Facebook
Acasă Timp liber Recenzii carti bune Pagină 29

Recenzii carti bune

Ultimele

Lighthousekeeping – Povestitorii adevarati nu cred in finaluri

Adriana Gionea
-
0
Lighthousekeeping – Povestitorii adevarati nu cred in finaluri

Jeanette Winterson scrie pentru cei ce îşi doresc o lectură care să aline, dar fără mesaje care să invite la un optimism superficial, imposibil de atins. În cărţile sale, binele învinge datorită poveştilor întinse la nesfârşit, din care iau nastere alte şi alte poveşti, nicidecum datorită acelui final perfect, în care toţi sunt fericiţi. De fapt, într-unul dintre cele mai frumoase romane scrise de Winterson – Lighthousekeeping – oamenii nu pot fi fericiţi decât atunci când acceptă că viaţa este o istorisire în continuă schimbare şi că-n în momentele dificile nu le rămân decât poveştile scrise de oamenii de altădată pentru a-i salva pe cei din prezent.

Că poveştile aduc fericirea în cele mai nefericite momente – fericire înţeleasă ca bucurie de a trăi – o ştie cel mai bine Silver, personajul central. Silver este un copil orfan ocrotit de păzitorul unui far de lângă un oraş uitat de lume. De la acest păzitor, pe nume Pew, Silver învaţă cea mai bună lecţie de supravieţuire în orice situaţie: credinţa în imposibilitatea unui sfârşit. Este credinţa supremă, care obligă personajele să meargă mai departe, oricât de întunecate le-ar fi orizonturile.

Tell me a story, Pew.

What kind of story, child?

A story with a happy ending.

There’s no such thing in all the world.

As a happy ending?

As an ending.

Prin acest roman, Jeanette Winterson te face să te întorci la raftul unde stau cărţile ei, aşa cum se întorceau marinarii spre lumina farului ce alunga întunecimea angoasantă a unei mări opace. Winterson te momeşte cu poveşti. Dar înainte de a-şi răsturna sacul plin de istorii cu personaje pline de secrete şi tot atâtea feţe ascunse, îţi arată cât de important este să găseşti un loc potrivit pentru a elibera aceste poveşti, astfel încât să te scufunzi nestingherit în ele. Locul trebuie să fie unul situat între o realitate confirmată de istorie şi atemporalitate, iar farul din Salts (un orăşel ce prosperase datorită comerţului maritim, apoi dat uitării) este exact locul de care se poate lega o scriitoare precum Jeanette Winterson pentru a înşira o multitudine de poveşti.

Lumina farului nu cheamă doar nave, ci şi legende. Păzitorul farului ştie poveşti, pe care le spune marinarilor. Marinarii le povestesc altora. Odată cu mărfurile, ei mută dintr-o parte în alta a lumii şi poveştile auzite de la fiecare păzitor al farurilor întâlnite pe drum. Se întorc nu doar cu bunuri preţioase din călătoriile lor, ci şi cu poveşti nemaiauzite.

Nu întâmplător şi-a ales autoarea un far pentru a construi o lume securizantă pentru eroii cărţii. Este un far ce a intrat în istorie, construit în ţinutul vizitat de marele Darwin, dar este şi în afara timpului, fiind izolat de tumultul aşezărilor aflate sub dictatura orelor bine drămuite. Această situare în afara timpului impiedică obsesia pentru verosimil să erodeze consistenţa unor povesti ce par iesite din comun.

Farul din acest roman uneşte de fapt poveştile a două personaje: Silver, copilul adoptat de păzitorul farului, şi Babel Dark, bărbatul cu două feţe. Despre Babel Dark se spune că ar fi sursa de inspiraţie pentru faimosul personaj cu două personalităţi – una donimată de cumpătare, alta supusă instinctelor tenebroase – din romanul The Strange Case of Dr Jekyll and Mr. Hyde, scris de Robert Louis Stevenson.

Silver, personajul-narator al romanului, trăieşte în secolul XX. Babel Dark, a cărui poveste este mereu amintită de păzitorul farului, pe nume Pew, a trăit cu un secol în urmă. A fost un bărbat chinuit, plin de contradicţii. A iubit pătimaş, dar a şi rănit. A vrut să îşi ţină în frâu pornirile vulcanice, însă nimic nu i-a adus o mai mare bucurie decât clipa în care s-a lăsat în voia trăirilor năvalnice. L-a cunoscut şi pe Darwin, după ce a descoperit o peşteră plină de fosile.

Odată cu popularitatea lui Darwin, Babel, care era preot, începea să se îndoiască de lumea pe care o cunoştea. Însă îndoielile nu se rezumau la cele privind naşterea omului, ce au dus la gâlceava dintre ştiinţă şi fanaticii religioşi, ci îl făceau să extindă teoria lui Darwin la sensul vieţii. Darwin îl făcuse pe Babel să se îndoiască de corectitudinea adevărurilor individuale. Aşa cum natura este într-o continuă transformare, speciile fiind nevoite să se adapteze, la fel şi lumea începea să fie pentru Babel o certitudine a existenţei incertitudinii. Posibilitatea absenţei unui adevăr fix, veşnic, era copleşitoare.

Ajuns într-un impas, Babel Dark începe să amestece în mintea lui gândurile despre iubirea pierdută şi mesajele transmise de teoriile lui Darwin despre continua evoluţie a vieţii. Babel vede însă dincolo de lumea biologiei. Aşa cum le vedea el, descoperirile ştiinţifice zguduiau mai degrabă universul afectiv al omului. Darwin a vorbit de fapt despre o continuă evoluţie prin schimbare, revelând sensuri mai profunde, într-un moment al vieţii în care Babel Dark ar fi dat orice să anuleze posibilitatea unei astfel de schimbări. El ar fi vrut să oprească timpul, deoarece transformarea adusă de schimbare însemna pentru el pierderea unui paradis. Cititorii vor descoperi unul dintre cele mai frumoase argumente care să combată argumentele prinvind aplicabilitatea darwinismului nemilos în lumea fiinţelor umane, în care se spune că doar exemplarul dominator poate fi cu adevărat împlinit.

Povestea lui Babel Dark o însoţeşte pe Silver precum o profeţie. Babel a devenit conştient de legea perpetuei schimbări. La fel şi protagonista nevoită să ia viaţa de la capăt după ce autorităţile decid că tehnologia poate înlocui umanul în funcţionarea farului. Autorităţile îl obligă pe cel ce păzeşte farul (Pew) să îşi găsească un alt rost. La fel i se cere şi lui Silver, adoptată de Pew. În secolul inovaţiilor prezenţa lui Pew nu mai este necesară, farul putând să funcţioneze şi fără oameni. Odată cu alungarea din far, Silver se vede nevoită să cunoască o altă mare – cea a unei societăţi de care fusese izolată. Asemenea speciilor ce l-au obsedat pe Darwin, care i-a vorbit lui Babel Dark după ce a fost părăsit de femeia iubită, Silver trebuie să se adapteze la condiţii noi, să accepte schimbarea. Aşa va începe propria călătorie în lume, însetată de afecţiune.

În romanul Lighthousekeeping regăseşti acelaşi talent al lui Jeanette Winterson de a folosi detalii aparent banale, sub care ascunde o încrengătură de metafore. Fiecare detaliu are un ecou în celelalte, unul bine premeditat. Winterson foloseşte jocuri de cuvinte sau referinţe literare ingenioase ce scot la suprafaţă trăirile uitate ale cititorului. Numele personajelor devin simboluri. La fel şi trimiterile către alte opere literare sau către numele unor personalităţi istorice. Toate aceste detalii şi metafore alcătuiesc un puzzle, care devine mesajul transmis de carte. Nu voi devoala mesajul. Este un mesaj simplu, vechi de când lumea, însă construit ingenios prin alăturarea mai multor simboluri.

 Jeannette Winterson stăpâneşte acel talent al marilor scriitori capabili de a crea o ţesătură sofisticată din amănunte simplificate. Foloseşte detalii istorice şi literare precum un erudit, însă nu are nevoie (doar) de cititori-enciclopedie. Ştie cum să unească prin ţesătura complicată informaţiile din mai multe domenii oferind totodată explicaţii accesibile, pe care să le integreze în povestea de ansamblu pentru a nu face din acest roman o lectură greu de parcurs. Mai mult, aceste explicaţii sunt oferite sub forma unor detalii ce devin metafore acroşante pentru sensurile viitoarelor etape ale poveştii. Aşadar, Lighthousekeeping seamănă cu o plasă având multe noduri, pe care personajul central o face din ce în ce mai mare.

Ai fi tentat să afirmi că ai în faţă o lume a poveştilor în care să te refugiezi. Însă poveştile lui Winterson sunt departe de a fi nişte droguri pentru cei epuizaţi de timpul cotidian. În loc să te scoată din real, ea te ajută să fii şi mai ancorat în el, însă într-un mod sănătos: prin creativitate şi metafore care dau sens haosului din interiorul fiecăruia sau din lumea ce pare uneori plină de evenimente lipsite de sens. Când simte că lumea devine de neînţeles, personajul cărţii o transformă într-o poveste cu multiple înţelesuri.

La rândul tău, vei descoperi, sub stratul de poveşti atemporale din acest roman, nişte probleme ce îl macină pe omul actual. Poveştile cărora personajele vor să le dea un sens devin o terapie împotriva maladiilor sufleteşti precum: neacceptarea de sine, neîmplinirea cauzată de imposibilitatea de a fi ceea ce vrei să fii, în anumite etape ale vieţii, însingurarea, lipsa de afecţiune, alienarea prin înlocuirea umanului cu tehnologia sau respingerea celor consideraţi a fi diferiţi. Doar că Jeannette Winterson reinterpretează original toate aceste probleme. Le schimbă diagnosticul şi oferă o cu totul altă soluţie, una mai empatică şi mai apropiată de nevoia omului din ziua de azi de a fi acceptat, mai ales când nu se place pe el însuşi.

Tell me a story, Pew.

What story, child?

One that begins again.

That’s the story of life.

But is it the story of my life?

Only if you tell it.

Citeşte şi Scris pe trup – Ce-ţi rămâne după o mare iubire

O paranteză în timp – Jeanette Winterson aduce în prezent o piesă a lui Shakespeare

Scris pe trup – Ce-ti ramane sub piele, in oase, celule si tesuturi dupa o mare iubire

O paranteza in timp – Jeanette Winterson aduce in prezent o piesa de Shakespeare

Supliciul unei adolescente – Delicatetea care iti da fiori

Adriana Gionea
-
0
Supliciul unei adolescente – Delicatetea care iti da fiori

După ce a fost tradus romanul Naufragii, în 2016, cititorii dornici de a descoperi autori exotici au aflat că în urmă cu zece ani au fost traduse alte două proze importante din cariera lui Akira Yoshimura. Este vorba despre Supliciul unei adolescente şi Surâsul pietrelor, incluse în acelaşi volum. Aceste două proze te fac să apreciezi stilul lui Akira Yoshimura aşa cum ai aprecia frumuseţea filmelor semnate de un regizor care şochează, devenit iconic datorită modului în care expune teme incomode în imagini poetice sau transpune sinistrul în experimente vizuale suprarealiste.

Cei familiarizaţi cu stilul marilor autorilor japonezi nu se vor teme de tiltlu. Sunt deja obişnuiţi cu scriitura delicată ce învăluie nişte subiecte ce îţi dau fiori. Ar spune că numai unui japonez i-ar fi dat prin cap să alăture frumuseţea şi moartea, imaginându-şi gândurile pe care le-ar putea avea o adolescentă abia decedată văzându-şi propria autopsie, terminată cu prelevarea organelor. De fapt, Supliciul unei adolescente este monologul prin care protagonista, în vârstă de 16 ani, le răspunde tăcut celor ce îndeplinesc această activitate sinistră şi care emit nişte observaţii vulgare legate de viaţa ei sexuală.

Cartea unuia dintre cei mai buni autori japonezi contempoani pare o perspectivă cumplită aspra primelor clipe din viaţa de apoi, o perspectivă demnă de un film horror premiat la marile festivaluri. Dar aceste detalii cumplite nu expun senzaţiile corporale din timpul autopsiei (cu excepţia celor ce îi amintesc de erotism). Adolescenta care se vede pe masa din spital aproape că nu mai percepe lumea prin simţul tactil. I-au rămas doar amintirile din trecut şi profunzimea introspecţiei revărsate în reflecţii despre viaţa efemeră şi dreptul la demnitate al celui rămas doar un corp fără suflare, anonim în fata celor ce nu îi ştiu trecutul, cu tot ce a pătimit şi a visat până în clipa morţii. De la cei pe mâna cărora ajunge corpul lipsit de viaţă vin adevăratele detalii terifiante – cinismul, aluziile vulgare legate de reputaţia adolescentei şi de trăsăturile ce anunţau o viitoare femeie seducătoare.

Asemenea unei tinere fragile ce a încăput pe mâna unor bărbaţi grosolani este şi trupul abia părăsit de viaţă. Este expus privirilor indiscrete şi remarcilor groteşti, fără a se putea apăra. Nemilosului schimb de replici dintre cei nevoiţi să se ocupe de trup după moarte, adolescenta îi răspunde prin nişte reflecţii pe cât de zguduitoare (din care îi afli şi trecutul) pe atât de poetice. Oricât ar părea de ciudat, există multă poezie în aceste pagini ce pot fi comparate cu imersiunea într-o cameră a ororilor, aşa cum este considerată morga.

Poţi spune că scriitorul Akira Yoshimura a vrut să spargă brutal mitul primelor clipe din viaţa de apoi, despre care se spune că ar fi o scufundare în pacea unui tărâm paradisiac precum o grădină exotică. Anumite pasaje sunt greu de îndurat, deoarece, asemenea marilor autori, Yoshimura îl face pe cititor să îşi înfrunte cele mai mari temeri. Dincolo de a te pune faţă-n faţă cu propriile angoase, Yoshimura te face să te gândeşti la fragilitatea unor adolescente devenite obiecte sexuale în noua Japonie, după ce vechile cartiere ale plăcerilor de pe vremea lui Utamaro, unde erotismul era însoţit de un ceremonial sofisticat, au fost înlocuite de night clubs ce imitau stridenţa barurilor europene. Imaginea adolescentei lipsite de apărare în fata celor ce îi examinează trupul după moarte poate fi şi o palmă dată de autor celor ce au încurajat noua cultură a voyeurismului în Japonia, ce are în prim-plan trupul adolescentelor expus fantasmelor scabroase.

Mult mai uşor de citit este a doua proză din acest volum – Surâsul pietrelor. Îţi aminteşte de melancolia din scrierile lui Kawabata, de trimiterile mitice la credinţele japoneze, cum ar fi budismul, dar şi de personajele sumbre din romanele lui Mishima. De fapt, în Surâsul pietrelor, Yoshimura învăluie elementele unui thriller psihologic despre un intrus diabolic în imagini picturale şi în melancolia dublată de misterul despre care occidentalii spun că pluteşte adesea într-o casă tradiţioanală japoneză.

Un autor dintr-un alt spaţiu cultural ar fi transformat povestea lui Sone, prietenul regăsit ce tulbură existenţa protagonistului, într-un thriller trepidant despre un personaj masculin enigmatic, şiret şi manipulator, dar care îşi ascunde intenţiile sub haina purtării manierate. Însă un autor japonez introduce acest gen de personaj pentru a oferi prilejul unei reflecţii asupra pierderii şi asupra unor părţi întunecate din tradiţia japoneză, adesea pomenite în piesele kabuki despre iubiţii deznădăjduiţi – sinuciderea în doi, ca probă supremă a iubirii.

Sone, personajul sumbru ce intră în viaţa protagonistului-narator (Eichi) este un prieten din copilărie, reîntâlnit în perioada studenţiei. Acest prieten regăsit îl va ademeni oferindu-i bani pentru a-l însoţi când fură nişte statuete budiste de pe mormintele abandonate, pentru a le vinde scump turiştilor amatori de suveniruri exotice. Apoi se mută în casa lui Eichi, în calitate de chiriaş, băgându-se pe sub pielea surorii triste, de neconsolat după ce soţul ei renunţase la ea deoarece nu i-a oferit un moştenitor.

Nu există acţiune în această poveste, în ciuda unui personaj malefic ofertant. În schimb, cei îndrăgostiţi de literatura japoneză vor aprecia pasajele în care miturile, imaginile picturale ale statuetelor cu priviri enigmatice şi peisajele peste care pluteşte o tăcere nelumească întreţin o atmosferă ce pare din alt spaţiu.

Asemenea marilor autori japonezi, Akira Yoshimura ştie să devieze elementele sinistre spre zona misterului dublat de o stranietate greu de exprimat în cuvinte, dar pe care o laşi să te pătrundă în tăcere. O asemenea stranietate indefinibilă pluteşte şi în jurul personajului malefic, învăluit în aceeaşi tăcere. Totuşi, o descriere a sa îi poate face pe anumiţi cititori să se gândească la tradiţionalele poveşti cu fantome şi oameni bântuiţi de spirite malefice: În trupul acela plăpând sălăşluia un duh al răului ce avea o forţă imensă şi misterioasă (…) Îl pivea cum doarme. Capul lui Sone se vedea de sub aşternut. Silueta lui ghemuită se asemăna în ochii lui Eichi cu cea a unei sălbăticiuni mici, violente care doarme încolacită pe câmp.

Aceste ghost stories nipone (unele de inspiraţie chineză) deveniseră extrem de populare în secolele trecute. Ecourile lor îşi fac simţită prezenţa în portretele multor personaje introvertite şi misterioase din literatura japoneză actuală. Sunt personaje despre care spui că par să ascundă un mister, dar un mister volatil, ce nu poate fi transformat într-o explicaţie limpede, ci doar luat ca atare, cu toate impresiile intraductibile induse cititorului, mai ales celui occidental, care nu încetează să se mire de subtilitatea japoneză. Aceeaşi subtilitate înlocuieşte declanşarea impetuoasă a intenţiilor ascunse cu ambiguitatea. Ţesătura de simboluri prin care Yoshimura transformă imaginea unei statuete budiste delicate într-o metaforă plină de intensitate l-ar face invidios până şi pe un mare fotograf sau cineast apreciat datorită modului în care obligă tăcerea să vorbească folosind nişte decoruri potrivite sau focusând atenţia spectatorului pe anumite obiecte.

Citeşte şi Naufragii – Ce secrete ies la iveală când muntele devine roşu

Un artist al lumii trecătoare – Noua Japonie văzută prin ochii unui pictor

Fiica negustorului de sake – Primele poveşti cu detectivi japonezi

Naufragii – Ce secrete ies la iveala cand muntele devine rosu

Un artist al lumii trecatoare – Noua Japonie vazuta prin ochii unui pictor

Fiica negustorului de sake – Primele povesti cu detectivi japonezi

 

6 carti de citit in ianuarie (2018)

Adriana Gionea
-
0
6 carti de citit in ianuarie (2018)

Începutul unui nou an păstrează un obicei vechi: acela de a citi şi de a călători departe, cu ochii minţii. Îţi propunem călătorii în ţinuturi mai puţin umblate, acolo unde Rusia întâlneşte Orientul, sau în locurile huzurului strălucitor din Istanbulul interbelic. Nu lipsesc nici recomandările pentru curajoşii pregătiţi să descopere zonele periculoase din Mexico City.

 

Pantere parfumate

Se ia un cuplu dornic de a se redescoperi şi se trimite într-o destinaţie exotică. Nu este una clasică precum Bali, Maldive sau Dubai, ci una aflată acolo unde Europa şi Asia se întâlnesc. Nu li s-a făcut multă reclamă ţinuturilor locuite de mongolii budişti din Kalmîkia (vezi filmul The Gulls), şi nu s-a prea vorbit nici despre o presupusă călătorie a lui Dumas în Caucaz, devenită obsesia unuia dintre parteneri. Aşadar, scriitorul Dan Alexe va dezvălui în romanul Pantere parfumate, structurat precum un road trip, detalii privind obiceiurile, cultura, dramele şi conflictele inflamabile din ţinuturile de la Marea Caspică, din regiunile unde Delta Volgăi întâlneşte stepa sau din zonele străbătute cândva de caravanele ce luau Drumul Mătăsii.

 

 Femeia din Orient Express

Agatha Christie devine eroina unui roman. De data aceasta este rândul ei să fie o călătoare în Orient Express (una deghizată), pentru a fi luată prin surprindere de tovarăşii de drum. În compartiment va întâlni femei cu vieţi pline de secrete, care se intersectează pentru a condimenta neprevăzutul spre care Agatha Christie şi-a îndreptat mereu personajele. Şi cine altcineva se putea încumeta să pătrundă în mintea celebrei scriitoare dacă nu o autoare specializată în criminalistică, fiind şi prima femeie absolventă a Queens’ Collage, Cambridge. Lindsay Jayne Ashford aminteşte în romanul ei şi de perioada în care Agatha Christie era prinsă într-un mariaj în care era neglijată.

 

 Miezul nopţii la Pera Palace. Naşterea Instanbulului modern

Spioni, revoluţionari, jazzmani, scriitori, prima regină a frumuseţii din lumea musulmană şi feminista Halide Edip se întâlnesc în celebrul hotel de lux Pera Palace, din Istanbulul interbelic. Hotelul a devenit un simbol al trecerii de la cutumele otomane la emanciparea Istanbulului, prin apropierea de valorile civilizaţiilor occidentale. Profesorul Charles King te invită într-o călătorie într-un Istanbul cosmopolit şi progresist, din ce în ce mai ameninţat în zilele noastre.

 

 Omon Ra

Nu, nu ai citit greşit. Nu este vorba despre Amon Ra, ci despre Omon Ra. Omon este numele protagonistului. Trăieşte în Rusia unui regim de tristă amintire şi îşi doreşte să devină cosmonaut. Odată intrat în programul special conceput de sovietici, va descoperi nişte culise pline de mistere ce iau calea absurdului halucinant. Vei (re)descoperi astfel un autor din Rusia actuală care descrie evenimente controversate din trecut făcând apel la tradiţia instaurată de Gogol şi Bulgakov, dar şi de autori ce au schimbat literatura Occidentului, precum Franz Kafka sau William Burroughs.

 

Ce-a mai rămas din mine

În cazul în care preferi o călătorie într-un ţinut al utopiei din secolul al XVII-lea, s-ar putea să te intereseze povestea cuplu visător din romanul Ce-a mai rămas din mine. Acest cuplu a vrut  să întemeieze un oraş ideal, unde imigranţii europeni şi amerindienii să poată convieţui. Monique Proulx rescrie mitul societăţii perfecte într-un roman ce îmbină poveştile inedite şi reflecţia asupra lumii…de ieri şi de azi.

 

 Bivolul nopţii

Mexicul lui Guillermo Arriaga este un mix de poveşti care atrag, dar şi sperie. Nu te plictisesc datorită amestecului de personaje bizare, secrete incitante şi detalii tenebroase. Acelaşi amestec se regăseşte şi în triunghiul amoros torid în care ajung să fie captivi protagonştii acestui roman. Fanii lui Arriaga sau cei interesaţi de literatura sud-americană contemporană vor trece pe lista lor Bivolul nopţii datorită unui stil năucitor şi unor poveşti ce nu te lăsa indiferent.

Citeşte şi 13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

10 cărţi interesante găsite în librăria franceză Kyralina

Cărţi despre Ele, scrise de Ei

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

10 carti interesante gasite in libraria franceza Kyralina

Carti despre Ele, scrise de Ei

Un artist al lumii trecatoare – Noua Japonie vazuta prin ochii unui pictor

Adriana Gionea
-
0
Un artist al lumii trecatoare – Noua Japonie vazuta prin ochii unui pictor

Includerea lui Kazuo Ishiguro în galeria scriitorilor care au primit Premiul Nobel are şi meritul de a readuce în atenţia cititorilor una dintre cele mai frumoase cărţi dedicate lumii japoneze. Dar în acest roman, frumuseţea se confruntă adesea cu descoperirile incomode referitoare la Japonia de altădată.

Totuşi, până şi reversul sumbru al unei lumi percepute ca delicate şi poetice iese la lumină tot în stilul discret al japonezilor. Devoalarea elementelor incomode din trecutul Japoniei şi al personajului principal seamănă cu descoperirea amânată a unei picturi ce te răvăşeşte după ce ai parcurs mai întâi o încăpere minimalist decorată a unei case nipone, ce invită la scufundarea în linişte şi armonie.

Chiar dacă prezintă imaginea unei Japonii traumatizate şi a unei culturi aflate la apus după cel de-al Doilea Război Mondial, romanul Un artist al lumii trecătoare (An Artist of the Floating World) va fi o încântare pentru cititorii visători. Kazuo Ishiguro le dedică romanul celor ce se imaginează bând un ceai la începutul toamnei, pe veranda unei case tradiţionale japoneze, admirând grădina, sau privind un apus de pe un pod vechi din Tokio, lăsându-se vrăjiţi de priveliştea oferită de un cartier pitoresc, unde au mai rămas câteva locuinţe din lemn, cu prăvălii şi lampioane aşa cum vedeau în stampele lui Hiroshige sau ale lui Hokusai.

Kazuo Ishiguro a ştiut că mulţi cititori îndrăgostiţi de vechea Japonie îi apreciază mai ales pe acei scriitori care îi fac să privească lumea ce îi fascinează prin ochii unui pictor. Pentru majoritatea celor îndrăgostiţi de ea, Japonia este sinonimă cu pictura, fie că este vorba despre cea reprezentând simplitatea unei flori delicate ce invită la o meditaţie asupra frumuseţii efemere, sau despre scenele senzuale din cartierele de plăceri devenite faimoase datorită stampelor lui Utamaro.

Tot despre un pictor care a trăit ultimele clipe de glorie ale vechilor cartiere de plăceri este vorba şi în acest roman. De fapt, însuşi titlul aminteşte de aşa-zisa lume plutitoare, care a intrat în imaginarul europenilor odată cu stampele ce descriau viaţa curtezanelor şi a gheişelor din faimosul cartier Yoshiwara, cu ale sale ceainării, teatre şi case frecventate de admiratorii marilor curtezane. Doar că nu vei avea parte de acea imersiune plină de senzualitate, ce transformă paginile romanului într-o poveste pasională interzisă, dintre un pictor şi modelul feminin râvnit de vizitatorii caselor de plăceri.

Acest roman este departe de a satisface facil fanteziile occidentalilor ce îşi imaginează tot felul de poveşti ale căror protagoniste sunt femeile din stampele celebre. Pictorul Masuji Ono a trecut de multă vreme de vârsta incursiunilor incandescente de la începutul uceniciei, când frecventa casele de gheişe ori de curtezane, în căutarea unor modele.

Ajuns la vârsta pensionării, lui Ono Masuji nu i-au mai rămas decât amintirile şi bucuria oferită de picturalitatea unui apus. Încă mai ştie să simtă frumuseţea trecătoare a clipei în anii în care alţii ar fi căzut în hăul disperării văzând ruinele celor mai frumoase zone ale oraşului, după ce Japonia a fost obligată să plătească preţul ambiţiilor militare din anii ’40. Pasajele descriptive îi vor impresiona pe cititorii pentru care literatura niponă a început cu marile romane scrise de Kawabata.

Deşi face parte din categoria scriitorilor asiatici adoptaţi de Marea Britanie, Kazuo Ishiguro scrie precum un japonez din alte vremuri. Multe dintre pasajele descriptive ale romanului pot sta oricând lângă cele scrise de Yasunari Kawabata, un alt autorj aponez apreciat datorită notei melancolice imprimate unui peisaj admirat de personajele sale, care sunt la rândul lor marcate de trecut, aşa cum este şi protagonistul lui Ishiguro.

Asemenea multor dintre romanele cu personaje nipone, Un artist al lumii trecătoare nu are o structură narativă liniară, fiind alcătuit de fapt din frânturi de amintiri trezite de contemplarea unei grădini, de un detaliu ce stimulează memoria involuntară sau de un dialog ce readuce în prezent crâmpeiele unei întâmplări semnificative, ale cărei urmări ajung să influenţeze viitorul fiicei nemăritate ale pictorului. Fiica mai mica a lui Ono, în tentativa de a-şi găsi un soţ, ajunge, prin replicile (uneori) tăioase aruncate tatălui, să unească mai multe amintiri disipate, ca într-un puzzle. Aceste fragmente de amintiri au două roluri: de a-i oferi cititorului detalii privind trecutul personajului central şi de a stârni curiozitatea prin amănunte controversate, atunci când pasajele descriptive pot deveni monotone pentru cei ce preferă un ritm alert.

Romanul nu oglindeşte doar conştiinţa unui mare pictor ce devine martorul unei Japonii care dispare odată cu noua modernizare, şi care este nevoit să privească vechile zone pitoreşti ce l-au inspirat înghiţite de buldozerele ce le fac loc noilor cartiere proiectate după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu venirea trupelor americane în ţara învinsă. Dincolo de pasajele picturale inundate de nostalgie vei descoperi adevăratul subiect al romanului: conflictul dintre generaţii. Dar este un conflict mult mai dureros, ce nu are la bază simplele divergenţe legate de gusturi şi de purtări. Acest conflict a fost alimentat de înfrângerea Japoniei şi de condamnarea la moarte a noii generaţii în numele unui ideal considerat nobil, promovat intens printr-o propagandă ce îndemna la sacrificiu.

O parte dintre tinerii ce au supravieţuit ororilor de pe front au considerat îndemnurile patriotice ale celor maturi nişte instrumente ale propagării unor iluzii cu efecte tragice. Se pare că nici protagonistul romanului nu este străin de această propagandă. Idealurile din trecut au un preţ mult prea mare în prezentul tinerilor ce se dezic de Japonia ce promova gloria militară expansionistă. Noua generaţie condamnă ferm valorile părinţilor, care au dus la implicarea Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial şi la reputaţia sumbră a ţării după ce soldaţii săi au comis atrocităţi în teritoriile ocupate. Iar preţul nu este plătit de pictorul ce a crezut în acele idealuri, ci de fiica lui, deoarece ritualul căsătoriei implică şi unele investigaţii făcute de familia mirelui cu privire la trecutul familiei din care face parte mireasa.

În noua Japonie, tinerii uită de respectul acordat generaţiilor mai înaintate în vârstă şi le reproşează părinţilor că i-au păcălit vorbindu-le despre idealurile atinse prin înrolare. Temându-se că loialitatea sa faţă de idealurile vechii Japonii nu vor fi privite cu ochi buni de familia bărbatului ce vrea să o ia de soţie pe fiica lui mai mică, pictorul Ono începe o călătorie răscolitoare în memorie. Călătoria începe odată cu încercarea lui de a lua legătură cu vechile cunoştinţe şi elevi pentru a-i ruga să ofere informaţii bune cu privire la trecutul său.

Această călătorie naşte gânduri ce reflectă schimbările din Japonia postbelică, refuzul asumării unei responsabilităţi sau, dimpotrivă, asumarea exagerată a ei. Totodată, încercarea lui Ono de a-şi explica nişte alegeri din trecut retrezeşte amintiri despre colegii din atelierul de pictură şi despre elevii pe care i-a inspirat. Toate aceste amintiri clarificatoare pentru cititorul dornic de a cunoaşte mai bine Japonia culminează uimitor cu dialogul în care maestrul pictorului Ono ridica în slăvi magia vechilor cartiere de plăceri, unde punerea în scenă a iluziilor era o binecuvântare pentru evoluţia unui artist.

Un scriitor dintr-un alt spaţiu cultural ar fi scris un roman plin de scene răscolitoare şi de gesturi necugetate în relaţia dintre generaţiile unei familii. Însă Kazuo Ishiguro transformă tensiunile într-o serie de scene tandre sau de peisaje melancolice. Este mult calm şi tăcere în durerea personajelor. Asemenea clasicilor niponi, Ishiguro are nevoie de multă discreţie în redarea trăirilor. Va respecta aceleaşi reguli ale scriiturii pentru a nu disipa frumuseţea de care pare a fi dependent japonezul chiar şi în momentele în care lumea, aşa cum o ştie, sau identitatea îi sunt ameninţate.

Îţi vine să afirmi că este imposibil să atingi culmile tristeţii într-o lume în care s-au mai păstrat măcar o grădină japoneză, cu micul iaz decorativ, şi o casă tradiţională cum vezi în filmele regizorilor niponi. Ajungi la această concluzie văzând cu ochii minţii cum fiecare amintire a personajului central transformă paginile în picturi, dar înlocuind frenezia senzuală ce însufleţea stampele de la începutul anilor de studiu cu fluiditatea subtilă a unui peisaj inundat de luminile apusului. Există o eternă reîntoarcere la intimitatea interioarelor tradiţionale şi a grădinii, precum şi o comuniune între imagini şi emoţii, reflectată atât de bine de ritmul plutitor ce domoleşte manifestările impetuoase asociate sentimentelor puernice.

Plasarea acţiunii între anii 1948 şi 1950, când Japonia dădea impresia că vrea să abandoneze idealurile din trecut (cel puţin la nivel declarativ), ar fi putut devia romanul în direcţia conflictului previzibil dintre Orient şi Occident, dintre eleganţa japonezului şi comportamentul barbar al soldaţilor occidentali ce se plimbau pe străzile oraşelor nipone devastate, afişând aroganţa învingătorului ignorant. Dar Kazuo Ishiguro nu cade în ispita acestei abordări simpliste. Conflictul dintre mentalităţi este mult mai profund în romanul său. De fapt, nu americanii şi japonezii sunt actorii conflictului, ci două generaţii diferite de japonezi.

Se contrazic elevul ce îşi doreşte să se implice în schimbarea societăţii abordând teme politice şi maestrul ce îşi doreşte ca elevii săi să rămână în lumea plutitoare, să ducă mai departe tradiţia picturilor ce surprind acele delicii efemere ale cartierelor de plăceri devenite simbolul unei frumuseţi fragile şi volatile, precum florile de cireş. Se contrazic tinerii ce ridică în slăvi democraţia occidentală cu vechea generaţie, ce preţuia respectul pentru seniori şi dorinţa de glorificare a Japoniei cu preţul ascensiunii militare cotropitoare. Se întrec în argumente propovăduitorii adaptării la noul mers al societăţii occidentalizate cu adepţii paşilor mărunţi, însoţiţi de precauţie. Fac schimb de reproşuri, fără menajamente, pictorul ce îndeamnă la acţiune şi la implicare în schimbările politice şi cel izolat în lumea gheişelor. Cel ce pictează pentru viitorul glorios al Japoniei şi cel ce se retrage în trecutul ei pentru a comtempla frumuseţea ce iese la suprafaţă după lăsarea întunericului, când stabilimentele din lumea plutitoare încetau să mai reprezinte vulgaritatea, devenind simbolul unei libertăţi de a visa, mai mereu ameninţată de educaţia rigidă şi de preocupările mărunte din timpul zilei.

Toate aceste atitudini opuse reflectă adevărata preocupare a lui Kazuo Ishiguro: aceea de a te face să-i înţelegi ţara de origine. Autorul japonez adoptat de Vest a încercat să le dezvăluie occidentalilor adevărata dramă a Japoniei postbelice lăudate pentru efortul de a se moderniza. În ce a constat această dramă? În riscul dezicerii de vechea aspiraţie la frumuseţea trecătoare, pe care pictorii au descoperit-o în cartierele rău famate, dar care se ridica deasupra vulgarităţii. O frumuseţe în care senzualitatea întâlnea graţia, permiţându-i celui ce se bucura de artă (pictură şi teatru) să uite de el în abandonul estetic. Frumuseţea văzută de maestrul protagonistului nu se găseşte decât hălăduind pe străzile cu lampioane, aduse la viaţă de noaptea ce alunga nu doar monotonia erotică din existenţa noii burghezii care aprecia stampele deoacheate, ci risipea şi adevărata vulgaritate – cea a preocupărilor diurne, supuse convenţiilor apăsătoare.

Anumite pagini te vor face să înţelegi de ce sporise faima cartierelor de plăceri din vechea Japonie. În aceste zone, ce au născut mituri şi fantezii exportate şi în Occident odată cu popularitatea stampelor, oamenilor li se permitea să îmbrace lăcomia tentaţiei lubrice în preocuparea pentru ritualul estetic reprezentat de parada chimonourilor, a siluetelor graţioase, a gesturilor de servire a ceaiului, devenite o sofisticată punere în scena după înserare. Relaxării senzuale i se opunea încrâncenarea militarizării pe care şi pictorul Ono a susţinut-o, contrazicându-şi maestrul.

Citeşte şi Jurnalul unui bătrân nebun – Atracţia interzisă nu poate fi potolită niciodată

Moartea lui O-Tsuya – Femeia fatală poartă chimonouri

Parfum de curtezană – Luptătoarele din lumea plutitoare

Jurnalul unui batran nebun – Atractia interzisa nu poate fi potolita niciodata

Moartea lui O-Tsuya – Femeia fatala poarta chimonouri

Parfum de curtezana – Luptatoarele din lumea plutitoare

E-un rege nebun in Danemarca – Istoria se tot repeta

Adriana Gionea
-
0
E-un rege nebun in Danemarca – Istoria se tot repeta

Acest roman plin de umor, personaje vulcanice şi maşinaţiuni politice te face să spui că istoria se repetă. Dar nu din cauza personajului labil psihic ajuns la putere, ci din cauza ostilităţii oamenilor influenţi faţă de iniţiativele ce pot duce la progresul unei societăţi prin renunţarea la privilegiile nemeritate.

Iniţiatorul unor reforme deloc pe placul nobilimii daneze de la 1700 este nimeni altul decât regele Christian VII, declarat un ţăcănit fără speranţă de lecuire şi care, în puţinele sale momente de luciditate, a făcut tot ceea ce predecesorii săi fără diagnostic ruşinos nu au avut curajul. Datorită reformelor suprarealiste pentru epoca lui (eliberarea sclavilor din colonii şi a ţăranilor legaţi de glie, facilitarea accesului la educaţie pentru copiii din familiile sărace, libertatea presei şi modernizarea spitalelor) poate fi considerat un conducător ideal, aflat cu mult înaintea vremurilor sale.

Regele Christian VII face parte din galeria personajelor excentrice intrate în memoria colectivă mai mult prin legende şi povestiri bizare despre excesele sale decât prin adevărul istoric. Sunt mult mai ofertante descrierile unor întâmplări care amuză sau scandalizează, dar ale căror surse pot fi puse la îndoială, decât informaţiile furnizate de istorici.

Dario Fo este conştient de apetitul cititorilor pentru acele detalii colorate din biografiile regilor şi ale femeilor influente, iar biografia lui Christian VII are multe detalii picante (era un obişnuit al bordelurilor, marea lui iubire fiind ea însăşi o curtezană). Dar scriitorul italian ştie cum să echilibreze balanţa pentru a oferi atât informaţii serioase, cât şi entertainment pentru amatorii de poveşti lubrice în decoruri de epocă. Dozează informaţiile de calitate, legate de reformele social-politice, satisfăcând şi apetitul pentru spectaculosul cu tentă scandaloasă (evitând vulgaritatea).

Totuşi, cei dornici de a vedea un film în proză cu triunghiuri amoroase, gelozii, scene ce descriu în amănunt deliciile interzise şi excesele de tot felul din apartamentele regale vor fi dezamăgiţi (ştiind cât de ofertante sunt biografia regelui şi a soţiei sale, Caroline Mathilde). În schimb, romanul va fi pe placul acelora ce preferă scriitorii care transformă derapajele scandaloase ale aristocraţilor din trecut în dialoguri cu tâlc şi umor, sub care se ghicesc aluziile la excesele politicienilor din vremurile noastre. Nu întâmplător Dario Fo este apreciat datorită abilităţii de a-i oferi adevărului istoric (aşa cum a fost consemnat în sursele de încredere) verva satirică prin care trecutul se apropie de cititorul din prezent, oferindu-i cheia înţelegerii unor probleme actuale, ce s-au repetat de fapt în toate secolele.

Cei care au citit şi romanul Fiica papei, dedicat Lucreziei Borgia, vor afirma că Dario Fo ştie cum să-ţi capteze atenţia prin reinterpretarea clasicelor tablouri cu personaje istorice expresive, jocuri de putere, intrigi, scene comice, trădări şi comploturi, îmbogăţindu-le cu dialoguri pline de replici obraznic-explozive, dar spirituale. Imediat îţi vei da seama că scriitorul italian distins cu Premiul Nobel pentru Literatură se foloseşte de romanele sale istorice pentru a transmite un mesaj satiric despre un prezent dominat de politicieni corupţi. Slăbiciunile nobililor de altădată sunt precum acele costume şi măşti ce le permit oamenilor din prezent să-şi dezvăluie sinele ascuns prin alegerea un anumit personaj controversat a cărui identitate să şi-o însuşească în zilele de carnaval, pentru a-şi da voie să se bucure de lucruri neasumate de adevărata lor identitate.

Poveştile din trecut i-au permis lui Dario Fo să deghizeze prezentul pentru a-i denunţa problemele. Nu de puţine ori a fost ţinta ameninţărilor când a folosit în spectacolele sale originale nişte elemente din commedia dell’arte, personaje din lumea circului sau detalii carnavaleşti pentru a demasca păcatele conaţionalilor ajunşi în funcţii de conducere. Aluziile la problemele omului contemporan se iţesc şi de sub deciziile protagonistulului din romanul E-un rege nebun în Danemarca, titlu care parafrazează o replică din Hamlet.

Odată cu piesa Hamlet, regalitatea scandinavă a căpătat faima asociată unui mit sumbru, cu suverani ce-şi pierd minţile, iubiri tragice şi lupte pentru putere în care nu mai este loc pentru scrupule. Dar în acest roman, negura intrată în minţile acaparate de boală este disipată de lumina adusă de reformele fără precedent iniţiate de un rege care descoperă ideile marilor cărturari. Trebuie reamintit că acţiunea romanului se petrece în secolul al XVIII-lea, când generozitatea senzuală întâlnea Iluminismul, cu ai săi promotori ce au schimbat Europa din temelii, de la Vest la Est, din Sudul pasiunilor impetuoase până în punctele cele mai îndepărtate ale îngheţatului Nord.

Christian VII, considerat nebun de către nobilii de la Curte, a reuşit să urnească din loc o societate împotmolită în primitivism, deşi mama lui vitregă a încercat să facă tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i opri urcarea la tron şi pentru a-i face de petrecanie medicului vizionar Johann Friedrich Struensee, devenit confidentul, consilierul şi mâna dreaptă a regelui (dar şi amantul reginei Carolina Mathilde). Se poate spune despre acest rege declarat bolnav că a însănătoşit Danemarca prin măsurile sale, continuate de fiul său. Nu fără ca el, soţia lui şi medicul adept al Iluminismului să plătească pretul cel mare pentru o asemenea îndrăzneală.

Te-ai fi aşteptat, probabil, să ai parte de o atmosferă terifiantă, de basm sumbru, ce are acţiunea în ţinuturile reci, unde lumea celor buni este ameninţată de sadici însetaţi de putere. Totuşi, vei fi surprins de vivacitatea luminoasă a dialogurilor, de umorul spumos degajat de gândurile personajelor şi de scenele ce trimit mai degrabă la dezinvoltura de la curtea unui nobil meridional sau a unui rege francez hedonist, retras în palatul de vară pentru a se bucura nestingherit de petrecerile galante.

Nu vei găsi tablouri mohorâte în acest roman, în ciuda atmosferei apăsătoare întreţinute de regina-mamă zisă şi Băbătia, şi nici preţiozitatea unor formule de adresare învechite, ce fac parte dintr-un ceremonial de linguşire pe care un cititor din ziua de azi l-ar considera enervant. Regele danez şi apropiaţii săi adoptă oralitatea din popor, ce trimite mai degrabă la pestriţa artă a conversaţiei stăpânită de guralivii unei mahalale din ţara lui Dario Fo. Această înzestrare a unui aristocrat nordic (bănuit a fi ceva mai sobru) cu vorbele colorate aruncate de cheflii unei cârciumi mediteraneene este cât se poate de credibilă în contextul reformelor iniţiate de un personaj nonconformist, pregătit să adopte limba oamenilor din popor pentru a însănătoşi o societate schizofrenă, în care nobilimea şi plebea vorbeau două limbi incompatibile.

Citind E-un rege nebun în Danemarca te vei bucura de voluptatea satirei sofisticate şi de o poveste bine spusă. O poveste în care personajele defilează prin faţa ta precum siluetele ce transformă istoria într-n carnaval în care frumuseţea, comicul, grotescul, ironia, cruzimea, înţelepciunea, sminteala şi puritatea pe cale de dispariţie îşi schimbă măştile între ele. Vei mai avea şi ocazia de a descoperi nişte personalităţi care te vor fascina datorită curajului de a susţine idei nobile când toţi cei din jur încercau să le saboteze pentru a-şi păstra nişte privilegii dezumanizante.

Citeşte şi Fiica papei – Aveţi ceva de zis în apărarea Lucreziei Borgia?

Top 10 filme de epocă pe care trebuie să le vezi

Fiica papei – Aveti ceva de zis in apararea Lucreziei Borgia?

Top 10 filme de epoca pe care trebuie sa le vezi

Un an apres – Romanul ce a stat la baza filmului Le Redoutable

Adriana Gionea
-
1
Un an apres – Romanul ce a stat la baza filmului Le Redoutable

Dacă te interesează cinematografia franceză din era lui Godard şi legenda Parisului din anii ’60 (ai marilor proteste studenţeşti), atunci s-ar putea să nu treci indiferent pe lângă două dintre cărţile scrise de Anne Wiazemsky (cea de-a doua soţie a lui Godard şi nepoata scriitorului Francois Mauriac).

Una dintre cărţi – Un an de studiu – a fost tradusă în limba română. Un an apres (o urmare a cărţii Un an de studiu) încă nu a fost tradusă, însă cinefilii francofoni o vor promova intens în grupul lor de prieteni datorită filmului Le Redoutable, proiectat la Cannes, în 2017. Regizorul filmului, Michel Hazanavicius (The Artist), s-a inspirat de amintirile lui Anne Wiazemsky despre mariajul cu Jean-Luc Godard.

Mulţi s-au aşteptat la rememorarea unui deceniu de aur sub forma unor seducătoare imagini alb-negru, care să degaje acea nostalgie dulce asociată Parisului imortalizat de marii fotografi. Primele rânduri, în care Anne Wiazemsky descrie cartierul din al V-lea arondisment, unde s-a mutat alături de Godard, justifică într-un fel această aşteptare, promiţând o plimbare prin acele zone ale Parisului venerate de studenţii boemi şi de visători. Însă vor fi singurele rânduri ce promit acalmia trândavă de care sunt dependenţi visătorii, deoarece imediat străzile din apropierea Sorbonnei vor fi luate cu asalt de protestatari şi de poliţiştii care-i fugăresc. Aşadar, imediat îţi vei da seama că fotografiile cu tineri la cafenele vor fi înlocuite de nişte fotoreportaje în proză, care descriu foarte bine atmosfera din acel Paris al anului 1968, când protestele s-au propagat din cartierele frecventate de studenţi în toată Franţa, inclusiv pe Croazetă, ameninţând chiar şi Festivalul de la Cannes.

Ritmul alert al evenimentelor, discuţiile aprinse despre societate, libertate, menirea unui cineast şi legătura dintre film şi politică apropie foarte mult anii ’60 de zilele noastre. Pe fundalul unui Occident scindat între conservatori şi tinerii cosmopoliţi şi progresişti şi al unei Europe de Est ameninţate din nou de abuzuri de putere, Un an apres te face să uiţi că acţiunea se petrece de fapt în anul 1968, cu acel 4 mai exploziv. Romanul autobiografic îţi creează iluzia că Parisul lui Godard s-a mutat în 2017, trecând graniţele Franţei. Vei descoperi aceiaşi tineri dezamăgiţi de o clasă politică surdă la nevoile şi aşteptările lor (mulţi erau fascinaţi de comunism, dar asta este o altă discuţie, una legată de modul diferit în care era perceput comunismul în Occidentul neconfruntat cu lagărele staliniste) şi aceeaşi scindare între generaţii.

Situaţia politică din anii ’60 devenise o preocupare constantă pentru partenerul de viaţă a lui Anne Wiazemsky. Vei descoperi aşadar un Jean-Luc Godard care a devenit mult mai ferm şi incomod atunci când îşi expunea ideile şi îşi manifesta solidaritatea cu studenţii având simpatii marxiste. La un moment dat, vei avea impresia că unele scene din viaţa lui, aşa cum şi-o aminteşte fosta lui soţie, ar fi putut face parte din filmul-cult La chinoise, în care a jucat şi Anne Wiazemsky.

Acest Godard, mult mai incomod în discuţiile şi polemicile avute cu prietenii, soţia şi cineaştii generaţiei sale, care îi deveniseră şi prieteni, va fi de nerecunoscut de cei ce l-au descoperit şi apreciat datorită filmelor ce l-au făcut celebru înainte de anul 1968. Dacă ai văzut mai întâi filmul Le Redoutable, inspirat de această carte, îl vei regăsi în paginile romanului pe acel Godard ce se dezice de vechea identitate, interpretat de Louis Garrel, nimeni altul decât fiul regizorului căruia Godard i-a mărturisit, acum 50 de ani, că nu se mai întoarce niciodată la genul de filme care l-au consacrat.

La fel cum au făcut şi mulţi dintre spectatorii filmului, mulţi cititori vor avea tendinţa de a-i plânge de milă tinerei Anne Wiazemsky, abia ieşită din adolescenţă, nevoită să suporte ideile radicale şi toanele unui Godard ce devenise asemenea unui mizantrop gelos şi posesiv. Dar Anne din 1968 nu mai este Anne de la începutul relaţiei cu Godard, când părea o naivă adolescentă vrăjită şi apoi supusă fără prea mari eforturi. Întâlnirea cu Pasolini, care a însemnat şi începutul unei frumoase prietenii (a jucat în Teorema şi Porcile), oferta lui Bertolucci şi a unor cineaşti avangardişti precum Carmelo Bene i-au dat încredere în talentul de actriţă şi i-au arătat calea spre independenţa profesională, scoţând-o uşor, uşor din umbra soţului celebru.

Deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a o împiedica să joace în Conformistul lui Bertolucci şi în filmul lui Marco Ferreri (Il seme dell’uomo/The Seed of Man), şi aproape că a transformat-o într-o prizonieră, Anne Wiazemsky nu toarnă venin în paginile incomode pentru fanii lui Godard. Un an apres nu va fi pe placul celor care vânează detalii bizare legate de o personalitate iconică din lumea filmului, ci va fi apreciat mai mult de cei ce s-au născut după anii ’70 şi care, în momentele de răzvrătire, s-au hrănit cu mitul Parisului din ’68, aşa cum a făcut şi Louis Garrel, actorul ce l-a interpretat pe Godard.

Cartea include şi câteva surprize rezervate celor fascinaţi de artiştii rebeli ai anilor ’60, de la cineaştii îndrăzneţi la starurile rock ale perioadei. Se vor bucura de paginile în care este descrisă o cină în compania lui Bertolucci, în zona istorică a Romei, vor asista la întâlnirea în timpul căreia Godard a fost ignorat de unul dintre componenţii formaţiei Beatles şi se vor trezi direct în studioul unde formaţia The Rolling Stones înregistra Simpathy for the Devil, apoi pe străzile New Yorkului, blocate în ziua în care Godard filma un concert improvizat al celor de la Jefferson Airplane.

Spre deosebire de Un an de studiu, care a fost romanul iniţierii, Un an apres este un roman al maturizării şi al emancipării. Anne Wiazemsky te invită să fii martor al câştigării unei independenţe promise tinerelor franceze, după acel mai din tumultuosul 1968. Citindu-i amintirile, vei avea impresia că vezi un film cu tot ce aveau anii ’60 mai bun de oferit unei femei care dorea să se elibereze de convenţiile burgheze pentru a simţi pulsul unei generaţii ce a scandalizat dar a şi revoluţionat arta, sub toate formele ei.

Citeşte şi Le Redoutable – Godard văzut de muza lui, Anne Wiazemsky

Un an de studiu – Paris, Godard şi iniţierea feminină pe placul cinefililor

3 scurt-metraje Nouvelle Vague – Despre frumoşii nebuni ai Parisului

Le Redoutable – Godard vazut de muza lui, Anne Wiazemsky

Un an de studiu – Paris, Godard si initierea feminina pe placul cinefililor

3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului

 

Iubire cu “i” mic – Nu aduce anu’ ce aduce motanu’

Adriana Gionea
-
1
Iubire cu “i” mic – Nu aduce anu’ ce aduce motanu’

Iubire cu “i” mic este o alternativă de calitate la filmele de duminică. Poate fi considerată replica în proză dată acelor comedii simpatice în care oamenilor trişti li se schimbă viaţa în bine.

Personajul central este precum acei protagonişti cărora viitorul nu le rezervă prea multe, dar care, până la urmă, îşi găsesc perechea, îşi fac prieteni noi şi ies din carapacea însingurării datorită intervenţiei unui străin. Acest străin venit de nicăieri declanşează în viaţa lui un lanţ de întâmplări aparent nesemnificative, dar care ascund micile miracole ce se fac nevăzute în iureşul cotidian.

Pentru Samuel, protagonistul acestui roman, străinul care îi aduce bucurie şi îl face să iubească din nou viaţa este motanul Mishima. De fapt, când a intrat pe tăcute în apartamentul lui Samuel, motanul nu avea nume, nici trecut, ci doar chef de alint şi de tandreţe. Samuel i-a pus acest nume din lipsă de inspiraţie, când o veterinară atrăgătoare l-a întrebat cum se numeşte pisica, iar ochii lui de profesor de literatură au nimerit asupra unui roman din bibliotecă – Amurgul marinarului, scris de Yukio Mishima. Pisica salvatoare a singuraticilor s-ar fi putut numi la fel de bine şi Werther, după eroul tragic al lui Goethe, sau Demian, după titlul romanului scris de Hesse, deoarece Samuel este profesor universitar de limbă şi literatură germană.

Ca în orice poveste cu necuvântătoare înţelepte şi ghiduşe, care le reamintesc oamenilor cât de frumoasă este de fapt viaţa de care s-au înstrăinat, există şi un personaj având o existenţă ternă, izolat în propriul univers. Acesta este Samuel. În ochii tinerilor ce se visează ducând o viaţă boemă în magica Barcelonă, Samuel comite un sacrilegiu – acela de a fi trist în acest oraş devenit un paradis. El petrece prea multă vreme închis în propriul apartament, în loc să ia la pas bulevardele pline de cafenele sau străduţele cu librării şi ciocolaterii faimoase, ce au devenit o parte din istoria oraşului.

În schimb, mulţi cititori introspectivi, contemplativi şi introvertiţi, pasionaţi de lectură şi de artă, nu înţeleg din prima de ce viaţa lui Samuel este considerată una tristă. Că doar are un job legat de marea lui pasiune, îşi umple solitudinea cu muzică bună, lecturi de calitate, ba mai mult, într-o lume de oameni obligaţi să onoreze evenimente mondene pentru a nu fi excluşi din mulţime şi care se plâng de asaltul reţelelor de socializare, el chiar îşi poate permite luxul de a se scufunda în solitudine, fără a primi reproşuri. Doar că primele pagini ale romanului, în care Samuel, ajuns la vârsta de 37 de ani, petrece Revelionul în aparatamentul său, gândindu-se la inutilitatea ritualului ce anunţă un nou an care oricum va fi ca toate celelalte, îţi arată că momentele de solitudine s-au adunat într-o singurătate apăsătoare, ce transformă existenţa unui om pasionat de artă şi care are foarte multe de împărtăşit celor din jur, într-un cavou.

Exact când a formulat verdictul dezolant pentru existenţa sa ternă, şi-a făcut apariţia motanul Mishima. Odată cu motanul Mishima, în viaţa lui Samuel intră o veterinară sexy, un străin enigmatic şi vecinul de la mansarda imobilului, care îl roagă să-i facă o mare favoare ce îi va oferi protagonistului însingurat ocazia de a o reîntâlni pe cea care i-a devenit marea iubire. Acestor prezenţe li se alătură un autor cu idei şi experienţe de viaţă bizare, ce scrie o carte despre care spune ca va schimba omenirea şi al cărei titlu a fost inspirat de celebrul album al formaţiei Pink Floyd – The Dark Side of the Moon.

Mulţi cititori avizaţi, dornici de a citi romane profunde, s-ar putea să ezite în faţa bestsellerului scris de Francesc Miralles, un autor catalan devenit celebru în plan internaţional şi datorită cărţilor motivaţionale, privite adesea cu suspiciune din cauza industriei ce a fabricat mii de guru pe bandă rulantă. Probabil că au auzit de Francesc Miralles datorită romanului Cel mai frumos loc din lume e chiar aici, scris în tandem cu apreciata scriitoare din Barcelona, Care Santos. Totuşi, desi păstrează reţeta unui roman ce promite o infuzie de optimism şi revelaţii ce par inspirate din lecturile motivaţionale ce amestecă filosofia orientală, maximele unor clasici şi credinţa omului modern conform căreia viaţa ternă ascunde indiciile unor întâlniri sau evenimente ce îi vor schimba viata, Iubire cu “i” mic nu transmite nişte mesaje superficiale, asociate lecturilor măgulitoare pentru mediocri.

Romanul lui Francesc Miralles nu oferă nişte soluţii neverosimile, ci invită la redescoperirea unor mari autori precum Brecht, Goethe, Kafka sau Hesse, dar şi a terapiei prin muzica de calitate. Miracolele ce apar în viaţa însinguratului Samuel nu sunt rezultatul unei gândiri magice. Ele par mai degrabă consecinţa unei sincronicităţi conştientizate prin descoperirea unei legături între interesul lui pentru un anumit compozitor, pictor sau autor, simbolurile găsite în capodoperele acestuia şi mesajele ascunse în evenimentele din existenţa lui. Puse cap la cap, lecturile şi compoziţiile muzicale de care Samuel se simte atras devin un puzzle ce formează imaginea lumii sale interioare.

Francesc Miralles nu suferă de complexul autorului de bestseller cu mesaj pozitiv, care vrea să demonstreze cu orice preţ că poate aprecia şi artiştii cu mesaj grav, adânc, multifaţetat şi mai greu accesibil. Nu face trimiteri la marii scriitori ai omenirii pentru a face o salată de citate servită de cabotinii ce se vor mari literaţi. Referinţele literare din lumea personajului său nu induc la revelaţii simpliste, ci formează imaginea unui labirint interior, unde fiecare drum şi descoperire ţi se dezvăluie lent, pe măsură ce ajungi să cunoşti mai bine universul lui Samuel.

De fapt, romanul Iubire cu “i” mic poate fi considerat o pledoarie pentru lectură şi pentru redescoperirea clasicilor, fie că fac parte din lumea picturii sau a muzicii. În lumea lui Samuel, toate acele trimiteri literare se întrepătrund arătându-ţi forţa artei în descoperirea părţilor mai puţin cunoscute ale sinelui. The Dark Side of the Moon, singuraticul ce priveşte lumea deasupra unei mări de nori (din tabloul lui Caspar David Friedrich), romanul Demian sau piesa Omul cel bun din Seciuan ascund metafore ce oferă noi semnificaţii relaţiilor umane, nevoii de celălalt.

Fără a oferi o lectură inaccesibilă, Francesc Miralles îţi cere o minimă cultură generală. Dacă îţi place istoria artei, romanul îţi va trezi o mare poftă de a lua la rând străduţele unde s-au adăpostit anticariatele sau magazinele cu discuri, pentru colecţionari, sau de a căuta în librăria preferată romanele unor scriitori contemporani recomandaţi de Samuel. Te vor bucura pasajele în care vei avea impresia că descoperi o Barcelonă a ceainăriilor mai puţin ştiute sau a localurilor studenţeşti, frecventate de cei ce preferă cărţile scrise de Kerouac sau muzica rock din perioada hipioţilor.

Citeşte şi Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – În cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

O viaţă mai bună – Reconfortantă precum o hoinăreală în Parisul visătorilor

Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – In cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

O viata mai buna – Reconfortanta precum o hoinareala in Parisul visatorilor

Zile de Craciun. 12 povestiri si 12 sarbatori pentru 12 zile – Primiti cu neprevazutul ?

Adriana Gionea
-
0
Zile de Craciun. 12 povestiri si 12 sarbatori pentru 12 zile – Primiti cu neprevazutul ?

Cartea Zile de Crăciun. 12 povestiri şi 12 sărbători pentru 12 zile reflectă amestecul de trăiri, amintiri olfactive, impresii (uneori contradictorii) sau opinii asociate sărbătorilor de iarnă. Unele povestiri le sunt adresate celor epuizaţi de partea comercială a zilelor de sărbătoare, altele sunt potrivite pentru cei ce vor ca mesajele ce promovează compasiunea şi grija pentru ceilalţi să primeze. Găseşti povestiri care te înduioaşează, pe care le vei citi având lacrimi în ochi, şi povestiri care amintesc de frumuseţea prieteniei sau a întâlnirii cu străinii ce-ţi devin dintr-o dată apropiaţi datorită revelaţiilor pe care le oferă. Nu vor lipsi nici povestirile despre călătorii în ţinuturi înzăpezite desprinse de timp, la finalul cărora personajele se redescoperă.

Indiferent de viziunea pe care o au asupra sărbătorilor, cititorii vor spune că Jeanette Winterson a scris o colecţie de poveşti care poate fi considerată o încântare pentru simţuri. Hrăneşte vizualul prin stimularea imaginaţiei, datorită unor poveşti cu final neprevăzut, aşa cum îţi place să asculţi la gura sobei, apoi lasă aromele şi parfumurile de pe toate continentele să zburde nestingherite prin casa ta, datorită reţetelor culinare incluse alături de poveşti. Vei simţi mirosul şarlotei, al mirodeniilor din vinul fiert, gustul de ghimbir al colţunaşilor oferiţi de cei ce duc mai departe povestea faimoasei librării din Parisul anilor nebuni, unde se adunau boemi noii literaturi, precum Hemingway şi Fitzgerald, sau vei fi tentat să încerci o reţetă pakistaneză de curcan.

Ştim din romanele sale, ce debordează de fantezie dezinvoltă, că Jeanette Winterson are mintea într-o altă lume, plină de născociri insolite. Poveştile din acest volum ne demonstrează că poate avea şi picioarele pe pământ, deoarece fiecare dintre aceste poveşti de sezon ţine cont de realitatea omului modern, care are prea multe greutăţi pe umeri şi care târâie după el un sac mult mai greu decât cel al Moşului, doar că este unul plin de griji şi dezamăgiri. De aceea alinările aduse de aceste proze redefinesc miracolul Craciunului, transformându-l într-o celebrare a imprevizibilului ce poate alina rănile provocate de maladiile sufleteşti ale zilelor noastre.

Cele 12 povestiri insoţite de tot atâtea reţete culinare adunate de la prieteni din toată lumea sunt o alternativă la filmele siropoase din această perioadă sau la comediile pe care le-ai văzut de prea multe ori. Deşi nu lipsesc soluţiile ce alungă tristeţea personajelor ca prin magie, nu vei avea tendinţa de a o acuza pe Jeannette Winterson de naivitate, deoarece ştie cum să străcoare această magie. O deghizează în povesti cu fantome ce vor fi pe placul dependenţilor de suspans, în basme inspirate din relaţiile de la job, din realitatea cartierelor sărace sau din poveştile cu detectivi.

Pentru Jeanette Winterson, sărbătorile de iarnă sunt o celebrare a neprevăzutului, iar această opinie este reflectată de fiecare povestire în parte. Majoritatea celor 12 proze scurte vor fi pe placul cititorilor dornici de a vedea cum un personaj pesimist este luat prin surprindere tocmai în momentul în care era pregătit să declare că viaţa lui ternă va rămâne la fel. Însă cititorul român va mai avea parte de o surpriză, datorită celor 12 reţete culinare, transformate în alte 12 poveşti legate de prietenii şi de copilăria scriitoarei. Va descoperi că nu numai românii fac din sărbatorile sacre un festin abundent.

Şi în lumea lui Winterson reţetele culinare sunt o parte a ritualului de celebrare a sacrului. Aceste reţete nu doar o lăfăială gurmandă, ci devin evocarea unei legături transgeneraţionale puternice. Fiecare aromă şi fiecare condiment exotic menit să îmbogăţească o reţetă tradiţională capătă un rol vindecător în rememorarea trecutului, mai ales a momentelor apăsătoare. Există şi reţete ce devin prilejul celebrării unor noi legături (de iubire sau de prietenie), care anunţă un viitor mai bun.

Deşi a vrut să hrănească nevoia de poveşti cu tâlc şi candoare a cititorului, Jeanette Winterson a reuşit de fapt să lanseze o invitaţie la vindecare, nu prin inducerea unui optimism tâmp, ci prin reamintirea importanţei pe care o au sărbătorile în redefinirea timpului. Jeanette Winterson îţi aminteşte că sărbătorile înseamnă intrarea într-un altfel de timp, în care poveştile ce aduc finaluri dacă nu mai fericite, măcar duioase, nu mai pot fi considerate suprarealiste. Sunt poveşti care ne reconectează cu toate acele rezerve de compasiune şi deschidere spre alteritate.

Fiecare poveste din acest volum include o călătorie sau o (re)întâlnire cu oameni capabili să dăruiască neprevăzutul, dar acel neprevăzut debarasat de teama în faţa noului. De fapt, Winterson vrea să te reîmprietenească din nou cu neprevăzutul redefinit într-un mod sănătos, adică prin bucuria de a primi un nou prieten, o nouă şansă, o nouă perspectivă asupra unor episoade mai puţin plăcute din trecut. Poţi comanda volumul şi de pe Libris ori Cărtureşti

Citeşte şi O paranteză în timp – Jeanette Winterson readuce în prezent o piesă de Shakespeare

Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile care nu le vor plăcea habotnicilor

O paranteza in timp – Jeanette Winterson aduce in prezent o piesa de Shakespeare

Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile care nu le vor placea habotnicilor

Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile care nu le vor placea habotnicilor

Adriana Gionea
-
0
Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile care nu le vor placea habotnicilor

Îţi dai seama că ai de-a face cu unul dintre magicienii prozei scurte încă de la primele două-trei povestiri incluse în volumul Gramatica lui Dumnezeu. Scriitorul Stefano Benni ştie cum sa concentreze în cateva pagini tot acel amestec de umor, dramă, absurd şi inventivitate în devierea unei poveşti spre un final care să-ţi procure acea plăcere oferită de luarea prin surprindere. Datorită celor 25 de povestiri vei regăsi pofta de lectură provocată de un autor pişicher ce-ţi joacă o festă exact când erai gata să ghiceşti finalul urmând un indiciu fals.

Poţi compara volumul de proze scrise de Stefano Benni cu piesele incluse pe albumul unei trupe care ştie să îmbine perfect stiluri muzicale diferite, pentru a reda cât mai multe stări, dorinţe şi trăiri. Asemenea unui muzician versatil, capabil să lanseze un album în care fiecare piesă este la fel de valoroasă, Benni te va împiedica să faci un clasament al povestirilor sale. Deşi vei avea preferatele tale, în funcţie de cât de mult ajungi să te identifici cu unul dintre personaje, vei recunoaşte până la urmă că nici una nu este de umplutură sau ternă. Fiecare va lăsa urme afective în memoria ta, fie că te va înduioşa, te va speria sau te va face să râzi.

În ciuda titlului, Stefano Benni, considerat unul dintre cei mai apreciaţi autori italieni ai momentului, a refuzat să scrie despre sfinţi. Preferă păcătoşii, în care vede fie un suflet de aur redus la tăcere, fie nişte malefici incurabili. Asemenea oricărui povestitor talentat, ştie cum să te apropie de personajele sale şi cum să răstoarne deznodământul pentru a te surprinde, găsind sâmburele de lumină în personalităţile cele mai întunecate, demascând secretele fiinţelor inofensive sau lăsând grotescul să intre în zona magic-realistă a basmelor sumbre.

Stefano Benni preferă un altfel de imprevizibil ce face dintr-o povestire inspirată din viaţa de zi cu zi o lectură memorabilă, pe care abia aştepţi să le-o recomanzi şi altora, mândru de o noua ta descoperire literară. În lumea personajelor sale, imprevizibilul devine echivalentul extraordinarului camuflat răbdător în banal. Autorul italian este un adept al transformării unui fapt divers într-un eveniment ieşit din comun, care te lasă perplex sau care te surprinde prin evoluţia bizară sau comic-absurdă a unor gânduri sau dorinţe neîmplinite. Datorită amestecului dintre originalitate şi finalul greu de prezis nu m-ar mira ca măcar una dintre aceste povestiri să inspire nişte regizori de scurt-metraje suprarealiste sau de lungmetraje cu personaje neconvenţionale, care să facă valuri la marile festivaluri.

Găseşti în acest volum de toate pentru toţi, adică poveşti pentru toate gusturile. Vor fi mulţumiţi şi cei dornici de a vedea realimsul dur transformat într-un basm dark sau într-un film horror cu justiţiari (Căpcăunul), şi cei ce preferă legendele cu vrăjitoare sau poveştile vampiri deghizaţi în staruri rock (Vrăjitoarea). Nu-i uită nici pe cei ce-şi urăsc şeful arogant (Domnul Zero), pe adepţii umorului negru (Eutanasia bunicului), pe care care iubesc teoriile conspiraţiei (O soluţie civilizată), pe amatorii de thrillere în timpul unei călătorii cu avionul (Un zbor liniştit), pe cei ce deplâng lipsa interesului pentru lectură (Lecţia submarină), pe microbiştii ce transformă fotbalul într-o meditaţie filosofică asupra curajului vizionar (Singurătatea şi avântul fundaşului Poldo), şi nici pe sentimentalii ce preferă un deznodământ hilar (Orlando furios din iubire, Trandafirul roşu).

De fapt, Gramatica lui Dumnezeu este precum viaţa. Are şi momente în care vei râde în hohote, dar şi tristeţe. Şi cruzime, dar şi rezerve infinite de compasiune şi duioşie. Şi profunzime, dar şi adânciri în frivolitate. Ai putea considera volumul un dicţionar al frământărilor ce îl apasă pe omul de azi, însă reinterpretate într-un mod năstruşnic sau grotesc-metaforic. Fără a duce în derizoriu suferinţele personajelor sale, Benni adoptă un ton ludic acolo unde este prea multă suferinţă. Presară candoare peste lumea unor marginali fără scăpare, deschide o fereastră spre absurd pentru a demonstra cât de complicată poate fi mintea unui om simplu şi le dă o lecţie stupefiantă celor ce se hrănesc mereu cu suferinţa celor din jur.

Vei afirma că Stefano Benni face parte din categoria scriitorilor care îţi dau convingerile peste cap exact când eşti tentat să afirmi că nu te mai poate surprinde nimic în materie de originalitate sau de tragicomic în redarea unor drame umane apăsătoare. Tranformându-şi fiecare povestire despre maladiile sufleteşti ale societăţii într-o parabolă sau într-o satiră ce frizează halucinantul, Stefano Benni îi oferă cititorului posibilitatea de a evita acea lectură sufocantă, greu de îndurat.

Mulţi ar fi tentaţi să spună că punctul comun al celor 25 de povestiri este singurătatea alienantă a lumii noastre. Dar o privire mai atentă va detecta adevăratul protagonist comun: fantezia unui păpuşar ce sfidează legile realităţii şi ale verosimilului, fără a deveni un regizor acuzat de amatorism. Există o mână invizibilă care pune în scenă un spectacol ce îi oferă cititorului de proză scurtă exact ceea ce aşteaptă la final: uimirea, care poate lua apoi forma stupefacţiei, a încrederii în bunătatea umană, a reflecţiei pline de revelaţii, a întâlnirii cu propriile angoase, a dispreţului, a catharsisului sau a revoltei.

Citeşte Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascunsă în detaliile frumoase

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

Un an de studiu – Paris, Godard si initierea feminina pe placul cinefililor

Adriana Gionea
-
0
Un an de studiu – Paris, Godard si initierea feminina pe placul cinefililor

Cum gândeşte femeia care a jucat un rol vital în existenţa unui regizor inovator precum Jean-Luc Godard? Era la fel de profundă ca el? Îşi dorea şi ea să fie artistă? Era conştientă de rolul ei? Împărtăşea ideile revoluţionare (şi controversate) ale partenerului ei în acei ani ’60 în care Parisul devenise capitala revoltelor studenţeşti? Avea idei feministe sau se mulţumea cu statutul de însoţitoare, având soarta unei muze seducătoare? A fost victima geloziei sau a unei posibile rivalităţi artistice? I-a fost apreciată şi mintea? Participa activ la viaţa culturală? Sunt întrebările pe care şi le pun mulţi cititori atunci când apare o nouă carte despre femeia ce a marcat existenţa unui bărbat celebru.

De data aceasta, cei fascinaţi de personalitatea inovatorilor din anii ’60 şi de cinematografia franceză sunt norocoşi. Un an de studiu este mai mult decât un roman biografic sau o biografie care poate ridica semne de întrebare legate de autenticitate. Cartea include chiar gândurile şi amintirile lui Anne Wiazemsky, soţia şi muza lui Godard. Un an apres, continuarea acestui roman-confesiune, a stat la baza filmului Le Redoutable, una dintre vedetele ediţiei din 2017 a Festivalului de Film de la Cannes, în care îi poţi vedea pe Louis Garrel şi pe Stacy Martin în rolurile principale.

Azi, numele lui Anne Wiazemsky este legat de romanele ce i-au adus aprecierea criticilor şi au fost incluse pe listele favoritelor pentru marile premii literare (două dintre ele – Iubire la Berlin şi O mână de oameni – au fost traduse în limba română). Fosta muză a devenit la rândul ei o artistă şi o emancipată a vremurilor sale. Însă, cand l-a cunoscut pe Godard, în anii ’60, nu era decât o burgheză de 19 ani, aspirantă la statutul de actriţă, aşa cum erau multe dintre tinerele atrăgătoare, abia ieşite din adolescenţă pentru a deveni prezenţe răvăşitoare în filmele noului val al cinematografiei franceze (Nouvelle Vague). Ce-i drept, aceasta nu era o burgheză oarecare, ce dorea să încerce tentaţiile unei societăţi din ce în ce mai libertine, după ce s-a declarat sufocată de atmosfera rigidă a cartierelor selecte.

Anne Wiazemsky era ceea ce se numea o tânără cu pedigree, de famile bună, fiind nepoata marelui scriitor Francois Mauriac şi fiica prinţului rus Ivan Wiazemsky. O alta actriţă a vremii a descris-o drept o fetiţă din burghezie, o copilandră care nu ştie nimic despre viaţă. La scurtă vreme după ce a jucat în filmul cineastului iconic Robert Bresson (La întâmplare, Balthazar), Anne Wiazemsky avea să-i scrie lui Godard la adresa redacţiei Cahiers du Cinema, devenind apoi iubita şi sotia lui.

Te va surprinde contrastul dintre stilul adolescentin al scriiturii şi observaţiile mature ale unei tinere care, deşi abia păşeşte în viaţă, ştie deja cum să abordeze cu tact relaţia cu bărbatul considerat genial, dar şi dificil. Pentru alte fete de vârsta lui Anne, Godard ar fi fost un partener toxic, gata să le consume, apoi să le reducă la tăcere, să le taie aripile. Conştientă de personalitatea lui copleşitoare, dar mai ales de influenţa lui asupra lumii intelectuale, Anne Wiazemsky-adolescenta a fost capabilă să absoarbă ca un burete tot ce a fost constructiv în perioada petrecută alături de Godard, mai ales în timpul întâlnirilor cu marii cineaşti ai perioadei. Zeci de ani mai târziu, Anne Wiazemsky-artista care îşi scria memoriile a ştiut cum să redea prin umor nişte scene pe care mulţi le-ar fi considerat umilitoare. Deşi Godard nu a fost un partener uşor de suportat, Anne a reuşit să-i descrie defectele fără a te obliga să-l dai jos de pe soclu. Dimpotrivă, momentele dificile au fost descrise cu tandreţe după ce au fost revăzute prin ochii fostei adolescente îndrăgostite şi fascinate.

Vei asista la o continuă schimbare a raportului de forţe. La început, Anne pare naiva fragilă, care poate fi uşor dominată de acel Godard mult mai experimentat, pe care-l adoră ca nimeni alta. Însă fascinaţia ei a fost însoţită de multe momente de luciditate, care au făcut-o să vadă pericolele unei astfel de relaţii. Pe măsură ce dai paginile, vei descoperi o Anne din ce în ce mai conştientă de schimbările din viaţa ei şi de umbrele din personalitatea lui Godard, pe care doar femeie ce îi devenise partenera de cuplu le-a putut cunoaşte.

Ai fi tentat să o consideri pe Anne o biată îndrăgostită care nici nu bănuia ce o aşteaptă odată intrată în malaxorul nemilos al unei lumi în care muzele îşi pierd minţile după ce au pierdut şi gloria efemeră a celei adulate. Însă multe pagini îl plasează pe Godard în rolul celui vulnerabil, ce avea nevoie de partenera aflată la vârsta căutării unui echilibru pentru a-şi găsi el însuşi echilibrul. Nu vei citi despre  clasica relaţie dintre geniul matur şi Lolita devenită obiect sexual sau despre acea pală iluzorie de prospeţime feminină ce anunţă vara indiană. Vei descoperi două personalităţi aflate într-un moment de răscruce, de redescoperire şi de reinventare. Se influenţează unul pe cealălalt, fiecare jucând un rol activ în relaţia de cuplu. Anne şi Godard aveau nevoie unul de celălalt pentru a evolua, dar în direcţii diferite.

Se poate spune că între Anne Wiazemsky şi Godard a existat genul de iubire în acord cu schimbările unei epoci tumultuoase dar şi fertile pentru artişti. Fiecare simboliza o altă Franţă. Aaşadar, în cuplul Godard-Wiazemsky se întâlneau de fapt cele două Franţe care, deşi aveau valori opuse, deveneau din ce în ce mai apropiate, nemaiputându-se ignora. Godard era noua voce nu numai a cinematografiei, ci a unei generaţii întregi de rebeli ce doreau să răstoarne vechea ordine. Era subversiv până la a scandaliza prin declaraţiile şi atitudinile sale de stânga. Provoca prin filmele sale ce răsturnau canoanele estetice şi era considerat un zeu al timpurilor sale. Umplea amfiteatrele marilor universităţi când era invitat şi noii cineaşti doreau să fie lăudaţi de el. În schimb, Anne era încă o necunoscută şi doar hotărârea marelui regizor de a o include în proiectele sale artistice a salvat-o de la statului ingrat de trofeu tânăr bifat de un bărbat genial, ce se apropia de 40 de ani.

Spre deosebire de Godard, Anne Wiazesmky era încă apropiată de valorile familiei sale burgheze scandalizate de perspectiva unei relaţii dintre un regizor contestatar şi o minoră dintr-o familie respectabilă. Căsătoria lor avea să fie cu atât mai scandaloasă cu cât Godard avea să se apropie de grupurile studenţeşti de stânga, admiratoare a comunismului, în timp ce bunicul lui Anne, stâlpul pe care se sprijinea reputaţia familiei ei, era un admirator declarat al generalului Charles de Gaulle, un erou al Franţei postbelice, din ce în ce mai contestat de noua generaţie reprezentată de Godard.

Fără a se victimiza, Anne Wiazemsky rememorează lunile în care legătura ei cu Godard avea să tulbure apele în familia sa, mai ales în relaţia cu mama ei. Pentru mama lui Anne (nepoata unui mare om de litere şi văduva unui nobil rus), iubirea pentru Godard era începutul unui dezastru. Fiica ei (încă) minoră şi exagerat de libertină pentru cercurile burgheze avea să devină ţinta criticilor din înalta societate, dezonorându-şi familia. Doar că nu vei avea parte de catastrofele şi de conflictele interioare ce îi macină lent pe eroii unui roman clasic, învinşi de prejudecăţile burgheze şi de propria teamă de a evada. Nici Anne nu cedează în faţa mamei şi nici patriarhul familiei, Francois Mauriac, nu îi interzice să-l vadă pe Godard, în ciuda scrisorilor defăimătoare la adresa nepoatei sale. Mai mult, în loc să-l înfurie, l-a amuzat vestea că nepoata lui va juca în Chinezoaica, un film despre un grup de tineri convertiţi la maoism, iar ideea de a-l primi pe Godard în onorabila sa familie, după căsătoria cu Anne, a dus la o replică memorabilă din partea lui Mauriac: Să ajung bunicul lui Jean-Luc Godard, asta da consacrare!

Un an de studiu poate sta pe raftul romanelor dedicate maturizării feminine într-o perioadă în care valorile s-au schimbat radical. Pentru Anne, relaţia cu Godard a devenit prilejul de a oferi propria opinie referitoare la emanciparea femeii din anii ’60, la confruntarea dintre burghezia tradiţionalistă şi rebeliunea intelectualilor de stânga. În paginile cărţii, Anne Wiazemsky abordează cu multă francheţe modul în care a fost privită de medic atunci când a cerut să îi fie prescrise pilule contraceptive şi cum s-a apropiat, în perioada studenţiei, de un grup anarhist, după ce s-a împrietenit cu liderul grupului, ce îi era şi coleg. Cinefilii se vor aruncaţi în anii ’60, direct pe platoul de filmare al filmului Chinezoaica, apoi la premiera acestui film ce a uimit datorită faptului că a fost programată la festivalul de teatru de la Avignon (un eveniment unic în acea perioda). Multe amintiri povestite de Anne seamănă cu scenele surprinse de marii fotografi parizieni. Te şi vezi în cafenelele unde avea loc un schimb pătimaş de opinii între marii cineaşti ai perioadei.

Anne Wiazemsky reuşeşte să te scoată din prezentul tău şi să te aducă în prezentul decadei ce a maturizat-o. Spiritul anilor ’60 este omniprezent în cartea ei. La fel şi entuziasmul acelor nebuni frumoşi, care se tachinau spiritual şi aveau o mare sete de schimbare şi de revoltă. Se visa mult în anii petrecuţi alături de Godard şi se emiteau pasional idei ce propuneau o zguduire din temelii a societăţii. S-au iscat polemici aprinse, care în loc să dezbine, au sudat şi mai mult relaţiile de prietenie dintre artiştii perioadei. Aşadar, Un an de studiu poate fi considerat o confesiune ce aminteşte de un Bildungsroman cu valoarea unui document.

Citeşte şi Le Redoutable – Godard văzut de muza lui, Anne Wiazemsky

Un an apres – Romanul ce a stat la baza filmului Le Redoutable

Le Redoutable – Godard vazut de muza lui, Anne Wiazemsky

Un an apres – Romanul ce a stat la baza filmului Le Redoutable

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026