Facebook
Acasă Timp liber Recenzii carti bune Pagină 37

Recenzii carti bune

Ultimele

Ce se intampla in iubire – Consiliere de cuplu intr-un roman

Adriana Gionea
-
0
Ce se intampla in iubire – Consiliere de cuplu intr-un roman

Romanul Ce se întâmplă în iubire va fi pe placul cititorilor seduşi de cărţile scrise de Alain de Botton, mai ales al celor care l-au cunoscut datorită bestsellerului Eseuri de îndrăgostit. De fapt, în acest roman despre suişurile şi coborâşurile emoţionale din relaţia unui cuplu, Alain de Botton reia câteva idei, cărora le dă acea suculenţă ispititoare a unei poveşti intense, cu toate ingredientele unei iubiri năbădăioase – pasiune, atracţie, iluzii, senzualitate, temeri, dezamăgiri, mituri (mai mult sau mai puţin confirmate), frustrări defulate în reacţii explozive, infidelitate şi încercările de resuscitare din cabinetul unui consilier specializat în probleme de cuplu.

În centrul romanului se află un cuplu britanic, format din Kirsten şi Rabih. Kirsten este femeia independentă, sigură pe ea în plan profesional, specialistă în domeniul său de activitate, şi care îi dă de înţeles partenerului că se poate descurca perfect în orice situaţie. Rabih este un arhitect din Londra. Se poate încadra în tipologia şarmantului romantic, şcolit în marile capitale europene, înzestrat cu seducătoare trăsături exotice, dar care ascunde neîncrederea în propriile forţe masculine când îi este ameninţată supremaţia în planul autonomiei economice. Se teme de eşec, odată confruntat cu stăpânirea de sine a partenerei, şi de inadecvare când bate la uşă ameninţarea şomajului.

La început, cei doi sunt atraşi puternic unul de celălalt, existând un magnetism puternic, datorită căruia relaţia avansează într-un ritm deopotrivă ameţitor, electrizant şi destul de securizant. Ambii aduc în relaţie o serie de gesturi spontane încurajatoare pentru partener şi reacţii erotice incandescente, dar şi marele bagaj al unor experienţe timpurii solicitante, ce au lăsat în urma lor defense, temeri şi mecanisme psihologice blocante, greu de gestionat în momentele de stres, dezamăgire şi confuzie.

Povestea de iubire dintre Kirsten şi Rabih trece prin toate etapele regăsite în evoluţia multor legături din zilele noastre – atracţia impetuoasă, coagularea sentimentelor profunde, căutarea stabilităţii prin mariaj, asumarea responsabilităţilor parentale, provocările rutinei, tentaţia extraconjugală, încercarea de salvare a relaţiei prin consiliere. Relaţia protagoniştilor ar putea fi cel mai bine concentrată într-una dintre frazele aparţinându-i autorului care intervine, prin explicaţii psihologice, în desfăşurarea poveştii, suspendând ritmul naraţiunii: Se pare că ştim prea multe despre felul cum începe iubirea şi nesăbuit de puţin despre cum ar putea să continue.

Desfăşurarea poveştii este întreruptă frecvent de explicaţiile psihologice, încât vei avea tendinţa de a ţi-l imagina pe Alain de Botton în postura unui profesor care îngheaţă cadrele unui film pentru a emite observaţiile referitoare la resorturile interioare din spatele reacţiilor. De fapt, observaţiile, care amintesc de ideile din cartea Eseuri de îndragostit, dau sarea şi piperul acestui roman, condimentând plăcerea un gen de cititor dornic de a simţi voluptatea autoanalizei la care invită împărţirea firului în patru.

Poate relaţia dintre protagonişti li se va părea una previzibilă celor unşi cu toate alifiile unei vieţi amoroase tumultuoase, care au câteva despărţiri şi deziluzii la activ. În schimb, toate pasajele în care apar concluziile şi ideile formulate de Alain de Botton compensează prin contorsiunile sofisticate din pasajele dedicate interpretărilor psihologice oferite unor detalii aparent banale, dar care pun paie pe focul conflictelor apărute în cuplu.

Cu fiecare amănunt legat de relaţia protagoniştilor, cititorul va avea impresia că devine un arheolog al emoţiilor. Dă la o parte fiecare strat şi replică acidă, pornind tacticos de la certurile şi gesturile impulsive din prezent – considerate nişte clişee amoroase – pentru a descoperi evenimentele din trecutul personajelor, în care pot fi identificate originile problemelor apărute la vârsta adultă. Episoadele dramatice din copilărie, în care ataşamentul a fost zdruncinat de nişte pierderi, demonstrează, prin analizarea lor, că nu mai poţi reduce problemele personajelor la etichete precum tipice sau previzibile, indiferent de cât de familiar sau simplu ţi se părea un anumit protagonist.

Cartea lui Alain de Botton va naşte o serie de revelaţii legate de nişte probleme comune multor cupluri. Poate una dintre cele mai bune idei pe care le poţi trage din povestea cuplului Rabih-Kirsten este legată de necesitatea transformării fiecărui partener dintr-o relaţie într-un explorator al trecutului celuilalt, dar unul înzestrat cu tact, empatie şi abilitatea de a pune întrebări care să nu fie percepute drept intruzive şi mai ales de a gestiona propriile stări contradictorii.

Autorul dezvăluie problemele spinoase din viaţa unor personaje ce pot fi oglinda multora dintre noi, însă nu condamnă sau dojeneşte, ci doar atrage atenţia într-un mod securizant. Cartea lui nu oferă soluţii universal valabile şi nici nu apelează la un alfabet complicat, dar trimite spre lecturi de specialitate. Ce se întâmplă în iubire este în primul rând o pledoarie pentru autoacceptare şi pentru vindecarea copilului rănit din partener, ca bază pentru o relaţie de cuplu sănătoasă.

Ce se intampla in iubire - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

Citeşte şi Potenţialul erotic al soţiei mele – Colecţionarul de festişuri amuzante

Iubiri caraghioase – Unele dintre cele mai bune scrieri despre amăgirea cu final neaşteptat

13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

Potentialul erotic al sotiei mele – Colectionarul de fetisuri amuzante

Iubiri caraghioase – Unele dintre cele mai bune scrieri despre amagirea cu final neasteptat

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

 

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – In cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

Adriana Gionea
-
0
Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – In cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

Unde altundeva ţi-ai putea recăpăta pofta de viaţă dacă nu într-o cafenea puţin ştiută, unde se aude vocea lui Leonard Cohen? te-ar putea întreba Iris, protagonista acestui roman, în timp ce un străin şarmant îi fredonează un vers din I’m Your Man. Ea ştie cel mai bine cum e să nimereşti, după cea mai grea zi, într-o cafenea ieşită din tipare. De la clienţi, proprietar şi mese la denumirea ce ignoră acea sfântă regulă a numelui scurt, de impact.

Să denumeşti un local având un decor discret şi foarte puţine mese Cel mai frumos loc din lume e chiar aici poate fi în ochii trecătorilor ursuzi o ademenire mincinoasă, în ochii cinicilor, o tentativă siropoasă de a-i face pe oameni să zâmbească tâmp, căutând iluzia bucuriilor mărunte, considerate un drog al neputincioşilor. Dar mai există şi unii pentru care magia de zi cu zi, din lucrurile mărunte, e litera de lege, nicidecum o promisiune imposibil de onorat. Spre această magie vrea să te îndrepte Care Santos, ajutată de Francesc Miralles, un autor de cărţi dedicate psihologiei practice, faimos şi datorită romanelor pentru adolescenţi. Şi are toate şansele de a reuşi, ademenind până la urmă şi nişte cititori pragmatici, mereu neîncrezători în forţa poveştilor reconfortante ce ascund detalii apăsătoare ale existenţei umane, dar care sunt deviate în direcţia unui început vindecător, a unei schimbări benefice datorate unor amănunte mai puţin obişnuite, ce răsar de te miri unde.

Fără a-i enerva pe oamenii serioşi, fără a părea superficiali precum autorii-guru de bestsellere ce includ poveşti cu mesaje pozitive simpliste, cei doi scriitori adoptă strategia unui maestru în prepararea unei ceşti de ciocolată sau cappuccino, ale cărei puteri de a resuscita pofta de viaţă nu le pui imediat la îndoială, chiar dacă logica îţi  spune că nu-ţi vor alunga (toate) problemele. S-ar putea ca povestea lui Iris, care nimereşte în cafeneaua cu denumire lungă, după o tentativă eşuată de suicid, să nu-ţi pară, la început, demnă de a-ţi reda liniştea într-o perioadă stresantă. Totuşi, asemenea unei ceşti pline de arome ce zgândăresc anumiţi centrii ai plăcerii, romanul are la bază o îmbinare de elemente irezistibile, dar de natură psihologică, printre care nişte replici încărcate de candoarea deloc mimată, presărată în doze discrete, trăiri în surdină, ezitări ce fac jocul dintre doi străini să pară tandru şi mai ales o poftă de viaţă recuperată ireal de rapid, mai ales după traumele şi problemele din trecut, cât se poate de reale. Chiar dacă ţi se va părea tras de păr modul în care Iris ajunge să-şi rezolve problemele restante, strânse precum un maldăr de haine şifonate în mijlocul unui living chic, vei fi tentat să o însoţeşti în căutarea unor miracole pe care le dibuieşte în detaliile banalului cotidian, deloc prietenos cu ea, şi să-ţi imaginezi cum ar fi să te trezeşti, la rândul tău, într-o cafenea ireală pentru majoritatea celor din jur, vizibilă doar pentru anumiţi clienţi fideli, şi să fii salvat de la tristeţe/depresie/zilele cumplite de la jobul stresant de o persoană pe care nu o cunoşti, dar care îţi ghiceşte din prima greutăţile pentru a face în aşa fel încât să ţi se întâmple nişte lucruri stranii, dar plăcute, fără a-ţi pune multe întrebări.

Exact cum se întâmpla în cafeneaua având numele Cel mai frumos loc din lume e chiar aici, romanul aduce laolaltă problemele reale din societatea contemporană – pierderea, însingurarea, doliul neîncheiat, joburile toxice, defensele autodistructive – şi rezolvările ce par ireale, prin intervenţia miraculosului. Miraculosul poartă, în cazul lui Iris, chipul unui străin pe nume Luca. El se aşează la masa ei pregătit să-i ofere lecţii despre lăsarea trecutului în urmă şi înfruptarea din plăcerile clipei prezente. În ajutorul lui vin un ceas vechi, oprit la o anumită oră, care nu vrea să fie docil în mâinile unui ceasornicar, şi un magician care stăpâneşte o abundenţă de arome, tentante precum născocirile oferite pe tavă de acest Luca, devenit îngerul salvator al lui Iris, dar şi noua ei slăbiciune, ce îi dă viaţa peste cap.

Lista miracolelor continuă. Apare un căţeluş venit din trecutul primei îndrăgostiri, cu tot cu stăpânul spre care s-au îndreptat primii fiori adolescentini ai protagonistei, într-o vacanţă de iarnă. Prinsă între vechea iubire, ce dă buzna insistent în prezent, şi Luca, despre care nu ştie mare lucru şi care se va sustrage din prezent la fel de misterios cum a şi intrat în viaţa ei, Iris asistă uimită la defilarea unor evenimente inexplicabile, precum apariţia şi dispariţia unor oameni ce poartă mesaje din alte vremuri sau a unor locuri ce se transformă peste noapte. Toate se vor succeda într-un ritm narativ ce te absoarbe în lumea personajelor şi îi oferă insolitului chipul firescului.

Pentru aceia care au descoperit-o pe Care Santos datorită romanelor traduse până acum în limba română – Încăperi ferecate, Aerul pe care îl respiri şi Poftă de ciocolată – acest nou roman li se va părea atipic, deşi păstrează multe dintre elementele prin care scriitoarea catalană ţine captivi nişte cititori avizi mai ales de acele poveşti savuroase care să-i extragă brusc din cotidian. Cel mai frumos loc din lume e chiar aici nu are acea naraţiune bogată în ramificaţii ce duc spre diverse perioade importante din istoria Barcelonei, cu multe personaje extravagante şi biografii încărcate de secrete, care să se intersecteze, şi nici nu găseşti numele unor locuri, străzi, familii sau edificii emblematice pentru dezvoltarea oraşului atât de drag lui Care Santos. Acţiunea este mai degrabă minimalistă, desprinsă de reperele unui oraş recognoscibil. Iris ar fi putut locui oriunde străzile duc spre mare şi oriunde o existenţă se încropeşte dintr-o sumă de încercări apăsătoare, ce se scurg până la urmă spre oaze de optimism nebănuite până atunci.

Personajele excentrice, adăugate cu fler de autoare pentru a pigmenta atmosfera din romanele sale, devin, în cazul acestuia, cele trei dimensiuni ale timpului – trecut, prezent şi viitor – explorate psihologic. Deşi cele două condeie par să fi intrat într-o fuziune, încât nu mai poţi şti în ce parte a romanului a contat mai mult influenţa lui Francesc Miralles, considerat responsabil pentru ideile privind aplicarea în viaţa de zi cu zi a soluţiilor oferite de psihologie, modul în care a fost descrisă încercarea lui Iris de a încheia doliul şi relaţia sufocantă cu trecutul îţi îndreaptă atenţia mai degrabă asupra modului în care partenerul literar al lui Care Santos a dirijat naraţiunea şi acel stil captivant al autoarei spre zona mesajelor pozitive. De fapt, acest roman poate fi considerat un experiment reuşit, în care talentul unui povestitor ingenios, care îşi cunoaşte foarte bine publicul, cum este şi Care Santos în cărţile ei, şi psihologia se pot întâlni pentru a oferi şansa lansării unor întrebări dureroase, dar formulate în zona securizantă a vindecării prin lectură, prin catharsis.

Cel mai frumos loc din lume a chiar aici va fi pe placul celor pentru care Alain de Botton, cu ale sale inserţii psihologice în miezul naraţiunii, şi Anna Gavalda, cu al său interes pentru candoarea neobişnuitului camuflat în rutină, sunt autorii preferaţi, capabli de a oferi nişte lecturi ce fac suportabile provocările, traumele şi vinovăţiile fiecăruia, regăsite la personajele favorite şi confundate adesea cu vocaţia pentru eşec. La finalul cărţii nu-ţi rămâne decât să faci o listă cu lucruri/mâncăruri/experienţe (considerate până acum) bizare, însă tentante, pe care nu le-ai încercat, deoarece nu ţi-ai mai oferit şansa unui timp al tău.

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

Congo Inc., le testament de Bismarck – Aventurile pigmeului devenit un idealist al globalizarii

Adriana Gionea
-
0
Congo Inc., le testament de Bismarck – Aventurile pigmeului devenit un idealist al globalizarii

Există cel puţin două motive pentru care ar trebui să laşi de-o parte glumele despre Congo şi să citeşti acest roman. Unul este legat de argumentul premiilor literare, care pot valida un autor mai puţin cunoscut şi o aventurare pe acele tărâmuri îndepărtate, dintr-o parte a lumii (considerate, pe nedrept) subdezvoltate. Imediat după ce a fost lansată, cartea scrisă de In Koli Jean Bofane (un autor congolez francofon, stabilit în Belgia) a impresionat criticii şi a primit, printre altele, Le prix des cinq continents de la Francophonie.

Al doilea motiv este legat de calitatea romanului şi de modul ingenios, captivant şi provocator în care autorul foloseşte metaforele, satira inflamabilă, detaliile controversate din subteranele social-economice ale globalizării, elementele tradiţionale africane, simbolurile deturnate în direcţia umorului caricatural prin care zguduie certitudinile ambelor tabere – a neocoloniştilor şi a băştinaşilor, grotescul, empatia şi compasiunea pentru a crea o parabolă contemporană despre natura umană surprinsă între inocenţă, idealuri, speranţă, lăcomie, cruzime, sete de putere, pauperitatea extremă şi violenţa atroce. Vei găsi pasaje năucitoare care te poartă de la realismul brut(al) la un suprarealism izvorât din soluţiile pe care oamenii lăsaţi de izbelişte învaţă să îşi reconstruiască viaţa, părăsind satul ecuatorial în favoarea unei capitale babilonice, pline de contraste, pericole şi tipologii umane care, în imaginarul occidentalului, au densitatea enigmatică a unei păduri expansive din ţinuturile cotropite de clima înăbuşitoare.

Congo Inc., le testament de Bismarck îţi demonstrează că marile bogăţii, maladii sufleteşti lăsate în urmă de luptele absurde, dar şi revelaţiile copleşitoare despre societatea contemporană şi rasa umană se regăsesc, de fapt, în ţările (considerate) mici şi neînsemnate în aritmetica puterii şi a influenţei geopolitice. Poate unora, Congo le pare o ţară măruntă în jocurile mondiale, rătăcită undeva pe drumul dintre progresul adus de armatele ce asigură pacea în ţările devastate de tirania postcolonială şi amintirile unui război civil –unul dintre cele mai sângeroase din istoria recentă a omenirii. Totuşi, în acest roman, Congo este atât un infern al epurărilor în masă, cât şi un paradis al abundenţei mutilat de rapacitatea celor dornici de a-i smulge cu orice preţ resursele preţioase pentru industria ţărilor dezvoltate. Pe tărâmul binecuvantat şi blestemat se întâlnesc visătorii, ariviştii, micii afacerişti, dezrădăcinaţii şi cei care le vând băştinaşilor o pace la suprapreţ, venită la pachet cu binefacerile tehnologiei, ale internetului şi ale viziunii globaliste, ce pot face diferenţa dintre oportuniştii bogaţi şi muritorii de foame din mahalalele capitalei.

Acest Congo al contrastelor halucinante precum un colaj dadaist este văzut prin ochii lui Isookanga, un pigmeu care vrea să renunţe la stilul de viaţă al străbunilor. Nepotul unui şef de trib ce vrea să conserve pădurea ecuatorială sub care zac preţioasele zăcăminte vânate de noii afacerişti răsăriţi după instalarea păcii, el poate fi considerat un extraterestru printre ai săi. Ştie să utilizeze un computer, este un as al jocurilor de strategie, a mers la şcoală, a învăţat cum să folosească motoarele de căutare şi programele ce pot modifica imagini. El nu are de gând să urmeze sfaturile unchiului ce vede numai prapăd acolo unde descurcăreţul nepot Isookanga zăreşte un viitor promiţător odată cu eforturile autorităţilor de a introduce electricitatea în satul tribului său. Nu vrea să îmbătrânească asemenea unchiului său, pierdut în mijlocul sălbăticiei şi înecat în vegetaţia devenită un iad al înapoierii pentru cei ce visează la progres (dacă e să-i dăm crezare visătorului ambiţios ce vrea să ia calea oraşului).

Protagonistul romanului este prins între două lumi, dar se debarasează fără prea multe remuşcări de influenţa uneia dintre ele – cea tradiţională, în mijlocul căreia s-a născut şi a copilărit. Nu mai aude vorbele înţelepte ale unchiului său de când şi-a băgat în cap ideile unei dezvoltări economice bazate pe accesul nelimitat la internet şi pe avantajele oferite de capitalismul global. Visează la o bunăstare ce nu mai poate fi atinsă urmând calea strămoşilor ce au trăit în comuniune cu natura, de aceea decide că trebuie să plece cât mai repede spre Babilonul congolez, găsit în capitala Kinshasa, deşi nici aici nu scapă de blestemul inadecvării pe care o resimţea puternic şi printre ai săi, deoarece pentru orăşenii ce se cred moderni, un pigmeu nu inspiră încredere, fiind un simbol de rău augur ce le aminteşte de Africa primitivă. Dar Isookanga nu se dă bătut. Se dovedeşte a fi cum nu se poate mai tenace, inventiv şi rebel.

Plecat din junglă după ce şi-a atribuit o identitate falsă pentru a se da drept nepotul cuiva important din capitală, ajunge pe străzile controlate de găştile formate din copiii străzii proveniţi din rândul orfanilor de război. Aruncat în furnicarul celor împinşi în zona micilor delincvenţi, intră sub aripioara protectoare a unei adolescente de temut în lumea vagabonzilor ce mişună după lăsarea serii în zona Marii Pieţe din Kinshasa. Printre aceşti marginali ce se încumetă să se ia la harţă chiar şi cu seful poliţiştilor, Isookanga îşi descoperă calităţile de mic întreprinzător. Îi vin primele idei de afaceri şi îşi găseşte şi un asociat – un chinez venit să se îmbogăţească din afacerile cu statul congolez, dar care a fost păcălit de angajatorul său ce l-a abandonat fără un şfanţ în capitala africană. Câştigă încrederea unui comandant vinovat de crime împotriva umanităţii. Alături de acest criminal de război, protagonistul visează să dea marea lovitură explorând pădurea ecuatorială unde locuiesc ai săi, pentru a-i extrage comorile din subsol. Fără a-i păsa de urmările nefaste asupra mediului, pe care le consideră o glumă, Isookanga vrea să vândă resursele pământului natal pentru a face parte din lumea Africii modernizate, cosmopolite şi înavuţite prin industrializarea accelerată, renegându-şi originile şi valorile tribale.

Romanul scris de In Koli Jean Bofane are o desfăşurare alertă şi antrenantă precum un film de aventuri cu substrat social-politic, dar unul regizat pentru a fi prezentat la marile festivaluri dedicate filmelor de artă, unde consistenţa şi originalitatea abat atenţia de la prejudecăţile sau clişeele asociate Africii de abanos. Îi atrage şi pe cititorii avizi de naraţiunea trepidantă, şi pe cei interesaţi de o analiză referitoare la modul în care a evoluat societatea ultimelor două-trei decenii, şi pe cei pasionaţi de istorie, şi pe cei dornici de o călătorie (măcar) literară prin zonele periculoase însă pline de poveşti din ţările exotice, dar mai ales pe cei interesaţi de maşinaţiunile obscure din culisele politicii mondiale.

De fapt, autorul face din aventurile pigmeului Isookanga o satiră corozivă, acuzatoare şi demitizantă la adresa discursului oferit de reprezentanţii unor instituţii vitale din ţările considerate paznici ai drepturilor omului şi ai democraţiei, gata oricând să dea lecţii de pace, deşi colcăie de angajaţi coruptibili odată ajunşi în ţările slab dezvoltate, şi care au alte intenţii decât cele oficiale şi o mare doză de ipocrizie dublată de lăcomie. În romanul său, militarii occidentali veniţi să restabilească pacea şi să stingă viitoarele focare ale unui război civil încep să întreţină ei înşişi un monstru nesăţios, făcând afaceri cu marii criminali de război şi oferindu-le armele ce alimentează măcelul. Cei care propovăduiesc valorile creştine transformă biserica într-o afecere piramidală, cu ajutorul donaţiilor oferite cu generozitate de acei enoriaşi cu dare de mână şi conştiinţa încărcată. La rândul lor, organismele internaţionale îşi apără propriile interese politice, menţinându-şi influenţa în regiune cu preţul amânării unei condamnări necesare vindecării colective odată cu tragerea la răspundere a celor implicaţi în genocidul din Rwanda şi Congo. Militarii şi rebelii care au ras de pe faţa pământului comunităţi întregi ajung peste noapte, în urma tratatelor de pace, falşii protectori ai unor întinderi de vegetaţie considerate plămânii verzi ai planetei, dar care, în secret, sunt vândute noilor afacerişti care până mai ieri au fost şefii rebelilor cruzi.

Tot acest paienjeniş global plin de masacre, minciuni, interese mascate, abuzuri ale colonialismului de tip nou, mult mai bine deghizat, este reprezentat de imagini ce oscilează între scenele unui film realist dur şi colajul metaforic folosit sub forma unei satire ce pune sub lupă atât obsesia pentru dominaţia economică a omului din ţările avansate, emancipate prin democraţie, cât şi metehnele africanilor păcăliţi de mirajul unei îmbogăţiri ale cărei scopuri şi efecte nu o înţeleg. De fapt, In Koli Jean Bofane a formulat un avertisment literar îndreptat spre noi toţi, prinşi într-o complicitate a slăbiciunilor şi a dependenţei de consumul fără limite. Dar o face prin simboluri ce duc obiceiurile omului modern spre zona metamorfozelor inventive, ce sporesc interesul pentru stilul acestui scriitor.

Autorul romanului te va impresiona prin talentul de a pune cap la cap elementele ce au dus la sărăcirea ţării sale, alcătuind mai degrabă o compoziţie efervescentă, în care tot ce bănuiai despre Congo este distorsionat într-un periplu deopotrivă lucid şi delirant. În acest periplu normalitatea se dilată, luând forma neverosimilului devenit, la un moment dat, credibil. Goana după resursele naturale este reflectată de un joc devenit popular la nivel mondial, în care jucătorii trebuie să imite comportamentul militarilor şi ai dictatorilor sângeroşi. Apa congoleză este vândută la un preţ ridicat după ce apare steagul Elveţiei pe sticlă. Nişte copii schimbă soarta capitalei, negociind la sânge cu adulţii influenţi. Apocalipsa venită odată cu progresul este anunţată de moartea unei feline ce stăpânea pădurea unde trăiau strămoşii lui Isookanga.

Pentru acei cititorii din ţările ferite de conflicte sângeroase, capabili să treacă peste câteva pasaje greu de suportat, legate de războiul civil, romanul Congo Inc., le testament de Bismarck are forţa unei revelaţii referitoare la o lume aflată pe alte meridiane, dar atât de aproape de ei. O lume adesea uitată, dar având ramificaţii dincolo de continentul african, şi care palpită în subsolurile întunecate ale multor ţări stabile.

Congo Inc - coperta

Scris pe trup – Ce-ti ramane sub piele, in oase, celule si tesuturi dupa o mare iubire

Adriana Gionea
-
0
Scris pe trup – Ce-ti ramane sub piele, in oase, celule si tesuturi dupa o mare iubire

Nu-i doream doar corpul, îi doream oasele, sângele, ţesuturile, muşchii ce le ţineau laolaltă. Aş fi ţinut-o lipită de mine chiar dacă timpul i-ar fi făcut să pălească nuanţele şi texturile pielii. Aş fi ţinut-o lipită de mine vreme de o mie de ani, până când oasele i s-ar fi preschimbat în pulbere (…) Ale mele aveau să fie plasma ei, splina ei, lichidul ei sinovial. Aveam s-o recunosc chiar şi atunci când corpul ei avea să înceteze să mai lupte.

Dacă un manual de anatomie sau imaginea unei radiografii ţi se par un avertisment al fragilităţii, al perisabilităţii palpabile în care nu mai e loc de metafore senzuale sau de comparaţii plastice între corp, flori, pietre, mătăsuri, texturi molatice sau orice alte obiecte ce amintesc de trupul persoanei iubite, pentru memoria naratorului din romanul scris de Jeanette Winterson, aceste imagini realiste ale corpului uman devin un nou început. Un început poetic în proză, prin care frumuseţea, erotismul, regăsirea sufletului pereche şi moartea se află sfâşietor şi, în acelaşi timp, vindecător de aproape.

De la intensitatea vitalităţii la stingere, de la regenerare la morbid şi de la disperare la împăcarea cu sine se vor propaga undele de şoc ale unei poveşti de iubire care pătrunde sub piele, în sensul propriu, înlocuind volatilitatea figurilor de stil cu prezenţa, cât se poate de realistă, a corpului, aşa cum ne este frică să-l vedem. Romanul Scris pe trup ne aminteşte de ceasornicul biologic, de timpul finit, care împuţinează celulele salvatoare, macină certitudinile tinereţii veşnice şi ne creează impresia că suntem nişte fiinţe simplificate, reduse la un număr fix de oase, ţesuturi, vene, muşchi şi cartilaje. Doar că Jeanette Winterson îi dă angoasei voluptatea stranie a efemerului conştientizat în fiecare clipă de plăcere a trupului, în fiecare secundă a reveriei din postludiu. În loc să te sperie, povestea de iubire din Scris pe trup te face să trăieşti intens în ritmul vocii la care este redusă întreaga identitate a eului narator. Confesiunea personajului narator degajă o pasiune suspendată între explozia afectivă, anxietate şi extazul unei declaraţii de iubire smulse nebuneşte din ghearele ameninţării venite din partea unui diagnostic necruţător.

Iubirea pe care naratorul o simte pentru o anume Louise, fiinţa care i-a predat lecţia statorniciei, este cât se poate de lumească pentru cititorul ancorat în prezent, însă amintirea ei, nu. Memoria este acaparată de închipuirile precum nişte colaje senzoriale bizare, ce fac suportabile urmele malingne ale unei despărţiri ce stă sub semnul dureros al sacrificiului pentru binele celuilalt. Cu fiecare pagină, amintirile sunt distorsionate şi se prefac într-o nevoie de a transforma în viziuni halucinante anatomia persoanei iubite. Prin confesiunea pe alocuri onirică a personajului narator, Jeanette Winterson elogiază corpul, fără a-l ridica la nivelul metafizic debarasat de realitatea profană. În romanul său, corpul feminin este menţinut la nivelul realităţii biologice. Spre poezia acestei realităţi plămădite din oase, ţesuturi şi celule ameninţate tinde povestea de iubire, de parcă Jeanette Winterson ar vrea să-i redea trupului imaginea confiscată de fractura schizofrenă ce desparte carnalul de suflet.

Scris pe trup ar fi fost o carte despre o poveste cu ademeniri, infidelităţi, minciuni, vinovăţii, alegeri şi asumări tardive, amnezii hedoniste şi fugi în direcţia frivolităţii. Un personaj îşi rememorează amorurile cu femei (aproape întotdeauna) alese din rândul celor măritate, disponibile doar între anumite ore alocate plăcerilor clandestine. Deodată, rutina erotismului duplicitar este scurtcircuitată de apariţia unei femei pe nume Louise, care alege să-şi părăsească soţul posesiv şi plictisitor, în ciuda şantajului emoţional prin care se tot evocă tradiţionala datorie conjugală. Bucuria libertăţii şi a (re)găsirii unui suflet pereche ce întrerupe nomadismul amoros va fi zguduită de secretul purtat în trup de Louise, un secret care dă totul peste cap şi aduce o ploaie de amănunte, decizii pripite şi emoţii răvăşitoare ce schimbă tonul jucăuş al confesiunii.

Un amantlâc, o confruntare între partenerul secret şi cel oficial, un secret dureros ce duce la un compromis interpretat drept laşitate. Nimic nou ori spectaculos pentru cei obişnuiţi cu haosul afectiv pus pe seama agitaţiei contemporane. Dar Jeanette Winterson are o înclinaţie spre melancolia insolită şi îţi schimbă perspectiva asupra lecturii exact atrunci când eşti tentat să-i cataloghezi anumite pagini drept încercările unui visător pueril de a traduce poetic şi vizual tot ce nu poate fi captat în cuvinte odată atinsă dimensiunea tragică. Ştie cum să camufleze ideile sub frenezia unui stil ce imită perfect naturaleţea unei confesiuni necenzurate, în care se întâlnesc nişte asocieri involuntare de senzaţii, trăiri sau imagini. Îi oferă poveştii ei farmecul atemporal dătător de profunzime cu aer mitic atunci când jonglează cu graniţa dintre sexe, dar mai ales cu aşteptările tale de la o poveste despre un cuplu. Nu dezvăluie genul personajului narator, ci doar pe al partenerilor pe care îi consumase afectiv cu nesaţ, înainte de a se lăsa devorat/ă la rândul său. Pe cât de greu îţi este să ghiceşti genul personajului-narator având o identitate enigmatică redusă la apetitul pentru aventuri clandestine, pe atât de consistentă pictural este imaginea fiinţei care îi acaparează memoria – Louise – desprinsă parcă din tablourile prerafaeliţilor, cu tot cu aura de stranietate în care se întâlnesc angelicul, ispita şi melancolia de la confluenţa dintre spectru şi carnal, dintre sacru şi profan.

La început, relaţia de cuplu a fost evocată prin acele pasaje lirice în care meditaţia asupra fidelităţii, fricii de ataşament, însingurării în societatea contemporană, adulter, iubire şi oficializarea ei capătă fluiditatea scriiturii întâlnite mai degrabă într-o mărturie descoperită în jurnalul unei adolescente precoce. Naturaleţea şi cursivitatea imaginilor vizuale ce încarcă mărturisirea oscilează între uşurătatea ludică, sentimentalismul revărsat în figuri de stil ce amintesc de preţiozitatea adolescentei aflate în plin proces de şlefuire şi primele revelaţii legate de relaţia dintre iubire şi pierderea ei.

Jeanette Winterson te păcăleşte. În prima parte a cărţii îţi lasă impresia unui stil aparent simplificat, de jurnal adolescentin sub care se ascunde vocea unui adult imatur. După ce ai trecut însă de prima parte, vei găsi o declaraţie de iubire greu de pus în canoane. Această declaraţie poate fi interpretată drept o contopire plină de fantezie suprarealistă între anatomie şi poezie. Pentru a înţelege transformările ce ameninţă corpul lui Louise, personajul-narator se aventurează năucitor în exerciţii de imaginaţie situate între supliciu şi voluptate. Îşi închipuie un periplu în fiecare celulă, os, strat şi organ de simţ. Pleacă de la nişte detalii anatomice precise, apoi se abandonează într-o fantezie în care pasiunea, obsesia, teama de abandon, angoasele, maladiile şi dorinţele îşi au propriul schelet, propriul atlas de anatomie. De fapt, romanul suprapune o întreagă hartă afectivă peste realitatea anatomică.

Sunt pagini în care ai impresia că Louise a dispărut în neant şi ajungi să te întrebi dacă nu cumva detaliile desprinse dintr-un manual de anatomie rămân singura dovadă a existenţei unei prezenţe confundate adesea cu himera celui ce îşi inventează un partener perfect după ce a declarat că nu mai crede în aşa ceva. Scris pe trup ar putea fi astfel o călătorie prin interiorul imaginat al persoanei iubite, în care anatomia nu mai este decât o ultimă ascunzătoare a idealului, al visului pe care autorul confesiunii îl vrea adeverit în carne şi oase.

Scris pe trup - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017 (actuala ediţie)

Tales of Ordinary Madness – Bukowski, un maestru al sentimentalismului porcos

Adriana Gionea
-
0
Tales of Ordinary Madness – Bukowski, un maestru al sentimentalismului porcos

Oricare altul în locul său ar fi dat rateuri fetide în cazul în care ar fi scris doar despre beţivăneli urmate de invitaţii la sex ierftin sau despre continua degradare fizică, invers proporţională cu maturizarea artistică a unui poet din rândul marginalilor, care nu dă doi bani pe lecturile publice sau pe canoane şi profanează orice acţiune onorabilă sau reuniune simandicoasă în cinstea lui. Dar Bukowski face din asta o artă, cu siguranţa de sine care îl împinge să pună cuvintele Kant şi cunt în aceaşi propoziţie, fără să devină un teribilist veleitar al vieţii nefiltrate de calofilie. A pus carne şi zvâcniri lubrice pe concizia lui Hemingway, căreia îi dă replica printr-o cadenţă a frazei menită să capteze şi mai bine autenticitatea şi nonşalanţa spontaneităţii. A dus mai departe neruşinarea unui Henry Miller, a cărui preferinţă pentru genul de confesiune dublată de un realism necenzurat, asociat francheţii masculine incomode, a fost aruncată de Bukowski într-o zonă a imaginarului murdar şi dezabuzat.

Tales of Ordinary Mandess îţi oferă exact ce îţi promite încă din titlu, dacă eşti un fan al prozei scrise de Charles Bokowski: acele scene coşmăresc-amuzante ale unui cotidian dilatat de un periplu falic, bizar până la absurd, prin lumea plăcerilor terminate cu mahmureli în spelunci sau camere ieftine, din Los Angeles până-n Tijuana. Un periplu în care nu contează identitatea femeilor disponibile, ci doar fermitatea cărnurilor (dar mai ales a opiniilor despre societatea claustrofobă) şi denumirea băuturilor alcoolice. Nu lipsesc nici injuriile aduse normalităţii devenite sinonimul conformismului, nici reflecţiile prin care frustrările poetului damnat cu vicii de boschetar priapic ajung să defuleze în scene explozive sau în pasaje unde se întâlnesc delirul cu melancolia.

Deşi îşi alege personajele din lumea celor numiţi scursurile societăţii, din universul marginalului recalcitrant, al celor ce vagabondează continuu de la o beţie la alta, nemiloşi, imposibil de adus pe calea cea bună, există şi o umbră de sensibilitate în povestirile lui Bukowski. Este, ce-i drept, acea sensbilitate specială, pe care ai putea-o cataloga drept un sentimentalism porcos. Tales of Ordinary Mandess împroaşcă fără pudoare cu amănunte dezgustătoare (pe alocuri hardcore), deşănţate, crude, perverse, comice şi uneori dincolo limita pornografiei. Dar Bukowski se salvează păstrând un abur de candoare depistată mai ales de inadaptaţi, ce pluteşte deasupra unei lumi care bălteşte în sordid. Bukowski îi dă candoare putreziciunii, salvează damnaţii, prin nevoia de afecţiune, de sub pojghiţa de obscenitate şi te face să auzi fragilitatea de sub ambalajul epidermei tăbăcite de fapte reprobabile.

Povesti despre nebunia obisnuita - copertaEditura Polirom, 2017

Tot ce avea societatea americană din vremurile sale mai sfânt, mai lacrimogen, mai mercantil, la modă, a fost luat în derâdere printr-un umor cinic şi gesturi scandaloase. Fie că este vorba despre o nuntă în stil Zen, despre o revenire în căminul conjugal, despre cultura hippie, artiştii liberi precum Ginsberg sau Bob Dylan, o lectură publică sau despre o petrecere unde profii universitari vor să analizeze literatura cu studenţii visători, alter-egoul lui Bukowski din fiecare povestire are ieşiri sau replici explozive, terfelind reputaţia monştrilor sacri ai epocii lui. Când nu-i stă mintea la viitorul artei, seamănă cu derbedeul care le aruncă nişte invitaţii vulgare femeilor dezirabile carnal, fără nici o jenă.

În deceniile în care nonconformiştii americani plecau spre California pentru a lua lumină de la noii artişti iniţiaţi în hedonismul cu valoare de protest, Bukowski oferea iluminarea filtrată prin geamul murdar al unor camere de la marginea strlăucitorului Los Angeles. Aici, înţelepciunea de la finalul unei beţii crunte oferea, în rafalele pline de umor ale unei pase depresive dublate de autoironie, gânduri zguduitor de reale despre starea unei epoci, a unei societăţi occidentale postbelice.

O fi avut Bukowski păcatele unui neadaptat vicios, dar a simţit, ca nimeni altul, pulsul Americii necenzurate, rămânând un poet (unul al vieţii murdare) chiar şi în momentele în care personajele sale păreau să transforme în sordid şi acuplări scabroase tot ce atingeau. În povestirile din acest volum îl vei găsi deghizat într-un protagonist ce nu s-a temut să ofere luciditatea unui înţelept al străzii uns cu toate alifiile. Un poet care îi impresiona până şi pe filfizoni sau pe ţâncii din campusurile universitare cu talentul său de poet al noului val, ca apoi să renunţe la toate reflecţiile profunde în favoarea urmăririi perverse a femeilor dezirabile ce îi ieşeau în cale. De fapt, întreaga existenţă a personajelor sale masculine stă sub imperiul epidermei feminine ademenitoare, privite prin lentila frustă, debarasată de cuvintele unui trubadur desuet şi de epitetele tandre împrumutate din arta plastică. Bukowski spune cu neruşinare ce ar gândi (aproape) fiecare bărbat dacă nu ar fi presat de cenzură. Este obraznic până la misoginism, hipersexual până la pervesitatea voyeuristă şi slobod când vine vorba despre fantezii, până la grotesc. Din fericire, umorul (autoironic) prin care pare să se pedepsească pentru dorinţele şi faptele necurate salvează aceste povestiri de la senzaţionalismul facil, deoarece Bukowski ştie să devieze acest umor în zona insolitului şi a satirei lucide, în ciuda aburilor bahici.

Prozele din acest volum sunt pe placul celor ce apreciază stilul lui Bukowski. Conţin toate obsesiile şi neîmplinirile universului său, toate zoaiele din care a extras expresivitatea unei Americi damnate, mereu în umbra establishment-ului, toate gândurile murdare despre sex, cetăţeanul responsabil, droguri, job-uri prost plătite, viitorul artei, sinceritate literară, societate şi condiţia omului contemporan, aruncând un nihilism comic-scabros peste scenele incandescente. Pentru cei dornici să-l descopere prin acest volum, Bukowski este inadaptatul care a dat lovitura pentru că a îndrăznit să exhibe deznădejdea printr-un manifest subsersiv propulsat cu forţa stridentă a vulgarităţii transformate în artă. Duce mai departe imaginea unei Americi în contrasens, explorată cu aviditate de primii beatnici deveniţi zei, doar că pune lipsa oricărei speranţe în centrul lumii sale. Se alimentează dintr-o perpetuă dezolare cu acel gen de voluptate a cinismului tipic vizionarului care jubilează ori de câte ori găseşte adevăruri preţioase tocmai acolo unde alţii văd numai mizeria ce nu trebuie luată în seamă.

Tales of Ordinary Madness - coperta

Luminita, mon amour – Chinurile barbatului din rolul salvatorului

Adriana Gionea
-
0
Luminita, mon amour – Chinurile barbatului din rolul salvatorului

Filmul premiat la Berlinale, Ana, mon amour, a reuşit să readucă în prim-plan un roman aşa cum le-ar plăcea impudicilor inteligenţi, capabili de o sinceritate abrazivă, ce s-au simţit folosiţi în relaţia de cuplu. Un roman care a reuşit să radiografieze şi amuzant, şi dezolant, şi impudic, o relaţie de iubire din România contemporană, într-o poveste care să ţi se pară atât familială, cât şi destul de îndepărtată de realitatea imediată din cauza unor detalii insolite, fireşti doar pentru cei având nişte studii de psihologie la activ.

Luminiţa, mon amour s-ar fi putut numi foarte bine şi Cronica unui dezastru amoros anunţat. Este un carusel de stări contradictorii, de situaţii pe cât de picante, pe atât de insuportabile pentru parteneri. Un du-te-vino între acel extaz de la începutul vieţii sexuale din timpul marii eliberări ce are loc în anii studenţiei şi agonia partenerului vampirizat de pretenţiile, din ce în ce mai ciudate (şi nu din universul deliciilor sexuale) ale celuilalt.

Relaţia dintre protagonist (devenit naratorul poveştii) şi Luminiţa, o tânără pe care o întâlneşte într-un cămin faimos din campusul bucureştean, te va intriga, te va amuza, te va speria şi te va face să-ţi simţi inima în gât la citirea amunitor pasaje. Cezar Paul-Bădescu a ştiut cum să rostogolească întâmplările şi emoţiile personajelor sale astfel încât să amestece stupefacţia, compasiunea, amuzamentul, cinismul, empatia, dispreţul, teama şi dezgustul, să le dozeze într-un cocktail de stări pe care să ţi-l servească fără menajamente.

Povestea dintre Cezar şi Luminiţa, care ar fi putu fi una obişnuită, dintre doi studenţi expulzaţi din cuminţenia provincială direct în haosul capitalei, are, însă, toate ingredientele unei iubiri cu desfăşurare neaşteptată, ce dă o întreagă existenţă peste cap. Şi această dramatică turnură este legată de modul în care este construit personajul feminin, al cărui mister este alimentat de o vastă colecţie de simptome, fobii, schimbări ale dispoziţiei şi oscilaţii între euforia erotică şi apatia cu manifestări anxioase, care i-ar da bătăi de cap şi unui cititor având cunoştinţe de psihologie. De fapt, romanul ia forma unei confesiuni şocante precum o autoflagelare puse pe tavă de personajul masculin. Acesta, cu francheţea dezarmantă a învinsului asumat, vrea să te anunţe, de la primele pagini, că vei avea parte de retrospectiva unei existenţe masculine distruse încă de la începuturile virile, de o singură femeie. Este aceea întâlnită în vremurile studenţiei petrecute la cămin, în vremurile în care Grozăveştiul era pentru mulţi foşti liceeni, ce au muncit pe brânci pentru admitere, locul dezvirginării (măcar) psihologice, dacă nu şi de altă natură. Totuşi, romanul nu este un şir de acuze misogin-fatalist aduse naturii feminine, ingrate şi perfide, ci o cascadă de autoinvinovăţiri, în care irosirea şi dezolarea sunt picurate în fiecare pagină cu plăcerea autoironiei nemiloase.

Pentru personajul masculin, din perspectiva căruia vedem întreaga relaţie derulată rapid, nu există decât un vinovat: fraierul care a fost el însuşi în studenţie. Fiecare detaliu al acestei calamităţi afective, ce i-a măcinat cei mai frumoşi ani acestui entuziast student la Litere, fără experienţa vieţii, ci doar cu visuri de geniu neînţeles, este însoţit de umor, acel gen de umor care te face să te simţi vinovat când îţi vine să hohoteşti de râs la citirea unor pasaje dureroase. Protagonistul îşi transformă autocritica masochistă într-o caricatură în care se vor oglindi mulţi bărbaţi în toată firea, ce ajung să îşi rememoreze amorurile explozive din studenţie, ca apoi să se întrebe: Ce dracu a fost în capul meu, atunci?

În ciuda orientării spre latura maladivă, a dependenţei emoţionale, a simbiozei dintr-un cuplu, scriitura nu are lentoarea observaţiei introspective, ci este mai degrabă alertă, simptomele şi ciudăţeniile petrecându-se într-o spirală ameţitoare, în care aluneci brusc. Multe pasaje din roman îţi dau impresia că urmăreşti un film al căderii în dezastru. Şi nu întâmplător acest roman a stat la baza unui film românesc nonconformist de succes, mai ales pentru festivalurile din afară. Pe lângă subiectul ce permite o abordare curajoasă a intimităţii sexual-afective prin ocolirea clişeelor odată cu devierea amănuntelor patologice într-o zonă a somatizărilor devenite simboluri cu semnificaţii ambigue, numai bune de exploatat în experimentele cinematografice având finaluri deschise, această cronică a iubirii zbuciumate până la epuizarea psihică devoratoare de vieţi se intersectează cu veşnicul univers familial autohton, seducător (se pare, pentru criticii străini), ce bântuie prin apartamentele devenite un personaj în sine al noului val cinematografic. Exact ca într-un film, în acest roman, unele scene degajă atmosfera tipică unui film din noul val românesc, dar apatia este alungată de intensitatea imprevizibilă a intimităţii emoţionale din cuplu, o perpetuă sursă de întrebări fără un răspuns clar. Scenele oscilează între căminul studenţesc – deşi fauna zgomotoasă, variată şi (uneori) dubioasă ce asigură figuraţia care dă sarea şi piperul unui astfel de roman despre acea perioadă a vieţii este anemic reprezentată – şi decorul cenuşiu al spaţiului familial din apartamentul claustrofob trist, care te îngheaţă şi te îngreţoşează de obicei la un film autohton. Găseşti aceiaşi părinţi obtuzi, consideraţi nişte relicve tâmpe şi inadaptabile ce bântuie târâind nişte obiceiuri care stârnesc râsul, dar te şi revoltă, aceleaşi discuţii care nu mai duc la rezolvări şi care degenerează în replici grele (în cel mai bun caz), şi acelaşi conflict între generaţii.

Cezar Paul-Bădescu are talentul de a reda fără patetism acea disperare ce se depune treptat, după ce personajele trec prin toate etapele unei relaţii toxice, începute în perioada primelor tentative amoroase devenite un simulacru iluzoriu al unei legături stabile, când lipsa experienţei de viaţă şi necunoaşterea contradicţiilor ascunse în partea nevăzută a psihicului zdruncinat de traume nasc monştrii debusolării şi ai regretelor tardive. Asemenea oricărei iubiri studenţeşti obişnuite, şi cea dintre protagonist şi Luminiţa debutează cu o ploaie de voluptăţi epidermice (precedate de nişte discuţii despre literatură) înghesuite într-o cameră de cămin şi intercalate cu spasmele inexplicabile (ce nu fac parte din tabloul plăcerii) ale ei, spre debusolarea lui. Se continuă cu tentativa de a explora, de a vindeca şi de accepta problemele celuilalt, în momentele de acalmie sexuală, etapă de multe ori terminată cu frustrare şi neputinţa de a schimba ceva. Explorarea celuilalt înseamnă de fapt efortul lui Cezar de a înţelege şi lecui fricile inexplicabile şi fobiile iubitei. El se transformă treptat în salvator, infirmier, terapeut şi prizonier. Când eşecul ameninţă să preia controlul şi să ducă spre un final dureros, apare decizia uniunii sfinte, într-un moment de rătăcire mistică. Protagonistul o convinge pe Luminiţa să frecventeze lăcaşuri sfinte pentru a împlini taina căsătoriei, sperând să gonească astfel demonii psihicului tulburat, curăţat prin slujbe, cărţi sfinte, abstinenţă, cumpătare şi post.

Probabil că Luminiţa ar fi completat lista femeilor excentrice din viaţa lui Freud, care, prin tulburările lor i-au pavat drumul spre glorie odată devenite cazuri faimoase, ce au dat în vileag contorsiunile inconştientului uman, vinovate pentru defense absurde, obsesii tragicomice, bizarerii şi ritualuri aberante de stăpânire a fricii. Însă autorul nu-şi supune personajul feminin unui îndelung proces de vindecare psihanalitică pentru a-l expune captivant în paginile romanului (psihologul apare, dar este la rândul lui un depozitar de bizarerii, în ochii lui Cezar). Mai degrabă protagonistul vrea să-i ia locul unui elev silitor de-al lui Freud, rătăcit în zilele noastre, dar ambii parteneri trec prin cabinetele unei tămăduitoare pasionate de orientalismul de almanah ezoteric tipărit de şarlatani. Cauzele fobiilor şi ale comportamentului fără noimă în ochii neiniţiatului în tainele psihologiei rămân un mister. De fapt Cezar Paul-Bădescu face un slalom amuzant şi zeflemitor printre aşteptările cititorului îndopat cu lecturi de specialitate. Insinuează că Luminiţa ar fi jucat, la prima criză, un pic de teatru pentru a părea interesantă în ochii tocilarului virgin de la Litere, pentru care patologicul intra în tabloul excentric ispititor al unui geniu, că doar adevăratul cămin şi totodată templu al artistului este numai balamucul. Crizele puse în scenă de Luminiţa erau o confirmare a unei personalităţi aparte pentru studentul care vedea în problemele grave din trecutul unui artist cu adevărat dăruit cu har acelaşi semn al maturizării pe care puştii fricoşi ce se visează duri îl văd în şederea la puşcărie a unui infractor legendar la ei în mahala, care s-a iniţiat în tainele vieţii riscante pentru a impune respect în ochii novicilor.

 

Luminiţa nu va fi singura prezenţă memorabilă din biografia protagonistului. Suişurile şi coborâşurile relaţiei imortalizate într-un schimb de e-mailuri sunt presărate de apariţiile unor personaje secundare cu potenţial exploziv, reacţii la fel de absurde, ieşiri nervoase transformate în scene de un comic stupefiant, uneori grotesc, în care apare de fapt satirizat românul din contemporaneitatea zguduită de crize, debusolări şi reţete clişeistice pentru o mai bună regăsire de sine. Poate Luminiţa, mon amour li se va părea un roman incomplet celor dornici de incizii psihanalitice serioase aplicate personajelor, mai ales celor feminine. Pentru cei obosiţi de săpatul sisific după cauzele psihologice, orientarea asupra aberantului lăsat în plata lui, adică neelucidat, romanul este o defulare prin lectură. Ei îşi vor spune că autorul a luat o decizie înţeleaptă când a refuzat să caute până la capăt originile crizelor feminine, oricum imposibil de înţeles de către o minte masculină şi când a preferat să redea, în schimb, felul în care studenţaşul naiv îşi reprezintă lumea fiinţelor cu purtări absurde, fie că este vorba de parteneră, fie de părinţii lui sau ai ei. Periplul acestuia printr-o lume a reacţiilor disproporţionate şi a celor ce fug de propriile traume devine un duş rece pregatit oricărui visător ce a flirtat măcar o dată în viaţa lui cu extravaganţele psihicului încâlcit, creazând că doar aşa poate evolua, dar a uitat să se retragă la timp din fantasmele despre genialitate, feminitatea dezinvoltă şi excentricitate.

Asemenea partenerei sale, Cezar devine sclavul propriilor defense. Doar că el este nevoit să iasă din carapacea izolării ce oferă iluzia siguranţei pentru a deveni un simbol al întâlnirii unei minţi rătăcite cu o societate a oamenilor plini de răni sufleteşti, aşa cum erau şi părinţii Luminiţei, esuaţi într-un oraş gri, care ajunge să capete în mintea lui Cezar imaginea unui marasm în care bălteau primitivismul, mizeria, violenţa, bârfa şi urmele unui comunism ce a deformat caractere.

 

 

Marele Gorsky – Biblioteca unui oligarh indragostit

Adriana Gionea
-
0
Marele Gorsky – Biblioteca unui oligarh indragostit

Gorsky este un Gatsby aşa cum îl visează femeile pasionate de citit şi de istoria artei: un bărbat care nu le refuză nici o plăcere intelectuală, gata să le aducă orice volum, capodoperă a picturii sau instalaţie de artă contemporană îşi doresc. Mai mult, este dispus să le ofere şansa de a fi ele însele amfitrioanele unei expoziţii dedicate artiştilor preferaţi, chiar în mijlocul unei capitale devenite în ochii multora centrul lumii civilizate.

Cititoarele împătimite se vor simţi măgulite că Vesna Goldsworthy – o scriitoare cu origini balcanice devenită noua descoperire a literaturii britanice – s-a gândit să-i dea o replică lui Fitzgerald şi s-o înlocuiască pe superficiala şi răsfăţata Daisy, pentru care un bărbat a fost destul de neinspirat încât să-şi dea viaţa, cu graţioasa Natalia, ce ar fi făcut-o până şi pe Grace Kelly să arate ca o precupeaţă în comparaţie cu ea. La fel de strălucitoare precum eroina lui Fitzgerald, Natalia preferă să-şi petreacă zilele cheltuindu-şi banii în librăriile independente ce se încăpăţânau să supravieţuiască pitite pe străduţele mai puţin umblate, decât să eşueze într-o bulimie a excesului ostentativ în localurile pierzaniei fastuoase, cum numai în noua Londră poţi găsi.

Totuşi, Marele Gorsky te ia prin surprindere prin modul în care autoarea deturnează previzibilul unui roman despre întâlnirea superficialului şi a risipei cu plăcerile minţii. Nici opulenţa palatului deţinut de bărbatul îndrăgostit, care ţine secret modul în care a făcut primul miliard, nu îngreţosează, în ciuda măreţiei, şi nici Gatsby nu mai e ceea a fost, odată nimerit în Londra contemporană. Reincarnat într-un oligarh rus pe nume Gorsky, eroul lui Fitzgerald a pus mâna pe cea mai râvnită bijuterie imobiliară ce amintea de vechea Anglie dinaintea veneticilor hrăpăreţi cu averi strălucitoare ce au culise (mai mult decât) sumbre. Dar are scopuri nobile, nu (doar) hedoniste. Gorsky vrea să transforme această reşedinţă din alt secol într-un palat eclectic, aşa cum nu s-a mai văzut pe malul Tamisei. Imensa casă are o valoarea mai degrabă sentimentală şi culturală. Va trebui să adăpostească o bibliotecă pe măsură – una dintre cele mai mari, dacă s-ar putea – unde trebuie să încapă toate ediţiile princeps, volume de lux şi alte delicatese literare semnate de clasici, mai ales de cei ruşi. Astfel speră Gorsky, cel mai vânat burlac, să o poată (re)cuceri pe Natalia. Ea este marea lui iubire, pierdută în favoarea unui avocat britanic, dornic să facă o avere care să concureze cu a slavilor îmbogăţiţi, ale căror interese le apără, ingnorând acel dispreţ al conaţionalilor speriaţi că noii înavuţiţi veniţi din spaţiul est-european vor ajunge să răstoarne ierarhia şi valorile din înalta societate a fostului imperiu britanic, unde veneticul burghez descurcăreţ pătrundea, cândva, foarte greu.

La început, Marele Gorsky îţi promite o reinterpretare pentru bookaholici a romanului Marele Gatsby, care atinge teme sensibile din acea societate londoneză devenită cosmopolită mai mult fără voia ei. După 20-30 de pagini, îţi dai seama că aşteptările îţi vor înşelate, într-un mod cât se poate de plăcut şi captivant. Marea ispită a lecturii nu se rezumă la simpla replică devenită o poveste de iubire previzibilă dintre oligarhul omnipotent şi primitiv, ce nu a prea intrat prin librării sau prin galeriile de artă, şi rafinata femeie pentru care bogăţiile se măsoară în cărţile rare salvate de la pieire şi în numărul artiştilor contemporani înţeleşi.

Te-ai fi aşteptat la o poveste de iubire despre întâlnirea artei cu ostentaţia incurabilă. O poveste în care el are banii (mult prea mulţi pentru a mai şti să simtă, ar spune rivalii), dar nu şi eleganţa, neînţelegând că palatul şi biblioteca nu te fac nobil prin simpla deţinere a lor. Ea, femeia râvnită, nu are cu adevărat decât pasiunea pentru artă. Reşedinţa impunătoare şi luxul îi apartin soţului englez ce i-a oferit un loc în societatea londoneză exclusivistă. Dacă Natalia este simbolul tipic al frumuseţii slave cizelate, zveltă precum o zeiţă sculptată, discretă, calină, afişând o eleganţă înnăscută şi o frumuseţe răpitoare, care atrage, dar şi intimidează, o nestemată dintr-o lume apusă, nimerită în capitala financiară şi a frivolităţii occidentale, Gorsky este departe de a fi tipologia magnatului rus cu alură de mercenar chelios. Nu se impune prin violenţă, nu este grosolan, ci deţine acea prestanţă elegantă (fără nume de branduri afişate ostentativ) şi misterioasă a unui aristocrat melancolic, nevoit să rătăcească prin Occident după ce a fost alungat de bolşevici.

Ambele personaje răspândesc o aură de mister ce disipează efectele prejudecăţilor vulgare care fac din imaginea slavilor o caricatură lipită de memoria colectivă a vesticilor. Adevărata plăcere a lecturii este dată de modul în care Vesna Goldsworthy transformă această aură de mister ireal, atribuită străinului seducător şi imposibil de îmblânzit prin aclimatizare, într-un element ce îi situează pe cei doi protagonişti ruşi deasupra lumii din care au vrut să facă parte şi unde bogăţia angrenează mecanisme sociale infailibile precum un ceasornic sau ritualuri cărora noul îmbogăţit le devine captiv.

Pe măsură ce opulenţa palatului construit de Gorsky pentru a putea adăposti toate operele de artă şi cărţile dorite de Natalia devine din ce în ce mai copleşitoare (şi bizară), certitudinile privind trecutul şi personalitatea celor doi protagonişti devin mai discrete, mai volatile. În gălăgioasa Londră, un Babilon al hedonismului exorbitant şi al afacerilor dubioase, Natalia şi Gorsky sunt doi poli ai stranietăţii magnetice, ai unui farmec nelumesc, pus de unii pe seama originii slave, căreia i se atribuie frumuseţea încărcată de vraja melancoliei, ce transformă chipurile într-o enigma eterica, inaccesibilă. Este o frumuseţe imposibil de posedat şi de profanat, oricât de lacom ar fi asaltul snobismului şi al tentaţiilor din high-life-ul nemilos, din care ambii ajung să facă parte.

Găseşti în cartea scrisă de Vesna Goldsworthy acea voluptate a lecturii obţinute dintr-o inspirată deviere a observaţiilor nemilos de lucide asupra societăţii britanice, transformate de imigranţi, spre o lume ce degajă o splendoare ireală, în ciuda unei aparente megalomanii vulgare. Realitatea grandioasă a oligarhilor, cu tot kitsch-ul ei somptuos ajunge să se topească în decorurile unei poveşti de iubire prelungite într-o atmosferă neobişnuită ce aminteşte de marile drame ale eroilor din literatura rusă. Palatul oligarhului şi al celui devenit soţul Nataliei ies din tipare, căpătă stranietatea grandorii înconjurate de un nimb de melancolie, încât îţi amintesc de imaginile suprarealiste asociate fortăreţei Xanadu, a magnatului din filmul Citizen Kane. Statui din marmură, ţesături de la graniţele orientale ale Rusiei şi opere ale artiştilor contemporani alcătuiesc un decor pentru declaraţia de iubire adresată unei pasionate de lectură şi de artă. Învecinarea trăirilor din game diferite, readuse la viaţă prin descrierile interioarelor şi ale elementelor arhitecturale ar fi putut face din Vesna Goldsworthy un regizor al cărui film ar fi concurat pentru Oscarul decernat peliculei având cele mai bune decoruri.

Nu doar povestea impresionează, ci şi atenţia obsesivă pentru punerea ei în scenă, din care nu lipseşte amestecul insolit de elemente aparţinând unor curente şi epoci diferite. Calitatea romanului este dată mai ales de atenţia pentru sincronizarea afectivă cu metamorfoza spaţiului arhitectural. Sunt evitate astfel o afişare patetică a trăirilor puternice şi acele descrieri spectaculoase facile, care să exprime, la graniţa cu mitul adus în contemporan, fastul şi decăderea unui om puternic, capabil de o iubire dusă la absolut, din alte vremuri, incompatibile cu plăcerile abundente ale unei Londre pline de vicii la fel de comsopolite, prin care îşi consumă adoratorii şi căutatorii de glorie mult prea repede.

Povestea tipică, dar în acelaşi timp unică, a lui Gorsky este derulată prin ochii celui aflat mereu între două lumi, precum o fantomă dintr-o Europă lăsată multe vreme în derivă şi puţin umblată de vestici. Martorul ce înregistrează povestea lui Gorsky este nimeni altul decât spectrul care sperie şi care bântuie prin lumea civilizată, neînţeles, de cele mai multe ori nevăzut sau luat în seamă abia după ce analgezicele de pe piaţa substanţelor clandestine îl fac să pară incomod. Spectrul ia chipul unui sârb, fugit din ţara natală pentru a scăpa de războiul ce a destrămat sângeros fosta Iugoslavie. Angajat ca librar, cu salariu umil şi viaţă de veşnic oaspete în chirie, ajunge să aprovizioneze imensa bibliotecă a lui Gorsky, ce urma să fie pusă la dispoziţia femeii iubite. Datorită amintirilor păstrate de acest personaj din umbra lui Gorsky îţi vor trece prin faţa ochilor trimiteri livreşti care te vor face să iei oraşul la pas pentru a cutreiera anticariatele, cu scopul de a găsi ediţii rare din clasici ori albume de artă despre conceptualiştii din spaţiul rusesc. Vei fi curios în legătură cu stilul lui Ilia Kabakov, artistul care o fascina pe Natalia şi care o adusese în librăria sârbului refugiat în Londa, înainte de intrarea în scenă a lui Gorsky.

Scris într-o Anglie contemporană, Marele Gorsky este asemenea unui cufăr în care au fost duse departe amintirile şi parfumul acelei Rusii atât de iubite de bibliofili. O Rusie a frumuseţii învecinate cu zădărnicia şi tragedia lumii. O Rusie a bucuriei de a simţi şi iubi copleşitor până la tragedie, veşnic tributară unei nostalgii cu origini atemporale şi care ajunge să reverbereze la fel de intens chiar şi la mii de kilometri de patria lui Oneghin. O Rusie pe care autoarea o simte răvăsitor şi pe care ţi-o transmite într-o meditaţie asupra efemerului, asupra dezrădăcinării şi a rupturii identitare în drumul parcurs din Est până-n Vest.

După ce a impresionat lumea academică din patria străbătută de Tamisa printr-o carte dedicată Balcanilor reflectaţi în literatura britanică (Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination), Vesna Goldsworthy a demonstrat că poate fi în două locuri, în acelaşi timp. Este cât se poate de ancorată în ţara de adopţie, reprezentată de o Londră într-o continuă transformare. Nu are teama imigrantului est-european de a se vedea prin ochii băştinaşilor speriaţi de invazia celor din ţările situate mai aproape de Orient decât de civilizatul Vest. Ajunge să transforme oglinda nemiloasă a occidentalului plin de prejudecăţi în observaţii în care amestecă luciditatea necruţătoare, umorul satiric şi o mare doză de compasiune faţă de personajele sale, indiferent de originea lor etnică. Poate să redea caricatural o babilonie a identităţilor dizolvate sau negociate pe sume importante, fără a le răpi demnitatea. Totdodată, rămâne cu empatia alături de cei veniţi din Europa de Est. Poţi spune despre ea că este o sârboaică adaptabilă, care a îmblânzit canoanele romanului vestic, dar care poate scrie la fel de bine şi de zguduitor precum un rus.

Efemerul şi puterea din lumea imaginată de Gorsky sunt replica slavă dată de un visător modelului de succes, bogăţie şi putere, inventat de colonialistul occidental. Acest visător îmbogăţit în vremuri ostile pentru idealişti îşi recapătă măreţia şi vechea frumuseţe oferită de clasici abia când nu se mai teme să se lase până la urmă strivit de propriile patimi. Palatul lui Gorsky, transformat într-un templu al artei, le aminteşte vesticilor că, înaintea oligarhului, Rusia i-a dat Europei civilizate măreţia celui ce ştie să-şi măsoare sfredelitor propria zădărnicie, chiar şi atunci când vrea să creeze iluzia că poate stăpâni lumea.

Marele Gorsky - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

 

Mata Vinerii – Bucurestiul fanariot si realismul magic din bucataria domneasca

Adriana Gionea
-
0
Mata Vinerii – Bucurestiul fanariot si realismul magic din bucataria domneasca

În vremurile în care cele mai bine vândute reţete literare autohtone se opresc mai degrabă la Bucureştiul interbelic – acea oază de rafinament pierdut- Doina Ruşti are curajul de a da straturile de istorie la o parte, asemenea unui arheolog pătimaş. Nu ezită să amintească, prin ultimele două romane ale sale – Manuscrisul fanariot şi Mâţa Vinerii – că, înainte de Micul Paris, cu dichisurile sale, a existat Micul Istanbul, cu forfota pestriţă, care mutase centrul universului dâmboviţean în jurul Curţii Domneşti, al hanurilor cu oameni ce puneau la cale maziliri şi al faimoasei străzi Lipscani. În acest labirint, zvonurile dădeau în clocot, legendele şi cântecele despre voluptăţile din bucătăriile domneşti împănau imaginarul prostimii sau, mai bine zis, timpanul zdruncinat de lăutarii care nu mai conteneau cu dedicaţiile transformate în ştiri mondene.

Romanul anterior publicat, Manuscrisul fanariot, a deschis apetitul pentru acel Bucureşti reprezentat de elementele otomane, transformate în sursele unui picaresc autohton. Este un Bucureşti peste care Doina Rusti presară adevăruri istorice prefăcute în alambicul realismului magic ornat din belşug cu satira pişcătoare şi aluzii cu dublu înţeles, încât ai impresia că au dat nas în nas, pe uliţele noastre, un povestitor hâtru şi varianta fanariotă a lui Salman Rushdie. Ducând mai departe pofta de lectură stârnită cu pricepere în romanul anterior, Doina Ruşti a reuşit să umple un gol în literatura noastră.

Despre vremurile fanarioţilor şi despre legendele ce mişunau în Bucureştiul lor s-a mai scris, dar parcă nimeni, în zilele noastre, nu s-a încumetat să reînvie apetitul pentru fabulos, născociri pitoreşti năstruşnice sau istoriile desprinse din faptul divers cu miez halucinant, aşa cum o face Doina Ruşti. Aşadar, cititorii seduşi de paginile din Manuscrisul fanariot pot sta liniştiţi! Noul roman, Mâţa Vinerii, păstrează aceeaşi reţetă care îmbină sursele istorice, detaliile excentrice şi infamiile insolite cosemnate în documente. Acestea sunt amestecate şi lăsate să stea la fezandat într-un vas cu fapte care îţi amintesc de acea lectură densă, în care epicul abundent se dilată odată pătruns bine de realismul magic, provenit din lumea superstiţiilor, duhurilor şi a vrăjitoriilor ce pluteau peste malurile Dâmboviţei.

Dacă în Manuscrisul fanariot Bucureştiul era un mare timpan, ce vibra la orice sunet, în toate cele patru puncte cardinale, unind urechile simandicoase cu ale mahalagiilor de la margine de lume, în Mâţa Vinerii, Bucureştiul fanariot este un imens burdihan nesătul ascuns în bucătăria domnească. Aici, robul Silică încântă ultimele zile ale unui grecotei ce a cumpărat cu sute de pungi tronul de la sultan, gătindu-i nişte mâncăruri de-o extravaganţă drăcească, inspirate din Cartea bucatelor rele. În aceste reţete, hotarul dintre desfătare şi delirul pus pe seama drogurilor era cât se poate de subţire, şi numai ştiutorii îl puteau dibui când ajungeau să drămuiască migălos ingredientele. Pasionat de gastronomie sau nu, vei găsi nişte descrieri suprarealiste ale reţetelor, uluitoare datorită unor combinaţii de ingrediente ce te fac să o bănuieşti pe Doina Rusti de înrudire vrăjitorească. Nu lipsesc oţeturile de trandafiri şi prune, cărăbuşii ţinuţi în vin şi perpeliti pe cărbuni încinşi, ouşoarele dulci fierte în frunze de salvie şi de izmă, fripturile tăvălite în praf de migdale, mozolite cu miere şi scorţisoară, elixirurile, şi nici sosurile bune pentru bolile sângelui. Bogăţia detaliilor gastronomice îţi lasă impresia unei replici gurmande ale arabescurilor ce îmbogăţeau bijuteriile Stambulului.

Nu era mâncare pe care să n-o fi iubit şi a cărei amintire să n-o păstreze în suflet. Pasta de linte era ca o guvernantă bătrână, care devenea desfrânată imediat ce o acoperea cu felioare de ceapă, prăjite în unt. Când lua prepeliţele în palmă, simţea fiorul pe care ţi-l dă sânul de fată necoaptă. Le mozolea cu miere şi ardei iute, le făcea cuib de spanac şi avea grijă să le îmbete cu vin de smochine.

Ai impresia că toate bucatele exotice ale pământului şi cele mai ciudate moduri de preparare s-au îngrămădit în bucătăria domnească. Aici, sclavul Silică veghea guraliv. Se considera un suveran pretenţios şi greu de mulţumit de către celelalte slugi, însă devenea cât se poate de comic datorită contrastului dintre înfumurarea fără margini şi trăsăturile caricaturale, de om simplu, prea umflat în pene, de parcă ar fi fost una dintre zburătoarele scumpe ce urmau să fie preparate cu mirodeniile Orientului îngurgitat pe Dâmboviţa. Ce-i drept, în acele vremuri tulburi, cu desfătări efemere, bucătarul domnesc era un zeu, o nestemată indispensabilă din giuvaierul plăcerilor din care se înfruptau cu fală clasele privilegiate. Nu degeaba era disputat de moştenitoarea unei mari familii boiereşti, ce a plătit mulţi galbeni pentru a-l răscumpăra, şi de însuşi domnitorul fanariot, ce n-ar fi renunţat la el nici în ruptul capului. Povestea lui Silică, devenit un superstar în ochii oamenilor simpli, şi ai fostei sale stăpâne, păgubite de lăcomia gurmandului domnitor, era cântată pe tot Lipscaniul.

În ciuda faimei sale, nu bucătarul Silică, înfumurat ca o pupăză, este personajul central al prin ai cărui ochi vei avea acces la o lume fabuloasă, ci eroina ce îşi ascunde numele adevărat (Mâţa Vinerii) pentru a scăpa de falsele acuzaţii de vrăjitorie. Pâtca (alt nume ce i-a dat în copilărie), eroina romanului, este un personaj feminin la fel de excentric precum reţetele complicate ale lui Silică. Ea este moştenitoarea de drept a Cărţii bucatelor rele, dar şi a unor case de pe actuala stradă Covaci, în pivniţele cărora zăceau secrete vrăjitoreşti şi reţete necurate, pe bază de pulberi miraculoase, dar şi malefice.

Fugită din Braşov pentru a scăpa din ghearele vânătorilor de vrăjitoare, Pâtca, o copilă de paisprezece ani, ajunge la Bucureşti, locul unde peripeţiile, bucuriile, descoperirile şi pericolele se ţineau scai de străini. Va trece prin situaţii-limită, va fi răpită, va intra sub protecţia Caterinei Greceanu, una dintre cele mai frumoase, bogate şi influente femei ale epocii sale, apoi se va îndrăgosti de un franţuz cu trecut plin de aventuri şi viitor nesigur. Va înfrunta personaje dubioase, tâlhari ce au câştigat favoruri domneşti, gata să ciugulească din palmele boierilor şi ale domnilor fanarioţi înainte de a le face felul. Va prepara leacuri pentru a scăpa de belele şi pentru a-i salva şi pe cei dragi, dar şi otrăvuri, şi se va lăsa vizitată de Sator, o prezenţă ce ajunge să capete roluri şi puteri ce scapă înţelegerii logice.

Peripeţiile acestui personaj feminin seamănă cu efemerul aromelor ieşite din amestecurile bucătarului domnesc. Includ ingrediente excentrice, personaje cu puteri magice, gata să dispară, să se volatilizeze precum aburul înmiresmat de deasupra oalelor din cuhniile palatelor, şi tot felul de reţete care ascund simboluri amintindu-le cunoscătorilor de un ocultism balcanic aproape uitat, deghizat în lăfăiri pantagruelice. Printr-un grai arhaic delicios şi ghiduş precum reţetele păstrate de Silică, Doina Ruşti pregăteşte cu fast o poveste cu amestecuri ispititoare de fapte şi personaje, ce par să nu se mai termine, de parcă ar fi un ospăţ levantin.

După ce Manuscrisul fanariot a descris cum nu se putea mai seducător ce poate face sunetul unui instrument nou adus în Bucureştiul alunecat într-o transă învecinată cu lejeritatea dezmăţului, iar în Mâţa Vinerii a descris efectele fantasmogoric-hilare asupra papilelor gustative, te întrebi dacă nu cumva Bucureştiul fanariot ar merita de fapt un cvintet literar, în care fiecare carte să fie dedicată fabulosului receptat de fiecare organ de simţ în parte.

Mata Vinerii - copertaEditura Polirom, 2017

Citeşte şi Manuscrisul fanariot – Bucureştiul fabulos

Manuscrisul fanariot – Bucurestiul fabulos

 

Noaptea de foc – Eric-Emmanuel Schmitt povesteste despre Sahara tuaregilor

Adriana Gionea
-
0
Noaptea de foc – Eric-Emmanuel Schmitt povesteste despre Sahara tuaregilor

O călătorie adevărată constă întotdeauna în confruntarea unor plămădiri ale imaginaţiei cu o anumită realitate, situând-se între aceste două lumi. Călătoria iniţiată de Eric-Emmanuel Schmitt în Sahara, acum un sfert de secol, îţi satisface imaginarul impregnat de exotismul înmiresmat cu aburii ceaiului de mentă îmbogăţit cu mirodenii şi arome copleşitoare, gata să te dea pe spate mai ceva ca un vin de clasă, cu nomazi care vând pumnale migălos lucrate şi bijuterii cu motive decorative opulente, oaze şi fortăreţe rămase în desert ca mărturii fantomatice ale unor oraşe vechi, străbătute de căpoşii dromaderi cu siluete daliniene.

Peste imaginile suprarealiste ale deşertului african din imaginarul colectiv exploatat în industria suvenirurilor ce imită pitorescul şi autenticul, Schmitt suprapune realitatea unei culturi unice. O cultură dintr-o lume unde bărbaţii domesticesc pustiul torid, fac o pâine delicioasă îngropând aluatul sub nisip şi te uimesc oferindu-ţi licori cu arome nebănuite, iar femeile văzute mai puţin de ochii străinilor au o reputaţie ce le-ar face invidioase pe multe occidentale emancipate deoarece deţin funcţiile nobile, sunt păzitoare ale legilor, preotese ale scrisului, paznici ai culturii.

În Noaptea de foc, totul gravitează în jurul unei culturi enigmatice, bine conservate în dogoritoarea Sahara algeriană. Este vorba despre cultura tuaregilor, dezvăluită europenilor cu aproape două secole în urmă de misticul Charles de Foucauld. Iniţial un soldat de nădejde în aparatul colonial, apoi căutător al lui Dumnezeu, Charles de Foucauld s-a stabilit printre tuaregi nu pentru a-i lepăda urgent de păgânism, asemenea unui europocentrist ignorant, ci dimpotrivă, pentru a le imortaliza cultura în surse scrise, nealterând-o.

Pe urmele acestui Foucauld şi a micii sale fortăreţe pe care şi-o transformase în lăcaş de cult a plecat Eric-Emmanuel Schmitt alături de prietenul său dornic de a realiza un documentar despre această personalitate occidentală captivată de universul tuaregilor. Schmitt îşi dorea să găsească în austeritatea mistică a deşertului nişte răspunsuri cu ajutorul cărora să se poată regăsi, pentru a şti ce să aleagă odată ajuns la răscrucea dintre calea academnică, aşteptările conformiste ale societăţii occidentale faţă de un doctorand eminent şi aventuroasa carieră literară. Nu numai că ajunge să găsească răspunsul privind viitorul său profesional, ci şi acela strâns legat de relaţia cu transcendenţa, cu divinitatea, cu dualitatea raţiune-credinţă, dar nu sub forma unui misticism patologic, apărat cu fanatism. Divinitatea găsită în Sahara, ce i se strecoară brusc în propriul univers atunci când o rătăcire prin deşert era să-i fie fatală devine de fapt o apropiere de alteritate, o conştientizare a nevoii de ospitalitatea securizantă a semenilor, revelate în pasaje în care frica de moarte, angoasele copleşitoare şi beatitudinea dătătoare de speranţă se contopesc.

În expediţia sahariană, Eric-Emmanuel Schmitt a fost însoţit de un tuareg care ghida un grup de turişti occidentali, fiecare având bagajul său greu de idei false despre deşert, dar şi un scop ce putea umbri adevăratele învăţături pe care le poate oferi un relief ostil, dar cu oameni primitori. Unul dintre participanţi, un profesor universitar şi om de ştiinţă dedicat, îşi petrecea timpul inventariind rocile şi alte forme de viaţă din deşert. Urmărindu-i hărnicia de contabil zelos, autorul se întreba dacă nu cumva omul de ştiinţă dorea să verifice dacă Sahara cea reală, de la faţa locului, mai respecta adevărurile din cărţile dedicate ei, de parcă trebuia să se prezinte impecabil în faţa unui inspector exigent. Un astfel de inspector exigent poate fi şi cititorul dornic să regăsească în descrierile lui Schmitt peisaje cu dune şi expuneri ample ale unor obiceiuri excentrice. Aceste obiceiuri lipsesc, în schimb apare imaginea unor străini ce te fac să îţi recapeţi încrederea în umanitate, în cazul în care anumite ştiri despre oamenii altor culturi ţi-au zdruncinat-o.

Totuşi, din cartea lui Schmitt nu lipseşte poezia. Vei avea parte de un pasaj în care tuaregul aprig ce ghida expediţia îşi manifestă afecţiunea faţă de o păstoriţă în prezenţa căreia mimează indiferenţa precum un adolescent ezitant deghizat în războinic. Îţi vei dori să reciteşti acest pasaj la nesfârşit şi să opreşti secundele pentru a sta şi timpul în loc astfel încât să nu dispară niciodată acel amestec între ademenire şi inocenţă, între cutezanţa masculină şi pudoarea mascată de cele mai frumoase veşminte ale tuaregului, prin care oferea forţă vizuală ritualului de curtare devenit o relicvă din alte secole.

Ce-i drept, expediţia lui Schmitt pleacă de la peisaje recognoscibile, dar iese din tiparele pitorescului vandabil. Sahara lui nu vrea să ţi se prezinte într-un mod previzibil. Nu-i pasă de raportul unui inspector deghizat în turistul care abia aşteaptă să ajungă la destinaţia confortabilă. Modul în care Sahara tuaregilor i se dezvăluie viitorului scriitor plecat pe urmele lui Charles de Foucauld scapă de sub tutela clişeelor picturale şi ale familiarului văzut cu ochii minţii. Este mai degrabă o Sahară evanescentă, a unui misticism precum o transă ce acaparează simţurile în situaţiile riscante, o lume ce iese din sfera palpabilului imediat, în ciuda nisipului care îl ia cu asalt în acea noapte a rătăcirii.

Cei obisnuiţi cu mesajul pacifist şi optimismul prin care Schmitt omagiază alteritatea şi tratează marile drame ale omenirii, vor găsi în aceste destăinuiri un Eric-Emmanuel Schmitt prins în chingile unor angoase pe care un tuareg reuşeşte să le desfacă şi să te convingă să cauţi un volum scris de Charles de Foucauld. Vei dori să citeşti o carte dedicată acestor oameni ai deşertului algerian situat între oraşul Tamanrasset, muntele Tahat şi schitul din Assekrem.

Noaptea de foc - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

Byrne by Anthony Burgess – Calatoria unui Don Juan irlandez prin haosul unui secol

Adriana Gionea
-
0
Byrne by Anthony Burgess – Calatoria unui Don Juan irlandez prin haosul unui secol

Byrne este o surpriză pentru acei cititori tulburaţi de Portocala mecanică, mai ales dacă în memoria lor Anthony Burgess îşi contopeşte amprenta literară cu acest roman-cult. În schimb, pentru cei familiarizaţi cu alte romane scrise de Burgess, Byrne este o delicatesă ce vine să confirme versatilitatea acestui mare autor, pentru care genurile, vechiul şi noul, secolele şi adevărurile istorice nu mai au graniţe.

Portocala mecanică a provocat un cutremur în lumea literară, ce s-a propagat rapid şi în cinematografie, stârnind şi discuţii ce au atins domenii precum psihologia şi sociología. Byrne, eroul romanului cu acelaşi nume, ar fi putut deveni la fel de faimos datorită aventurilor sale trepidante precum secolul XX, pe care l-a traversat fie din ipostaza ce se bucura fără urmă de pudoare de carnalul învecinat cu apetitul contemporanilor pentru distrugere, fie din ipostaza spectrului ce dispărea dintr-o metropolă vestică pentru a apărea în speluncile rău-famate din ţările exotice.

Plăcerea lecturii este stârnită nu doar de aventurile acestui Don Juan irlandez care a hălăduit prin urgia nazistă, ce a bântuit prin Europa anilor ’40, sau prin decorurile grotesc-apocaliptice gata să îi inspire oricând pe artiştii neînţeleşi, dornici de a şoca fără scrupule. Însăşi structura acestui roman îl face de neuitat. Byrne este un gest de curaj asumat cu maturitatea şi uşurinţa unui autor ce nu se teme de nimic, nici măcar de prejudecata conform căreia, în zilele noastre, scriitura în versuri este demodată. Aşadar, un roman în versuri nu este un act ieşit din comun pentru Anthony Burgess, care a readus în prezent lumea unor celebri (şi vizionari) versificatori ai vremurilor tulburi şi ai tipologiilor umane tumultuoase – Shakespeare, prin romanul Nothing Like the Sun (Ochii doamnei mele, Humanitas Fiction), şi Christopher Marlowe, prin romanul Moartea la Deptford.

Byrne te va cuceri şi te va atrage într-o lume unde hedonismul, viziunea apocaliptică asupra secolului XX, speranţa, oroarea cu tentă dantescă, erudiţia dublată de umorul autoreferenţial, reflecţia asupra civilizaţiei occidentale şi anticiparea marilor crize ale secolului XXI se întâlnesc ameţitor, cum numai în operele autorilor care şi-au provocat propriul secol găseşti. Ter vei simţi vrăjit de fluiditatea consistentă a romanului în versuri ce aminteşte de grandoarea lui Dante şi de răscolirile lui Byron, chiar şi în cazul în care nu te eşti în largul tău în faţa poeziei.

Găseşti în cartea lui Burgess jocurile de cuvinte sarcastice, plăcerea jonglării cu graniţele poroase dintre istorie şi alternativele atemporale, cu modul în care se îmbină erudiţia clasicistului, vizionarismul cu tentă satirică, suculenţa unei poveşti captivante, umorul ce provoacă la un dialog incomod cu genurile literare ce au conoanele bătute în cuie, dar şi cu evolutia secolului XX, flirtul inteligent cu avangarda ce încurajează estetica hibridului literar. Toate acestea, îmbinate seducător (şi înfiorător), te fac să crezi într-o contopire a epopeei cu viziunea renascentistă asupra crizelor sociale expuse halucinant, cu epicul având sevă elisabetană şi venele unui poem romantic, şi cu perspectiva postmodernă capabilă să reinterpreteze teme şi motive din trecut. Byrne este protagonistul perfect pentru un astfel de experiment literar. Are anvergura unui erou epopeic, fluiditatea spectrală, umbrele şi extravaganţa unei proiecţii ivite din imaginarul colectiv, hedonismul amoral deschis către acele experienţe ce adună senzualitatea, nihilismul, grotescul, Erosul şi Thanatosul, specifice avangardei secolului XX, şi acel apetit pentru estetica şocului, a spectacolului visceral, cu scopul unui protest împotriva ordinii, specific artei iconoclaste postbelice.

Artist mediocru, geniu situat înanitea vremurilor sale, pictor decadent, aventurier hiperviril, ce lasă în urmă numai femei însărcinate, compozitor damnat ce se visa un al doilea Stravinski, dar care îşi vinde sufletul în Berlinul nazist şi prin bordelurile tărâmurilor calde, Byrne devine un amalgam de opoziţii înspăimântătoare, nu mai puţin incitante, ce se topesc într-o biografie neclară, dar cât se poate de consistentă odată raportată la aşteptările contemporanilor săi de la noul tip de erou. Aventurile protagonistului devin un periplu ce îl alungă din sânul familiei simple şi fără orizonturi largi spre urgia Europei zguduite de ideologii apocaliptice. Face slalom printre capcane şi exact când vocea sa părea stinsă pentru totdeauna, după ce i-a trecut vremea, fiii săi gemeni îi duc moştenirea mai departe, prin urgia noii ordini artistice şi sociale, în care protestul faţă de convenţional ia forme pornografice, şocante, din care nu lipsesc tentaţiile unei alte dictaturi. De fapt, introducându-l în scenă pe Tim, unul dintre fiii lui Byrne, Anthony Burgess provoacă un dialog caustic şi exploziv cu avangarda postbelică, din care nu lipseşte privirea sfredelitoare îndreptată spre noile arte performative, spre mercantilismul ce preface arta în entertaiment lubric eşuat în morbid.

Ce te va impresiona la acest acest roman în versuri nu este doar contopirea viziunii lucide asupra artei contemporane cu moştenirea clasică, al cărei rol este foarte bine conştientizat de Burgess prin numeroasele trimiteri, ci şi evoluţia reflecţiilor despre civilizaţia occidentală, cât se poate de actuale chiar şi după mai bine de două decenii de la apariţia cărţii. Deşi începe cu tonul unui roman picaresc adus în zilele noastre, Byrne se rostogoleşte într-o avalanşă ce ia cu ea marile teme ale culturii europene şi canoanele marilor genuri literare, până ajunge la climaxul unei evoluţii stupefiante a perspectivei asupra umanităţii. Picarescul se preface într-o perspectivă coşmarească, presărată cu beneficiile intertextualităţii şi aluziilor la marile opere ale civilizaţiei eurpopene. Această perspectivă îl transformă pe Burgess într-un vizionar, capabil de a prezice marile tulburări ale zilelor noastre, printre care aşa-zisa ciocnire a mentalităţilor dintr-un continent reprezentat dintotdeauna de pluralism.

Momindu-şi cititorii prin trepidanta poveste a unui aventurier, Burgess ajunge să îi uimească prin talentul de a cuprinde, în mai puţin de 200 de pagini, toata zbaterea umanităţii, de la conflictele religioase la doctrinele distructive şi crizele unui trup epuizat, pe care le îmbină într-un stil insolit ce te face să-ţi imaginezi un musical avangardist, cu elemente clasice redefinite futurist. În romanul său se zvârcolesc atât o civilizaţie în derivă, cât şi un om devenit simbolul tuturor celor ce au văzut şi trăit prea multe, întotdeauna lucid şi pe marginea prăpastiei.

Byrne - coperta

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026