Facebook
Acasă Timp liber Recenzii carti bune Pagină 33

Recenzii carti bune

Ultimele

Pornographia – Orasul si trupul

Adriana Gionea
-
0
Pornographia – Orasul si trupul

Nu citeşti romanul lui Jean-Baptiste Del Amo pentru scenele toride (în ciuda unei abundenţe senzoriale explicite), aşa cum nu alegi să vezi Nymphomaniac al lui Lars von Trier pentru senzaţionalism. Îl citeşti pentru revelaţiile prelungite dincolo de sexualitate, pentru momentele instrospective din postludiul ce devine pentru personajul central un periplu halucinant, cum rar ai mai găsit în descrierile disperării şi ale tânjirii din romanele actuale. De fapt, însăşi etimologia cuvântului din titlu te îndepărtează de o interpretare facilă. Pornographia se traduce (şi) prin imaginea pictată a unei curtezane, în Grecia Antică (porne – prostituat/prostituată, graphe– screiere/descriere grafică/pictură).

Pentru cel considerat a fi unul dintre cei mai buni scriitori tineri din spaţiul francofon (a uimit încă de la debutul încununat cu un Premiu Goncourt), sexul, oricât de franc al fi descris, nu este decât un mijloc folosit de personajul central pentru a călători în subteranele oraşului natal şi ale propriului psihic torturat. Este oraşul tropical prin excelenţă, aşa cum îl caută străinii veniţi să cumpere plăceri şi aşa cum arată când îl detestă localnicii alienaţi şi înzestraţi cu prea multă luciditate. Atemporal şi ţintuit în canicula umedă. Scorojit şi putred. Ademenitor şi coşmăresc. Feroce şi gata să fie abuzat, stăpânit. Vorace, dar şi peste măsură de sătul de sine însuşi. Cameleonic. Euforic şi abulic. Prea bine cunoscut, dar plin de spelunci anonime. Ofertant, dar cu oameni foarte săraci. Fascinant, dar şi dezgustător. Un furnicar de pulsiuni nepotolite, care devine din ce în ce mai atractiv pentru cei din afara lui, pe măsură ce se degradează odată cu localnicii transformaţi în trufandale ieftine. Cu acest oraş, dar mai ales cu amărâtele sale cocote famelice, protagonistul are o relaţie duală. Îl doreşte, dar îl şi urăşte, îl cheamă în clipele de sevraj lubric, dar îl şi reneagă.

Din punct de vedere stilistic, Pornographia este un roman de o rară frumuseţe. Acea frumuseţe neîndurătoare (ce refuză calofilia), pe care o vede şi acceptă doar un autor precum Jean-Baptiste Del Amo. O frumuseţe a urâtului ce-ţi întoarce stomacul pe dos, apoi te bântuie, dar care scoate ce are mai bun din punct de vedere creativ un mare autor. O frumuseţe a deznădejdii şi a unui babilon carnal şi visceral, devenit un hău întunecat unde doar culorile ţipătoare ale vânzătorilor de plăceri mai lucesc până să se prăbuşească direct în vârtejul corpurilor anonime, ce nu au nevoie de chip şi identitate pentru a supravieţui.

Găseşti în traducerea oferită de Aurelia Ulici nişte descrieri ce te uimesc până la stupefacţie prin originalitate, forţa lor vizual-olfactivă, lirismul coroziv şi modul în care se desfăşoară legătura ombilicală dintre eul redus la epiderma supradimensionată, dependentă de sexualitate, şi destinul oraşului, cu transformările şi concesiile lui. Del Amo ştie cum să transforme graniţa dintre erotism şi pornografie într-o poezie a decadenţei diabolic închipuite, însă dumnezeiesc descrisă prin amestecul dintre sublim, extaz, fragilitate şi sacrificul iminent al inocenţilor. Totuşi, din perspectiva unui cititor neobişnuit cu această graniţă permeabilă şi din ce în ce mai controversată şi neclară, Pornographia este greu de digerat. Iar această dificultate în a-l parcurge este dată tocmai de marea calitate prin care autorul s-a impus încă de la debut pe scena literară franceză – abilitatea de a învecina sensibilitatea cu estetica urâtului dusă la extrem.

În acest roman, estetica urâtului se va suprapune peste culorile intense ale iadului din oraşul tropical. Este oraşul fără nume, dar uşor de plasat pe harta exotismului din imaginarul fiecăruia. Unii s-ar putea gândi la Havana lui Pedro Juan Gutierez (Trilogie murdară la Havana). Alţii, în schimb, nu-i vor căuta reperele prin care devine recognoscibil. Se vor mărgini la impresiile stridente din pasajele introspective, în care locuitorul ce l-a abandonat îşi rememorează fără pudoare întoarcerea în ipostaza străinului ce vrea să-l cumpere, ajungând să-i redescopere plăcerile de altădată doar atunci când acceptă supliciile din zonele rău famate, din viaţa de noapte clandestină.

Cei ce îl admiră pe Jean-Baptiste Del Amo tocmai pentru că nu se dă în lături de la nimic pentru a descrie întâlnirea frumosului cu grotescul ce frizează pornografia vor găsi în acest roman ceea ce căutau de fapt în cărţile unui astfel de scriitor – senzaţii grele, un realism dizolvat în descrieri ce dilată cotidianul până la delir, o luciditate găsită în acel abandon prin stabilimente clandestine, o conştiinţă zgândărită de climaxul al cărui preludiu este căutarea exasperantă a propriului sine. În ciuda autenticităţii care îl aşează pe Jean-Baptiste Del Amo alături de marii autori ce au scris despre insuportabila tristeţe de la Tropice, plină de mizerie şi pauperitate, această carte nu are un realism brut, deşi autorul cochetează în unele pasaje cu el. Modul în care descrie o societate a marginalilor, ostilă demnităţii şi oricărei tentative de a o lăsa în urmă, se apropie mai mult de suprarealismul lui Bosch din Grădina desfătărilor, dar în varianta cu vicioşi exotici, zeităţi şi incantaţii ale etniei yoruba din Caraibe. Perspectiva delirantă asupra realităţii îndepărtează romanul de claritatea unei scriituri ce are impactul unui reportaj nefiltrat din zonele rău famate ale unei ţări exotice. Pentru a păstra ritmul trândav al abandonului poetic în atmosfera tropicelor, Del Amo îi imprimă romanului fluiditatea unui periplu oniric şi lentoarea unei reverii. Datorită acestui ritm de litanie halucinantă, cititorul poate coabita până la capăt cu brutalitatea şi insuportabilul de care are parte umanitatea descrisă

Pornographia este un roman al regăsirii prin rătăcire, al ispăşirii prin damnare, aşa cum se poate întâmpla numai în ţările ce iau simţurile cu asalt apoi spintecă trupul consumat înainte de vreme. Protagonistul-narator, care îşi derulează experienţele sexuale de parcă s-ar lua la întrecere cu Miller sau Bukowski, vrea să se recompună după ce fiecare bucăţică a trupului său este fragmentată într-un haos al experienţelor stridente. Desi îşi izbeşte cu brutalitate personajele şi cititorii de ce are viaţa din locurile frumoase mai urât, Del Amo face în aşa fel încât să răzbată din această carte o mare compasiune pentru umanitate.

Pornographia - coperta finalEditura Vellant, 2017

La marginea apei – Un film de epoca in proza, un monstru intr-un lac scotian si niste oameni frumosi in vremuri urate

Adriana Gionea
-
0
La marginea apei – Un film de epoca in proza, un monstru intr-un lac scotian si niste oameni frumosi in vremuri urate

Aştepţi nerăbdător cărţile scrise de Sara Gruen dacă îţi plac autoarele care sunt, în primul rând, bune povestitoare. Acele povestitoare capabile să-i ofere unui roman un ritm curgător, datorită căruia îl citeşti pe nerăsuflate, şi personajele expresive ce te atrag de obicei şi în sala de cinema. Nu întâmplător, Apă pentru elefanţi, romanul prin care Sara Gruen a devenit faimoasă, a fost ecranizat şi a avut un mare succes în rândul celor ce iubesc poveştile de iubire transpuse în filmele ce redau atmosfera din alte timpuri.

Se anticipează şi ecranizarea celui de-al doilea roman tradus în limba română – La marginea apei. Pe fundalul unui sătuc scoţian unde bântuie legenda monstrului din Loch Ness, Sara Gruen amestecă toate ingredientele unei poveşti vintage despre solidaritate, maturizare şi iubire în vremuri tulburi. Peste toate acestea, ea mai adaugă doza potrivită de umor, duioşie şi revelaţii despre contradicţiile naturii umane şi relaţiile toxice.

La marginea apei face parte din categoria romanelor citite mai ales de cei dornici de a găsi o poveste despre oamenii care învaţă să fie curajoşi acceptandu-şi fragilitatea şi neputinţa în situaţii ameninţătoare. Mai este şi un roman pe care să-l recomanzi celor fascinaţi de periplurile făcute cu ochii minţii prin locuri şi epoci prezentate din perspectiva localnicilor.

În cartea scrisă de Sara Gruen, localnicii unei aşezări scoţiene sunt aduşi laolaltă, într-o galerie de personaje în care pot fi admirate mai toate ipostazele umanităţii. Nu lipsesc misterul, tensiunea asociată unui film despre iubirile din anii războiului, şi nici suspansul întreţinut de legendele scoţiene construite în jurul monstrului din Loch Ness. Romanul are personaje care dezvăluie atât partea luminoasă a umanităţii, cât şi umbrele ei, scene răvăşitoare petrecute pe fundalul unor peisaje cu lacuri, conace şi castele medievale părăsite, o atmosferă ce aminteşte de cochetăria feminină din perioada interbelică, situaţii hazlii şi dialoguri ce dau savoare, te răscolesc până la revoltă sau îţi imprimă un zâmbet în colţul gurii.

În centrul romanului se află trei tineri – Ellis, nevasta lui, Maddie, şi Hank (prietenul lui Ellis). Ei se bucură în Philadelphia anilor ’40 de plăcerile şi huzurul fastuos, strălucitor şi zgomotos în care sa lăfăiau tinerii din New York-ul descoperit de Fitzgerald în anii ’20. Risipesc sume impresionante. Se trezesc la prânz, după ce s-au dat în stambă toată noaptea la petreceri cu farse răsunătoare, despre care se vorbeşte zile întregi. Scandalizează prin gesturile şi euforia din timpul beţiilor, ca apoi să încerce să împace faima de libertini cu mimarea ispăşirii, prin tratativele purtate cu părinţii ce ţin la reputaţia familiei, astfel încât să le fie sponsorizate şi alte distracţii.

Ritmul petrecerii continue se întrerupe brusc, atunci când Ellis are o răfuială verbală cu mama lui. Aceasta o detestă pe Maddie, nora ei, căreia îi tot spunea că moşteneşte sminteala mamei cu destin tragic, o mare seducătoare a epocii. În timpul răfuielii, unele replici acide ricoşează până ajung să rănească orgoliul de militar ţanţoş al unui colonel din înalta societate, nimeni altul decât tatăl lui Ellis. Colonelul devenise, din eroul aventuros ce a dovedit existenţa monstrului din Loch Ness, prin anii ’30, un şarlatan acuzat că a trucat imaginile ce surprindeau creatura enigmatică, mult prea scumpă la vedere pentru a se lăsa transformată în trofeu de vânătoare.

Pentru a se revanşa faţă de tatăl său şi pentru a-i intra iar în graţii, cu scopul de a beneficia în continuare de sumele necesare distracţiilor de lux alături de frumoasa (dar şi trista) lui soţie, Maddie, şi de cel mai bun prieten al său, afemeiatul Hank, Ellis decide să se aventureze într-o Europă ameninţată de monstrul nazist, pentru a-l găsi pe cel din Loch Ness. Deşi triunghiul prieteniei era influenţat de ideile lui Ellis, odată ajuns în Scoţia, Maddie va deveni personajul central. Va încerca să menţină echilibrul. Va sparge rutina huzurului de lux. Îşi va uimi şi revolta soţul prin renunţarea la comportamentul de snoabă şi de fată răsfăţată, aeriană şi neîndemânatică. Se va împrieteni cu localnicii ostili celor trei oaspeţi neaşteptaţi care îşi doreau servicii de lux la un han pitoresc dintr-o lume ameninţată de foamete şi bombardamente, şi unde hrana era foarte bine drămuită.

Maddie cea nefericită şi mereu criticată din cauza faimei ruşinoase a mamei se va transforma şi redescoperi. Îşi va reanaliza viaţa marcată de labilitatea emoţională a unei mame seducătoare, blamate după ce i se atribuise o reputaţie de femeie uşoară în lumea bună a Philadelphiei. Va descoperi partea urâtă a soţului său pe măsură ce se va depărta de acesta pentru a se integra în societatea din localitatea scoţiană unde oamenii le par străinilor nişte scorţoşi, dar care îşi arată imediat latura candidă şi ospitalieră, veselă şi mucalită, atunci când văd că semenii lor au probleme.

Prin metamorfoza lui Maddie şi prin construirea unei complicităţi feminine menite să asigure supravieţuirea psihică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi prin dezvăluirea treptată a biografiilor cutremurătoare ale personajelor, Sara Gruen reuşeşte să alimenteze o naraţiune fluidă şi uşor de parcurs. La marginea apei hrăneşte foamea de istorii individuale desprinse din marea istorie. Este acea foame care se manifestă în rândul cititorilor dornici de a găsi poveşti despre oameni care se încăpăţânează să reziste în faţa dezumanizării, despre nişte prietenii şi iubiri înfiripate între necunoscuţii ce provin din medii şi ţări diferite, aduşi împreună de întâmplări excepţionale. Iar această nevoie este ascultată cu multă pricepere de Sara Gruen. Aşa cum demonstrează şi în Apă pentru elefanţi, ştie cum să alterneze momentele tensionate cu oaza de linişte găsită în clipele de intimitate emoţională, portretele unor personaje dezgustătoare cu ale celor senine şi gata de a-i ajuta pe cei aflaţi în faţa unei cumpene existenţiale.

Fără o analiză sofisticată a cauzelor psihologice, dar stăpânind o mare pricepere în a reda succesiunea evenimentelor din trecut ce au modelat caracterele sau, dimpotrivă, le-au deformat, Sara Gruen a reuşit să scrie un roman care te şi ţine cu sufletul la gură în momentele de maximă tensiune, dar îţi dă şi răgazul de a reflecta, de a merge la pas alături de Maddie, când vrea să exploreze împrejurimile. De fapt, romanul este precum lungile plimbări ale protagonistei pe malurile unde pândesc toţi cei ce vor să-l transforme pe monstrul subacvatic într-un suvenir exotic. Are şi momente de reverie melancolică, scurse molcom, şi misterul vag ce îţi dă fiori, atât de bine reprezentat de imaginea nelumească a unui castel părăsit de la marginea unui lac, dar şi clipe de mare încărcătură emoţională, când evenimentele se desfăşoară într-un galop de replici şi gesturi hotărâtoare.

Citind La marginea apei vei avea impresia că vezi un film cu personaje de care te ataşezi, ignorând alte elemente legate de stil sau de viziune în transpunerea situaţiilor de viaţă. Îţi va plăcea deoarece te vei îndrăgosti de personajele senine. Vei aprecia modul în care este redată candoarea degajată de unele dintre ele, precum şi ritmul bine stăpânit în care sunt devoalate maleficul, răutatea gratuită, snobismul umilitor, dispreţul sau vanitatea.

La marginea apei - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

Femeia cu Parul Rosu – Povestile si legendele preferate ascund profetii

Adriana Gionea
-
0
Femeia cu Parul Rosu – Povestile si legendele preferate ascund profetii

Noul roman al lui Orhan Pamuk, tradus în limba română de Luminiţa Munteanu, te va face să te simţi măgulit dacă eşti un cititor feroce şi ai o cultură generală complexă, din multe domenii. Face trimiteri la scrierile clasice persane, la psihanaliză, la mitologia şi la teatrul antic grec, la istoria contemporană de la porţile Orientului. Poate fi considerat un tribut adus feminităţii şi literaturii, un requiem pentru Istanbulul apus, o privire necruţătoare aruncată asupra Turciei din prezent sau o reinterpretare a miturilor construite pe rivalitatea abisală dintre tată şi fiu.

Găseşti în Femeia cu Părul Roşu aceeaşi poveste de iubire transformată de Orhan Pamuk într-un cult al memoriei, dar mai descoperi şi talentul prin care unii scriitori ajung să fie consideraţi sofisticaţi, fără a se folosi de acrobaţii flamboaiante la nivelul stilului. Este acel talent de a transforma o poveste atemporală într-un cod sub care stau ascunse mesaje subversive la adresa unei situatii social-politice de actualitate. Sub trimiterile mitice la opere literare scrise în limbi considerate azi moarte se ascund multe referiri metaforice la un prezent cu tulburări mai vii ca niciodată.

Unul dintre personajele secundare, ce are un rol simbolic în descifrarea mesajelor din roman, va ţese prin statutul său o urzeală de semnificaţii profetice. Acestea vor schimba traiectoria existenţială a protagonistului pe nume Cem – un aspirant la statutul de scriitor, însă devenit un antreprenor de succes în Istanbulul boom-ului imobiliar.

Personajul secundar ce-i va hotărâ destinul lui Cem este de meserie fântânar. I se spune Meşterul Mahmut şi este apreciat de noii afacerişti datorită abilităţii de a intui locurile unde se ascund sursele de apă ce alimentează viitoarele fabrici. Nu se teme de adâncimi şi nu se dă bătut când nu găseşte apa imediat. Trece de straturile de roci încăpăţânate şi dure. Ramâne ferm în faţa bogătaşilor sceptici, este cinstit până-n măduva oaselor şi transformă căutatul apei într-o artă. Se odihneşte spunând poveşti cu tâlc precum un înţelept ce a văzut multe, însă este speriat de o poveste relatată de Cem, devenit unul dintre învăţăceii lui în arta dibuirii apei. Pe acest Cem (personaujul central), fântânarul îl luase imediat sub aripa sa protectoare în perioada în care era doar un puşti ajuns la vârsta marilor iniţieri, dar şi greşeli ireparabile, ce duc la trezirea conştiinţei şi la refugiul în amnezie când aceasta devine apăsătoare.

Pentru a săpa un puţ, Mesterul Mahmut ajunge să dea la o parte multe straturi din adâncimile întunecate, până ce apa îşi face apariţia bolborosind. Tot de multe straturi trebuie să treacă şi cititorul acestui roman pentru a-i înţelege profunzimile, nuanţele şi legăturile simbolice, ample, încurcate, suprapuse precum nişte ornamente din palatele otomane.

La suprafaţă vei vedea o frumoasă poveste adolescentină, cum era în alte timpuri. O poveste în care dau năvală acele trăiri şi senzaţii năucitoare, asociate primei experienţe sexuale. Este povestea lui Cem, un băiat de 17 ani, pasionat de lectură, şcolit şi cu visuri universitare. Cem se hrăneşte lacom cu toate iluziile vârstei, dar şi cu deznădejdea, fiind dezamăgit de tatăl care l-a părăsit. El devine ucenicul fântanarului zis şi Mesterul Mahmut, deaorece este hotărât să facă rost de banii ce i-ar permite să urmeze cursurile unei facultăţi din Istanbul. În timp ce fântânarul vrea să găsească apa cu orice preţ, Cem nu speră decât să se poată întoarce la Istanbulul visurilor sale, din care a plecat împreună cu mama lui, după ce au fost lăsaţi de izbelişte de către tată, un activist afemeiat, urmărit de autorităţi şi închis în urma numeroaselor tulburări politice.

Meşterul Mahmut devine pentru Cem nu doar un şef tipicar şi exigent, ci şi un tată suportiv, având un rol de călăuză. Relaţia dintre ei va lua o turnură neaşteptată, marcată de revoltă şi gelozie, atunci când protagonistul se va îndrăgosti de vedeta unui teatru ambulant, pe care o numeşte Femeia cu Părul Roşu. Ea devine şi vedeta fanteziilor sale, întruchipând toate calităţile unei apariţii feminine ce înfierbântă imaginarul unui adolescent. Este şarmantă, misterioasă, ademenitoare, copleşitoare prin amânarea întâlnirilor precum o seducătoare unsă cu toate alifiile, dar şi ocrotitoare pentru cel aflat la începutul marilor descoperiri ce vin odată cu prima atracţie răvăşitoare. Mai în vârstă decât Cem, Femeia cu Părul Roşu întreţine un joc al privirilor derutante, la finalul căruia se află promisiunea unei iniţieri erotice la care acesta visase din momentul în care o zărise pe străduţele orăşelului unde lucra Meşterul Mahmut.

Ai fi tentat să consideri Femeia cu Părul Rosu acel gen de roman scris cu nostalgie şi tandreţe despre maturizarea survenită în anii în care sexualitatea atrage după sine primele revelaţii la nivelul conştiinţei. Acele revelaţii despre natura umană, feminitate şi masculinitate, idealul de frumuseţe, libertate şi destin, percepţia socială asupra unor gesturi sau decizii îndrăzneţe, asumarea senzualităţii într-o lume a prejudecăţilor, capcane şi deziluzii. Dar nu este un roman tipic al iniţierii lubrice. Sub acest strat – al primei relaţii amoroase marcante – se ascunde ghemul de furie, temeri, sfidări, frustrări şi revolte mute din relaţia tată-fiu, marcată de un abandon ce atrage după sine obsesia găsirii unui loc în lume, a unei identităţi masculine clare, adesea confirmate de o prezenţă feminină disponibilă.

Relaţia lui Cem cu figura paternă este una dificilă şi neclară. Tatăl i se înfăţişase, în copilărie şi adolescenţa timpurie, în ipostaza unui rebel ce se înfruptase fără pic de regret din amantlâcuri şi nu ratase nici un prilej de a protesta împotriva regimului, petrecându-şi timpul între buduoarul amentelor, farmacia pe care o deţinea şi beciurile poliţiei. Cem îl urăşte, dar îl şi admiră pe tatăl său. După apariţia Femeii cu Părul Roşu, îl transformă într-o fantomă ce îl intimidează atunci când îşi pune întrebări legate de propria capacitate de a seduce o femeie cu experienţă şi mulţi admiratori. În mintea lui Cem, tatăl ce şi-a abandonat de atâtea ori familia devine simbolul unei virilităţi neîngrădite de cutume. Fascinat, revoltat şi ezitant în faţa reputaţiei de afemeiat rebel de care se bucura tatăl sau absent, Cem îşi caută o figură paternă care să fie prezentă, mai accesibilă şi mai securizantă, care să-l ghideze. O găseşte în persoana Meşterului Mahmut, faţă de care începe să manifeste, la un moment dat, nişte sentimente contradictorii, specifice adolescentului ce vrea să înfrunte autoritatea paternă, dar care mai are nevoie de apărare.

Alături de meşterul fântânar, Cem descoperă, pe lângă tainele căutarii apei, şi farmecul unei legături masculine solide, al camaraderiei bazate de pe devotament şi încredere. Pe măsură ce adâncimea puţului creşte, iar straturile solului devin din ce în ce mai capricioase în calea găsirii unei surse de apă, straturile naraţiunii devin din ce în ce mai pline de simboluri şi alegorii, ce duc tot spre adâncuri, de data aceasta spre adâncurile psihicului uman. Orhan Pamuk va lega toate aceste simboluri de moştenirea culturală a Turciei aflate între Orient şi Occident, între legendele anticilor greci şi poveştile dramatice venite din marile opere ale Persiei.

Pe măsură ce descoperă legendele vechii Persii, pe care le expune astfel încât să ghiceşti o critică a situaţiei politice din Turcia anilor ’70-’80, puse în scenă de Femeia cu Părul Roşu în orăşelul înţesat de militari ce îi arunca priviri pofticioase, Cem devine fascinat, dar şi cutremurat de lumea adâncurilor pe care o explorează alături de fântânar. Din când în când, acest ucenic având aspiraţii universitare îşi ia inima-n dinţi şi coboară în puţ, în locul meşterului ce îi spune vorbele încurajatoare pe care le aşteptase mereu de la tatăl său. În acelaşi timp, Cem atinge şi adâncurile propriului suflet, unde ajunge să dea peste un şuvoi de trăiri arhaice, impetuoase, printre care gelozia faţă de o figură autoritară omnipotentă, cu mai multă experienţă de viaţă aventuroasă, încredere în sine şi pricepere în relaţia cu femeile, ura pentru tatăl critic, dezvoltată în paralel cu nevoia de apărare, teama difuză, precum şi toate acele trăiri greu de înţeles, de exprimat şi de asumat.

Cititorul ar fi putut  urma calea unei explorări psihanalitice, doar că lui Orhan Pamuk îi place să adâncească sensurile şi trimiterile culturale, apoi să le abată de ispita unei direcţii clare. Asemenea fântânarului, preferă straturile greu accesibile, care îl forţează pe cititor să caute informaţii despre istoria sau miturile civilizaţiilor vechi. Începe cu trimiteri la povestea lui Oedip, pe care le va leaga de abordarea occidentală modernă a relatiei tată-fiu, aşa cum o descopereau psihanaliştii. Însă nu rămâne blocat în interpretarea occidentală.

În reflecţiile personajului său, imaginea oedipiană a tatălui ucis de fiul triumfător, ce-i preia locul privilegiat, duce, prin străbaterea unor straturi ale culturii orientale, spre una dintre capodoperele artei universale – Cartea şahilor de Ferdousi, celebră şi datorită exemplarelor vechi de sute de ani, ale căror pagini sunt decorate cu unele dintre cele mai frumoase picturi miniaturale. Aceste vechi exemplare din Cartea şahilor ajung să-l obsedeze pe Cem, pe de-o parte datorită picturilor de o frumuseţe rară, pe de altă parte datorită unor similitudini descoperite de el între tatăl oriental care îşi omoară fiul, neştiind că el este de fapt acel fiu abandonat cu mulţi ani în urmă, şi tatăl din mitologia occidentală, care se teme de ce îi poate aduce existenţa fiului din cauza unei profeţii.

Prin comparaţii erudite uimitoare, care apropie istoria veche de prezent, şi prin reflecţiile despre diferenţele dintre Orient şi Occident, Pamuk leagă povestea de iubire dintre Cem şi Femeia cu Părul Roşu de abisurile inconştientului colectiv, de simbolurile asociate personajelor mitice. Deschide astfel o cale uitată, ce duce spre  redescoperirea capodoperelor asiatice în oglinda oferită de cele europene, adoptate de turcii cosmopoliţi şi emancipaţi. Orhan Pamuk merge şi mai departe cu asemănările dintre mit şi realitate, fără a le face să pară forţate. Ramificaţiile crimelor stârnite de rivalitatea masculină, incestul şi temele din Cartea şahilor sau din legendele persane se infiltrează profetic în vieţile turcilor din prezent, în serialele privite de aceştia, în ştirile şocante din ziarele de scandal, despre abuzurile din familie sau testele de paternitate.

Dacă personajele din piesele anticilor greci nu puteau fugi de profeţia nefastă, conaţionalii lui Pamuk nu pot scăpa de fatalitatea întreţinuta de un model cultural descris cutremurător într-un gand al lui Cem, prin care poţi găsi concentrate mai toate cauzele tulburărilor politice, sociale şi familiale ce au zdruncinat malurile Bosforului, din perioada otomană până la noua dictatură ce este pe cale să se instaureze: La sfârşitul poveştii de sorginte orientală însă, tatăl nu era pedepsit, iar noi, cititorii, nu făceam altceva decât să ne lăsăm cuprinşi de amărăciune. Oare părintele acela din Orient n-avea să fie pedepsit de nimeni?

Aşa cum fântânarul credea că poate găsi în sfârşit sursa de apă, tot aşa cititorul are convingerea, după anumite pasaje, că poate trece de toate straturile romanului. Iniţial, va considera obsesia pentru povestea lui Oedip şi cea din Cartea şahilor o dorinţă (mascată erudit) a fiului nesigur de a-şi găsi un loc în societatea masculină, printre bărbaţii ce i se par mult mai experimentaţi, mereu nişte rivali, de a-şi dovedi propria virilitate cucerind o femeie inabordabilă, ce i-ar fi putut atrage atenţia şi tatălui său. Legătura dintre visul de a o poseda pe Femeia cu Părul Roşu, prezenţa când intimidantă, când securizantă a Meşterului Mahmut şi dorinţa de a-şi dovedi priceperea în faţa noului său mentor declanşează o întâmplare dramatică, menită să-l bântuie pe Cem peste timp, apoi să răstoarne deznodământul romanului cu 360 de grade.

Această întâmplare nefastă din adolescenţa lui Cem va mai da la o parte alte straturi ale interpretării, sub care stau ascunse alte mesaje oferite de Orhan Pamuk. Aceste mesaje te determină să cauţi semnificaţii cu tentă critică legată de actuala situaţie politică din ţara lui şi de obsesia poporului din care face parte pentru imaginea unui conducător ferm, care să-l ghideze spre schimbare, urmând fi venerat precum un tată. Aceste semnificaţii apar în cuvinte şi fraze simple, apoi capătă înţelesuri devoalate într-o manieră stupefiantă ce-ţi dă fiori sau te face să simţi acea stranietate atemporală ce învăluie redescoperirea într-o altă lumină a unei opere literare preţioase pentru înţelegerea culturii orientale de la graniţa Europei.

Deşi are nişte dimensiuni reduse în comparaţie cu alte romane cult ale scriitorului, Femeia cu Părul Roşu îţi dă impresia că ai parcurs peste 600 de pagini. Are consistenţa unui bildungsroman în care protagonistul trece prin multiple metamorfoze ce-i zdruncină conştiinţa. Te face să călătoreşti între prezent şi atemporalitate, uimind prin amploarea simbolică pe care o poate lua un detaliu banal. Fiecare nou pasaj citit te determină să te întrebi dacă nu cumva precedentele erau de fapt nişte coduri descifrate în paginile următoare sau nişte profeţii caustice. Fiecare detaliu îşi are un rol bine stabilit şi drămuit în urzeala ce leagă destinele individuale de arhetipurile inconştientului colectiv, de care nici un personaj nu poate îndepărta, oricât de modernă ar fi viaţa lui. Într-un fel, modul în care Orhan Pamuk foloseşte mitul pentru a critica prezentul ţării sale bântuite de ororile comise de nişte despoţi sau de fantoma satrapului oriental aminteşte de romanele istorice ale lui Ismail Kadare, care ascund nişte împletituri de poveşi stranii, în care un tiran contemporan cu scriitorul ia masca unuia din alte secole.

Dincolo de povestea de iubire şi de rivalitatea dintre tată şi fiu se ascunde tragedia colectivă a unei naţiuni în care multora le este frică să-i ceară socoteala tatălui autoritar, să-i conteste legitimitatea. Mai descoperi şi o imagine dezolantă a unui Istanbul magic, asaltat de noile construcţii monstruoase, ce îl mutilează şi îi distrug identitatea, istoria şi frumuseţea. Există multe pasaje în care găseşti un regret după vechiul Istanbul şi o caricatură a snobilor lacomi, îmbogăţiţi prin speculaţiile imobiliare.

Femeia cu Parul Rosu - copertaEditura Polirom, 2017

Citeşte şi Istanbul, Istanbul – supravietuirea orasului 

Cărţi despre Ele scrise de Ei 

Femeile anului în 8 filme de neuitat

Men Without Women – un Hemingway in cea mai buna forma

 

Istanbul Istanbul – Supravietuirea orasului este responsabilitatea povestitorilor din temnite

Carti despre Ele, scrise de Ei

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

Numele meu este Lucy Barton – Relatiile mama-fiica sunt imperfecte

Adriana Gionea
-
0
Numele meu este Lucy Barton – Relatiile mama-fiica sunt imperfecte

Dacă faci parte din rândul celor pentru care o primă întâlnire cu o nouă carte începe prin deschiderea ei la întâmplare şi citirea unor pasaje, deschizând romanul Numele meu este Lucy Barton s-ar putea să dai peste nişte sentinţe (nu dezvălui pagina) capabile să elibereze un întreg şuvoi de amintiri timpurii, emoţii reprimate (sau prea des exprimate), întrebări ascunse, indignări sau monologuri pline de revelaţii: Asta este o poveste despre o mamă care-şi iubeşte fiica. Imperfect. Pentru că noi iubim cu toţii imperfect.

Câştigătoarea Premiului Pulitzer în 2009, Elizabeth Strout, a scris un roman pe cât de simplu, pe atât de răscolitor, încât ai spune că face parte din rândul autoarelor capabile să îţi demonstreze că nimic nu este mai răvăşitor decât ceea ce ar trebui să evolueze firesc. Aşa cum este şi relaţia mamă-fiică. Dar pentru Lucy Barton, previzibilul şi normalitatea se abat de la traseul atât de bine stabilit de ea după ce a plecat de acasă pentru a-şi face o nouă viaţă în marele New York. În primul rând, o banală operaţie de apendicită se prelungeşte cu nişte complicaţii peste care va trece, dar care o vor obliga să stea mai multe luni în salonul unui spital. În al doilea rând, prezenţa securizantă a mamei ascunde o relaţie insecurizantă din copilărie, acel gen de copilărie marcat de lipsuri materiale dublate de umilinţele cauzate de marginalizare, dar mai ales de golurile afective, compensate de un mare interes pentru lectura ce permitea o cale de scăpare dintr-un prezent dezolant.

Fără detalii spectaculoase, artificii legate de analiza psihologică sau o naraţiune alimentată de secrete nebănuite, Numele meu este Lucy Barton reuşeşte să te cucerească datorită modului în care autoarea ştie să manevreze ezitările mamei şi amintirile fiicei astfel încât să-l facă pe cititor să trăiască alături de protagonistă, să-i folosească trăirile, gândurile sau flashbackurile pentru a exprima el însuşi tot ceea ce a ţinut multă vreme sub tăcere. De fapt, nucleul acestui roman este legat de cuvintele, reproşurile şi nevoile reprimate în relaţiile familiale. Indiferent de relaţia avută cu părinţii, în special cu mama, fiecare cititor îi va da, în felul său, dreptate protagonistei şi autoarei ei preferate, care o încurajează să urmeze o cariera literară şi care îi demonstrează că toate familiile se aseamănă prin efortul de a ţine unele lucruri sub tăcere, pentru a salva coeziunea, aparenţele sau afectiunea primită de la ceilalţi.

Admiratorii scriitoarei Elizabeth Strout vor vedea, în spatele acestei rememorări catartice a relaţiei dintre Lucy şi mama ei, percepută ca distantă şi obtuză, o analiză necruţătoare a unei anumite părţi din societatea nord-americană, scindată, împotmolită în provincialism şi prejudecăţi cu iz patriarhal. Lucy Barton a copilărit în acel Middle West asociat cu tradiţionalismul şi luat pe nepregătite de mişcările de modernizare şi emancipare din anii ’60-’70. În comunitatea din care făcea parte, copiii din familiile sărace, cum era şi a ei, deveneau ţinta ironiilor şi a dispreţului. Ei i se amintea mereu de apartenenţa la o clasă inferioară, nefiind apărată de răutăţi nici la şcoală, nici la biserică.

Din fericire, atitudinea binevoitoare a unui profesor care i-a trezit apetitul pentru citit i-a schimbat viaţa. Pofta nestăvilită de citit şi orele petrecute în sala de clasă după terminarea programului şcolar, pentru a scăpa de frigul casei sărăcăcioase, au făcut din Lucy o elevă ambiţioasă, apoi un adult gata să ia viaţa în piept, urmând studii universitare, apoi o carieră literară în New York. S-a detaşat de mediul familial rece şi constrângător, dar toate amintirile au invadat-o brutal, odată cu venirea mamei pentru a-i sta alături în zilele petrecute în spitalul de la fereastra căruia Lucy putea vedea impozantul Chrysler Tower, una dintre emblemele New Yorkului pentru aspiranţii la glorie şi ascensiunea socială fulminantă. Acel gen de ascensiune menită să compenseze lipsurile unei copilării apăsătoare şi să vindece rănile discriminării. Să formeze mitul omului invincibil, care se uită înapoi cu mânia transformată în vanitate şi care ar face orice pentru a se debarasa de trecut. Dar, pentru Lucy Barton, trecutul este vital în căutarea inspiraţiei necesare unei cariere de romancieră. Nu caută faima, ci supravieţuirea psihologica prin scris. Nici metropola visurilor măreţe, New York, nu este pentru ea o junglă a vânătorilor de oportunităţi şi de notorietate, ci un loc unde se găsesc poveşti la tot pasul.

Metamorfoza eliberatoare a protagonistei este înlesnită de prezenţa a două femei. Una reprezintă o fereastră spre un trecut dezolant şi un timp despre care nu a putut să vorbească suficient pentru a se elibera. Cealaltă, devenită una dintre scriitoarele ei preferate, este viitorul. Un viitor promiţător, despre care femeia din trecut, mama, nu i-a vorbit niciodată, însă despre care autoarea ce îi dezvăluie secretele relaţiei dintre un autor şi personaje sale nu încetează să-i dea lecţii, pentru a o încuraja să-şi urmeze visurile.

Apariţia acestor două femei semnificative pentru evoluţia protagonistei îţi arată de fapt câte straturi poate avea un roman aparent simplu, dacă autorul ştie cum să jongleze cu tăcerile, cu amânările privind nişte dezvăluiri şocante, cu dialogurile eliptice sau cu detaliile mai mult ghicite decât exprimate clar. Elizabeth Strout opreşte puhoiul amintirilor neplăcute, pe care alţi scriitori le-ar fi închegat într-o dezvăluire şocantă, menită să te bântuie. În schimb, le face loc sugestiei şi misterului ce învăluie anumite amintiri traumatizante, pentru a le domoli efectele.

Numele meu este Lucy Barton poate fi considerat şi un roman despre convieţuirea cu demonii din trecut, ce nu vor să părăsească nici prezentul sau viitorul. Convieţuirea devine suportabilă prin creaţie. Scriitoarea preferată a lui Lucy deviază mesajul romanului spre o meditaţie asupra legăturii omblicale dintre povestea personală şi artă, răsfrântă asupra modului în care secretele şi dorinţa de a-i menaja pe cei dragi îl poate bloca sau inhiba pe autor în faţa personajului său.

Dacă îţi dai seama că protejezi pe cineva în timp ce scrii bucata asta, aminteşte-ţi un lucru: Nu o scrii bine (…) Dacă există o slăbiciune în povestea ta, atac-o frontal, apuc-o cu dinţii şi atac-o, înainte să-şi dea seama cititorul. De-aici o să vină autoritatea ta.

Alături de Lucy, vei descoperi nişte opinii despre arta scrierii unui roman, simplu exprimate, însă complicate prin ecourile avute asupra memoriei şi crezului despre lume şi viaţă.

Vei avea o singură poveste, spusese ea. Îţi vei scrie singura poveste în multe feluri. Să nu-ţi faci niciodată griji în legătură cu povestea ta. Nu ai decât una.

Prezenţa mamei la căpătâiul lui Lucy alimentează povestea ei cu afluenţii aduşi de istoriile celor din locul natal. Timpul ei, redefinit în sofisticatul New York, se întâlneşte cu alt timp, unul colectiv, blocat între modernitate şi primitivism. Mama ei, prin bârfele sale despre vecinele divorţate, rude pricopsite sau cu vieţi eşuate, reprezintă vocea unei societăţi schizoide. Vei descoperi o privire critică asupra unei Americi crude, unde prăpastia dintre cei având o viaţă decentă şi cei săraci naşte replici usturătoare şi ritualuri parşive de marginalizare. Unde pauperitatea este dublată de o perspectivă retrogradă asupra fiinţei umane şi dreptului ei la demnitate şi unde nu poţi evolua decât atunci când reuşeşti sa te desprinzi brusc şi alienant de propriul trecut, preluând scindarea socială pentru a ţi-o implanta, fără să vrei, în propriul psihic.

Numele meu este Lucy Barton pare genul de roman care, deşi nu are o acţiune trepidantă, ci doar un ritm introspectiv, se parcurge pe pe nerăsuflate şi care, în ciuda lecturii foarte rapide, îţi dă impresia că timpul s-a dilatat, permiţându-ţi să te opreşti asupra fiecarei propoziţii, mai degrabă respirată decât citită. Elizabeth Strout invită la empatie, la o autoanaliză dureroasă, însă eliberatoare, dar şi la ieşirea din propriul scenariu de viaţă pentru a înţelege mai bine alteritatea.

Numele meu este Lucy Barton - coperta

Editura Litera, 2017

 

Vanessa si sora ei – Arta, rivalitati si emancipare

Adriana Gionea
-
0
Vanessa si sora ei – Arta, rivalitati si emancipare

Vanessa şi sora ei este un roman care te va cuceri, însă o va face lent, ducându-te cu gândul la o vacanţă ce debutează monoton cu zile ceţoase, apoi continuă pe ţărmurile însorite ale Greciei, în vechiul Istanbul, în Parisul boem şi în Londra unor artişti libertini. La început are ceva din calmul flegmatic asociat englezilor conservatori de altădată şi romanelor a căror acţiune este încetinită de prea multe detalii, dar atmosfera se dezmorţeşte odată cu apariţia personajelor ce nutresc aspiraţii de literaţi, au trăsături contradictorii, orgolii ce ard mocnit şi ascund rivalităţi explozive.

Priya Parmar îmbină răgazul introspectiv cu vivacitatea imaginilor picturale, ce-ţi lasă impresia că vezi o succesiune de tablouri în locul paginilor. Şi nici nu putea ocoli tentaţia acestei îmbinări dintre gând şi vizual. Cele două personaje feminine cer o astfel de scriitură evocativ-picturală. Una dintre protagoniste este pictoriţa Vanesa Bell, care face parte din galerie artiştilor ce au adus modernitatea în conservatoarea Anglie, adoptând estetica postimpresionistă, nuanţele puternice ale lui Matisse şi viziunea cubistă şi abstractă a rebelilor din Paris. Cealaltă este faimoasa Virginia Woolf, care a modernizat la rândul ei arta, legând scrisul de fluxul conştiinţei, prin care a schimbat ritmul naraţiunii, anunţând modificarea perspectivei asupra caracteristicilor definitorii pentru un roman.

Bell, Vanessa; Nude with Poppies; Swindon Art Gallery; http://www.artuk.org/artworks/nude-with-poppies-64519
Bell, Vanessa; Nude with Poppies; Swindon Art Gallery; http://www.artuk.org/artworks/nude-with-poppies-64519

Chiar şi romanul Vanessa şi sora ei pare să respire în ritmul intim ce ţine mai mult de lumea interioară a personajelor, având structura unui jurnal, scris de pictoriţa Vanessa Bell. Din acest jurnal răzbate încercarea ei de a-şi înţelege epoca, trăirile, multiplele-i ezitări între autonomia totală şi teama de a pierde ocazia unui mariaj ce i-ar oferi şansa de a corespunde normalităţii, aşa cum era definită în societatea ei, dar, mai presus de toate, pluteşte subtil încercarea de a-şi înţelege propria soră, ale cărei ademeniri îndreptate spre soţul Vanessei, toane şi gesturi imprevizibile erau influenţate de numeroase căderi nervoase.

Virginia şi Vanessa reprezintă acele tipologii feminine opuse. Una preferă scrisul, pe care îl consideră singura formă de artă demnă de a fi luată în considerare, ironizând-o pe sora ei, ce visează la prima expoziţie de pictură (te întrebi dacă nu cumva decizia autoarei de a o plasa tocmai pe Vanessa în rolul martorului care scrie un jurnal ascunde o notă de ironie la adresa Virginiei). În schimb, cealaltă nu poate apela decât la culori pentru a se putea exprima, ferindu-se de aventurarea în conversaţii spirituale însoţite de replici erudit-caustice, pline de tachinări sofisticate, referitoare la clasici şi la noile tendinţe în literatură. Una fascinează prin echilibrul între sinceritate, toleranţă faţă de tabuuri şi tact. Cealaltă, prin instabilitatea îmbinată cu farmecele unei femei ce oferă plăcerea unui dialog, în care ispitirea şi tonul caustic transformă vulnerabilitatea emoţională într-un joc ambiguu.

Vanessa BelL, The Other Room, CREDIT: © THE ESTATE OF VANESSA BELL, COURTESY OF HENRIETTA GARNETT/ http://dulwichonview.org.uk/2017/04/07/is-there-another-room/
Vanessa BelL, The Other Room, CREDIT: © THE ESTATE OF VANESSA BELL, COURTESY OF HENRIETTA GARNETT/ http://dulwichonview.org.uk/2017/04/07/is-there-another-room/

Vanessa este solară şi echilibrată. Dovedeşte o francheţe nemaiîntâlnită în saloanele unei Londre unde aveau succes doar femeile ce ştiau să folosească dialogul precum o armă a cochetăriei, incarcată de sensuri duble, niciodate de clarificări necesare. Virginia este năvalnică, dornică de a capta mereu atenţia, de a pune stăpânire pe ceailalţi fără a se teme de consecinţe, reuşind astfel să confişte orice dialog prin aluzii spirituale. Oscilează între atitudinea rezervată, ezitarea timidei, dezinhibare şi histrionism. Cere protecţie, însă aruncă venin şi clocoteşte de furie când este demascată. Totuşi, au ceva în comun: ambele sunt femei nonconformiste, care au îndrăznit să organizeze saptămânal întâlniri nocturne la care invitau bărbaţi aspiranţi la faima din lumea artei (când prezenţa unor bărbaţi în casa unor femei necăsătorite putea distruge reputaţii) şi ambele au făcut parte din Grupul Bloomsbury, ce a marcat începutul modernităţii creatoare în Londra abia intrată în secolul XX.

Numele grupului vine de la numele unui cartier boem. Aici s-au mutat cele două surori, spre uimirea şi dezaprobarea snobilor din cercul familial, ce nu vedeau cu ochi buni această zonă a Londrei. În noua lor casă din cartierul Bloomsbury se întâlnea elita progresiştilor din luma artei, printre care şi pictorul Duncan Grant şi Forster (cunoscut datorită romanului A Room with a View). Priya Parmar nu reproduce frază cu frază schimbul de idei şi dialogurile despre viitorul artei. Scopul ei este mai degrabă acela de a capta o atmosferă, dinamica întâlnirilor erudite la care participau oameni ce nu se puteau face auziţi nicăieri, fiecare dornic să impresioneze, după cum avea să dea de înţeles unul dintre participanţi: Ne vânturăm cu răsuflarea tăiată prin nesfârşite exagerări, mânaţi mai curând de impulsuri decât de ţeluri.

Datorită descrierilor ce redau scenele de interior, simţi că te afli în mijlocul acestora. Le intuieşti vanitaţile şi egourile fragile ce îi mână, citindu-le scrisorile în care nevoia de afecţiune, devotamentul şi acea ironie rafinată sudează intimitatea dintre cititor şi personaje, vitală pentru genul de roman evocativ. Înţelegi ritualul unei seri în care amfitrioanele – Virginia (care aţâţa tensiunile) şi Vanessa (metronomul) – încercau să anime, să domolească tacticos ori să vadă postura copilului gata să vâneze aprobări şi confirmări jucând rolul adultului cu preocupări exclusiv intelectuale.

Te simţi ca un gladiator când păşeşti în această arenă de idei. Victoria nu e uşoară. Se lansează un anumit subiect, care adesea se stinge de la sine. Se oferă un altul, azvârlit în sus ca o minge, dar nu intră în coş. Din aceste eforturi fragmentare se naşte însă un anumit ritm, o evadare din găoace, se dezvoltă un spirit de echipă. În sfârşit, atmosfera se încinge, noaptea prinde contur.

Vanessa şi sora ei face parte din categoria romanelor ce îi fascinează, în primul rând, pe cei dornici de a-şi imagina emulaţia, înflăcărarea şi entuziasmul dezinhibat ce însoţeau flerul oamenilor capabili de a simţi zorii schimbării într-o anumită perioadă. Grupul Bloomsbury lua parte din plin la această schimbare fără precedent, într-o societate în care femeile începeau să se impună şi în lumea artei, a ideilor. Totuşi, acest roman te cucereşte altfel decât ar fi făcut-o, de exemplu, unul ancorat în vâltoarea anilor nebuni ai Parisului interbelic. Ritmul este domol (precum lumina unui ţărm englezesc), specific unei confesiuni intense, nicidecum euforic.

Vanessa Bell, Studland Beach. http://www.tate.org.uk/art/artists/vanessa-bell-731
Vanessa Bell, Studland Beach. http://www.tate.org.uk/art/artists/vanessa-bell-731

Nimic nu se dezlănţuie într-o manieră explicită, deşi fiecare personaj are o biografie picantă sau, pe alocuri, scandaloasă. Pornirile nu sunt vijelioase, deşi pot naşte furtuni. Tonul pare să se deruleze într-o fluiditate vizual-confesivă. Ideile despre artă şi noul rol al femeii în societate nu capătă o pulsaţie trepidantă, însă au consistenţa şi voluptatea unor gânduri ce nasc replici memorabile, pline de umor. Dezlănţuirea epocii în care societatea europeană începea să se schimbe din temelii, odată cu noile curente în artă, rămâne undeva pe fundal, descătuşarea morală fiind mai mult filtrată decât absorbită, lasând loc reflecţiilor ce legau viaţa interioară a pictoriţei de spiritul generaţiei sale.

Scriind acest roman, Priya Parmar şi-a asumat două acte curajoase. În primul rând s-a încumetat să capteze un aspect dificil şi înşelător – perioada care face trecerea de la o epocă la alta, când graniţele dintre valorile trecutului şi noile aspiraţii erau vagi. Societatea din care făceau parte Vanessa Bell şi Virginia Woolf nu mai era una strictă, de un conservatorism dus la extrem, dar nici nu-şi lepădase de tot haina sufocantă a convenienţelor prăfuite şi absurde, de aceea redarea tumultuoasă a vieţii celor două surori ar fi părut exagerată.

Priya Parmar a ştiut cum să dozeze acele detalii ce redau graniţa neclară dintre două epoci, iar acest echilibru se resimte la nivelul ritmului narativ, al discuţiilor pendulând între clasicii Antichităţii, romanele lui Jane Austen şi ale surorilor Bronte, noile scrieri ale lui Hanry James, pictura fovistă şi cubistă. Incertitudinile care necesită nuanţe, nicidecum verdicte la granita dintre secole sunt reflectate şi de modul în care a reprezentat-o pe Vanessa – desprinsă de valorile rigide ale mediului său, dar conştientă de modul în care şi-au pus amprenta asupra ei când se gândea la sensul şi importanţa acceptării unei cereri în căsătorie. Vanessa reprezintă perfect artista din lumea bună, care s-a eliberat, dar care nu renunţase definitiv la discreţie, amintind mai ales de acea dualitate feminină seducătoare dinaintea zgomotoasei emancipări din anii ’20 (acţiunea romanului se petrece între 1905 şi 1912).

The Tub 1917 Vanessa Bell 1879-1961 Purchased 1975 http://www.tate.org.uk/art/work/T02010
The Tub 1917 Vanessa Bell 1879-1961 Purchased 1975 http://www.tate.org.uk/art/work/T02010

Un al doilea act de curaj este legat de modul în care scriitoarea a vrut să redea nonconformismul boemilor. A evitat reţeta vandabilă a scenelor ostentative de alcov şi acele imagini de-o senzualitate deviată spre o stridenţă cu tentă burlescă. A redat în vechiul stil al eleganţei din salonele englezeşti conflictele spumoase dintre surori şi dintre personajele progresiste şi epoca lor, luată pe nepregătite. Deşi există picanterii, conflicte, trădări şi amantlâcuri dureroase, aproape că lipsesc scenele carnale şi reacţiile vulcanice din lumea unor boemi înflăcăraţi.

Este domolită în rafinatul stil britanic până şi abundenţa senzorială din rememorarea unei călătorii în Orient, deşi oferă unele dintre cele mai frumoase pasaje ale cărţii. Zilele petrecute de Vanessa la Constantinopol au calmul senin şi reveria la care invită unele tablouri sau acuarele realizate de artiştii romantici în a căror imaginaţie Orientul se oglindea uşor distorsionat, rămânând un vis exotic efemer, nicidecum o realitate atent explorată. Până şi Grecia solară este mai degrabă una văzută de nişte londonezi ce preferă trândăvia unei închipuiri poetice în locul participării la frenezia zgomotoasă a Balcanilor.

Vanessa Bell - Still Life (c) Henrietta Garnett; Supplied by The Public Catalogue Foundation/https://www.wikiart.org/en/vanessa-bell/window-still-life-1915
Vanessa Bell – Still Life (c) Henrietta Garnett; Supplied by The Public Catalogue Foundation/https://www.wikiart.org/en/vanessa-bell/window-still-life-1915

În ciuda renunţării la o desfăşurare spectaculoasă a rivalităţilor şi atracţiilor tabu, acest roman devine o voluptate, mai ales dacă îl citeşti într-o vacanţă de vară petrecută pe malul mării sau într-un oraş cotropit de arşiţă, ori într-o zi mohorâtă. Într-o zi de vară, descrierile şi observaţiile Vanessei îţi oferă acea plăcere asociată unui pahar cu apă rece în plină dogoare. Este o plăcere simplă, însă amplificată prin contrastul dintre senzaţiile reconfortante şi epuizarea însetatului. Fluiditatea scriiturii şi picturalitatea oferă aceasta senzaţie revigorantă, asociată răgazului acordat într-o oază izolată de tumultul cotidian. Acelaşi răgaz permite şi instalarea plăcerii oferite de o lectură într-o zi ternă, când simţi nevoia puternică de a găsi un roman care să permită intimitatea călduroasă dintre cititor şi personaje.

Priya Parmar stăpâneşte rigoarea documentării, pe care o îmbracă într-un ton ce permite legătura emoţională dintre cititor şi personajul care i se confesează. O poţi include în galeria celor ce te-au impresionat datorită reuşitei de a te face să auzi vocea unei personalităţi reale, printr-o scriitură veridică la persoana I.

Vanessa si sora ei - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

 

Solstitiul de vara pentru pasionatii de arta – Un film si o carte

Adriana Gionea
-
0
Solstitiul de vara pentru pasionatii de arta – Un film si o carte

Solstiţiul de vară este asociat cu anumite ritualuri misterioase, cu serbări frenetice moştenite de la slavi, celţi sau nordici. Riturile păgâne ies la suprafaţă. Cei pasionaţi de mituri şi de legende ciudate îşi fac de cap. Se abandonează în beţia dansurilor şi a cântecelor în dialecte uitate. Dacă îţi place să asociezi solstiţiul de vară cu evadarea din cotidian prin experienţe culturale memorabile, îţi propun un film despre pasiuni dezlănţuite ce promit nişte coflicte psihologice în dulcele stil nordic, regizat de muza lui Ingmar Bergman, şi un volum de proze scurte, în care Yeats, poetul identităţii irlandeze îi celebrează pe celţi.

Miss Julie

www.cinemagazin.com
www.cinemagazin.com

Este solstiţiul de vară. Oamenii o iau razna. Se dedau unor acte necuviincioase pentru morala burgheză din secolulul al XIX-lea. Mulţi se comportă precum nişte păgâni ţinuţi multă vreme în frâu, dar cărora li se permite o mare libertate a simţurilor, o singura zi din an. Dar nu toţi se lasă purtaţi de această frenezie a bucuriei.

Un joc psihologic periculos

În conacul tatălui ei, domnişoara Julie, o singuratică ajunsă capricioasa fată bătrână, ce şi-a păstrat totuşi un farmec de tragediană inaccesibilă, regizează nişte jocuri psihologice alături de valet (interpretat de Colin Farrell). Erotismul, atracţia şi ura capătă nişte intensităţi nebănuite pe măsură ce se schimbă raportul de forţe dintre servitor şi stăpână, iar emoţiile se amplifică precum vâlvătăile în jurul cărora dansează oamenii în timpul celebrărilor păgâne. Se ademenesc. Se resping. Îşi reglează conturile trecând lupta de clasă în zona abisurilor psihologice greu de înţeles, pe măsură ce deznodământul acestei nopţi devine din ce în ce mai greu de prezis.

Doi actori de neuitat

Inspirat dintr-o piesă omonimă scrisă de Strindberg şi regizat de Liv Ullmann – actriţa devenită faimoasă în filmele lui Bergman (căruia i-a fost şi parteneră) – Miss Julie ţi-l prezintă pe Colin Farrell într-un rol de zile mari, în care ţi l-ai fi imaginat cu greu. Alături de actriţa Jessica Chastain pune la cale un joc ispititor pentru cei atraşi de profunzimea dramaturgiei scandinave, a dialogurilor în care orice replică devine o spirală a revelaţiilor năucitoare despre natura umană, iar erotismul este nedespărţit de caznele dominării psihologice. Miss Julie este o ecranizare copleşitoare, sofisticată şi pătrunzătoare precum o piesă de teatru. Poţi citi recenzia filmului aici.

 

Rosa Alchemica şi alte scrieri

Rosa Alchemica - coperta mare

Dacă nu te-au copleşit jocurile dintre valet şi aristocrată, după vizionarea filmului Miss Julie te poţi alătura petrecăreţilor citind mai întâi despre aventurile unor personaje ce dănţuiesc pătimaş alături de celţi. Yeats îţi vine în întâmpinare printr-o colecţie de proze. Iubirile neîmplimite din certea sa nu par devastatoare. Personajele sunt alinate de înţelepciunea irlandezilor ce preferă legendele şi cântecele pentru a-şi exorciza suferinţele.

O feerie celtică

Vei descoperi un alai de zeităţi misterioase. Te vor fermeca personajele feminine capricioase, aflate între inocenţă şi ademeniri sumbre. Vei asculta povestirile cavalerilor şi ale poeţilor captivaţi de ocultism şi de alchimie. Lor li se alătură menestreli vizitaţi de fiinţe mitice, ivite în mijlocul unor situaţii bizare. Ei te pregătesc pentru marea petrecere de solstiţiu. Dar va fi o petrecere ce se aseamănă mai mult cu spectacolul unui coregraf îndrăgostit de moştenirea celtică.

Petrecerea celor pasionaţi de mitologie

Yeats îi readuce pe celţi în viaţa omului modern. Foloseşte alegorii. Spune poveşti cu tâlc despre aveturieri. Captează imagini picturale şi peisaje irlandeze de basm. Imaginile devin acele decoruri fabuloase gata să permită desfăşurarea unui alai de personaje la graniţa dintre fantastic şi real. Dacă vrei să descoperi copilul mare din tine, ce tânjeşte după legende şi poveşti care să-l ducă departe de rutina cotidiană, sau dacă îţi place să vânezi comori prin anticariate sau să admiri nişte manuscrise vechi în muzeele ţărilor pe care le vizitezi, s-ar putea să-ţi placă aceste proze inedite scrise de Yeats. Poţi comanda volumul de pe LibHumanitas, Cărtureşti

Poţi citi recenzia cartii aici.

Arhipelagul altei vieti – Locul unde nici busola nu mai haituieste libertatea

Adriana Gionea
-
1
Arhipelagul altei vieti – Locul unde nici busola nu mai haituieste libertatea

Dacă aş fi fost profesor de literatură, le-aş fi recomandat elevilor mei acest roman. Aş fi extras pasaje din el şi aş fi început discuţii pe marginea lor. Discuţii prin care i-aş fi invitat să reflecteze asupra limitelor dintre uman şi inuman, dintre neputinţă şi responsabilitate, dintre civilizaţie şi sălbaticie sau, mai bine zis, dintre civilizaţia deposedată brutal de efectele benefice în perioada unei dictaturi şi acea sălbăticie care ajunge să conserve umanitatea ameninţată. Nu aş fi lăsat să treacă anul şcolar în care se studiază urmările celui de-al Doilea Război Mondial fără a le recomanda elevilor Arhipelagul altei vieţi. De fapt, cartea lui Andrei Makine trece dincolo de limitele îndepărtate ale întinsei Rusii din perioada stalinistă. Ne priveşte pe toţi, în abisurile noastre încă necunoscute şi care pot face din noi salvatorii unor semeni în derivă sau, dimpotrivă, nişte călăi.

 Arhipelagul altei vieţi este o poveste simbolică despre iubire, conştiinţă şi amorţirea ei. Despre inocenţi şi brute. Despre uşurinţa prin care inocenţii devin complici şi mai ales despre cât de uşor poate fi abandonată haina civilizaţiei pentru a dezveli partea întunecată a naturii umane. Mai este şi o alegorie despre lupta cu dezumanizarea, expusă printr-o vânătoare de oameni, în timpul căreia prada este din ce în ce mai puternică, pe măsură ce urmăritorii se apropie de ea şi îi atribuie semnificaţii nebănuite, ce fac trecerea de la ură la compasiune şi de la fascinaţie la pornirile distructive.

În romanul scris de Makine vezi cum, deasupra unor drame greu de imaginat de către noi, cei din ţările ferite azi de teroarea dictaturii, pluteşte o nesăţioasă foame de candoare, de celălalt. Iar celălalt, luând chipul unui necunoscut enigmatic, se dezvăluie aşa cum ar trebuie să fie el în momentele în care ne simţim abandonaţi: plin de compasiune, incoruptibil, lipsit de vanităţi, prezent şi dornic de a ne pune la adăpost ultimele rezerve de bunătate, când noi înşine ajungem să ne îndoim de supravieţuirea lor.

Noul roman al lui Andrei Makine este o reîntoarcere în locurile ce i-au bântuit personajele şi cititorii – satele din inima enigmaticei taiga de la marginile orientale ale Rusiei. Aici, misterele, nostalgia, reveriile mitice şi terifiantele amintiri din lagărele sovietice nasc poveşti în care damnarea, speranţa, brutalitatea, salvarea prin întâlnirea cu alteritatea, urâţenia sufletească, dezumanizarea şi frumuseţea sunt despărţite de graniţe insuficient explorate, cum este şi taigaua misterioasă.

Deşi Andrei Makine păstrează elementele comune romanelor în care îşi aminteşte de stranietatea Siberiei personale şi de hidoşenia celei devenite o temniţă colectivă, poţi considera acest roman o încercare de a schimba macazul într-un mod ce te va răvăşi, aşa cum o făceau autorii de talia lui Soljeniţîn. Arhipelagul altei vieţi este un roman prin care autorul rus ce a preferat limba franceză îşi face datoria faţă de ţara natală, aceea de a întreţine o memorie vie, care să devină glasul celor ce au fost reduşi la tăcere în temniţele staliniste. Totuşi, mai găseşti acea întâlnire plină de revelaţii umanizante dintre un personaj narator şi unul ce îşi povesteşte existenţa apăsătoare, cum întâlnesti adesea în romanele ce l-au făcut celebru pe Andrei Makine, printre care şi La musique d’une vie. Această întâlnire este mijlocită de atracţia şi totodată frica stârnită de acea parte a Rusiei mai puţin umblate. Aici, taigaua infinită şi neîmblânzită devine un tărâm unde personajele nu mai pot fugi de ele însele, de propria conştiinţă încărcată, de partea întunecată a trecutului personal, dar şi al Rusiei aflate sub dictatură.

S-ar putea să faci parte din categoria unor cititori familiarizaţi mai degrabă cu modul în care Andrei Makine transformă Rusia de la întâlnirea cu Extremul Orient într-un spaţiu mitic, ieşit din timp, unde supravieţuieşte un farmec straniu. Este un spaţiu evocat cu nostalgia căreia i se dă o aură de nelumesc, suprapusă peste magia ritualurilor de maturizare îmbinate cu descoperirea primei iubiri sau a primei reprezentări a voluptăţilor feminine, ce îţi rămân în memorie după ce ai citit Au temps du fleuve Amour, La femme que attendait sau Le livre des breves amours eternelles.

Această familiarizare cu modul în care Makine transformă un spaţiu al terorii într-unul magic, unde personajele sale se pot feri de urâţenie în inima pădurii fără margini, în care pătrunde spectrul unei prezenţe senzuale ce vine din lumea sofisticată şi liberă, aflată dincolo de graniţele Rusiei staliniste, ajunge să îţi creeze anumite aşteptări. Una este legată tocmai de această eternă reîntoarcere la spaţiul oniric de la frontierele orientale ale Rusiei, unde memoria afectivă creează o lume paralelă iar amintirile despre primele experienţe erotice disipează teroarea din iadul pitit în zonele îngheţate, unde îşi găseau sfârşitul cei incomozi pentru dictatură. Însă, în noul său roman, Andrei Makine este mult mai dur cu admiratorii scrierilor sale, pe care i-a cucerit în primii ani tocmai prin modul în care a putut crea o oază a nostalgiei într-un infern. De data aceasta nu mai asişti la topirea groazei în amintirile duioase rămase din anii primelor iubiri sau ai adolescenţei marcate de prietenia capabilă de a salva o existenţă de la întuneric.

Makine nu mai caută (doar) spaţiul securizant plasat în memorie. Vrea să fie necruţător, să te oblige la o imersiune în iadul oamenilor hăituiţi de semenii lor trecuţi în tabăra torţionarilor. Nu mai invită la reverii senzuale care să dezmorţească îngheţata Siberie, ci la un strigăt de indignare. Dar în lumea dictaturii ajung să fie hăituiţi, până la urmă, şi vânătorii, nu numai victima lipsită de apărare.

În rolul victimei: un aşa-zis duşman al poporului confiscat de Stalin. În rolul vânătorului: un fost soldat ce a luptat împotriva naziştilor, nimerit fără voia lui într-un joc traumatizant, al cărui final cerea găsirea unui ţap ispăşitor pentru a scăpa nepedepsiţi câţiva activişti stalinişti ajunşi în funcţii militare cu greutate, mânaţi de lipsa de scrupule şi de oportunism. Vânătorul ce ar fi trebuit să devină ţapul ispăşitor şi apoi trimis în lagăr i se destăinuie personajului-narator, povestindu-i despre un paradis îndepărtat, găsit în arhipelagul Şantar cu ajutorul unei băştinaşe având ochii migdalaţi. Arhipelagul este departe de civilizaţia urbană, însă aproape de normalitate, de firescul umanităţii.

Vânătorul ce ajunge să îşi privească altfel prada îşi rememorează dezamăgirile şi neputinţele, dar oferă până la urmă o ieşire spre lumină, găsită într-un moment neaşteptat. Acest moment îi dezvăluie adevărata menire a existenţei umane, care implică salvarea inocenţei, a compasiunii. Este o revelaţie plină de stranietate, peste care se suprapune misterul unui tărâm care i se refuză până şi busolei. Toate amintirile personajului care i se destăinuie naratorului duc spre un episod ce i-a marcat existenţa: capturarea unui prizonier ce a reuşit să evadeze dintr-un gulag.

Prins între devotamentul faţă de un regim comunist pe care l-a elogiat în lucrarea sa de diplomă, ostilitatea faţă de ceea ce a reuşit acest regim să facă din semenii lui, teama de a nu sfârşi el însuşi într-un lagăr şi mila trezită de cel urmărit, va trebui să îşi asume riscuri ce pot face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Să evadeze la rândul său, iar această evadare îl va împinge direct în inima unei păduri pline de revelaţii, dar şi de capcane. Mai întâi este luat în vizor de superiorii ce se simt sfidaţi în timpul urmăririi şi ajunge să se simtă el însuşi hăituit, deşi face parte din tabăra hăituitorilor. Apoi se trezeşte pe cont propriu în adâncul unui infern vegetal peste care se lasă îngheţul, din care puţini mai pot ieşi vii. Asistă la spectacolul grotesc al degradării umane în urma luptei pentru putere. Vede cum superiorii săi îşi sprijină legitimitatea pe nişte fapte ce îi transformă în brute, dar pe care ei le consideră nişte dovezi incontestabile ale virilităţii şi loialităţii faţă de regim.

Pe măsură ce superiorii lui îl scârbesc, protagonistul descoperă şi cum îi poate lega pe cei implicaţi în lupta pentru putere ura şi fascinaţia trezite de cel urmărit. Această scindare a emoţiilor stârnite de pradă îi uneşte într-o solidaritate masculină primitivă pe cei ce se detestă şi vor să se anihileze reciproc în lupta cu pericolele ascunse de taigaua neumblată.

Departe de lumea din care vin militarii sadici, a oraşelor unde se trag sforile gloriei sovietice şi ale umilirii publice, vânătoarea prizonierului evadat din lagăr şi ajuns în inima pădurii ameninţătoare capătă forţa unui periplu simbolic. Totuşi, solidaritatea nefirească (în ochii cititorului) dintre personajele ce se dispreţuiesc, scoate la iveală, până la urmă, instincte şi dorinţe abjecte pe măsură ce descoperă adevărata identitate a evadatului transformat de ei într-o ţintă, apoi într-un trofeu al parvenirii militare în era luptei împotriva duşmanului colectiv. Identitatea prăzii scoate din adâncurile fiecăruia porniri ce topesc pojghiţa subţire a solidarităţii mimate şi aproape că risipeşte şi bruma de compasiune pe care personajul-narator se încăpăţânase până atunci să o păstreze intactă, ca ultimă redută a umanităţii, a rezistenţei împotriva barbariei.

Odată cu descoperirea adevăratei identităţi a evadatului au loc două schimbări legate de modul în care cititorul este implicat în lectură şi în relaţia cu personajele. Ritmul se înteţeşte şi îţi creşte pulsul. Urmăreşti vânătoarea de oameni cu sufletul la gură, indignat, dar şi plin de speranţa legată de reuşita evadării puse la cale de personajele favorite. Simţi mirosul din taiga, senzaţiile corpului dezmorţit în apropierea unui foc de tabără şi frica prelinsă viclean. Fiecare detaliu amplifică atât spaima, scârba provocată de personajele dezumanizate, cât şi plăcerea lecturii, oferită de urmărirea trepidantă ce aminteşte de amestecul dintre un thriller psihologic a cărui acţiune bine gradată are loc pe fundalul unei păduri misterioase şi elementele unui film de aventuri plin de suspans.

Pe lângă schimbarea de la nivelul ritmului, mai percepi una, care îl aduce înapoi pe acel Makine al evocărilor atemporale, ce strâng într-un ghem de imagini aproape nepământene toată frumuseţea inaccesibilă asociată Rusiei exotice, de la frontiera cu Asia îndepărtată, unde şi-au păstrat secretele şi miturile acele triburi în care găseşti farmecul chipurilor mongoloide. Ai impresia că Andrei Makine vrea să se întoarcă la tărâmul nelumesc al personajelor din celelalte romane ale sale. Însă până să ajungi şi tu la acel ţinut ascuns de taigaua capricioasă mai ales cu străinii având intenţii ce trădează rapacitatea, descoperi un alt sens al sălbăticiei, unul sumbru, ajuns pe nedrept un sinonim al degradării umane, al pervertirii.

Arhipelagul altei vieţi poate fi considerat, cel puţin în prima jumătate, cel mai dur şi greu de digerat roman scris de Andrei Makine (dacă nu este luat în considerare şi abrazivul roman Lucrarea iubirii, semnat cu numele de Gabriel Osmonde). Pe de altă parte, acele pasaje greu de îndurat, care te fac să te îndoieşti de calităţile naturii umane, sunt contracarate din plin de unele dintre cele mai frumoase pagini dedicate legăturii omului cu natura, cu necunoscutul imposibil de îmblânzit, dar ajuns cel mai bun prieten al celui prigonit de o societate contaminată de suspiciune şi traumatizată de dictatură. În ultimele cincizeci de pagini, romanul îşi dezvăluie adevărata frumuseţe şi reapare acel Makine care oferă pledoaria pentru bucuria vieţii, reprezentată de libertatea găsită într-un spaţiu al firescului, oriunde s-ar afla el şi oricat de inaccesibil ar fi din cauza distanţei.

Arhipelagul altei vieti - copertaEditura Polirom, 2017

Durerea e o faptura inaripata – O reinventare plina de originalitate a dadacei salvatoare

Adriana Gionea
-
0
Durerea e o faptura inaripata – O reinventare plina de originalitate a dadacei salvatoare

A fost odată ca niciodată o pasăre dădacă, hai să-i zicem Kra. Această frază anunţă începutul unei poveşti ce îmbină drama familială, basmul şi ideile exprimate simbolic, referitoare la depăşirea traumelor.

Povestea din romanul prin care a debutat Max Porter este precum o pasăre fantastică terifiantă, înarmată cu multe replici sarcastice, dar care te face să o strângi la piept şi să-i mulţumeşti, până la urmă. Te face să verşi lacrimi, fără a fi lacrimogenă sau melodramatică. Te face să te gândeşti la oamenii care au plecat din viaţa ta, fără a te zdruncina încât să nu te mai poţi aduna. Este o pledoarie pentru forţa creativităţii şi pentru salvarea prin frumos din hăul durerii fără margini.

Durerea e o făptură înaripată pare a fi un drum bifurcat. O direcţie va duce spre discuţia despre legătura dintre poveste, metaforă şi vindecare, iar cealaltă invită la descifrarea influenţelor literare adunate într-o viziune insolit-sofisticată, însă redată printr-o naturaleţe şi o prospeţime a textului cum rar întâlneşti într-o carte greu de aşezat într-o categorie datorită experimentului cu tentă postmodernistă.

Unii cititori vor prefera să meargă pe firul poveştii-metaforă, ce reia tema vindecării prin artă, prin exprimarea durerii din travaliul doliului cu ajutorul creaţiei. Vor găsi o reinterpretare năstruşnică, originală, răvăşitoare şi plină de compasiune a mitului născut odată cu apariţia personajului Mary Poppins – cel al dădacei venite să preia rolul salvatorului ce readuce pofta de viaţă. Doar că este o dădacă venită din zona poveştilor ce-ţi dau fiori – o înaripată cu penaj negru, miros greu şi aspect sumbru, dar având o misiune luminoasă: aceea de a salva o familie de la înecul în doliul ce poate acapara o viaţă de om. Este o familie compusă din doi fraţi şi un tată răpus de cumplita durere lăsată în urmă de moartea soţiei. O familie ce pare să fi pierdut sensul existenţei pentru totdeauna, în care fraţii rămaşi fără mamă recurg la imaginar pentru a-şi explica inexplicabilul, nefirescul asociat morţii celei pe care orice copil o crede veşnică, mereu disponibilă pentru a-i oferi tandreţe şi protecţie în faţa necunoscutului, şi în care tatăl se afundă în propria disperare, pe care nu o poate exprima decât prin obsesia pentru Ted Hughes, poetul ce-i hrăneşte viziunea apocaliptică asupra propriului viitor lipsit de prezenţa femeii iubite. Din opera acestui poet vine înaripatul Kra pentru a-l reda pe tată copiilor săi, dar şi lui însuşi.

A doua direcţie în receptarea acestei cărţi le va fi indicată unor cititori deja iniţiaţi în tainele poeziei universale. Aceştia vor tresări încă de la vederea titlului, care face referire la poezia lui Emily Dickinson – Hope is the Thing With Feathers (prima pagină oferă o rescriere ludică a unei poezii semnate de aceasta). Apoi vor avea încă o surpriză când apare făptura înaripată cu numele de Kra (varianta în limba română), un nume ce trimite la opera lui Ted Hughes, mai precis la volumul Din cântecele lui Kra (From the Life and Songs of the Crow). Însuşi Ted Hughes apare ca personaj fantomatic în această carte, având rol cathartic pentru tatăl îndoliat, fascinat încă din adolescenţă de opera marelui poet asociat cu drama unei alte mari artiste – Sylvia Plath, la rândul ei una dintre cele mai bune poete ale generaţiei sale. Kra, personajul înaripat stă alături de el când scrie volumul cu titlul Kra al lui Ted Hughes pe canapea: o analiză sălbatică.

Cititorii dornici de a urmări mai degrabă firul poveştii emoţionante despre o vindecare atipică, datorate intervenţiei unui elemement ce deviază travaliul doliului spre o dimensiune suprarealistă, vor fi impresionaţi de oscilaţia între sobrietatea durerii şi tonul ce reflectă ludicul gândirii magice asociate copilăriei, prin care este facilitată evaziunea în fantasmagoric ori de câte ori apar traume.

Cei pentru care este mai important mesajul transmis de numele personajului înaripat, ce duce spre zona intertextualităţii şi a dialogului cu artiştii din trecut, vor încerca să depisteze nişte camuflări subtile ale motivelor şi temelor din opera lui Ted Hughes. Totuşi, indiferent de interesul faţă de un palier sau altul al interpretării, ambele categorii de cititori vor avea ceva în comun: aprecierea pentru stilul original adoptat de Max Porter, ce îmbină mesajul umanist, candoarea, umorul şi empatia, care te fac să te ataşezi puternic de cartea lui, apoi să le-o recomanzi tuturor oamenilor ce s-au confruntat cu sentimentul pierderii unei fiinţe semnificative din viaţa lor.

Max Porter face parte din categoria scriitorilor care nu se tem să fie altfel încă de la început, riscând să fie catalogaţi drept inaccesibili, teribilişti sau ciudaţi. A mizat inspirat pe cartea insolitului. Nu numai că nu i-a fost luată în derădere prima carte publicată, dar a fost primit imediat în clubul select şi curtat al debutanţilor multipremiaţi şi ridicaţi în slăvi de marile publicaţii ce au inclus Durerea e o făptură înaripată pe lista celor mai bune cărţi ale anului. Mai mult, pe lângă Premiul Dylan Thomas decernat în 2016, Max Porter a primit oferta de a-i fi transformată cartea într-un scenariu de film.

În publicaţia The Guardian s-a afirmat despre această apariţie literară, stranie precum făptura înaripată deghizată în dadaca plină de replici ghiduşe, că nu seamană cu nimic din ce s-a scris până acum. Şi vei fi de acord, mai ales dacă te-ai întâlnit pentru prima dată cu hibridul în literatură. În cazul lui Max Porter, hibridizarea aduce laolaltă elementele unui poem în proză, ale unui roman postmodernist, ale unei fabule cu tentă suprarealistă, ale unui basm contemporan şi ale unei şedinţe de art-terapie prin metaforă. Toate aceste elemente au fost contopite până a luat naştere o formă literară diferită de cele din care provin aceste influenţe.

Max Porter are versatilitatea şi lejeritatea cameleonică prin care te face să crezi, la început, că i-ai ghicit intenţiile şi nuanţele subtile, urmând să le schimbe în funcţie de experienţele anterioare ale cititorilor. Pentru cei dornici să îşi caute alinarea în poveşti a scris un basm al zilelor noastre, neezitând să treacă ludicul şi fantezia prin cizelarea eruditului. Aceşti cititori vor fi mai receptivi la experienţele copiilor şi la modul în care privesc ei realitatea.

Pentru adepţii experimentului literar, Max Porter a pregătit imagini şi dialoguri halucinante, fragmentate în jocuri de cuvinte traduse expresiv de Mihaela Buruiană. Ludicul picurat în combinaţii (aparent) aberante, sarcastice şi parodice de sunete năstruşnice, precum şi în tonul copilăros, aminteşte de fapt de provocările stilistice subversive la adresa tradiţiei, lansate de poeţi avangardişti din secolul trecut, ce trezeau apetitul pentru jocul fantasmagoric din adâncul fiecărui adult. Cititorii acestor poeţi vor merge pe urmele lui Kra, fiind ghidaţi prin labirintul influenţelor literare şi prin hăţişurile intertextualităţii de vocea lui caustică, dar şi tandră, obraznică, plină de umor negru.

Durerea e o făptură înaripată va rămâne un roman atipic de referinţă, predat odată cu lecţia despre cum să poţi scrie o carte plină de aluzii erudite pentru cei avizaţi, dar care să fie accesibilă şi pentru cei nefamiliarizaţi cu operele clasicilor, despre cum se poate construi o poveste sensibilă, fără a deveni siropoasă, despre cum să redai acea rezistenţă în faţa pierderii unei persoane iubite, fără a părea nerealist, şi despre cum să deschizi o nouă fereastră într-o zonă în care amestectul dintre literatură şi psihoterapie a creat de prea multe ori iluzia epuizării tuturor abordărilor artistice originale.

Durerea e o faptura inaripata - copertaEditura Pandora M, 2017

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

Adriana Gionea
-
0
Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

O descriere superficială ar plasa Pădurea nopţii în amalgamul spectaculos de cărţi interbelice pregătite să lanseze momeala controversei. Are la bază nişte legături erotice tabu (chiar şi în ziua de azi) şi evocă nebunii ani ai emancipării feminine şi ai expansiunii în plan artistic. Doar că primele capitole te invită să-l aşezi pe raftul dedicat unor cărti speciale, care îţi răstoarnă aşteptările pe care le ai de la un roman găsit în cufărul interbelicului transformat într-un paradis. Nu poţi să te bucuri de acest roman dacă nu te laşi scufundat în atmosfera lui stranie. După ce îl vei citi, îţi va fi dificil să îl caracterizezi, deoarece are acel ceva ispititor care se sustrage criticii reci şi opiniilor clare. Te va farmeca, dar nu vei şti imediat şi de ce, deşi vei căuta nişte motive în multiplele influenţe literare din epoci diferite ce umblă tăcut în subteranele dialogurilor.

Pădurea nopţii este un roman care ţi se va părea uimitor şi magic, dar trebuie să îndeplineşti o condiţie: aceea de a fi un cititor înzestrat cu apetitul pentru scriitura ce degajă o senzualitate aflată între frivolitate şi nelumesc, aşa cum găseai în picturile Tamarei de Lempicka şi ale lui Klimt, sau în fanteziile ce situează frumuseţea feminină la graniţa imponderabilă dintre carnal şi fantomatic, dintre modern şi ancestral, dintre vulnerabilitatea raţiunii şubrezite de obsesie şi forţa instinctului.

Traducerea în limba română, de către Luana Schidu, a cărţii Pădurea nopţii te invită să descoperi o scriitoare înzestrată cu talentul de a crea imagini vizuale pline de originalitate, ce pot reda tocmai acea stranietate intraductibilă din operele avangardiştilor interbelici prinşi între atmosfera derutantă a unui fin de siecle şi dislocarea graniţelor dintre genuri, dintre imaginar şi real. Djuna Barnes te face să pluteşti molcom printr-un real devenit volatil în lumea personajelor sale, apoi te aduce imediat cu picioarele pe pământ folosindu-se de frazele pline de verdicte incisive despre natura umană şi crizele secolului XX, care au eliberat, dar a şi năucit prin anularea vechilor legi.

Dacă ai face un exerciţiu de imaginaţie şi ai asocia stilul adoptat de Djuna Barnes cu nişte imagini vizuale, ai vedea întrupându-se o natură feminină duală, în care s-au contopit haosul şi luciditatea, abandonul iraţional şi veghea conştiinţei de sine. Pentru a desăvârşi această natură duală, a fost picurată senzualitatea hipnotică a unei nimfe deghizate într-o femme fatale din anii ’20, cu farmec ireal şi priviri cotropitoare, dar şi agilitatea unei tigroaice vigilente şi capabile să adulmece rănile epocii sale înainte de a se înfrupta din festin. Asemenea unei feline imprevizibile care-şi urmăreşte prada, scriitoarea face salturi nebănuite pentru a-şi surprinde cititorul ademenit de gustul altor epoci. În locul colţilor şi al ghearelor, foloseşte observaţiile psihologice ornate din abundenţă cu metafore sofisticate precum o bijuterie fantezistă creată de Rene Lalique, pentru a-si atinge scopul: acela de a lansa un asalt necruţător al lucidităţii, de a înşfăca fără ezitare şi a devora precum o noapte albă în Montmartre, înainte de a se reîntoarce la contemplarea trândavă a spectacolului uman, pe care îl vede captiv între sălbăticia primordială şi civilizaţia în care s-au întâlnit şlefuirea şi declinul.

Aparent, Djuna Barnes este o artistă interbelică tipică. Îşi asumă atitudinea subversivă în faţa regulilor. Este atrasă de experiment, de hibrid şi de încălcarea graniţelor dintre genurile artistice fixe. Are un stil extravagant, fără a părea încărcat de zorzoane calofile. Dărâmă nişte mituri şi provoacă prin temele ce pun în discuţie identitatea şi sexualitatea feminină. Este curajoasă, emancipată, rafinată şi nu se teme să exploreze dincolo de canoanele estetice. Perfectă, aşadar, pentru a fi pusă alături de marile zeiţe ale dezlănţuirii creative din anii ’20-’30. Şi, totuşi, această personalitate feminină tipică pentru interbelicul nebunesc a dat o bijuterie literară atipică.

Pădurea nopţii are tot ce ţi-ai putea dori de la un roman interbelic – personaje feminine îndrăzneţe, dialoguri excentrice memorabile, amestecul dintre libertinaj, erudiţie şi pasiunea devoratoare pentru artă, găsită în toate aspectele vieţii, camuflarea vechilor modele estetice în viziunea modernă, strălucirea asociată acestei epoci, şflefuită avangardist, lascivitatea expusă cu stil, sub care se ascunde o întrebare profundă adresată unui trecut epuiza(n)t şi elemente ce promit să deschidă noi drumuri. În acelaşi timp, datorită scriiturii şi reflectiilor despre umanitate, sexualitate, istorie, apusul vechii aristocraţii şi zorii modernităţii, acest roman pare unul diferit de tot ce ai citit până acum. Nu vei şti unde să-l încadrezi şi în ce notă să înterpretezi gesturile şi opiniile personajelor sale. Vezi trecând prin faţa ta un cortegiu de influenţe literare, însă greu de identificat datorită metamorfozelor suferite în text. Ai impresia că toate aceste influenţe sunt aruncate într-un alambic din care ies nuanţe şi monologuri năucitoare, ce fac starea iniţiala a elementelor amestecate de nerecunoscut. Acesta este şi meritul Djunei Barnes – de a-şi cunoaşte secolul şi a explora istoria civilizaţiei pentru a contopi vechile canoane şi a le turna apoi în forme noi.

Romanul ajunge să te uimească prin multiplele interpretări atribuite, să te determine să exclami că este unic în efervescenţa fără precedent a euforiei interbelice. În primul rând abordează o temă (încă) tabu în acea perioadă, în ciuda unei explorări mai mult decât îndrăzneţe a erotismului feminin – relaţiile amoroase din cuplul format din două (sau mai multe) femei. În al doilea rând, acest roman impresionează prin originalitatea scriiturii capabile să creeze imagini poetice gata să fie deviate din planul real spre unul aflat la frontiera cu atmosfera onirică, scufundată într-un insolit ce flirtează discret cu suprarealimsul (dedicaţia apărută pe prima pagină, în care apare şi numele faimoasei colecţionare Peggy Guggenheim, te face să o bănuieşti pe Djuna Barnes de inclinaţii avangardiste clare, mai ales datorită uneia dintre cele mai frumoase scene ale romanului, în care budoarul unui personaj feminin era descris astfel încât să semene cu tablourile pictate de Rousseau, ce reprezentau trupurile răsărind mitic din inima vegetaţiei luxuriante.

Urmărind strania dinamică a triunghiului amoros format din cele trei personaje feminine – Robin, nevasta unui baron închipuit, captiv în trecutul imperial vienez decrepit, Nora, o americancă prosperă ce-şi deschidea saloanele pentru boemii damnaţi cu visuri de artişti şi Jenny, o văduvă arivistă cu pretenţii de nobilă şi apucături de plebee rapace, vicleană şi lipsită de consistenţă, de unde şi obsesia pentru sustragerea a ceea ce au mai bun de oferit cei din jur – aluneci în atmosfera interbelică din Paris, Berlin şi Viena. Aici, burlescul deşănţat, carnavalescul, identităţile fantomatice şi eleganţa decandentă modifică treptat modelele sociale din trecut. Pe măsură ce peregrinările între veghea diurnă şi abandonul nocturn simbolizat de Robin duc la reflectări despre gâlceava raţiunii cu ademenirea uitării de sine în freamătul cartierelor boeme, Djuna Barnes te ajută să te detaşezi de planul real. Pătrunzi într-o intimitate emoţională având farmecul unei emigme scufundate în ocultismul cu pretenţii erudit-ezoterice, ţesută pentru a învălui cele trei personaje feminine până la sufocare.

Djuna Barnes face parte din categoria scriitoarelor ce nu poate ceda ispitei de a risipi enigmele din jurul protagonistelor sale, obligându-le să-şi devoaleze introspectiv tainele intraductibile raţional. Nu vrea să ducă în derizoriu efortul de a construi o lume unde conştientul şi inconştientul coexistă într-o complicitate alchimică, de aceea introduce un observator masculin înzestrat cu luciditatea exacerbată a celui trezit captiv în propriul secol şi în propria identitate. Este vorba despre un doctor excentric devenit glasul epocii sale.

Departe de a fi un voyeur al trepidaţiilor pătimaşe din triunghiul amoros feminin, doctorul O’Connor a fost creat pentru a spune tot ce le este interzis celor trei femei să rostească. Dacă nu ar fi fost vocea lui capabilă să adune înţelepciunea existenţialistă a unui inadaptat şi respectul pentru conservarea enigmelor, tipic unui alchimist, aceste personaje feminine ar fi devenit nişte umbre peste care ar fi fost aşezată extravaganta mască a efemeridei prinse în iureşul unui fast nocturn decadent sau obiectele de neînţeles ale unui cabinet de curiozităţi, achiziţionate în schimbul unei sume exorbitante. Fără observaţiile uimitoare ale acestui medic obscur, la rândul său un personaj excentric, personajele feminine ar fi fost precum siluetele imortalizate în afişele şi decoraţiunile Art Deco: înzestrate cu misterul şarmant, dar, în acelaşi timp, şi cu anonimatul uitării, la care obligă perfecţiunea pur ornamentală a unui chip enigmatic precum o mască.

În realitatea feminină privită de personajul masculin dedat analizei multifaţetate se întâlnesc ermetic şi viclean langoarea, patima, impostura, jinduirea, melancolia şi autodistrugerea. Datorită unor pasaje lirice şi descrierilor vizuale în care stările intraductibile în cuvinte pulsează într-un joc al umbrelor şi al măştilor, ai putea considera Pădurea nopţii o replică literară dată unui pictor din Parisul interbelic, unul ce şi-ar fi dorit (fără a sorţi de izbândă) să capteze spiritul unei epoci la răscruce, îmbinând stilizarea Art Deco, abundenţa decorativă Belle Epoque, abandonată în favoarea liniilor simple, şi apepitul crescut pentru oniricul suprarealist.

Djuna Barnes împrumută ceva din stilul artiştilor plastici interbelici – aplecarea spre hibridizarea de ordin estetic, fascinaţia pentru călătoriile spre abisurile psihicului având ca finalitate dezmembrarea concretului, a familiarului, şi tendinţa de a transforma realitatea într-un joc al ambiguităţii, al insolitului şi al opoziţiilor palpabil-iluzoriu, clar-voalat, cizelat-neîmblânzit, conştient-inconştient colectiv, individual-arhetipal, raţional-instinctual. Această tendinţă de a reda opoziţiile fără a le denunţa prin claritatea raţională este reflectată cel mai bine de modul în care manipulează frazele şi replicile personajelor pentru a dizolva naraţiunea în metafore enigmatice, a căror fluditate picturală îţi provoacă voluptate tocmai prin dorinţa autoarei de a-ţi refuza acel răgaz necesar decriptării lor.

Deşi are multe reflecţii profunde legate de natura umană şi promite densitatea atribuită de obicei unui roman controversat despre un triunghi amoros, Pădurea nopţii se sustrage narativului şi analizei cu tentă psihanalitică, la modă în acea perioadă (în ciuda impresiei că poţi detecta unele ecouri din teoria lui Jung). Nu este un roman introspectiv precum un bisturiu, în ciuda revelaţiilor zguduitoare pentru cele trei eroine. Dar aceste revelaţii sunt precum un animal marin ce iese destul de puţin la suprafaţă, atât cât este necesar pentru a tulbura privitorii obligaţi să lanseze noi întrebări lipsite de raspunsuri clare, apoi plonjează iar în adâncuri, în lumea sensurilor ermetice.

T.S. Eliot a spus, în prefaţa dedicată primei ediţii a cărţii (păstrată şi în ediţia din limba română), că Djuna Barnes îi va încânta în primul rând pe iubitorii de poezie. Citind romanul, vei descoperi că nu se referă la simpla inserare o poeticului în proză, în frazele formulate de amorul calofiliei atribuite de misogini scrierilor semnate de o femeie. Poeticul se traduce în acest roman prin apetitul pentru mister, prin stările ce nu pot fi exprimate decât prin metafore, pentru a nu profana frumuseţea lui prin explicaţii forţate. Djuna Barnes a continuat, prin acest roman, ceea ce au început poeţii decadenţi, printre care Baudelaire, Rimbaud şi Verlaine. A expus tot ce nu poate fi rostit clar. S-a folosit nestingherită de moştenirea poeţilor damnaţi – amestecul dintre frumuseţe şi distrugere, dintre fastul sclipitor şi putreziciune, dintre frenezie şi agonia alienării, dintre inocent şi monstruos. Poeticul reprezintă un tributul indispensabil, acordat misterului nelumesc, la care a fost condamnat orice mare artist interbelic.

Dincolo de împletirea prozei cu poezia, ochii fini ar detecta întâlnirea arhetipală dintre femininul devenit imprevizil în faţa regulilor şi masculinul asociat obsesiei pentru norme, pentru continuitatea genealogică prin care îşi păstrează legitimitatea în faţa haosului asociat noii lumi ce vrea să calce blazoanele în picioare, implicit normele securizante. Femininul este în lumea personajelor masculine un echivalent al nostalgiei pentru natura salbatică asociată inconştientului, necunoscutului inaccesibil, primordialului ce secretă voluptatea unei nostalgii atemporale.

Femininul simbolizat de Robin, una dintre cele trei protagoniste, devine masca inexplicabilului, a invitaţiei de a tolera necunoscutul, haosul regăsit în noaptea pariziană, descoperită de cei veniţi dintr-o Americă prinsă în captivitatea puritanilor stupefiaţi de spectacolul de pe malul boem al Senei. Această jinduire după haosul asociat sălbăticiei primodiale este căutată de o americancă dornică de a învăţa cum să accepte magnestismul nopţii pariziene, ce îi răpeşte marea iubire, şi descoperită de unul dintre personajele masculine în imaginea somnolentă a lui Robin, protagonista ce uneşte obsesiile, căutările şi conştiinţele tuturor personajelor. Imaginea lui Robin oferă poate una dintre cele mai frumoase descrieri metaforice din literatură: Femeia care se prezintă în faţa spectatorului ca un „tablou“ mereu aranjat este, pentru o minte contemplativă, cel mai mare pericol. Uneori întâlneşti o femeie care nu este altceva decât o fiară transformată în om. Fiecare mişcare a unei astfel de persoane se reduce la imaginea unei experienţe uitate, un miraj al unei nunţi eterne proiectat asupra memoriei rasiale, o bucurie la fel de insuportabilă cum ar fi imaginea unei antilope venind printr-un culoar de copaci, cu văl de mireasă şi cunună din flori de portocal, cu o copită ridicată ca gest al fricii, păşind în trepidaţia cărnii care va deveni mit, aşa cum unicornul nu este nici om, nici animal incomplet, ci o foame umană ce-şi apasă pieptul de al prăzii.

Poţi comanda romanul şi de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Padurea noptii - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

 

Confesiunile unei dependente de arta – O mostenitoare prospera nonconformista, un palat venetian atipic si un paradis al celor indragostiti de avangarda interbelica

Adriana Gionea
-
0
Confesiunile unei dependente de arta – O mostenitoare prospera nonconformista, un palat venetian atipic si un paradis al celor indragostiti de avangarda interbelica

Peggy Guggenheim a provocat şi a stârnit reacţii contradictorii. Unii au blamat-o pentru felul în care s-a încăpăţânat să încurajeze arta modernă. Aceştia considerau noua viziune a sculptorilor, pictorilor şi a marilor arhitecţi o sursă a ororilor ce le atacau simţul estetic. Alţii, dimpotrivă, i-ar fi ridicat un altar. Pentru aceştia din urmă, Peggy Guggenheim a creat un paradis, o nouă epocă de aur în artă. Ei se întorc la acest paradis al avangardei interbelice ori de câte ori sunt dezamăgiţi de prezent, aşa cum făceau adepţii artei antice şi renascentiste odată confruntaţi cu noua pictură a lui Pollock, Miro sau Picasso.

Confesiunile unei dependente de artă este o piesă de colecţie pentru aceia care tresaltă atunci când aud numele lui Brâncuşi, Cocteau, Max Ernst, Picasso, Miro, Duchamp, Kandinsky, Jean Arp, Brauner, Mondrian, Henry Moore, Jonh Tunnard sau Yves Tanguy. Ei şi-ar fi dorit să fi fost prezenţi în ziua în care Peggy Guggenheim îi spunea unei vizitatoare intrate în galeria ei pentru a-i critica pe modernişti că poate ajunge dependentă de arta lor după ce o va înţelege. Ar fi început o discuţie pasionantă şi captivantă precum operele colecţionate de Peggy Guggenheim.

foto: expozitia "Peggy Guggenheim in Photographs" Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim
foto: expozitia “Peggy Guggenheim in Photographs” Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim

Moştenitoarea uneia dintre cele mai bogate familii de industriaşi din noua burghezie americană a secolului XX, Peggy Guggenheim a fost pentru artiştii interbelici ceea ce a fost Lorenzo di Medici pentru inovatorii din perioara Renaşterii. Şi-a asumat blamul colectiv şi le-a expus lucrările considerate decandente şi mediocre de către nişte critici obtuzi, sau piese industriale de către nişte vameşi mult prea vigilenţi. Le-a cultivat prieteniile şi le-a observat atent rivalităţile. S-a refugiat în mijlocul lor şi a reuşit să le absoarbă ideile nonconformiste ca un burete. A schimbat lumea colecţionarilor alături de ei. Le-a adus operele în acelaşi loc, asigurându-le nemurirea. Şi-a (re)definit propria identitate şi s-a maturizat pe măsură ce artiştii protejaţi de ea redefineau ei înşişi relaţia dintre umanitate şi artă.

Pentru cei pasionaţi de arta modernă interbelica, Peggy Guggenheim şi al său palat veneţian sunt nişte simboluri. Nu pot să rostească numele unor pictori iconici suprarealişti, cubişti sau abstracţi fără a se gândi la eforturile acestei mecena care a părăsit New Yorkul strălucitor din perioada lui Gatsby pentru Europa noii arte, la început lipsită de strălucirea dată de sumele exorbitante cheltuite la casele de licitaţii, însă acoperită din plin de laurii controversei devenite voluptatea supremă pentru cei aflaţi împotriva curentului. A hălăduit prin ateliere, a căutat spaţii generoase pentru a-şi expune colecţiile, apoi şi-a găsit paradisul în Palazzo Venier dei Leoni, din Veneţia. Acestui paradis îi dedică un întreg capitol, poate cel mai frumos din carte. Îi vei descoperi astfel simţul umorului, ce face din evocarea acestei bijuterii arhitecturale o scenă a întâmplărilor savuroase legate de artă, ce par desprinse dintr-o petrecere suprarealistă în care s-au întâlnit Diaghilev, felinele exotice adăpostite în grădina palatului de pe Canale Grande şi o statuie înfăţişând un călăreţ entuziast, al cărui trup suferea modificări atunci când treceau prin faţa lui oaspeţi pudici.

Roloff Beny, courtesy of National Archives of Canada and The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; http://canadianart.ca/reviews/peggy-guggenheim-art-addict/
Roloff Beny, courtesy of National Archives of Canada and The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; http://canadianart.ca/reviews/peggy-guggenheim-art-addict/

Cartea lui Peggy Guggenheim deschide un dialog între ceea ce însemna să fii colecţionar şi mecena în trecut şi ce reprezintă azi, în epoca sumelor exorbitante şi a companiilor dornice să îşi asocieze numele cu noii artişti avangardişti. Totodată, îţi va schimba şi percepţia despre modul în care anumiţi oameni din înalta societate interacţionau cu artiştii secolului XX. Această personalitate feminină a fost o fată bogată aparte. Ţinea mai mult la pânzele transformate în tablouri decât la rochiile de seară din materiale preţioase. Avea cercei pictaţi de rebelii decadenţi. A renunţat la huzur pentru a-şi permite deschiderea unor galerii în vremuri ostile avangardei. A schimbat mentalităţi şi a scos din anonimat nişte pictori ale căror lucrări se vând azi în schimbul unor milioane. Nu a fost o parioare care a mirosit bine piaţa sperând să-şi recupereze înzecit investiţiile, ci o moştenitoare ce a vrut să iasă din colivia burgheză şi din propria mărginire în raport cu arta modernă.

Peggy Guggenheim, c.1930, Paris, photograph by Rogi André (Rozsa Klein); https://en.wikipedia.org/wiki/Peggy_Guggenheim
Peggy Guggenheim, c.1930, Paris, photograph by Rogi André (Rozsa Klein); https://en.wikipedia.org/wiki/Peggy_Guggenheim

Cei intereasaţi doar de partea financiar-mondenă a biografiei sale ar compătimi-o. Peggy Guggenheim s-a născut prea devreme pentru a beneficia de avantajele oferite de secolul nostru moştenitoarelor histrionice şi răsfăţate sau unei excentrice având potential de socialite. Nu a putut să le arate celor din jur cum se lăfăie în locuri exclusiviste sau să-şi etaleze averea pe reţelele de socializare. Şi nici nu i-a dat prin cap să devină o snoabă cu PR abil, care să o prezinte ostentativ drept o mare cunoscătoare într-ale culturii de nişă cu tentă vizionară sau care să-i aranjeze evenimentele mondene astfel încât să le atragă atenţia doar celor de la Vogue sau Vanity Fair. S-a înconjurat în schimb de criticii talentaţi, cu deschidere spre noua artă, după ce le-a citit mai întâi studiile cu atenţia unui student eminent, şi de oameni care au ajutat-o să administreze galeriile cu devotamentul celor ce au făcut din avangardă un stil de viaţă. În Veneţia, Bilbao sau New York, numele ei atrage privirile cel puţin la fel de mult precum denumirea unei mărci faimoase de pe strada buticurilor de lux.

Născută la finalul secolului al XIX-lea, aşadar lipsită de armele care azi i-ar fi construit o faimă internaţională peste noapte, Peggy Guggenheim a făcut cea mai frumoasă investiţie în propriul brand: colecţiile de artă. Şi-a asumat riscul de a deschide galerii pentru a expune artişti huliţi deoarece mergeau împotriva curentului. Şi-a urmat o pasiune mai putin ofertantă din perspectiva financiară şi a cunoscut dificultăţile întâmpinate de mulţi antreprenori progresişti, fără a urmări scopuri mercantile.

foto: expozitia "Peggy Guggenheim in Photographs" Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim
foto: expozitia “Peggy Guggenheim in Photographs” Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim

În memoriile sale, Peggy Guggenheim nu se pretinde o expertă, ci are smerenia celei pe care noua artă din perioada interbelică a prins-o nepregătită. Se declară mai degrabă o novice în această lume avangardistă cu artişti fără de care azi nu ne putem imagina istoria. În spatele influenţei avute în lumea avangardiştilor pe care îi sponsorizase de atâtea ori găseşti un ton modest ce transformă confesiunile într-o încercare de a se vindeca de o copilărie nefericită şi o adolescenţă plină de căutări şi drame familiale.

Confesiunile unei dependente de artă poate fi o lectură ideală pentru cei dornici de a se refugia în plăsmuirile insolite ale creatorilor moderni, mai ales în atmosfera ludic-onirică din picturile ce au revoluţionat arta secolului trecut şi încă mai exercită o influenţă şi în zilele noastre. Vor empatiza cu Peggy Guggenheim cititorii pentru care arta a fost un refugiu şi un medicament în momentele grele, aşa cum era şi pentru ea ( care a rememorat clipele dificile din copilărie printre amintirile despre artiştii ce i-au fost alături). O vor înţelege şi cei pe care arta i-a eliberat de anumite prejudecăţi şi le-a construit o personalitate compatibilă mai ales cu dialogul între curentele diferite şi toleranţa faţă de tot ceea ce nu înţeleg la prima vedere.

foto: Roloff Beny / National Archives of Canada; http://www.latimes.com/entertainment/arts/miranda/la-et-cam-peggy-guggenheim-art-addict-20151111-column.html
foto: Roloff Beny / National Archives of Canada; http://www.latimes.com/entertainment/arts/miranda/la-et-cam-peggy-guggenheim-art-addict-20151111-column.html

Nici Peggy Guggenheim nu a înţeles totul despre arta modernă de la primul contact cu ea. Marea colecţionară de opere avangardiste era atrasă mai degrabă de Renaştere, în special de cea veneţiană (ironic, având în vedere că ne-a lăsat moştenire un templu al avangardei chiar în inima Veneţiei, unde a expus operele unor artişti ce au contestat valorile trecutului). A fost, în schimb, suficient de inspirată încât să apeleze la cunoscători, printre care şi Marcel Duchamp, atunci când a început să colecţioneze, să promoveze creaţiile moderne şi să îndrepte atenţia publicului spre ideile artiştilor consideraţi decadenţi. Şi a mai avut o calitate: aceea de a fi mereu atrasă de bărbaţii care i-au stimulat interesul pentru cunoaştere, printre care Brâncuşi, Ernst sau Beckett.

The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; https://news.artnet.com/market/10-must-see-art-events-431360
The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; https://news.artnet.com/market/10-must-see-art-events-431360

A ştiut să asculte, să cumpănească atent, să se documenteze ori de câte ori nu a înţeles viziunea unui artist, să-şi păstreze răbdarea şi să-şi vindece rănile prin experienţe estetice. Iar aceste răni au fost destule, apărute de timpuriu. Vorbeşte despre ele cu francheţea rebelei asumate şi cu tonul demn al unei aristocrate care ştie să dezvăluie şi totodată să se învăluie în discreţie. A fost capabilă să expună rafinat problemele din familia ei şi ostilitatea unchiului ei – Solomon Guggenheim – la rândul său colecţionar de artă, care i-a dezaprobat dorinţa de a deschide o galerie de artă cu vânzare, dispreţuindu-i aşa-zisul spirit mercantil, care terfelea reputaţia numelui Guggenheim în lumea unor mecena. Rudele ei ajung să facă ele însele parte dintr-o galerie excentrică, mai ales unul dintre unchii bizari, care punea la cale un performance de zile mari atunci când imita mişcările sinuoase ale unei reptile în saloanele elegante. Pentru ea, oile negre ale familiei au fost de fapt nişte oameni visători contrazişi de realitate, nicidecum personajele demne de o saga picantă, gata să le azvârle poveşti savuroase tabloidelor.

foto: Man Ray, expozitia "Peggy Guggenheim in Photographs" Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim
foto: Man Ray, expozitia “Peggy Guggenheim in Photographs” Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim

Amintirile din primii ani de viaţă ar fi pregătit-o pe această moştenitoare, devenită ea însăşi o altă oaie neagră a familiei, pentru rolul săracei fete bogate, care îşi poate permite să cumpere aproape orice, dar nu fericirea şi iubirea necondiţionată, mai ales că a fost un copil singuratic şi o adolescentă complexată de chipul ei. Dar fata care a trăit în puf, tristeţe, solitudine şi pierderi a făcut slalom printre accidente, probleme de sănătate, abandon şi drama conjugală jucată de părinţi chiar sub ochii ei, cauzată de amantlâcurile tatălui său, mort pe Titanic.

Viaţa ei a început cu adevărat odată cu descoperirea artei. Atunci a renunţat la educaţia burgheză, plină de valori considerate rigide, şi a plecat să exploreze lumea. O lume pe care a legat-o de interesul ei de colecţionară progresistă şi curajoasă. Şi-a luat joburi mărunte şi, când falimentul se apropia ameninţător, ea şi-a deschis prima galerie de artă. Şi-a dus visurile şi mai departe şi a deschis un muzeu, investindu-şi moştenirea în operele de artă care nu-i aduceau câştiguri fabuloase, alegând o viaţă de o simplitate monahală pentru a şi le putea permite.

Echilibrul dintre fastul prezenţei la evenimentele mondene şi cumpătarea de zi cu zi au ajutat-o să economisească sumele necesare deschiderii primei sale galerii, în Londra – Guggenheim Jeune. Nici măcar apropierea celui de-al Doilea Război Mondial nu a descurajat-o. În această perioadă a vrut să înfiinţeze o colonie boemă formată din artiştii care să creeze opere pentru visul ei – un muzeu dedicat artei moderne, al cărui director ar fi fost Herbert Read, un adept al avangardei în conservatoarea lume britanică. Peggy Guggenheim a cutreierat Franţa-n lung şi-n lat alături de Nellie, soţia artistului van Doesburg, din grupul căruia făcea parte şi Mondrian. Dar conflictele generate de vanităţi şi ciocnirile orgoliilor din lumea artiştilor au făcut-o să renunţe la visul ei de a-i strânge pe toţi într-o colonie dedicată creaţiei.

sursa: http://www.artribune.com/arti-visive/2017/03/mostra-rita-kernn-larsen-collezione-peggy-guggenheim-venezia/
sursa: http://www.artribune.com/arti-visive/2017/03/mostra-rita-kernn-larsen-collezione-peggy-guggenheim-venezia/

Pentru cei ce ar fi putut-o considera o fată bogată, care a vrut doar să iasă în evidenţă printr-o jucărie mai excentrică decât a celorlalte din lumea ei – arta avangardistă, greu de înţeles şi digerat, precum creaţiile unui couturier ţăcănit, cumpărate pentru a face parte din extravagantul cabinet de curiozităţi al unei copile teribile, Peggy Guggenheim aminteşte de perioada în care i-a luat sub umbrela ei protectoare pe artiştii ce au fugit din calea naziştilor. Şi aminteşte cu multă smerenie de acest fapt, subliniind mai degrabă originalitatea artei lor decât amploarea gestului său de a le oferi lunar suma necesară unui trai îndestulător, astfel încât să poată crea şi în exil. Evită să epateze, să se plaseze în rolul salvatoarei. Preferă mai degrabă rolul eternei căutătoare, gata să asculte opiniile avizaţilor, să experimenteze şi să rişte, aşa cum a făcut-o şi în relaţia cu Max Ernst.

foto: Peggy Guggenheim Collection, Venice; https://amuse-i-d.vice.com/peggy-guggenheims-life-in-10-paintings/
foto: Peggy Guggenheim Collection, Venice; https://amuse-i-d.vice.com/peggy-guggenheims-life-in-10-paintings/

Succesul avut de Peggy Guggenheim în cercul marilor colecţionari are la bază deschiderea faţă de ceea ce nu înţelesese iniţial. A ştiut să adune în jurul ei personalităţi nonconformiste precum Duchamp, Breton, Mondrian, criticul de artă Alfred Barr, arhitectul Kiesler, care şi-a uimit contemporanii propunând o manieră insolită de expunere a pieselor şi de valorificare a spaţiului dintr-o galerie când a fost angajat de Peggy Guggenheim pentru a realiza designul galeriei ei din New York – Arta acestui secol (The Art of This Century). În această galerie s-a strâns crema exilului artistic european pentru a deveni o sursă de inspiraţie pentru noua generaţie de artişti europeni. În această galerie s-au întâlnit nume deja consacrate ale avangardei europene cu tinerii aspiranţi americani, ce au pus bazele unui expresionism abstract. Lui Peggy Guggenheim i se datorează primele expoziţii indiviaduale prin care s-au lansat pictori emblematici pentru arta modernă americană, printre care Pollock, Rothko, Motherwell, Baziotes, Hans Hoffmann, Clyfford Still şi David Hare.

foto: Art of This Century ca. 1943. Courtesy Peggy Guggenheim Collection, Venice; http://www.huffingtonpost.com/patricia-zohn/culturezohn-peggy-guggenheim-art-addict_b_8461548.html
foto: Art of This Century ca. 1943. Courtesy Peggy Guggenheim Collection, Venice; http://www.huffingtonpost.com/patricia-zohn/culturezohn-peggy-guggenheim-art-addict_b_8461548.html

Poate acest volum de confesiuni surprinzătoare nu îi satisface pe toţi iubitorii avangardei interbelice. Unii şi-ar fi dorit probabil mai multe detalii despre întâlnirile din galerii şi dialogurile purtate cu marii artista cu biografii savuroase. Alţii, mai multe dezvăluiri spectaculoase despre ieşirile excentrice ale fiecăruia. Un aspect va fi de necontestat: Confesiunile unei dependente de artă îţi va lărgi orizontul. Vei înţelege până unde se poate merge în trasarea graniţei dintre comercial şi pasiune pură în lumea colecţionarilor şi vei afla câte bariere au existat, la început, în drumul unor artişti vizionari. Nu vei scăpa nici ocazia de a descoperi numele unor artişti despre care e posibil să nu fi auzit până acum, printre care şi al pictorului Jaminy Roy, despre care Peggy Guggenheim auzise că ar fi fost varianta indiană a lui Victor Brauner.

Dincolo de călătoria prin lumea colecţionarilor şi a creatorilor sprijiniţi de aceştia, vei găsi în această carte o meditaţie subtilă asupra unui secol, aflat între frenezia inspiraţiei nonconformiste şi mercantilismul ce a reprezentat, în ochii lui Peggy Guggenheim, sfârşitul unei epoci, al unui ciclu, un sfârşit ce trebuie să ne găsească într-o stare de repaos, plutind contemplativ şi lăfăindu-ne răbdător printre creaţiile onirice, printre fantasmagoriile plăsmuite de visătorii interbelici, la fel cum făcea şi ea în palatul veneţian transformat în galerie, apoi în muzeu, poate unul dintre cele mai vizitate şi apreciate. Vei simţi printre rânduri nostalgia celui dornic de a opri timpul în loc, pentru a păstra ceea ce a iubit cel mai mult. În universul lui Peggy Guggenheim, avangarda primei jumătăţi a secolului XX a fost marea dragoste.

Artiştii încearcă prea mult să fie originali. Iată motivul pentru care avem toată această pictură care nu mai e pictură. Ar trebui să ne mulţumim, deocamdată, cu ceea ce a produs secolul XX – Picasso, Matisse, Mondrian, Kandisnky, Klee, Leger, Braque, Gris, Ernst, Miro, Brancusi, Arp, Giacometti, Lipchitz, Calder, Pevsner, Moore şi Pollock. Astăzi este vremea colecţionării, nu a creaţiei. Haideţi cel puţin să conservăm şi să le oferim oamenilor toate marile comori pe care le avem.

Confesiunile unei dependente de artă este şi cartea de la care a pornit regizoarea Lisa Immordino Vreeland atunci când a realizat documentarul Art Addict, lansat în 2015.

Confesiunile unei dependente de arta - copertaEditura Pandora M, 2016

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Pădurea nopţii – Un roman interbelic diferit

Camera de Sticlă – Peretele făcut din unghia lui Venus

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

Camera de Sticla – Peretele facut din unghia lui Venus

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026