manuscrisului lăsat în urmă de fratele dispărut fără urmă, romanul începe să îi pună cititorului nişte întrebări legate de veşnicul război dintre scriitorul visător, cu capul în nori, şi pragmaticul ce pretinde că alege calea raţiunii. Alex este fratele ce îi semănă mamei, o scriitoare ratată, care nu a mai reuşit să publice romanul ce avea ca subiect aventurile unui nobil rus ce alesese o viaţă de bucătar nomad. David este fratele uitat de această mamă după divorţ şi a căruit iubită pretinde că a găsit din întâmplare, într-o călătorie din Maroc, manuscrisul lui Alex, fratele mult mai carismatic.

Romanul Ioanei Bâldea Constantinescu are o structură apreciată de cititorii ce nu mai cred în coerenţa liniară a unei poveşti, ci în fragmentarea ei, ce permite revenirea la suprafaţă a simbolurilor ascunse. Fragmentarea naraţiunii a transformat scriitura într-o reflecţie asupra regulilor ce îi permit unei poveşti să se considere o poveste. Descoperi cel puţin patru-cinci poveşti în acest roman, cu personaje ce vin din epoci diferite şi care au ales ţinuturi îndepărtate de cultura lor pentru a se regăsi. Trecerea de la o poveste la alta se face brusc, nefiind marcată de începutul unui nou capitol.

Ai impresia, citind acest roman, că poveştile sunt precum liniile suprapuse ameţitor în dantelăria hipnotică, întinsă la infinit, de pe zidurile unui palat maur, precum Alhambra. Sunt nişte poveşti ce te pot năuci atunci când sunt anulate graniţele ce ţin de spaţiu şi timp. Fără ezitare, te abandonezi în vârtejul lor. Îţi dai voie să uiti de convenţiile unei poveşti clare, după cum îşi dă voie să uite de el orice adept al ordinii când zăreşte fascinanta dezordine orientală simbolizată de abundenţa formelor şerpuitoare, ce se încâlcesc senzual în arabescurile unui palat exotic.

Poţi citi şi Mâţa Vinerii – Bucureştiul fanariot şi realismul magic din bucătăria domnească

Mata Vinerii – Bucurestiul fanariot si realismul magic din bucataria domneasca

Ragtime – Intalniri explozive in America feroce

Adriana Gionea
-
0
Ragtime – Intalniri explozive in America feroce

Ragtime nu pare să împărtăşească soarta crudă a romanelor aşezate pe raftul clasicilor. Va fi citit de fiecare generaţie cu acelaşi interes. Pe lângă densitatea naraţiunii în care se intersectează poveşti de viaţă tumultuoase, romanul are marea calitate de a-i face pe cititori să iniţieze discuţii aprinse despre un secol în care a fost consolidat mitul celei mai puternice naţiuni a lumii – Statele Unite ale Americii. Aceste discuţii ajung să atingă teme sensibile universale, mereu actuale, precum alienarea în marile oraşe, migraţia, lăcomia, inechitatea, rasismul, lupta pentru drepturile civile sau reversul capitalismului (mai ales al celui sălbatic).

Ragtime îşi datorează faima şi tabloului incomod, pe alocuri grotesc, al societăţii nord-americane. Câinele de pază al democraţiei avea, la un moment dat, un comportament de tiran primitiv şi grandoman. Vei descoperi că America secolului trecut era departe de a fi un tărâm al făgăduinţei. Devenise în schimb un hău al lipsei de speranţă, unde opulenţa şi mizeria aveau ceva în comun: erau copleşitoare.

În loc să ofere un tablou 100% realist, Doctorow recurge la imagini alegorice şi la scene cu tentă halucinantă. Demonstează astfel că diversitatea umană dintr-un oras al contrastelor frapante este cea mai bună sursă a detaliilor aberante, fără a-l obliga pe scriitor să se îndepărteze prea mult de realism. Văzută prin ochii lui Doctorow şi ai personajelor sale, America poate lua minţile şi corupe.

Se spune despre E.L.Doctorow că face parte din galeria autorilor ce au dat marile romane americane sau, mai bine zis, acele romane ce au spulberat mitul societăţii ideale, construit în imaginarul străinilor. În romanul său cult – Ragtime – vei descoperi America de la începutul secolului XX. Anul 1900 este asociat cu începutul a modernizării urbane, cu noul flux de imigranţi şi cu numărul tot mai mare al conflictelor dintre clasele sociale, odată cu dorinţa celor din pătura de jos de a se alătura sindicatelor.

Doctorow surprinde fidel această nouă Americă de la începutul secolului XX, aşa cum a rămas ea în memoria colectivă – o aglomerare babilonică transformată în metropole expansive, gata să ceară sacrificii, însă deloc pregătite să răsplatească pe măsură. În această babilonie devoratoare se ciocnesc tipologii umane aparţinând unor culturi diferite. Tipologiile venite din lumi cu valori opuse convieţuiesc în marea diversitate a romanului precum sunetele noului stil muzical îndrăzneţ numit ragtime, ce a schimbat percepţia despre armonie, deschizând calea jazz-ului.

Doctorow este înzestrat cu talentul ce naşte romane fabuloase. Este acel talent ce îi permite să înţeleagă spiritul unei epoci şi apoi să-l reinterpreteze provocator şi exploziv prin intermediul unor personaje fabuloase, reprezentând fiecare o anumită piesă din marele puzzle complicat şi grandios (America de la 1900). Vei descoperi magnaţi ale căror palate din centrul New Yorkului amintesc de opulenţa excentrică a reşedinţei din Citizen Kane, unde sunt adunate laolaltă antichităţi orientale, capodopere greco-romane sau renascentiste şi manuscrise preţioase. Vei asista la naşterea unui nou stil muzical ce le-a deschis calea spre celebritate artiştilor din comunitatea afro-americană. Te vei trezi pe străzile cartierelor de imigranţi veniţi din toată lumea pentru a descoperi cât de mult contează talentul pentru câştigarea dreptului de a trăi decent. Vei întâlni două personaje feminine opuse, dar care odată aduse împreună ajung să dea peste cap viaţa unei metropole – feminista anarhistă Emma Goldman şi Evelyn Nesbit, ademenitoarea nevastă a unuia dintre cei mai bogaţi americani, devenită şi amanta celebrului arhitect Stanford White.

Aparent, este greu să gestionezi o naraţiune cu personaje ofertante, dar care nu au prea multe în comun. Provin din culturi şi medii sociale incompatibile. Nu frecventează aceleaşi cercuri şi au valori ce le-ar face să intre în conflict. Însă Doctorow ştie cum să manevreze hazardul astfel încât să le aducă în acelaşi loc, fără a te face să crezi că a forţat evenimentele într-un mod neverosimil.

Aceste personaje sunt aduse laolaltă de un punct comun: dorinţa de a evada. Soţia bărbatului bogat vrea să evadeze de sub tirania lui. Pianistul afro-american ar vrea să se elibereze de sub jugul nedreptăţilor umilitoare provocate de rasism. Tânărul de familie bună vrea să îşi găsească libertatea imitând tacticile anarhiştilor din mediile sărace. Imigrantul evreu doreste să evadeze din mizeria sordidă a periferiei pentru a-şi ţine fiica departe de pericolul reprezentat de bordeluri, acolo unde eşuau sotiile şi fiicele multor străini ce s-au lăsat momiţi de iluzia visului american. Toate acţiunile şi planurile lor nebuneşti se intersectează într-o ţesătură a disperării şi a dorinţei de a găsi fericirea. Fiecare, în felul său, vrea să îşi împlinească visurile în mijlocului unei lumi haotice, unde regulile supravieţuirii darwiniste sunt singurele ce par să capate sens.

Vei aprecia Ragtime dacă îţi plac scriitori ce ştiu să transpună spectaculos, lucid şi necruţător forfota umană pestriţă dintr-o metropolă în continuă schimbare. Începutul secolului XX vestea ascensiunea metropolei americane prin excelenţă, cu zgârie-nori, reşedinţe luxoase ce imitau stilul renascentist dar şi furnicare mizere, unde se recruta forţa de muncă. Doctorow a surprins cum nu se putea mai bine vibraţia acestei metropole, folosind biografiile personajelor ce uimesc datorită acţiunilor imprevizibile. Majoritatea protagoniştilor au intenţii nobile, fireşti, însă lumea nemiloasă în care au nimerit îi va împinge să ia decizii aberante, transformându-i din nesăbuiţi rezvrătiţi în bombe cu ceas sau în victime neînţelese, considerate nişte pericole pentru cei din jur.

Ai spune că toate rănile umanităţii s-au adunat în furnicarul uman din Ragtime. Însă, pe cât de hidoasă poate deveni societatea în care sunt aruncate personajele, pe atât de magnetică este scriitura lui Doctorow. Ştie cum să redea prin naraţiune ritmul frenetic al oraşului şi al schimbărilor năvalnice din conştiinţa personajelor. Conştient de talentul său de a înţelege diferitele tipologii umane, foloseşte reacţiile absurde, uneori devastatoare ale personajelor pentru a obţine ceea ce îşi doreşte fiecare scriitor ce visează să ofere un roman grandios: să te facă să treci prin stări intense. Te vei revolta, te vei îngrozi şi, la final, vei simţi exact ce şi-a dorit autorul – multă compasiune pentru fiinţele umane.

Citeşte şi Io contra Statele Unite ale Americii – O satiră cum rar ţi-a fost dat să citeşti

Ruta subterană – Despre cea mai curajoasă pasageră

Io contra Statele Unite ale Americii – O satira cum rar ti-a fost dat sa citesti

Ruta subterana – Despre cea mai curajoasa pasagera

 

Leilah Mahi 1932

Adriana Gionea
-
0
Leilah Mahi 1932

Leilah Mahi 1932 este genul de carte greu de trecut cu vederea. Fotografia de pe copertă are un efect puternic asupra ta. Imediat te face să-ţi imaginezi o poveste interbelică de neuitat, cum este şi chipul protagonistei. Speri să găseşti acea poveste care să îmbine extravaganţa strălucitoare, misterul, seducţia şi momeala exoticului.

Din fotografia de pe copertă, Leilah Mahi te fixează cu privirea precum o enigmă ce se vrea a fi descifrată. Ea te împiedică să mergi mai departe până nu încerci să-i afli biografia. Tot aşa l-a împedicat şi pe Didier Blonde să-şi continue viaţa fără a căuta mai multe informaţii despre ea.

Desnos aurait pu faire de ses yeux une poeme, Cocteau un dessin, Chanel un parfum. Peut-etre a-t-elle servi de modele a Man Ray, Modigliani ou Tamara de Lempicka. 

Autorul este cunoscut datorită cărţilor prin care a readus în atenţia publicului staruri interbelice uitate sau femei anonime cu existenţe tragice. De data aceasta, el a fost ispitit de chipul provocator al acestei femei enigmatice. Portretul ei îl aştepta pe o piatră funerară din cimitirul Pere-Lachaise din Paris, vestit printre turişti.

Didier Blonde nu este singurul căzut sub vraja misterioasei cu privire de femme fatale, despre care se ştia doar data morţii – 12 august 1932. Milioane de visători – parizieni şi turişti – au născocit poveşti, legende şi biografii picante, încercând să umple golul unei biografii oficiale, confirmate de nişte documente. Până la apariţia acestei cărţi, alte detalii privind existenţa ei par să se fi evaporat precum un fir de apă într-o după-amiază caniculară de august, cum se pare că a fost şi cea în care s-a stins Leilah Mahi (conform ştirilor din ziarele păstrate în arhivele Bibliotecii Naţionale).

Distinsă în 2015 cu Premiul Renaudot pentru eseu, cartea lui Didier Blonde îmbină obsesia pentru o femeie misterioasă din trecut, ancheta demnă de un detectiv meticulous, fantasmele trezite de un chip având o biografie vagă, însă o expresivitate ce trece proba timpului, şi fascinaţia pentru acel Paris al anilor nebuni, unde s-au întâlnit marii artişti vizionari ai secolului XX. Îţi oferă plăcerea lecturii în care vei regăsi enigmele, aerul senzual ce pluteşte de obicei peste modelele lui Brassai, indiciile ce aduc mereu câte o descoperire neprevăzută şi descrierile de atmosferă.

Cei seduşi de femeile ale căror priviri îi ţintuiesc lasciv din fotografiile alb-negru, amintindu-le de eroinele cu secrete şi biografii volatile din romanele scrise de Patrick Modiano, vor considera fiecare pagină o sursă de voluptate. Didier Blonde ştie cum să picure nostalgia după vremuri netrăite, însă regăsite mereu cu ajutorul imaginaţiei, cum să amâne răspunsurile precum un abil autor de romane poliţiste şi cum să îţi ofere acea trecere din prezent într-un trecut idealizat. O singură condiţie trebuie să îndeplineşti: să uiţi de obiceiul omului actual de a folosi un motor de căutare pentru a descoperi cine a fost Leilah Mahi. Google s-ar putea să-ţi strice plăcerea lecturii printr-un spoiler.

Leilah Mahi 1932 este mai mult decât o încercare de a descifra identitatea unei femei frumoase, din care a rămas doar o fotografie ce invită la născocirea unor poveşti desprinse parcă din romanele populare ale Parisului interbelic, pline de artiste de cabaret ravisante sau de curtezane rafinate ce sfârşeau tragic. Încercând să o descopere pe Leliah, Didier Blonde ajunge să exploreze de fapt nevoia noastră de a săpa o breşă în real pentru a găsi o lume a fantomelor care ne promit nişte istorii de viaţă ieşite din comun.

Dincolo de a fi un portret feminin captivant, această carte este o desfăşurare plină de şarm a ipostazelor îmbrăcate de autorul copleşit de propria obsesie. Acesta devine, rând pe rând, un detectiv perseverent, căruia deţinătorii de informaţii preţioase îi dau impresia că se comportă precum nişte suspecţi ce au făcut un pact al tăcerii, un stalker, un bărbat îndrăgostit de o fantomă, un colecţionar şi un restaurator al trecutului.

Multe romane detectiviste de calitate se transformă într-o reflecţie asupra naturii umane şi asupra metamorfozelor pe care le cunoaşte definiţia adevărului pe măsură ce se produc schimbări în conştiinţa anchetatorului. Cartea lui Didier Blonde se transformă de fapt într-o reflecţie asupra percepţiei subiective înşelătoare şi asupra relaţiei pe care un scriitor o dezvoltă cu femeia din altă epocă, despre care îşi doreşte cu ardoare să scrie ceva unic. Mulţi au fost seduşi de fotografia celei numite Leilah Mahi, iar faţă de ei autorul ce vrea să descopere amănunte inedite simte gelozie. Ar vrea ca Leilah Mahi să-şi dezvaluie secretele numai la chemarea lui, să îi ofere exclusivitate. Nu este oare dorinţa oricărui scriitor ce ar vrea să acapareze un subiect, o existenţă, o întreagă epocă?

Citeşte şi Amintirea dragostei – Orgie şi artă în Parisul interbelic

Muza – Poveştile tabloului misterios

Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Muza – Povestile tabloului misterios

 

Arta contemporana. Istorie si geografie

Adriana Gionea
-
0
Arta contemporana. Istorie si geografie

Succesul filmului The Square (distins cu Palme d’Or) a promovat arta contemporană până şi în rândul celor nepăsători în faţa ei. Filmul lui Ruben Ostlund şi cartea scrisă de Catherine Millet au câteva aspecte în comun. Ambele descriu caracterul interactiv al artei contemporane şi rolul participativ al publicului în interpretarea simbolului multistratificat pe care îl poate avea un obiect cât se poate de simplu, expus într-o galerie cu decor minimalist. De asemenea, ambele subliniază mesajele privind viitorul societăţilor civilizate şi unda de şoc pe care o pot strârni unele expoziţii controversate – două elemente asociate de obicei artei contemporane.

Cartea scrisă de Catherine Millet i se adresează unui cititor dornic să experimenteze şi care, deşi nu trebuie să fie un fin cunoscător al noilor artişti, a depăşit deja momentul în care este şocat fie de simplitatea inacceptabilă a unui exponat, realizat din materiale pe care marii artişti consacraţi ai secolelor trecute le-ar fi aruncat la gunoi, fie de mesajul exploziv ce promovează o expoziţie de artă contemporană, aşa cum se întâmplă în The Square. Pentru a savura analiza făcută de Catherine Millet, ce a enunţat două întrebări esenţiale – Ce este arta contemporană? Şi când şi-a făcut ea loc printre preocuparile curatorilor şi ale celor ce decid ce intră în colecţiile marilor muzee? – trebuie să ai totuşi minime cunoştinţe legate de curentele avangardiste ce au răsărit în Parisul interbelic.

Arta contemporană. Istorie şi geografie nu este o lucrare introductivă, nici un manual. Nu oferă nişte răspunsuri clare. Scopul acestei cărţi este acela de a te face să-ţi pui întrebări legate de prezentul şi de viitorul artei, aşa cum este definită atât de artist, cât şi de public. Asemenea artei contemporane, te invită mai degrabă să analizezi din mai multe perspective ceea ce vezi într-o galerie de profil, nicidecum să găseşti certitudini. De fapt, cartea reflectă cel mai bine două dintre caracteristicile artei începând cu secolul XX: renunţarea la stabilitatea dată de certitudini în interpretarea mesajului oferit de opera de artă şi invitaţia la plonjarea în ambiguitatea ce duce la o continuă discuţie despre ceea ce face dintr-un obiect expus o veritabilă operă de artă.

În ciuda lipsei unui răspuns clar, această carte va fi apreciată mai ales de cei îndrăgostiţi de avangarda interbelică, apoi seduşi de îndrăzneala iconoclastă a generaţiei de artişti din New York-ul anilor ’50 şi ’60. Catherine Millet răspunde totuşi la o întrebare: Când avangarda interbelică a început să faca parte din trecut şi când s-a născut noua avangardă, sinonimă cu arta contemporană, aşa cum o percepem în zilele noastre? Răspunsul este unul indispensabil pentru înţelegerea secolului XX, un secol în care arta a ieşit din galerie şi a păşit în casele oamenilor obisnuiţi, sub forma designului industrial şi al obiectelor utile: Avangarda pariziană a căpătat denumirea de artă modernă, în timp ce noua generaţie de artişti aparută la New York după Al Doilea Război Mondial a fost asociată artei contemporane. Mulţi consideră azi că arta contemporană s-a născut de fapt în New York-ul anilor ’60, după desprinderea de modernismul interbelic european.

Fiind născută în anii ’60, odată cu noul boom economic, arta contemporană a fost foarte rapid curtată de industria publicităţii şi de cea a bunurilor de larg consum, dar mai ales de cea a tehnologiei (Pop Art rămâne cea mai bună dovadă, continuând relatia dintre artă şi design începută de Eileen Gray, de artiştii Art Deco sau de elevii şcolii Bauhaus). Este probabil singura certitudine într-o lume în care adevărurile şi definiţiile se negociază permanent în relaţia cu publicul receptor şi devin fluide. Succesul comercial al artei contemporane a început să bată recorduri începând cu anii ’80, conform surselor consultate de Catherine Millet.

Vei aprecia modul în care autoarea te ajuta să înţelegi revoluţia începută de artiştii asociaţi artei contemporane, începând cu anii ’50. În arta contemporană, gustul publicului eclipsează validarea oferită de critici sau de maeştri veterani. Expoziţiile şi vernisajele capătă de cele mai multe ori un caracter interactiv, publicul având şi rolul de martor al naşterii unei noi tendinţe în artă, care hrăneşte şi apetitul pentru controversă.

Artistul nu mai visează la statutul de titan, de geniu apreciat de posteritate. El vrea să influenţeze prezentul. Are posibilitatea câştigării faimei şi a confortului material încă din timpul vieţii. Începe să devină din ce în ce mai scurtă perioada dintre debut şi confirmarea consacrării (prin expunerea în marile muzee). Curatorul ajunge să capete un rol din ce în ce mai important, la fel şi noile galerii independente. Totodată este favorizată democratizarea accesului în lumea artei (artistul nu mai trebuie să treacă printr-o şcoală sau să înveţe cum să îmblânzească, din ipostaza de ucenic într-un atelier, materiale dificile).

Noua artă este ancorată într-un prezent continuu, de unde şi lipsa temerii legate de folosirea unor tehnici sau materiale ce nu vor contribui la rezistenţa operei de artă peste ani, secole. Sunt din ce în ce mai des folosite materiale neconvenţionale, de unde şi noile limite date de perisabilitatea operei. Nu de puţine ori, opera de artă li se supune proprietăţilor avute de materiale, nu invers. Aceste materiale joacă un rol mult mai activ în calitatea operei finale, uneori devenind ele însele opera de artă.

Artiştii încep să modeleze spaţiul de expunere şi să redefinească arhitectura vechilor muzee. Se încurajează expansiunea muzeelor, anularea graniţelor dintre artă şi celelalte domenii sau dintre curente şi epoci, prin dorinţa de a revizita marile capodopere. Mitologiile colective sunt înlocuite de cele personale. Asta înseamnă că artistul îşi dezvăluie lumea interioară prin simboluri ce lasă loc ambiguităţii, nemaifiind preocupat de construirea unui cod comun al interpretării, astfel încât privitorul să înţeleagă mesajul său.

Una dintre cele mai importante schimbări este legată de comportamentul colecţionarului. Dacă în secolele trecute marele colecţionar asculta de sfaturile unui critic atunci când alegea operele de artă, aşa cum făcuse Peggy Guggenheim, acum singurul criteriu este impresia pe care i-o produc exponatele văzute la bienale sau la marile târguri de artă.

Cartea scrisă de Catherine Millet oferă genul de lectură la care te vei întoarce mereu. Te invită să subliniezi idei şi nume de artişti inovatori sau de galerii, despre care să cauţi ulterior mai multe informaţii.

Citeşte şi Confesiunile unei dependente de artă – Colecţia lui Peggy Guggenheim

Lento. Meduza – Mergi mai încet prin viaţă

Arta corpului – Femeia consolată de un străin ciudat

Confesiunile unei dependente de arta – O mostenitoare prospera nonconformista, un palat venetian atipic si un paradis al celor indragostiti de avangarda interbelica

Lento. Meduza – Mergi mai incet prin viata

Arta corpului – Femeia consolata de un strain ciudat

 

Confesiunile leoaicei – Inapoi la vremurile in care femeile africane au fost zei

Adriana Gionea
-
0
Confesiunile leoaicei – Inapoi la vremurile in care femeile africane au fost zei

Confesiunile leoaicei este un roman cu adevărat uluitor pentru cei dornici de a face din lectură un mijloc de cunoaştere a unei ţări africane despre care se ştie prea puţin în lumea occidentală.

Cartea are multe pasaje memorabile şi o poveste pe care nu o uiţi. Peste acestea se suprapun metafore dense şi enigmatice, vorbe cu tâlc venite parcă de la începutul timpurilor şi mesaje alegorice, prin care proverbele africanilor de altădată vorbesc despre dramele omului contemporan.

Ţara în care vei călători parcurgând această carte este Mozambic sau, mai bine zis, o ţară mai mică, în interiorul Mozambicului, guvernată de propriile-i cutume. Ţara mai mică este satul Kulumani. Aici, tradiţiile, superstiţiile şi rănile vechii Africi colonizate au rămas suspendate în timp, departe de modernizarea ce mijeşte în capitală sau în oraşele mai mari din Mozambic.

Singura punte dintre Kumulami şi restul ţării este catastrofa morală rămasă după războiul civil din anii ’90. Dar nu despre acest război este vorba. Nu vei avea parte de imagini groteşti ale masacrelor. Scriitorul Mio Couto (Veranda cu frangipani) – unul dintre cei mai buni autori de limbă portugheză – preferă calea realismului magic, bine ancorat în legendele africane. Răul nu este reprezentat de război, ci de haosul produs de frica instalată în satul Kulumani după ce leii omoară localnicii, apropiindu-se fără pic de teamă de gospodăriile acestora.

Teroarea simbolizată de leii parşivi, ce dau târcoale şi le atacă pe femeile satului, este scânteia ce aprinde vâlvătăile din interiorul personajelor. În sufletul personajelor feminine zac secrete inflamabile şi dureri nemărturisite ce s-au transformat în furie. Furia este de fapt singura armă împotriva pornirilor barbare ale partenerilor lor, ce vor să le menţină într-o stare de obedienţă dezumanizantă. Există o legătură tainică între atacul felinelor şi dramele femeilor ce au fost reduse până atunci la tăcere. Te va uimi cât de bine a reuşit Mia Couto să transforme întâlnirea animalicului cu umanul pentru a-ţi dezvălui lumea satului african, greu accesibilă celor din afară. Este o lume fertilă pentru imaginar pe cât de aridă este pentru anumiţi locuitori.

Evenimentele declaşante de hăituirea leilor scot la suprafaţă o lume până atunci izolata în propria viziune magico-religioasă. Kulumani este un alt Mozambic, unul ignorat de propovăduitorii modernizării, sub al cărui mister ce fascinează se ascund resentimente şi cruzime psihologică. Această lume este privită prin conştiinţa a două personaje – Mariamar, una dintre localnicele satului, şi Arcanjo Baleiro, bărbatul chemat din capitală să împuşte leii. Cei doi nu sunt străini. Cu ani în urmă s-au întâlnit şi s-au ademenit. Vânătorul a devenit salvatorul lui Mariamar, iar Mariamar sursa fricilor acestuia după ce l-a sedus în timpul unui dans ritualic. De fapt, dansul are o mare importanţă pentru Mariamar, iar Mia Couto leagă acest dans de lumea enigmatică a psihicului feminin.

Revenirea vânătorului Arcanjo Baleiro în satul lui Mariamar eliberează un şuvoi de fapte şi descoperiri ce te uimesc. Ambele personaje sunt ofertante pentru cititorul dornic de a citi un roman care să-l surprindă prin răsturnările de situaţie şi prin tensiunile ce escaladează cu fiecare pagină. Mariamar şi vânătorul Arcanjo se dovedesc a fi un sac fără fund când vine vorba despre secrete. Sunt nişte secrete cutremurătoare, pe care Mia Couto ştie să le devoaleze cu priceperea unui autor de thrillere psihologice. Nu-i este străină nici profunzimea dublată de creativitate, a unui autor obişnuit să jongleze cu elementele realimsului magic şi interpretările moderne oferite lengendelor africane.

Romanul are structura unei duble confesiuni. Amintirile lui Mariamar şi impresiile vânătorului alternează pentru a-ţi dezvălui tainele cutremurătoare ale Mozambicului greu accesibil celui din afară. Prin ochii lui Mariamar, satul devine un tărâm unde se întâlnesc înţelepciunea strămoşilor, moştenită de bunicul ei, singurul care îi este alături în momentele grele, şi răutatea pură a semenilor. Pentru vecinii lui Mariamar, invidia, lăcomia, ignoranţa, atitudinile tipice misoginilor şi agresivitatea devin adevăratele raţiuni de a fi.

Dacă prin gândurile lui Mariamar ai acces la tradiţiile africane, prin ochii vânătorului cunoşti mai degrabă situaţia socială a ţării. Încercarea vânătorului de a scăpa satul de leii feroce ar putea fi speculată în plan politic, însă Africa profundă, adesea eliminată din calculele autorităţilor locale, începe să dea târcoale, asemenea leilor, dejucând orice plan de a transforma sacralitatea naturii şi ritualul iniţiatic al vânătorii într-un joc politic.

Ştiind că acţiunea se petrece în Africa, îţi pui următoarea întrebare, la începutul lecturii: Ce primează? Mitul, sau realismul brutal? Ei bine, mitul domină în Confesiunile leoaicei. Însă nu prin alungarea definitivă a realismului şi prin izolarea personajelor într-o lume paralelă, unde se pot refugia sub aripa străbunilor înţelepţi. Mitul nu face decât să denunţe şi mai zguduitor problemele Africii postcoloniale, inechitatea şi condiţia umilitoare a femeilor ce nu se pot apăra de bărbaţii ce le transformă în sclave. Totuşi, mărturiile lui Mariamar, ascunse în jurnalul ei, îţi arată că femeile şi-au mai păstrat o armă în această lume nedreaptă, ce le răpeşte bucuria de a trăi şi mai ales demnitatea. Arma lor este reîntoarcerea la miturile ce le redau acestora puterea zeiţelor.

În conştiinţa lui Mariamar, leoaica de care se temeau sătenii, are o mare legătură cu promisiunea reîntoarcerii la vremurile în care femeile erau zei. Legătura plină de simboluri dintre lumea interioară a lui Marimar şi prezenţa ameninţătoare a leoaicei devine un prilej de a explora universul arhetipal.

Pentru a înţelege universul arhetipal de care sunt legaţi protagoniştii romanului te va ajuta mult şi apariţia unui personaj masculin, un fel de bătrân al satului. El devine vocea strămoşilor într-o comunitate pervertită, în care înţelepciunea mamei Africa este profanată zi de zi, aşa cum se întâmplă şi cu trupul femeilor. Acest personaj este nimeni altul decât bunicul lui Mariamar, care dezvăluie importanţa spirituală a dansului şi forţa vorbelor cu tâlc pentru scufundarea în psihicul colectiv. Bunicul înţelept devine un ghid spre universul spiritual african, din ce în ce mai ignorat de sătenii din Kulumani, terorizaţi de lei, însă deloc speriaţi de instinctualitatea umană scăpată de sub control, devenită cea mai rea dintre fiare.

Pe măsură ce înaintezi cu lectura, vei putea să afirmi că mesajul lui Mia Couto este unul vechi de când lumea, dar mereu actual: ferocitatea animală are un alibi asigurat de instinctul orb şi de lipsa raţiunii, aşadar nu poate fi condamnat, în timp ce ferocitatea umană este greu de suportat. Leii au gheare, dar pot cruţa o femeie vulnerabilă. Oamenii au bune intenţii, dar care ajung să sfâşie, nu neaparat carnea, ci libertatea. Totuşi, modul în care este construit acest mesaj este unul stupefiant, pe care nu l-ai putea anticipa uşor.

Confesiunile leoaicei îţi va rămâne în memorie drept un bun exemplu de realism magic african impecabil construit. Asemenea altui scriitor de limbă portugheză ce scrie despre Africa postcolonială – angolezul Eduardo Agualusa – Mia Couto ştie cum să îmbine simbolurile arhaice, prin care denunţă problemele societăţii contemporane, şi descrierile poetice. În aceste descrieri se simte nostalgia lusitană, acel dor intraductibil ce pluteşte deasupra poveştilor de iubire, poate singura moştenire suportabilă rămasă în urma coloniştilor.

Citeşte şi A General Theory of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme şi realism magic în Africa portughezilor

Ruta subterană – Despre cea mai curajoasă pasageră

A General Theory of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme si realism magic in Africa portughezilor

Ruta subterana – Despre cea mai curajoasa pasagera

 

Omon Ra – Visurile din copilarie devin o farsa

Adriana Gionea
-
0
Omon Ra – Visurile din copilarie devin o farsa

Un roman al maturizării prin împlinirea aspiraţiilor într-o epocă ostilă visătorilor inocenţi? O satiră nemiloasă la adresa propagandei sovietice îndreptate spre cucerirea spaţiului cosmic? O parodie cu tentă suprarealist-absurdă a teoriilor despre veridicitatea imaginilor cu aselenizarea? O alegorie a sacrificiului? O pledoarie pentru frumuseţea vieţii pe Pământ? O meditaţie filosofică asupra sensului vieţii, descoperit în situaţii-limită? Înainte de a răspunde la aceste întrebări pentru a înţelege mai bine mesajul romanului Omon Ra, vei citi de două ori titlul. După ce te dumireşti că nu este o greşeală de redactare, afli că jocul de cuvinte include numele protagonistului (Omon), care dorea să devină cosmonaut, şi fascinaţia acestui personaj pentru cel mai venerat zeu egiptean (Amon Ra).

Considerat unul dintre cei mai buni autori ruşi contemporani, Viktor Pelevin a scris un roman al copilăriei şi al devenirii, cu acţiunea plasată în peroada în care URSS dorea să întreţină mitul supremaţiei cucerind spaţiul cosmic înaintea occidentalilor. Omon, personajul principal, devine un pion important în construirea noului mit al eroului sovietic. I se spune că trebuie să fie pregătit pentru a-şi da viaţa odată ajuns pe Lună, astfel încât patria lui să câştige lupta împotriva imperialiştilor americani. Ca orice alt inocent care ştie că pentru visurile lui trebuie să muncească mult, Omon se înscrie, alături de cel mai bun prieten, la o şcoală militară. Nu durează mult până să afle că va face parte dintr-o elită a elevilor selectaţi pentru un program special, care îi va cere sacrificiul suprem.

Începând cu momentul în care va conştientiza amploarea programului de aselenizare, Omon începe să reflecteze asupra trecutului şi asupra sensului vieţii într-o societate absurdă, în care totul poate lua proporţii aberante. Imaginile din timpul exerciţiilor speciale se întrepătrund cu amintiri din trecut, iar nostalgia poetică degajată de ultimele clipe de pe Pământ amintesc de stranietatea unui film de Tarkovsky.

Acţiunea romanului se petrece în perioada comunistă. Totuşi, decorurile cenuşii ale oraşelor sunt înlocuite de imaginile cu tentă suprarealistă ce acaparează noua existenţă a lui Omon Ra după ce intră în programul special de pregătire a zborului pe Lună. Cititorul va avea parte, la rândul său, de nişte pagini în care trecerea spre o altă dimensiune a existenţei protagonistului poate crea, la început, confuzie. La şcoala militară, fiecare clipă este un spectacol în care banalele repere ale realităţii par să o ia razna. Privind lumea prin ochii lui Omon te vei trezi în faţa unor evenimente aparent lipsite de sens, ca într-un film experimental, în care nu ţi se livrează multe detalii despre scopul şi cauzele acţiunilor. În anumite pagini, aceste evenimente ce au loc în incinta şcolii militare devin coşmăreşti dar şi pline de simboluri, ca într-un thriller ce ia o turnură filosofic-avangardistă.

Stilul lui Pelevin te face să consideri acest roman o variantă insolită şi totodată mai profundă a filmelor de box office despre călătoriile în spaţiu. Imaginile bizare văzute de cosmonaut odată ajuns pe Lună, trăirile uluitoare, mesajul umanist, relaţiile de prietenie între camarazii de zbor şi flashback-urile ce ascund reflecţii despre frumuseţea vieţii de pe Pământ, conştientizată abia după renunţarea la ea, alcătuiesc o lectură a cărei intensitate poate eclipsa tensiunea şi impresiile transmise de multe dintre filmele celebre despre relaţia omului cu spaţiul cosmic, apreciate mai ales datorită acelei îmbinări dintre calităţile vizuale, efectele speciale uluitoare şi gândurile profunde. Mulţi cititori şi-ar dori o ecranizare a romanului, care să pună în valoare calităţile ultimelor 50 de pagini.

Citind romanul, îţi dai seama că autorul lui, Viktor Pelevin, a vrut să transmită un mesaj răscolitor despre fragilitatea umană în timpul dictaturilor, însă aşa cum o face un autor rus contemporan: folosind alegoria cu detalii stranii, alunecarea într-un absurd ce devine un tablou halucinant şi o satiră plină de metafore. Omon Ra nu este un roman cu multă acţiune, şi nici nu are suspansul întreţinut de filmele despre peripeţiile cosmonauţilor ajunşi în situaţii periculoase (decât în ultimele zece pagini). Însă modul în care Pelevin redă lumea prin ochii personajului său şi descrierea trecerii spre o altă dimensiune, cea a spaţiului cosmic, va fi pe placul celor ce preferă literatura de calitate (mai ales cea din Rusia), în care observaţiile psihologice pot compensa lipsa unei naraţiuni trepidante.

Romanele precum Omon Ra te fac să apreciezi noua generaţie a scriitorilor ruşi contemporani datorită punţii construite între moştenirea lăsată de clasici şi vizionarismul autorilor neconvenţionali din prezent. Romanul este unul profund, în stilul celor scrise de marii autori, însă poate sta şi pe raftul celor semnate de scriitori adepţi ai experimentului literar, ce s-au rupt de trecut.

Citeşte şi 10 filme science-fiction care te fac mai deştept

Confession d’un porte-drapeau dechu – Repovestirea prieteniei lăsate în urmă

10 filme science-fiction care te fac mai destept

Confession d’un porte-drapeau dechu – Repovestirea unei prietenii lasate in urma

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026