Recenzii carti bune

Malcolm – Un roman plin de originalitate despre adolescenta si maturizare

Adriana Gionea

-

February 27, 2017

Malcolm – Un roman plin de originalitate despre adolescenta si maturizare

Unde ai fost tu, James Purdy, până acum? Îţi vine să întrebi dacă nu i-ai mai citit vreo carte până acum. Vei trece Malcolm pe lista romanelor preferate dacă şi ţie îţi plac acele poveşti duioase cu personaje excentrice şi întâmplări ce seamănă cu derularea unui film ce jonglează cu absurdul şi turnura suprarealistă camuflată în comportamentele extravagant-demonstrative, de zici că s-au întâlnit Ionesco, Boris Vian şi burghezii lui Bunuel trimişi direct în high class-ul american din era de aur a jazz-ului.

Malcolm, debutul ce l-a propulsat, la finalul anilor ’50, pe James Purdy în rândul celor mai mari scriitori americani, poate fi considerat un bildungsroman insolit, ce incorporează misterul unei alegorii, stranietatea şi ambiguitatea unor scene de teatru absurd şi ludicul unui basm contemporan cu mesaj satiric. Exact ca într-un basm despre iniţierea în farmecul, dar şi în greutăţile şi provocările vieţii (în cazul acesta al societăţii moderne, multistratificate şi considerate un cabinet de curiozităţi), în centrul acţiunii se află un protagonist necopt, nimeni altul decât Malcolm. Malcolm este un adolescent de cincisprezece ani ce îşi petrece zilele abia dezlipindu-se de banca din faţa hotelului de lux unde a fost cazat de către tatăl său, pe care îl aşteaptă descumpănit şi care a dispărut în condiţii enigmatice.

Ca în orice basm, apar şi personaje care mai de care mai ciudate, năstruşnice, unele simpatice şi pline de compasiune, altele frizând ridicolul şi întruchipând tot ce are societatea din marile oraşe mai hâd, pervertit şi trist. Aceste personaje pline de culoare şi de obiceiuri ciudate şi comice, fie îi voi arăta calea lui Malcolm, ghidându-l, fie vor simboliza trecerea de la un nivel la altul al iniţierii şi al situaţiilor-limită, pe care le are de înfruntat pentru a trăi fără protecţia tatălui său.

Nevoit să călătoreasca mereu alături de tatăl său, Malcolm duce viaţa unui inadaptat nomad, care nu prea ştie cum să se poarte cu semenii săi, de parcă ar fi odrasla unui magnat, închisă într-un turn de fildeş, departe de muritorii de rând. Aproape falit, după ce nu îi mai are pe ai săi aproape, trebuie să înveţe cum să se comporte şi să comunice tacticos cu oamenii din jur. În ajutor îi vine un faimos astrolog pe nume Cox, devenit ghidul său în călătoria prin viaţa lipsită de securizarea parentală.

Astrologul are o listă de contacte, unul mai excentric decât altul. Îi va da lui Malcolm adresele acestora treptat, încât să ai impresia că vizitele puştiului derutat în casele acestor personaje de basm caricatural având accente de piesă de teatru absurd, ce duc o viaţă de boem strâmtorat ce imită fastul unor aristocraţi, sunt de fapt nişte probe de încercare pentru a-şi dovedi maturizarea, astfel încât să fie trecut la un nivel superior al adaptării la societate.

Ori de câte ori Malcolm nimereşte în casa vreunui astfel de personaj – de la conacul victorian al unui enigmatic antreprenor de pompe funebre ieşit la pensie la casa petrecerilor cu jazz deţinută de o pictoriţă – ai impresia că prin faţa ta se perindă un alai de tipologii luate din lumea reală pentru a le fi modificate până la absurdul caricatural imaginea, purtările şi gesturile, astfel încât să pară ieşite dintr-un cabinet de curiozităţi. Purtările unora par aberante. Dramele exacerbate şi exteriorizările de o spectaculozitate teatrală sunt adaptate perfect la atmosfera din reşedinţele somptuoase ce par un sanctuar al ciudăţeniilor mai mult sau mai puţin amuzante.

Apariţia lui Malcolm în casele personajelor din lista de adrese ale astrologului îţi creeaza iluzia că ai nimerit în mijlocul unui performance ilogic, năucitor, în care fiecare îşi joacă exibiţionist propria dramă, atribuindu-i lui Malcolm rolul spectatorului perfect. Această perindare excentrică va deveni fascinantă pentru cititorul ce preferă cinematogtafia avangardist-experimentală sau teatrul absurd, şi mai ales romanele în care temele clasice glisează spre zona straniului a cărui sursă este greu de identificat, fiind bine pitită în realul normalităţii.

Deşi la început este prezentat drept un adolescent ce a trăit mai toată viaţa în puf, cazat doar la hoteluri de lux, cu servitori la cheremul său, izolat de viaţa reală, Malcolm nu este un egoist cu nasul pe sus. La fel de rafinat precum manierele sale de vlăstar cu sânge albastru, de gentleman în devenire, Malcolm impresionează prin candoare şi prin dorinţa de a-şi face prieteni chiar şi în rândul personajelor ostile. Se ataşează de cei din jur şi oscilează între frica de a a renunţa la vechiul stil de viaţă după inexplicabila dispariţie a tatălui şi ofertele de a începe o existenţă nouă alături de personajele cu purtări bizare. De fapt, această oscilaţie, prezentată sub forma unui periplu halucinant în care apar eroi veniţi de nicăieri şi cu obiceiuri stranii, devine o alegorie modernă a maturizării prin ieşirea din zona de confort, dar şi un dialog parodic provocat de raportarea subversivă la şabloanele repetate în romanele de până atunci.

Cartea scrisă de James Purdy te derutează. Are suficiente elemente realiste care să te impiedice s-o încadrezi rapid în categoria romanelor suprarealist-experimentale ce par nişte alegorii postmoderne, însă modul în care tratrează problemele realului, ale societăţii postbelice, printre care însingurarea, snobismul, alienarea, intoleranţa în faţa celor diferiţi, alteritatea privită ca inadaptare, abandonul sau hedonismul ca protest împotriva înstrăinării sau inadecvării, te fac să te simţi asemenea unui vizitator intrat într-un univers paralel, unde firescul capătă note aberante, ca într-un film inovator. În această derută indusă cititorului, şi care va fi prelungită până la finalul romanului, descoperi de fapt plăcerea lecturii. Te învăluie o stranietate care, în loc să te sperie, îţi stârneşte acea curiozitate hrănită de un roman despre care îţi vine să spui ca este altfel, deşi atât de aproape de temele obişnuite inspirate de probleme cotidiene.

Malcolm trezeşte duioşia copilului care ai fost cândva, apetitul pentru insolit al cititorului nonconformist şi întreţine acea lume stranie pe care vrei să o găseşti atunci când râvneşti la nişte lecturi cu adevărat originale. Îţi va rămâne multă vreme în memorie datorită unui talent aparte al lui James Purdy în a întreţine stranietatea, dar mai ales acea linie fină dintre bizarul devoalat într-un mod rafinat şi firescul asociat realului, atunci când îşi contruieşte personajele cu manii ieşite din comun, dar cu trăiri şi drame tipice omului obişnuit.

Insloitul vecin cu vărul nord-american al realimsului magic nu te face să te simţi străin de lumea personajelor, în ciuda unor detalii halucinante. Stilul autorului îmbibat în melancolia duioasă îţi trezeşte empatia ce facilitează legătura emoţională dintre tine şi protagoniştii ce par să aibă acel ceva nelumesc.

Editura Vellant

O viata mai buna – Reconfortanta precum o hoinareala in Parisul visatorilor

Adriana Gionea

-

February 26, 2017

0

O viata mai buna – Reconfortanta precum o hoinareala in Parisul visatorilor

Simpatică, optimistă şi energizantă precum o comedie romantică franţuzească, prin care şabloanele despre căutări şi relaţii umane salvatoare evită plictisul, iar lejeritatea scenariului capătă mereu acea aură de magie pusă pe seama rătăcirilor prin fascinantul (întru eternitate) Paris. Aşa poate fi descrisă cartea O viaţă mai bună, în care Anna Gavalda vorbeşte din nou despre foamea de afecţiune a unor tineri debusolaţi. Ei ajung să-şi ia dramele în râs cu autoironia chic, devenită accesoriul indispensabil al nonşalanţei boeme ce trebuie afişate pe malurile Senei, cutreierate după nopţile albe.

O fi de vină modul în care Anna Gavalda picură speranţa în situaţiile apăsătoare. Sau pur şi simplu o fi vraja atribuită decorului parizian, pentru care unii ar suporta şi marile suferinţe venite în acelaşi timp, atâta vreme cât ar avea ocazia să desfacă firu-n patru la masa unei cafenele faimoase ori pedalând pe un bulevard elegant. Cert este că dramele protagoniştilor din acest roman ajung să te înveselească, nu să te zguduie. Ce-i drept, ei au deprins arta îndurării cu stil, autoironie şi acea dezordine afectivă ce devine o dovadă de necontestat a esteticii emoţionale în oraşul paradei cochet-boeme.

Protagoniştii romanului, Mathilde şi Yann, nu se întâlnesc în cel mai parizian mod cu putinţă, atestat încă din era primilor avangardişti ce au facut din Nadja lui Breton o biblie a hazardului care inspiră – adică din întâmplare. Această regulă a întâlnirilor pariziene facilitate de hazard, care dau însă iluzia predestinării, lipseşte din această carte. Mathilde şi Yann vor duce vieţi paralele, deşi împart aceleaşi depresii, melancolii, căutări şi goluri, într-un Paris la care tu s-ar putea să visezi neîncetat suspinând lacom. Nu li se vor încrucişa drumurile parcurse în căutarea acelui ceva (sau cineva) prin care să îşi oblojească rănile vechi- în cazul ei, pierderea mamei la şaptesprezece ani în timp ce tatăl abia aştepta să plece la amantă, în cazul lui, eşuarea artistică, dezamăgirea faţă de propria neputinţă de a face modificări vitale în prezent şi stagnarea într-o legătură amoroasă în care se simte un străin şi care oglindeşte frica lui în faţa iniţiativelor ferme, ce l-ar putea face să pară egoist în ochii celorlalţi.

Mathilde şi Yann au caractere diferite, ce i-ar fi adus în pragul unei actracţii electrizante ivite între două extreme. Ea îşi îneacă amarul în petreceri, euforii bahice, shopping sau plimbări cu bicicleta în zorii parizieni pentru a se reface după încă o noapte de pomină. Yann, mai puţin expansiv şi degajat, suportă un job sub calificarea lui, cu toate că a visat să fie un mare designer de interior, precum şi toanele unei iubite provenite dintr-o familie mult mai stilată decât a lui. Deşi aleg strategii diferite pentru a rezista într-un cotidian plin de visuri abandonate şi frivolităţi pe post de analgezic afectiv, devenite o rutină, Mathilde şi Yann au totuşi ceva în comun: acel amănunt neprevăzut care îi poartă spre întâlnirile ce le schimbă viaţa. În cazul lui Mathilde, pierderea genţii moştenite de la mama ei, unde se regăsea o întreagă existenţă feminină stocată sub forma unor amintiri şi obiecte asociate cochetăriei, dar şi un plic unde stăteau ascunşi cei 10000 de euro pe care îi datora colegelor de apartament, mult mai responsabile decât ea. În cazul lui, gestul politicos de a sări în ajutorul unei vecine adorabile şi de a-i cunoaşte soţul al cărui umor şi apetit pentru şotii îţi aminteşte de protagonistul filmului Toni Erdmann.

Geanta pierdută o poartă încet, încet, pe Mathilde spre întâlnirea cu acel tip ciudat despre care ai fi spus că nu e genul ei, dar care îi poate da viaţa peste cap. Ajutorul acordat de Yann vecinei sale ispititoare îl transformă în musafirul ce găseşte toate răspunsurile necesare unei reîntâlniri cu sine în apartamentul vecinilor. Apartamentul devine un loc maigic, ticsit cu obiectele decorative asociate tihnei senzuale ce nu a fost alungată încă de rutina conjugală, şi cu poveştile despre ceramica japoneză. În scena şi în dialogurile din apartamentul unde Yann îşi petrece o singură seară găseşti acele ingrediente folosite de Anna Gavalda pentru a-ţi arăta frumuseţea existenţei, descoperită în aducerea laolaltă a oamenilor diferiţi, a excentricilor candizi, dornici de a se conduce unii pe alţii spre acea piesă ce lipsea dintr-un puzzle al unei vieţi complicate ajunse într-o fundătură, din cazua inerţiei şi a conformismului instalat prea devreme.

Ai fi tentat să afirmi că fluiditatea ghiduşă, plină de zeflemea, a vocilor narative ce imită stilul de a se exprima al tinerilor din ziua de azi, dezordinea şi nehotărârea din viaţa personajelor şi aparenta superficialitate reflectă stilul unui roman destinat exclusiv generatiei Y, total diferită de tot ceea ce a fost înaintea ei şi de neînţeles pentru cei maturi. Într-adevăr, modul în care Anna Gavalda prezintă debusolarea din planul afectiv şi profesional a lui Yann şi preferinţa lui Mathilde pentru jobul fără un viitor calitativ, dar care îi oferă cantitatea de bani necesară unei vieţi hedoniste trăite numai cu gândul la prezent, în detrimentul viitorului academic promiţător, sunt nişte detalii asociate de răutăciosi generaţiei Y. Ambii protagonişti au trăsături ce permit confirmarea prejudecăţilor asociate noii generaţii. Una este legată de oscilaţia între apetitul pentru tot ceea ce este nonconformist şi un trai ce pare să elimine schimbarea prin paralizia iniţiativei, aşa cum se întâmplă în cazul lui Yann, ce se visează designer, dar acceptă un job şi o relaţie ce par să ducă spre nicăieri.

Exact când îţi vine să te laşi pradă tentaţiei de a încadra personajele în tipologii fixe şi în limitele unei vârste mult prea fragede pentru a le permite accesul rapid la marile înţelesuri despre lume şi viaţă, Anna Gavalda îţi devoalează nişte surprize. Una dintre ele este legată de fapt de modul în care ajungi să te raportezi la problemele protagoniştilor, ce devin unele întâlnite la toate vârstele, mai ales când se instalează o criză gata să răstoarne certitudinile.

Ambele personaje, ce se declară la început imature, învaţă să ia viaţa de la capăt. Autoarea le oferă portiţa de scăpare prin întâlnirea cu alteritatea, nicidecum prin obositorul ciclu de tip încercare-eroare. Atât Mathilde, cât şi Yann îşi părăsesc vechea existenţă, schimbă decorurile urbane şi fac alegeri bruşte, dar fără a debita fraze greoaie pentru a trece drept întelepţi. Schimbarea lor pluteşte în lumina unor întâmplări stranii şi comice, fiind mereu însoţită de luciditatea dublată de ironia îndreptată spre sine. Este acel gen de ironie pulverizată cu aerul copilului ghiduş ce învaţă repede să se ierte pe sine chiar şi atunci când îşi dă seama că poate pierde sprijinul celor dragi din cauza unei boacăne ce depăşeşte limitele răbdării.

Editura Polirom, 2016

Citeşte şi Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – În cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – In cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

Iubiri caraghioase – Unele dintre cele mai bune scrieri despre amagirea cu final neasteptat

Adriana Gionea

-

February 23, 2017

0

Iubiri caraghioase – Unele dintre cele mai bune scrieri despre amagirea cu final neasteptat

Există oare iubiri care, deşi profunde la început, să nu se termine cu acrobaţii comice şi farse? Care să nu facă din măreţia tragediei existenţiale bufoneria unei autoamăgiri date în vileag pentru a uşura povara insuportabilă a pierderii? Care să nu stârnească hohote de râs acolo unde ar fi fost aşteptate replici având mii de înţelesuri ce ar fi trebuit să conţină toate spasmele omenirii? Care să nu ofere lejeritatea accesibilă a butaforiei refolosite acolo unde s-ar fi cerut unicitatea durerii sufleteşti? Sunt întrebări la care Milan Kundera ajunge să răspundă cu spiritualitatea celui ce a descoperit înţelepciunea abia după ce a înţeles că marile drame ale fiinţei umane îşi devoalează înţelesurile sobre abia când nimic nu mai trebuie luat în serios, privit cu sfinţenie.

Cele şapte povestiri cuprinse în acest volum sunt un deliciu pentru cititorii dornici să perceapă relaţia de cuplu drept un joc insolit şi voluptuos al autoamăgirii, al disimulării ingenioase, ce ajunge să-l scufunde pe mincinos în realitatea de care fugea. Un joc (mult prea) lucid, cu deznodământul absurd hotărât până la urmă de ceilalţi, aflaţi în afara lui.

Kundera se dovedeşte a fi unul dintre cei mai buni şi plini de idei păpuşari din literatura ce pune sub lupă relaţiile de cuplu. Modul în care trage sforile pentru a scoate ce are mai încâlcit psihicul uman este de neegalat. Dar este un păpuşar subtil şi răbdător, care îi dă personajului său impresia că el poate regla sforile…până se încurcă în ele. Nu-i dă totuşi strigătul asurzitor al disperării când acesta se trezeşte în situaţii fără ieşire, ci autoironia dublată de reflecţii neaşteptate.

Ai fi tentat să integrezi dramele personajelor într-un anumit context istoric nefast pentru libertate şi să identifici cauzele în povara sufocantă reprezentată de imixtiunea ochiului colectiv în intimitatea fragilă din perioada comunistă. Dar vei trage repede concluzia legată de universalitatea acestor drame. Nu numai în Cehia comunistă bârfele şi presiunea colectivă duceau la finalul absurd al unei relaţii amoroase, prin rostogolirea neprevăzută a unui detaliu mărunt (Nimeni nu va râde). Nu doar sub dictatură bărbaţii încercau să fugă şi de sub tirania fidelităţii conjugale şi a datoriei (Mărul de aur al dorinţei eterne, Doctorul Havel după douăzeci de ani). Nu doar sub vigilenţa moralei cu apărători iscoditori si necruţători femeile trecute ezitau să îşi mai acorde şansa unei ultime aventuri cu parteneri mai tineri (Morţii vârstnici să cedeze locul morţilor tineri) şi nu doar sub comunism libertatea personală şi amoroasă erau negociate în funcţie de posibilităţile oferite de realitatea care se confundă mai mereu cu opiniile celor din jur (Eduard şi Dumnezeu, Simpozionul).

Poate cele mai apropiate de problemele regăsite în viaţa omului actual sunt cele din povestirile Simpozionul, Mărul de aur al dorinţei eterne şi Falsul autostop. În aceste povestiri, Kundera tratrează, stârnind molipsitoare hohote de râs, probleme delicate, fără leac uşor, precum teama de acea infidelitate (închipuită) a partenerului, confuzia tânărului (mai experimentat) în faţa unor dovezi bruşte de senzualitate nebănuite la o parteneră considerată previzibilă şi cam neştiutoare într-ale ademenirii erotice, cosumarea unor aventuri mai mult decât efemere pentru a combate paralizanta frică de bătrâneţe precepută ca degradare fizică, solidaritatea masculină pusă la încercare de o femeie provocatoare şi teama de eşec în compeţiile virile. Personajele vor să abordeze aceste probleme sufleteşti cu seriozitate şi ataşament faţă de normele morale, însă Kundera nu crede în omul ghidat până la capăt de valori bine definite, ci de paradoxuri, de propriile minciuni sau incosecvenţe, convertite în argumente logice, în certitudini sau principii sănătoase.

Îndrăgostitul cu intenţii nobile şi cel ahtiat după favoruri erotice rapide nu sunt în ochii lui Kundera decât nişte oameni care fug de ei înşişi, iar din această fugă se detaşează cele mai ispititoare şi originale jocuri interpersonale sau cu propria conştiinţă. Eroii lui Kundera se trag singuri pe sfoară în cel mai profund şi amuzant mod cu putinţă. Se tem de propria inconsecvenţă, dar mai ales de a celor din jur, dar ajung să-şi savureze propriile înfrângeri, munciuni şi rateuri, de parcă ar fi cele mai bune lucruri ce îi puteau trezi în sfârşit la realitate, deşi continuă să băltească demierdaţi în propria farsă chiar şi după ce sunt daţi în vileag într-un mod ruşinos.

Cititorii pasionaţi de psihologia relaţiilor de cuplu vor găsi în acest volum nişte revelaţii care nasc discuţii interminabile. Povestirile incluse în Iubiri caraghioase îl situează pe Kundera la acelasi nivel cu nişte pionieri în domeniul psihologiei, precum Eric Berne, sau cu scriitorii vizionari inspiraţi de psihanaliză, unşi cu toate alifiile subtilităţii legate de complicata dinamică afectivă, printre care Stefan Zweig şi Arthur Schnitzler. Totuşi, în aceste scrieri, abisalul tenebros, fiorii sau tragediile declanşate de instinctele scăpate de sub control sunt înlocuite de rolul salvator al uşurătăţii exersate sau disimulate, al umorului care dezvăluie marile adevăruri abia după ce toate valorile esenţiale, fixate cu generaţii în urmă, sunt demolate de parcă ar fi nişte decoruri uzate.

Editura Humanitas Fiction, 2017

Dans le jardin de l’ogre – Cum sa (nu) lecuiesti o nimfomana

Adriana Gionea

-

February 21, 2017

0

Dans le jardin de l’ogre – Cum sa (nu) lecuiesti o nimfomana

Vei tot auzi de scriitoarea Leila Slimani. A câştigat unul dintre cele mai râvnite premii literare – Premiul Goncourt. Dacă romanul care i-a adus acest premiu – Chanson douce – are un început ce te poate îngrozi, primul ei roman – Dans le jardin de l’ogre – promite să-ţi crească temperatura, după cum afirmă şi criticii literari ce au fost impresionaţi de analiza erotismului feminin exacerbat de care se lasă ghidată Adele, o replică pariziană şi mult mai adaptată la viaţa burgheză a protagonistei din filmul Nymphomaniac. Ai fi tentat să consideri acest roamn despre urmările devastatoare ale euforiei sexuale confundate cu adicţia drept replica debarasată de pretenţiile existenţialist-erudite a celebrei pelicule regizate de Lars von Trier.

Într-adevăr, unii critici au avut dreptate. Romanul Dans le jardin de l’ogre îţi ridică temperatura şi îţi accelerează pulsul. Din cauza revoltei…dacă empatizezi cu protagonista Adele. În loc să o critici, s-ar putea să o consideri o victimă a societăţii obtuze, care exibă, în culorile neoanelor, reclame la produse cu tentă pornografică, mai ales în cartierele boemei pariziene, dar este gata oricând să condamne o femeie plină de vitalitate senzuală, ce se plictiseşte lângă un bărbat care dispreţuia erotismul, dependent de muncă, dornic să rezolve problemele cărându-şi familia, dar mai ales consoarta infidelă, departe de ispite, la adăpostul unui orăşel de provincie pentru a urma o nouă modă instaurată în rândul noii burghezii obosite de gălăgiosul Paris.

Adele, personajul central, împarte cititorii în două tabere, mai ales datorită modului în care scriitoarea Leila Slimani căptuşeşte pasajele incandescente cu analiza imprevizibilă şi răvăşitoare a emoţiilor. Unii vor simţi compasiune faţă de Adele şi nu o vor considera o nimfomană, ci o eroină irezistibila a zilelor noastre, asumată, liberă, care urmează idealul femeii moderne – acela de a-şi permite orice plăcere vrea, că doar de asta s-a dorit emanciparea.

În ochii cititorilor nonconformişti Adele nu este o femeie bolnavă, ci doar neînţeleasă. Cei din tabăra opusă o vor crede o imorală, cu apucături ce frizează patologicul. Merită, în ochii lor, ostracizarea şi dispreţul soţului, un medic văzut de mama ei drept bărbatul ideal pentru mariajul securizant, jertfit pe altarul datoriei faţă de bunăstarea familală şi care îi oferă consoartei (mereu) ingrate şi statut, şi casă cu grădină, şi copil, şi bani de cheltuială.

Scriitoarea se joacă aţâţător cu aşteptările, valorile şi concepţiile despre viaţă ale cititorilor din ambele tabere. Doar că în locul verdictului expus clar urmează regulile dulcelui stil franţuzesc atunci când vine vorba despre erotismul dezinvolt şi amantlâcurile alambicate – satirizarea moraliştilor, apelul ferm la o analiză sofisticată şi acea ironie sfredelitoare (dar nu mai puţin rafinată) ce dă de pământ cu aparenţele din mediile burgheze.

Toate încercările de a o readuce pe Adele pe calea cea bună, de a o face să se simtă vinovată pentru apetitul sexual scăpat de sub controlul datoriei conjugale, prin care devine o adeptă a varietăţii, o devoratoare de bărbaţi, capătă o tentă caricaturală. Romanul nu se transformă într-o analiză împănată cu elemente de psihologie clinică. Nu abisalul inconştientului este vizat, ci rigiditatea din relaţiile de cuplu lipsite de autenticitate. La un moment dat de întrebi dacă Adele nu este de fapt o victimă a unui model social conform căruia femeia trebuie să se simtă măgulită că poate obţine un statul social de invidiat complăcându-se într-o căsnicie searbădă, bazată pe o relaţie de cuplu în care lipsesc, pasiunea, frenezia şi complicitatea erotică. Ţi se vor părea de tot râsul încercările sotului, medic renumit, de a-i găsi un leac, de a o vindeca de parcă soţia infidelă ar fi un pacient obligat să urmeze o cură. Explorând culisele afective ale soţului victimizat, nu-ţi rămâne decât să te întrebi dacă nu cumva bolnavul este altul.

Dans le jardin de l’ogre face parte din categoria romanelor în care sexualitatea dezlănţuită a personajului central este o replică sfidătoare dată modelelor sociale şi regulilor unanim acceptate de cei ce încă mai speră să dreseze latura erotică pentru a o educa şi a o supune unor norme şi reţete rigide de viaţă onorabilă. Apetitul (considerat) ieşit din comun al protagonistei poate fi un manifest împotriva ipocriziei sociale şi o palmă dată celor pregătiţi să ofere nonşalant soluţii bazate pe superficialitatea clişeelor. Dincolo de scenele fierbinţi, romanul dezvăluie o perspectivă cutremurătoare legată de semnificaţiile şi motivele din spatele comportamentului scandalos, din care nu lipsesc singurătatea, lipsa comunicării sau alienarea în cuplu.

Romanul scris de Leila Slimani lansează întrebări despre conformism, dreptul şi legitimitatea celorlalţi de a pune un diagnostic legat de intimitatea unei persoane, dar mai ales despre legătura dintre singurătatea omului din marile oraşe, lipsa de afecţiune şi refugiul în hedonismul mai mult sau mai puţin adictiv.

Gallimard, 2014

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Adriana Gionea

-

February 20, 2017

0

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

În inima New York-ului, metropola cosmopolită de care se leagă şi faima lui Truman Capote, s-ar putea să dai peste nişte comori. Sapi în arhiva Bibliotecii Publice şi găseşti o colecţie de proze scurte scrise de acesta înainte de a de a deveni marele Truman Capote. Şlefuite în adolescenţă, prozele din volumul Acum ne despărţim pot fi considerate la fel de bune precum cele din perioada maturităţii. Calitatea lor este dată de profunzimea psihologică pusă pe seama unei empatii precoce.

Nu despre jungla urbană cu zgârie-nori este vorba în cele paisprezece povestiri din acest volum, ci despre un ţinut magic, fascinant pe cât de înfricoşător, dur pe cât de sentimental. Este vorba despre vechiul Sud, cu ale lui păcate devenite inepuizabile surse de inspiraţie, ispite cu desfăşurări patologice, secrete şi neîmpliniri transgeneraţionale, contradicţii, segregări şi biografii halucinante.

Sudul care îl bântuie pe Capote este exact aşa cum ţi-l imaginezi dacă ai citit romanele scrise de Toni Morrison, piesele lui Tennessee Williams ori ai auzit sfâşietoarele versuri cântate de vocile de abanos lansate în localurile rău famate. Un ţinut îmbibat în patimile ce întreţin percepţia propriei inadecvări, nişte patimi ce se vor asanate prin aparenţe, dar sfârşesc prin a deveni capcane sumbre precum zonele mlăştinoase cu arbori având noaptea siluete spectrale. Deşi în Sudul cunoscut de Capote segregarea îşi spunea cuvântul atât la nivel social, cât şi individual prin scindarea între instinct şi datorie, libertate şi reputaţie, lumea interioară a personajelor este de fapt o contopire a extremelor. Găseşti în poveştile de viaţă ale personajelor scene de o duioşie ireală, dar şi de o asprime pe cât de absurdă pe atât de palpabilă.

Cele paisprezece povestiri te înduioşează prin compasiunea fără limite faţă de natura umană dezvăluită din perspectiva marginalilor, a celor înspinguraţi, dezrădăcinaţi şi rămaşi într-o lume apusă, uitată sau chiar batjocorită de ceilalţi. Descoperi în aceste povestiri atmosfera întunecată a unui roman gotic, infiltrată în conacele şi în ţinutul mlăştinos ale Sudului (Străinul familial, Spaima mlaştinii), picturalitatea ce uneşte morbidul şi delicateţea, frumuseţea naturii şi putreziciunea, amintindu-ţi de reprezentarea Ofeliei dintr-un tablou al unui pictor prerafaelit (Domnisoara Belle Rankin), precum şi o captivantă galerie umană ce reuneşte aproape toate acele tipologii asociate Sudului. De fapt, în aceste proze Capote a conservat varietatea umană a locului ce i-a marcat copilăria zguduită de lipsurile şi dramele familiei sale. Aici, în Sudul primilor ani de viaţă, arşiţa, mlaştina lacomă sau fantomele unui trecut colonial pot căpăta forme supradimensionate, mitice, iar tragediile pot fi înşfăcate de grotesc şi de absurdul coşmăresc gata să râdă hâd ori de câte ori adulmecă fragilitatea.

Totusi, Capote nu cade în ispita de a transforma stranietatea şi halucinantul în realismul magic local sau în analiza psihologică abisală expusă crud precum o autopsie. Nu simte nevoia de a explora halucinantul şi de a-l traduce lucid. Îl lasă pur şi simplu să se manifeste ca un dat natural indispensabil în mediul de viaţă al personajelor, care întâi se chinuiesc pe ele însele, înainte de a se alătura complicităţii colective moştenite din vremea plantaţiilor cu sclavi, a segregării şi a orgoliului specific unei dinastii a latifundiarilor, atât de bine păstrate în vechiul Sud.

Miniaturile din acest volum te surprind nu numai prin talentul precoe al lui Truman Capote de a condensa dramele demne de un roman-fluviu în câteva pagini, ci şi prin emoţiile contradictorii trezite în cititor. La un moment dat nu mai ştii unde se termină chemarea la empatie şi incitarea la ironia necruţătoare. Capote nu este nici siropos când stârneşte mila cititorului pentru eroii săi exlcuşi din societatea majorităţii, nici un păpuşar sadic atunci când le taie orice speranţă de a se apropia de normalitatea stabilită de ceilalţi. Un singur aspect apare clar şi previzibil: gustul amar pe care ţi-l va lăsa percepţia nedreptăţii alimentate de mentalităţi retrograde şi de prejudecăţile cu efecte absurde.Editura Art, 2016

Citeşte şi Un trandafir pentru Emily şi alte povestiri – Cu greu te saturi de istoriile Sudului

Cortegiul umbrelor – Un spaniol care scrie precum un sud-american, adică foarte bine

Un trandafir pentru Emily si alte povestiri – Cu greu te saturi de istoriile Sudului

Cortegiul umbrelor – Un spaniol care scrie precum un sud-american, adica foarte bine

Fetita careia nu-i placea numele sau – Copilaria dependentilor de lectura

Adriana Gionea

-

February 19, 2017

0

Fetita careia nu-i placea numele sau – Copilaria dependentilor de lectura

Pe scriitoarea turcă Elif Shafak o ştii datorită romanului controversat Bastarda Istanbulului şi personajelor feminine puternice. Tot un personaj feminin pe care îl vei ţine minte apare şi în Fetiţa căreia nu-i plăcea numele său, prin care autoarea şi-a încercat condeiul şi în lumea cărţilor pentru copii şi pentru adulţii care vor să-şi mai amintească din când în când şi de copilărie.

Eroina romanului care anunţă noua colecţie Junior din portofoliul editurii Polirom ţi se va lipi de suflet dacă ai fost un copil pasionat de lectură, care se refugia în lumea călătoriilor fantastice sau în dramele marilor clasici descoperiţi prea devreme ori de câte ori era şicanat la şcoală de colegi. Sakiz Sardunya era tachinată din cauza numelui considerat ieşit din comun şi care se traduce prin Muşcată Curgătoare. Inteligentă, profundă, visătoare şi îndrăgostită de lectură, copila îşi mai descoperă încă o mare pasiune: geografia. Până şi marea aventură a vieţii ei de şcolăriţă izolată va fi legată de un glob pământesc rar, pe care zăreşte un continent nou ce are forma unei cărţi deschise. Pentru a salva lumea poveştilor, ea trebuie să ducă acest glob magic într-un loc în care să fie mereu în preajma cărţilor, astfel încât să ajute nişte personaje fantastice să se ghideze în lumea fermecată.

Elif Shafak ia toate elementele unui basm plin de metafore şi ale unui roman de aventuri şi le îmbină original astfel încât să obţină o pledoarie candidă pentru lectură şi binefacerile ei, şi pentru implicarea timpurie în conservarea naturii. Un alt mesaj al cărţii este legat de rolul cititului în cultivarea unor resurse interioare ce îi pot ajuta pe copiii timizi să se adapteze mai uşor şi să ofere semnificaţii creative unor situaţii stânjenitoare sau unor cuvinte răutăcioase. Personajul central este un astfel de copil retras în lumea lui, care se simte în siguranţă printre cărţi, dar fără a refuza prieteniile sau contactul cu alţi copii. Lectura devine un partener de nădejde care o ajută pe această eroină să transforme singurătatea în poveşti care să o ajute să îşi exprime temerile şi să oprească efectele distructive ale tachinărilor de la şcoală.

Folosindu-se de metafore şi de nişte personaje expresive, Elif Shafak abordează teme spinoase din psihologia copilului, printre care inadecvarea, izolarea, teama de eşec sau blocajele apărute în comunicarea din mediul familial. O face într-un mod creativ şi optimist, departe de a fi unul nerealist. Asemenea unui expert în terapia prin artă şi poveşti, scriitoarea oferă un mesaj lucid şi încurajant, accentuând rolul toleranţei faţă de alteritate, ce ar trebui cultivată încă din copilărie mai ales prin intermediul creativităţii. Personajul ei învaţă să se cunoască, să îşi accepte limitele şi să găsească soluţiile salvatoare în propriile calităţi. Nu sunt nişte soluţii care fac miracole peste noapte, dar care îi ajută pe copii să observe că problemele care apar sunt normale odată ajunşi la vârsta care face trecerea spre pubertate, că nu sunt ei singurii debusolaţi, luaţi cu asalt de situaţii şi emoţii noi, de care se tem la început.

Cel mai important mesaj transmis de fetiţa numită Muşcată Curgătoare este unul de autoacceptare, de rezistenţă interioară prin dezvoltarea imaginaţiei privite nu ca formă de evaziune alienantă, ci doar ca sursă a unor soluţii ingenioase care permit supravieţuirea într-un mediu în care un copil poate întâlni şi oameni ale căror vorbe îl pot rani. Protagonista îşi descoperă cu ajutorul cărţilor hobby-uri noi şi noi domenii de interes, cum ar fi protecţia mediului. Urmându-şi pasiunile şi găsind modalităţi de a le împărtăşi cu alţi colegi, ea ajunge să fie apreciată şi privită nu doar ca fata cu nume ciudat. Dezvoltarea creativităţii şi cultivarea intereselor faţă de anumite domenii de studiu sunt câteva dintre ideile vitale în jurul cărora se pot derula şi discuţiile dintre părinţi şi copii, dintre profesori şi elevi, după citirea acestei cărţi.

Editura Polirom, 2016

1913. Vara secolului – Societatea si arta nu au mai fost la fel

Adriana Gionea

-

February 18, 2017

0

1913. Vara secolului – Societatea si arta nu au mai fost la fel

Tot ce era tabu devenea începutul permis al revoltei împotriva autorităţii, cu girul dat de Freud. Tot ce era interzis în artă devenea literă de lege. Tot ce era dizarmonic promitea regenerarea. Tot ce era considerat începutul unei discuţii scandaloase ajunsese un act de curaj intelectual indispensabil omului rafinat modern. 1913 a dus la instaurarea unor noi modele în artă, a unor noi moravuri şi metode de autocunoaştere.

Cartea lui Florian Illies te urcă într-un carusel ameţitor, care te poartă prin tot ce avea secolul XX mai bun de oferit până la declanşarea unor conflicte mondiale. Psihanaliză, pictură modernă, literatură impudică, personalităţi feminine emancipate, poezii răvăşitoare şi călătorii exotice prin care artiştii căutau puritatea de la începuturi. Toate sunt amestecate într-un iureş creativ fără precedent, care devorează şi, în acelaşi timp, reîmprospătează potenţialul inovator al unui continent şi al unei civilizaţii.

Nu-i vei putea rezista acestei cărţi precum un caleidoscop luxuriant dacă îţi place istoria artei, dar mai ales a mişcării avangardiste. Artiştii menţionaţi, printre care Louis Amstrong, expresioniştii Kandinski, Kirchner, Emil Nolde, compozitorul Igor Stravinski, scriitorii care au schimbat macazul romanului psihologic şi poeţii decadenţi îşi desfăşoară febril creativitatea sub ochii tăi. Asişti la frământările lui Kafka, la nevrozele lui Musil sau la tentativele lui Proust şi ale lui Arthur Schnitzler de a-şi face cunoscută noua viziune asupra conştiinţei.

Modul în care Florian Illies prezintă anul 1913 te face să îţi plângi de milă că te-ai născut prea târziu pentru a te alătura alaiului boem din cafenelele berlineze, pariziene sau vieneze, că nu ai cumpărat şi tu un exemplar din prima ediţie a romanului ce deschide În căutarea timpului pierdut sau al provocatorului roman Amantul doamnei Chatterley, că nu ai purtat o ţinută semnată de Coco Chanel la premiera baletului Sărbatoarea primăverii al lui Stravinski, devenit unul dintre cei ce au dinamitat canoanele artei, că nu ai stat pe canapeaua lui Freud sau că nu ai avut ocazia de a trăi acel gen de studenţie înflăcărată marcată de sărirea în apărarea unui compozitor avangardist iconoclast, huiduit de plebea ignorantă şi la fel de gălăgioasă. Totodată, acest an 1913 îţi dă fiori după ce afli că ai fi putut da nas în nas cu Hitler şi Stalin, care au trecut unul pe lângă altul în grădinile Palatului Schonbrunn.

Chiar şi atunci, mulţi erau cei care se temeau de nefastul 13. Într-adevăr, 1913 a fost un an deloc bun pentru conformişti. Freud a zguduit din temelii mai toate miturile despre familia respectabilă şi despre morală în plan sexual. Compozitorii au fost acuzaţi la scenă deschisă de uciderea armoniei. Arhitecţii vizionari omorau şi ei ornamentele abundente. Pictorii futurişti, expesionişti şi cubişti au modificat percepţia asupra liniilor şi volumelor, dar mai ales asupra reprezentării lumii exterioare şi a corpului uman. Cuplurile de artişti au îmbinat mai mult ca niciodată creaţia, erotismul şi exibarea propriei intimităţi emoţionale în revistele de avangardă.

1913 a mai fost şi un an ce avea să anunţe un secol dezinhibat, al creaţiei frenetice până la autodistrugere, al explorării psihicului şi al nevrozelor ce ieşeau din matcă în atelierele marilor artişti iconici şi în cabinetul psihanalistului ce redefinea relaţia omului modern cu figura paternă şi cu propria sexualitate. Totul se schimba creând entuziasm, dar şi confuzie sau angoase, de la viteza inovaţiei la intensitatea culorilor şi a senzualităţii expuse vizual. Egon Schiele ducea sexualitatea din pictură pe culmile decadenţei şi a tensiunii, împingând lipsa pudorii în zona abisalului, a contorsiunii psihice, oferindu-i nudului feminin un chip în care dezolarea şi nihilismul redefineau ispita dorinţei, pentru a le face în ciudă visătorilor ce îl preferau pe Klimt. Poate că tablourile sale exprimă cel mai bine anul în care ideile şi arta se situau între chemarea voluptăţii, nevrozele copleşitoare şi ameninţarea unui război, cu toate angoasele şi răsturnările unor valori păstrate intacte sute de ani.

Vei aprecia la această carte modul în care informaţia oferită de un istoric se îmbină cu acea culoare picantă extrasă din anecdote, detalii preţioase din biografia scandaloasă a unor artişti, pe care Florian Illies nu le-a lăsat în starea brută ce face deliciul pescuitorilor de întâmplări excentrice. De fapt, autorul transformă detaliile picante în metaforele ce prevestesc marile schimbări. Deşi titlul i-ar putea duce pe cititorii fascinaţi de începuturile avangardei cu gândul la o lungă vară fierbinte, cu frământări, conflicte şi ciocniri explozive de viziuni sau idei, cartea prezintă întregul an, fiind structurată în doisprezece capitole, fiecare având numele unei luni.

Pe măsură ce treci de fiecare capitol, ai impresia că totul capătă un ritm accelerat, iar omenirea nu a mai fost niciodată la fel dupa 1913. Omul modern a perceput altfel frumosul în artă, emanciparea şi revolta împotriva unei clase politice sau a unei aristocraţii decrepite precum o pictură tributară clasicismului, ajuns din greşeală într-o galerie a rebelilor avangardişti. 1913 a fost un an ce a prezis lent şi subtil nişte cutremure – unele fecunde pentru artă, altele distructive pentru întreaga civilizaţie umană. Balcanii fierbeau ameninţând stabilitatea Imperiului Austro-Ungar. Hitler se apuca de citit lucrări cu tentă politică. Stalin bântuia clandestin prin Viena. Se investea intens în armament. Instinctualul fecund precum şi morbidul erau lăsate libere pentru a se dezlănţui în artă, iar oamenii erau condamnaţi la revizuirea vechilor idei şi valori pentru a supravieţui psihic.

Parcurgând această carte îţi vine să redefineşti de multe ori imaginea pe care o ai asupra secolului XX. La final te întrebi dacă nu cumva ar fi trebuit să se numească secolul marilor drumuri deschise, fără cale de întoarcere, pe toate planurile.

Editura Polirom, 2016

Firmanul orb – Ispitire, putere si damnare in Imperiul Otoman

Adriana Gionea

-

February 15, 2017

0

Firmanul orb – Ispitire, putere si damnare in Imperiul Otoman

În Firmanul orb găseşti poate cele mai senzuale, poetice, terifiante şi lucide scrieri ale lui Ismail Kadare.

Între timpul istoric şi timpul clandestin al celor învinşi, ce are propria curgere, Ismail Kadare prelinge printr-o coregrafie bizară personaje volatile şi personalităţi reale ce au zguduit un imperiu. Realismul magic adaptat la spaţiul balcanic primeşte o infuzie de mit halucinant, închegat din prezenţe fantomatice gata să bântuie conştiinţa celor însetaţi de putere în timpul Imperiului Otoman şi din reveriile de o stranietate mai densă ca niciodată, în care se amestecă voluptatea şi închipuirile tenebroase cu maziliri şi capete căzute în dizgraţie peste noapte.

Inspirate de gloria şi decăderea universului otoman şi pregătite să ofere o satiră mascată la adresa Albaniei moderne sugrumate de tiranie, cele cinci povestiri din acest volum te cuceresc prin tot ce are Orientul imaginar mai bun pentru a-ţi stârni simţurile şi a-ţi da palpitaţii: erotismul vizual, pitorescul feminin senzual, personaje memorabile prin dimensiunile pe care le iau patimile, temerile, nedreptatea, setea de putere şi tâlcurile ce decurg din tragediile celor ispitiţi de ea. Cele cinci povestiri au consisitenţa unui roman şi a unei ţesături complicate şi te uimesc prin jocurile de lumini şi umbre specifice unui tablou flamand îmbogăţit cu abundenţa detaliilor dintr-o pictură a lui Delacroix. Totul este luxuriant în aceste compoziţii: pofta de parvenire, dorinţa, efectele fricii, teama de moarte devoalată prin fantasmele macabre, scenele din harem învăluite în ambiguitatea unei incursiuni voyeuriste la graniţa cu oniricul. Senzualitatea se revarsă peste morbid şi fetid, iar tenebrosul primeşte zvâcnirile hulpave ale carnalului, încât nu vei mai şti dacă trebuie să te sperii, sau nu, la întâlnirea cu scenele întunecate.

Aşa cum a demonstrat-o în romane precum Cina blestemată sau Firida Ruşinii (roman din care găseşti multe ecouri în aceste povestiri), Ismail Kadare are priceperea naratorului care ştie să te ancoreze în realitatea unei epoci apoi să îţi devieze călătoria spre irealul din cotlonul ferit al unui conac otoman ridicat la margine de imperiu, unde mişună tot felul de umbre sinistre şi de legende care îţi dau fiori pe măsură ce sporesc plăcerea lecturii. Povestirile sale au farmecul atemporal al unei legende pe care o savurezi înfruptându-te cu poftă, dar şi cu teamă, şi iţele încurcate ale unui roman istoric despre decăderea unei lumi. Indiferent de subiect, aceste povestiri au în comun turnura fantasmagorică pe care o ia meditaţia asupra zădărniciei înavuţirii şi a puterii, asupra popoarelor mici zdrobite de imperii sau asupra vanităţii unor dregători mărunţi care vor să-şi imite stăpânii asupritori. În loc să tulbure apele, această deviere spre realismul magic sporeşte adâncimea cutremurătoare a pildelor.

Subiectele povestirilor nu sunt noi. Regăseşti cronica unei familii peste care năvăleşte misterul pus pe seama necuratului din lanţul transgeneraţional ce ascunde secrete murdare şi crime (Neamul Hankonaţilor), întâlneşti aceiaşi birocraţi otomani obsedaţi de comploturi şi de pierderea capului (Adio trecutului), îţi îngheaţă sângele în vine acelaşi malefic dublat de absurdul sângeros al tiraniei (Firmanul orb) şi aceleaşi preocupări pentru efectele nefaste ale primitivismului oriental, manifestat prin superstiţii ce iau nişte dimensiuni demonice peste care se proiectează temerile despotului balcanic pregătit să infrunte o forţă invizibilă, venită de nicăieri, pentru a-i aduce sfârşitul ca oricărui alt supus de rând (Furtul somnului imperial).

Deşi temele sunt arhicunoscute pentru cititorii fideli ai lui Ismail Kadare, modul în care sunt maturate prin acel realism magic şlefuit în stilul unui povestitor din Orientul balcanic pregătit să trezească luciditatea prin forţa imaginarului îi va face pe mulţi cititori să afirme că au parcurs o lectură în care straniul este mult mai dezlănţuit decât în altele scrise de autorul albanez. Ba mai mult, se vor încumeta să spună că toate aceste povestiri le-au oferit nişte emoţii şi gânduri aparte, de parcă o forţă i-a răvăşit, i-a aspirat din prorpia realitate şi a aruncat în lumea personajelor.

Toate coordonatele universului albanez şi otoman sunt mai intense. Vei descoperi unele dintre cele mai frumoase pagini dedicate relaţiei dintre un arhitect şi capodopera Sfânta Sofia după cucerirea Constantinopolului de către sultan. Vei fi cutremurat până în măduva oaselor de parabola înspăimântătoare despre forţa de neoprit a tiraniei întreţinute de complicitatea colectivă şi vei fi uimit de graniţa subţire dintre frumuseţe şi hidoşenie, dintre lascivitatea acoperită de lirism şi grotescul degajat de groază.

Firmanul orb (re)confirmă două mari calităţi ale lui Ismail Kadare. Una este legată de înţelegerea sofisticată a mecanismului politic otoman şi a tuturor acelor extreme şi contradictii estetice din care a fost plămădit universul oriental. Cealaltă este legată de modul în care poate reda timpul balcanicului, care începe de fapt în atemporalul întreţinut pentru a masca secrete sau fapte crude şi ajunge să asimileze calendarul istoric prin care se încearcă menţinerea unei certitudini obiective. Modul în care Ismail Kadare poate împăca timpul legendelor cu dimensiunea realului confirmat de sursele istorice ajunge să capete în acest volum rolul elemnetului care înteţeşte puterea unei poveşti care să te ţină cu sufletul la gură printr-o perpetuă oscilaţie între o realitate confirmată de istorici şi acel ireal plin de supans care vrea să înhaţe cotidianul.

Editura Humanitas Fiction, 2017

Shylock este numele meu – Dragostea de tata, onoarea fiicei si iubitul strain de neam, intre Venetia imaginata de Shakespeare si Anglia inaltei societati din zilele noastre

Adriana Gionea

-

January 28, 2017

1

Shylock este numele meu – Dragostea de tata, onoarea fiicei si iubitul strain de neam, intre Venetia imaginata de Shakespeare si Anglia inaltei societati din zilele noastre

If you prick us, do we not bleed? If you tickle us, do we not laugh? If you poison us, do we not die? Sunt nişte cuvinte pe cât de fireşti, pe atât de greu de adoptat în situaţiile în care alteritatea devine cutia spaimelor ce năvălesc precum un puhoi în imaginarul colectiv. Datorită lor, Neguţătorul din Veneţia a devenit un simbol al luptei împotriva intoleranţei.

Probabil că în ziua în care a fost invitat să li se alăture unor mari autori contemporani (printre care Jeanette Winterson, Margaret Atwood sau Tracy Chevalier) pentru a duce la bun sfârsit proiectul editorial Hogarth Shakespeare, hâtrul sfredelitor Howard Jacobson din neamul lui Shylock s-a gândit că, în era în care firescul compasiunii poate trece drept sentimentalism desuet, mai potrivit pentru elogiul adus alterităţii atât de vitale ar fi de fapt umorul, chiar şi în varianta lui acidă, iconoclastă, incomodă. O condiţie: să fie numai acel umor pe care doar un evreu îl poate oferi unui neevreu, pentru a-i stârni simpatia- amar când ar trebui să te scoată din marile drame şi exploziv când ar trebui să-i cedeze locul rezervat sobrietăţii în faţa lucrurilor sfinte.

Abordarea contemporană a piesei Neguţătorul din Veneţia – sub forma romanului Shylock este numele meu – întăreşte două stereotipuri asociate evreilor – umorul, unic în lume, fără de care se spune că s-ar fi sufocat, şi tendinţa de a căuta şi formula învăţături care să devină universal valabile, astfel încât să plece de la ei către toţi oamenii pământului, care vor să caute adevărul. În acest roman, Shylock şi Strulovitch, doi evrei, care se întâlnesc într-un cimitir şi apoi leagă o prietenie insolită, ajung să ofere nişte replici legate de familie care pot concura cu Decalogul, oriunde în lume, indiferent de religia celui ce vrea să îi asculte. De data aceasta, la baza lui este dragostea de tată sau, mai bine zis, efectele ei, spaimele ce decurg din ea şi modul în care închipuirile alarmiste ale tatălui care simte că îşi pierde fiica, devenită o razvrătită de nerecunoscut, pot distorsiona realitatea. Dacă unii bărbaţi îşi mai pot ierta câte o abatere de la cele zece porunci, nu este chip să îşi ierte lipsa vigilenţei în relaţiile cu fiicele despre care vor să creadă că au luat-o pe căi greşite.

Toleranţii ar spune că există un singur Dumnezeu, acelaşi pentru toată lumea, indiferent de limba şi confesiunea fiecărui credincios. Strulovitch, unul dintre cei mai buni colecţionari şi negustori din lumea artei, şi noul său prieten, Shylock, mai degrabă un risipitor ghinionist decât un colecţionar de succes, îţi dau de înteles că până să ajungă la concluzia armoniei religioase întru unicitatea lui Dumnezeu, oamenii se dumiresc în privinţa unei griji care îi uneşte pe toţi bărbaţii deveniţi taţi de fete, mai puternic decât un demiurg: frica de a nu vedea onoarea fiicei duse în derizoriu, terfelită ca poliţă costisitoare plătită de cei ce îi duşmănesc, dar ţintesc femeile dragi lor.

Fiica, prin care se duce mai departe legământul (şi câte semnificaţii culturale va căpăta acest legământ în roman!), care asigură continuitatea în absenţa urmaşului de gen masculin, care devine garantul onoarei, dar şi ţinta ispitelor unor neaveniţi. Fiecare are o astfel de fiică ademenitoare. A lui Shylock (Jessica) evadează luând cu ea şi inelul ce îi amintea acestuia de Leah, soţia care l-a lăsat singur pe lume, o lume ce l-a deposedat şi de fiică. A lui Strulovitch (Beatrice) nu avea ceva mai bun de făcut decât să se încurce la (doar) 16 ani cu un fotbalist ce avea câteva divorţuri la activ (şi preferinţa, recunoscută, pentru evreice) dar şi neinspirata decizie de a imita salutul nazist după înscrierea unui gol, aşa cum văzuse la cineva din lumea bună (unii spun că de vină ar fi fost mimetismul lipsit de cunoaşterea semnificaţiei avute de acel gest, alţii se îndoiesc de naivitatea lui).

După cum piesele şi personajele lui Shakespeare au supravieţuit timpului şi inovaţiilor, luând forma unor probleme contemporane sau tipologii umane ce îşi păstrează substratul, schimbându-şi doar măştile, tot aşa problemele celor doi taţi părăsiţi (ei spun trădaţi) de fiicele ce şi-au luat pe furiş tălpăşiţa pentru a fi alături de un bărbat străin de neam rămân încă valabile în zilele noastre. Şi nu pentru că taţii evrei din familiile bune ar fi nişte suspiciosi în faţa străinilor şi retrograzi în faţa modernităţii, după cum pretind xenofobii. De fapt, drama celor doi evrei din acest roman este una întâlnită în toate culturile şi este strâns legată de nişte subiecte importante şi dureroase: teama de abandon, invalidarea credinţei unui tată de către fiica aflată la vârsta capcanelor, amnezia culturală, diluarea identităţii care a dus la supravieţuirea psihologică a celor deveniţi o ţintă a psihozei colective, din care stima de sine şi demnitatea riscă să iasă mutilate, sau permanentul conflict cu sine şi cu propria conştiinţă al celor ce au luat asupra lor încercarea de a întelege lumea, istoria civilizaţiei şi sursa răului.

Shylock şi Strulovitch privesc pierderile, dispreţul nemeritat, propriile greşeli şi neghobii comise din prea multă iubire sau demonizarea evreicităţii cu acea doză de umor cel puţin egală cu aceea a lucidităţii. Din replicile lor, una mai spumoasă (dar şi zguduitoare) decât precedenta, pescuieşti nişte concluzii satirice, autoironice şi erudit-mucalite cât să îţi alimenteze pofta de umor inteligent pentru zece vieţi de acum în colo. Fiecare îşi duce povara secolelor de prigoniri şi umiliri cum ştie mai bine. Strulovitch se dă cosmopolit, face acte de caritate, participă activ la întrunirile din lumea artistică a Triunghiului de Aur, cea mai râvnită zona de pe harta agenţilor imobiliar britanici, nu respectă precum un habotnic dogma sau obiceiurile învechite şi acceptă imixtiunea culturii străine, dar n-ar concepe nici în ruptul capului să-şi dea fiica unui neevreu. Are un legământ de respectat, iar din expunerea acestui legământ înţelegi mai multe nu doar despre identitatea unui evreu, ci şi despre tine, despre modul în care alegi simbolurile care să îţi permită continuitatea (dacă nu identitară), măcar psihologică.

Dacă te-ai temut vreodată să pui anumite întrebări legate de miturile ce îi demonizează pe evrei în inconştientul colectiv al celorlalţi, dar ţi-a fost frică să le formulezi pentru a nu fi criticat, ei bine, cei doi evrei din acest roman îşi asumă riscul şi pentru tine. Dau glas celor mai întunecate prejudecăţi şi legende puse pe seama lor. Râd şi de ignoranţi, dar parcă mult mai mult de propriile temeri şi limite. Îşi recunosc exagerările, dar oscilează între a se autoflagela prin vorbe grele devenite autoironii sofisticate şi a-şi găsi o scuză (anemică, să nu fie acuzaţi iaraşi de autovictimizare) în tragedia începută cu secole în urmă. Pentru a le alimenta gâlceava cu ei înşişi (şi apoi cu bărbaţii ce râvnesc la fiicele lor), Howard Jacobson înşiră o suită de personaje amuzante, care vor condimenta viaţa din râvnitul, invidiatul, dar şi blamatul paradis (deşucheat) al Triunghiului de Aur, unde se aduna crema vedetelor, spre teroarea unui tată de modă veche, incapabil de a vedea cu ochi buni emanciparea unei fete exibiţioniste ce se apucă de studiul artelor performative, noua toană a tineretului păgân fără cultură generală sau identitate (comparaţia satirică între arta clasică şi cea nouă va fi deturnată spre reflecţia legată de anumite diferenţe între evreii tradiţionalişti şi restul lumii, ce nu le pricepe ritualurile, dar îi acuză de cruzime).

Romanul va fi apreciat nu numai datorită umorului inteligent, ci şi modului în care discuţiile personajelor permit o călătorie prin istoria omenirii, aşa cum găseai în discuiile erudiţilor din romanele scrise de Amos Oz. Cei interesaţi de literatura contemporană şi de artele plastice vor găsi nişte pasaje delicioase, pline de satiră explozivă, la adresa unor autori consacraţi, printre care şi (evident) Philip Roth. Anecdotele cu trimiteri literare schimbate între Shylock şi nevasta lui, pe care el încă o mai poate auzi dincolo de mormânt, au toate şansele de a deveni virale printre cei dornici de glume cu subiecte rafinate.

Modul în care Howard Jacobson şi-a reprezentat piesa lui Shakespeare în raport cu evreicitatea situată între valorile ancestrale şi contemporaneitatea cosmopolită ia forma unei călătorii spre adâncurile identitare ale culturilor tributare ideilor iudeo-creştine, aruncând un ochi cum nu se putea mai hâtru asupra artei din prezent. Vei găsi dialoguri pe care ai vrea să le citeşti la nesfârşit, un delicios schimb de idei despre decadenţa actuală şi nişte scene legate de iubire şi devotamentul conjugal pe care le găseai mai degrabă în candoarea degajată de pictura Mireasa evreică a lui Rembrandt.

Shylock este numele meu devine un balsam pentru cei ce au avut relaţii tensionate cu părinţii despre care susţineau că le făceau capul calendar cu tradiţiile străbunilor, dar şi o reflecţie asupra nevoii de continuitate, sau, mai bine zis, a negocierii între propria continuitate începută cu mii de generaţii în urmă şi traseul individual urmărit de fiecare nouă generaţie. Romanul te face să te gândeşti nu numai la relaţia tată-fiică din perspectiva unuia dintre cei mai cunoscuţi evrei progresişti din lume – Freud – ci şi la toate acele lucuri sau valori fără de care nu îţi poti imagina lumea şi pe care vrei să le transmiţi mai departe. Sunt acele valori ce fac diferenţa dintre omul cizelat spiritual, înzestrat cu acea capacitate de a conştientiza scopul vieţii, şi barbarul pentru care ignoranţa înseamnă lipsa conştiinţei transgeneraţionale şi aleatoriul, hazardul primitivismului, ce îi face pe toţi nişte rătăcitori, nu doar pe cel blamat şi prigonit.

Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda romanul de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Editura Humanitas Fiction, 2016

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

Adriana Gionea

-

January 22, 2017

0

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

Autorii sud-americani sunt consideraţi inventatorii realismului magic. Pe alt continent şi în alt deceniu, scriitorul chinez Mo Yan ar putea fi luat drept cel ce a născocit irealul realist, condimentat din plin cu satira plină de originalitate.

Pentru cei din ţara sa, trecuţi prin reformele comuniste anunţate de lozinci flamboaiante, considerate înţelepte atunci, comice astăzi, irealul realist se găsea în superstiţiile şi legendele strămoşilor capabili să accepte, în ciuda modernizării forţate şi a saltului (tot) înainte anunţat prin limbajul de lemn, că toate fiinţele din basmele populare ce-ţi dau fiori le pot locui satul ca oricare alt vecin excentric pe care-l ştiu de-o viaţă. În schimb, pentru cititorul mai norocos decât vecinii lui Mo Yan, ce au fost obligaţi să suporte un val de schimbări iniţiate de Partid, ajunse în lumea lor sub învelişul absurdului, acest ireal realist are două surse: legendele populare, foarte iubite de Mo Yan, şi obiceiurile aberante dublate prin metehnele de tot râsul căpătate de oamenii ce au încercat să adopte, cum au ştiut ei mai bine, politicile unui regim dictatorial. Poate că pentru cei din ţinutul de baştină al autorului nu mai exista de multă vreme graniţa dintre ireal şi real, dar pentru cititorul din alt spaţiu cultural, obiceiurile şi poveştile halucinante ale personajelor din volumul Femeia cu buchetul de flori şi alte povestiri au devenit o componentă a realului, unul bizar, ce-i drept, de netradus în limba străinilor, dar simţit în fiecare istorisire ce-i face să pară de-a dreptul gogomani pe cei ce nu cred în fantasticul ce viziteaza frecvent realitatea.

Fiecare pagină din aceste zece povestiri (unele foarte scurte, altele având întinderea si consistenţa unor microromane) te fac să te întrebi dacă nu cumva Mo Yan şi-a premeditat pas cu pas asecensiunea literară care să-i aducă Nobelul încă de pe vremea în care lucra la o fabrică de prelucrare a bumbacului, doar pentru a-i auzi pe cei din marele juriu descriindu-i ţara aşa cum o vedea el, astfel încât să fie cunoscută de întreaga planetă. China lui Mo Yan reflectă perfect acele trăsături ale stilului său, expus în motivaţia jurului ce i-a acordat premiul Nobel: Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria şi contemporaneitatea.

Halucinant nu este o apreciere gratuită la adresa Chinei lui Mo Yan, şi nici un termen peiorativ. Este un dat natural, acceptat cu seninătatea, voluptatea sau pioşenia în faţa unui fenomen firesc menit să le colereze existenţele, oricât de mult i-ar înspăimânta pe unii. Iar halucinantul nu se leagă de grozăvii sau de acte abominabile ce au căpătat dimensiuni nemaivăzute. Acest element indispensabil realităţii în regiunea în care Mo Yan s-a născut provine dintr-o convieţuire a cotidianului plat cu legenda, trăită, nu doar povestită de vânzătorii de istorisiri ce-i cutreierau satul când era copil. Aşadar, să nu consideri povestiri precum: Întâlnire surprinzătoare, Zbor lin, Femeia cu buchetul de flori sau Copilul-Fier drept o încercare de adaptare la spaţiul chinez a povestirilor cu fantome din literatura occidentală. Proza lui Mo Yan îşi trage sevele din reinterpretarea modernă a istoriilor populare şi a legendelor chineze, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva ar trebui adăugate pe lista veche de milenii a invenţiilor chineze devenite indispensabile omenirii şi povestile cu maimuţe fermecate, mândre fecioare suite pe măgari pentru a vrăji, femei-vulpi care le iau minţile cărturarilor, fantome şi demoni care îi vizitează pe cei având o viaţă searbădă sau care mai au nişte socoteli de încheiat ce au ţinut cursul firesc al lucrurilor în loc.

În cele zece proze scurte iese mult mai bine la suprafaţă efectul folclorului asupra inconştientului colectiv şi modului în care este percepută sau filtrată realitatea. Găseşti o metamorfoză a legendelor cu femeia-vulpe, cu femeia-demon, cu spirite întoarse din cealaltă lume pentru a se răzbuna, cu luptătoare legendare sau cu personaje din romane fantastice, devenite clasice în literatura orientală. Legendele şi elementele de folclor îşi fac loc fie subtil în contemporan, fie direct, ostentativ, dar fără a fi privite cu mirare, ci privite cu fascinaţia celui ce abia când ajunge să dea cu ochii de ele în zgomotoasele metropole îşi dă seama că se află de fapt în căutarea frumuseţii primordiale, din care nu lipsesc feminitatea, armonia şi graţia, aşa cum i se întâmplă şi personajului din povestirea Frumoasa care trecea pe bulevardul Chang’an călare pe măgar. În această povestire, circulaţia din contemporanul Beijing este dată peste cap de o femeie venită din alte vremuri, ce străbate lent aglomeratele bulevarde călare pe măgar, fără a ţine cont de ritmul frenetic, afişând un calm halucinant precum apariţia războinicului ce o însoţeşte pentru a-i ţine pe curioşi la distanţă. Nimeni nu vrea să verifice dacă fata de o frumuseţe lăudata în basmele şi baladele chineze sau cel ce o însoţeşte sunt doar simpli figuranţi ai unei trupe ambulante sau nişte personaje ieşite din legende pentru a locui, la propriu, în prezentul hipertehnologizat dar nu suficient de mult încât să respingă tot ce nu poate fi explicat logic.

După ce marile sale romane traduse în limba română te-au cutremurat la fel de mult pe cât te-au şi bucurat datorită modului în care Mo Yan alege să îşi manifeste compasiunea faţă de natura umană trecută prin mari încercări, îţi vine să spui că îţi poţi trage uşor sufletul citind aceste povestiri, în care fantasticul devenit vizibil atenuează şocul marilor dureri omeneşti. Dar tocmai când ai crezut în sfârşit că legenda îi vine de hac realităţii brutale, aceasta îşi ia revanşa, trimiţând pe capul tău strigătul neputinţei în tentativa de a schimba soarta unor personaje răpuse de lupta inegală cu partea hâdă a semenilor. Poate una dintre cele mai triste povestiri, nu numai din volum, ci şi din literatura dedicată suferinţelor timpurii şi nedreptăţilor suferite de un copil, este Cătuşe la degetele mari, care deschide acest volum. După ce o citeşti, toate celelalte probleme din universul personajelor ţi se vor părea mărunte, fie ele strâns legate de urmările nefaste ale reformelor maoiste şi ale reeducării prin spălarea creierelor.

Abordând teme precum trecerea de la copilărie la maturitate (Bătălia din pădurea plopilor albi), drama femeii în satul tradiţionalist (Zbor lin), absurdul legat de industrializarea ce ameninţă liniştea satelor prin exploatarea şi alienarea locuitorilor din societăţile comuniste (Bumbacul imaculat), căsătoria devenită semnul conformismului şi al însingurării (Femeia cu buchetul de flori, Maimuţa. Umor şi divertisment), Mo Yan te obligă să îţi modifici de fiecare dată filtrul afectiv atunci când îi percepi ţara natală. Este necruţător cu oamenii învinşi de propria răutate sau mărginire şi îţi trezeşte revolta care te face să te perpeleşti într-o neputinţă mută, dar este şi îngăduitor când îşi dă seama că lumea descrisă de el riscă să devină cutremurătoare. Ştie când anumite pasaje te pot înspăimânta şi îţi pot zgudui crezul referitor la natura umană, de aceea îşi alege tonul satirei duioase, pentru a-ţi reda până la urmă încrederea în forţa personajelor sale de a contracara dramele şi urâţenia unei epoci.

S-ar putea ca mulţi dintre cei ce l-au descoperit în postura de romancier înzestrat cu darul de a crea portrete de neuitat şi de a-i da cursivitate naraţiunii asemenea unui povestitor cu experienţă să îl aprecieze mai mult pe Mo Yan în calitate de autor dedicat prozei scurte. Calităţile sale, printre care acela de a reintegra elementele de folclor şi temele din literatura clasică adaptându-le inteligent la problemele societăţii contemporane, sunt mult mai vizibile în povestirile şi nuvelele dense. În proza scurtă observi cel mai bine cum reuşeşte să treacă de la realul aplatizant la halucinant, fără a crea un colaj artificial. Halucinantul este căptuşit cu acel umor satiric prin care ataca limba de lemn şi estetica realismului socialist de tip sovietic, foarte prezent în propaganda maoistă. Deşi unele povestiri amintesc de scenele filmelor sovietice în care se urmărea glorificarea grandomană a clasei muncitoare devenite un erou colectiv, turnura pe care o iau existenţele personajelor oferă o satiră cum nu se poate mai savuroasă, în ciuda unor episoade tragice, mereu contracarate prin detalii vizuale poetice.

În ciuda elementelor ce ţin de fantastic, dramele Chinei rurale sunt cât se poate de vizibile, de fidel redate, doar că Mo Yan a refuzat să lase oroarea să te copleşească, preferând să îţi povestească de fapt cum au rezistat oamenii din ţinutul său prin mit. Simbolurile mitologice sunt omniprezente, chiar şi în decorul industrial. Este suficientă lumina unui felinar peste chipurile personajelor pentru a dezlănţui închipuirea ce plăsmuieşte fiinţe ireale, în care frumuseţea poate invita la un festin senzual sau, dimpotrivă, la încropirea unei poveşti ce-ţi dă fiori pe şira spinării. Din această alternanţă între lumină şi tenebrosul având rădăcini în simbolurile străvechi se nasc unele dintre cele mai frumoase povestiri din literatura universală, în care omagiul pentru stilul clasic şi reinterpretarea parodică se armonizează cum rar mai întâlneşti la scriitorii contemporani atunci când aleg să rememoreze marile crize ale umanităţii apelând la realimsul magic.

Editura Humanitas Fiction, 2016

Citeşte şi Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – În cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

Citeşte şi Un trandafir pentru Emily şi alte povestiri – Cu greu te saturi de istoriile Sudului

Ultimele articole